July 2026

…există 99 de tuneluri pe linia ferată pe care am mers cu trenul spre Mostar, situate în special pe secțiunea dintre Sarajevo și Mostar. 

Tunelurile nu sînt răspîndite uniform; sînt puternic concentrate acolo unde trenul își croiește drum peste munți: 

Pasul Bradina: Un număr masiv de 46 de tuneluri sînt înghesuite doar pe scurta și incredibil de abrupta secțiune de pantă de 24‰ dintre stațiile Bradina și Konjic. 

Muntele Ivan: Această secțiune prezintă tunelul cu cea mai mare lungime, Ivan-sedlo (3,23 km) care se află în cel mai înalt punct al căii ferate (756 de metri) și servește drept poartă de acces între regiunile bosniacă și herțegovină.

Canionul Neretva: Restul tunelurilor sînt împrăștiate de-a lungul pereților înguști ai canionului rîului Neretva, pe măsură ce linia „alunecă” printre stîncile spre Mostar.

Să nu uit podurile: traseul traversează și 71 de poduri pentru a naviga pe topografia accidentată a canionului Neretva. 

Mi-am lămurit en passant cu ocazia asta ce indică și de unde vine numele Herțegovina. Herțegovina este regiunea istorică și geografică din sudul statului Bosnia și Herțegovina, având drept cel mai important oraș chiar Mostar. Nu există o graniță oficială strictă care să o despartă de regiunea vecină, Bosnia. Herțegovina are un relief muntos, dominat de Alpii Dinarici și zone calcaroase, și o climă plăcută, mediteraneană. Populația este mixtă, formată din croați, bosniaci și sîrbi. 

Numele cumva straniu Herțegovina provine dintr-un titlu nobiliar german (Herzog = duce) și reflectă fragmentarea politică din perioada medievală a Balcanilor. Populația slavă a adaptat termenul în „herceg” și a adăugat sufixul „-ovina”, care înseamnă țara lui sau pămîntul lui. În ansamblu ar fi vorba despre țara unui duce. Dar care? 

În încercarea de a obține independența față de regele Bosniei și recunoașterea din partea Sfîntului Imperiu Roman, nobilul local Ștefan Vukčić Kosača și-a luat în 1484 titlul de „Herțeg (Duce) de Sfîntul Sava”.

Buuun, pe-asta am lămurit-o. Am plecat așadar de la frumoasa reședință de pe deal din Sarajevo către gară cu un taxi chemat de Bosko, gazda noastră, retras pe tărîmul de baștină după 40 de ani petrecuți în Germania…

La gară am ajuns mult mai devreme decît ora plecării (7:15) dar bine am făcut pentru că trenul lung și destul de modern (importat din sau donat de Spania) era absolut plin!! Se stătea și în picioare! Iată ce înseamnă o reclamă inteligentă: toată lumea se sculase cu noaptea în cap ca să vadă traseul feroviar de vis de numai 129 km!

Și, într-adevăr a fost copleșitor (uneori de-a dreptul frustrant fiindcă nu apucăm să încerc măcar să fac un instantaneu că intram într-un alt tunel!…) Cu toate că aveam amîndoi beteșuguri recent dobîndite la degețele, am reușit să uităm de asta, așa de mult ne-a fermecat drumul!

Ei și, după două ore, ne-am dat jos și noi, cei doi călători români alături de spanioli, chinezi, turci, germani, nordici… Toți aveam ca țintă podul din Mostar! Fiindcă azi Mostar spui, podul din Mostar spui! Așa merge… informacija cum ar spune pămîntenii locului. 

Ne rezervasem cameră la un hotel cu o locație bună, la doi pași de podul arcuit, și s-a dovedit că ușa de la baie era montată în cel mai aiuritor mod pe care l-am văzut pînă acum 😀, compensa prin amabilitatea recepționerelor și, mai ales, printr-un mic dejun foarte variat, cu (în sfîrșit!) fructe! Pepene 🍉 la discreție, struguri 🍇, banane 🍌, stafide, curmale… De la un magazin din rețeaua KONZUM (sic!) din apropiere am mai luat o felie zdravănă de lubeniță, am „parcat-o” în frigiderul bucătăriei hotelului și în două zile consecutive m-am delectat după amiaza, pe o căldură de foc, cu cel mai bun rehidratant pe care l-a inventat natura!

Camera în care am stat avea avantajul unei panorame pe o anume colină a orașului: cea pe care se vedea ziua sau noaptea (fiindcă și noaptea era luminată feeric) catedrala ortodoxă sîrbo-bosniacă Saborna crkva Svete Trojice (Catedrala Sfintei Treimi). E ceva într-un oraș în care la fiecare sută de metri dai de o moschee! 😀

Odată instalați în camera de hotel (am avut parte chiar de un amabil early check in) am luat ca reper o Pekara (plăcintăria și brutăria specifice spațiului ex-iugoslav), eu am luat un burek(plăcintă umplută exclusiv cu carne tocată de vită sau vițel, condimentată), iar partenera mea de„tu-tuu” o sirnica (sirnița – plăcintă cu brînză de vaci sau brînză sărată). (De notat că în Bosnia și Herțegovina termenul „burek” nu se folosește niciodată pentru brînză spre deosebire de Bulgaria sau Macedonia de exemplu.)

Am mușcat cu poftă pe.stradă (mvaai!)din burek, respectiv din sirnica și am apucat-o pe o ulicioară strîmtă, super-aglomerată, un bazar eclectic (!!!) fiindcă alături de suveniruri, pantofi, rochii și magazine de bijuterii erau și foarte dese cafenele și restaurante. Plăcerea era „sporită” de pavajul din pietre de rîu lustruite de atîta amar de trecători. Cum Rodica își schimbase trekkerii cu niște sandale de vară (normal – să respire piciorul, nu?) şi nici nu mai patinase de ceva vreme nu era prea avantajată, ca să mă exprim elegant… 🤦🏻 

Am ajuns în capul podului și… ne-am întors cu grijă şi repejor spre hotel! Cam văzusem despre ce era vorba: era îngrozitor de cald, era îngrozitor de multă lume, ne trezisem cu noaptea în cap și aveam o cameră de hotel care ne îmbia cu aer condiționat și cu un pat comod… Am ales!

Spun de pe acum că o zi jumătate de stat în Mostar e absolut suficient, zic eu, pentru minimalne informacije (ați văzut ce bine vorbim cu toții „herțegovineza”? 😂) Asta bineînțeles dacă nu vrei să faci rafting sau kaiaking pe Neretva, lucruri foarte populare prin partea locului, dar nu ne-am avîntat la sporturi nautice. Se mai pot face excursii de tot felul – cum ar fi la cascada Kravica – dar am spus pas și la asta. Nu în ultimul rînd fiindcă era foarte cald și cu foarte multă lume agitată în jur. Aveam de rezolvat și o problemă legată de plăți. Bosniecii și herțegovinenii au obiceiul enervant să ceară plata în numerar. Plata cu cardul există dar comercianții evită să o folosească, evident. Pericolul este să rămîi în buzunar cu o monedă greu convertibilă (cum ar fi pentru străini leul românesc la părăsirea teritoriului românesc). Oricum, trebuie să ai în permanență niște mărci “just in case”.

S-au găsit totuși cîteva restaurante care să accepte plata cu cardul și astfel am mai păstrat mărci bosniace doar pentru transferul cu taxiul de la hotel la autobusna stanica (stația de… se înțelege). Și pentru o reaprovizionare cu burek și sirnica.

În prima seară am păpat fiecare cîte un Bečka šnicla (șnițel vienez servit cu sos tartar, lămîie, cartofi prăjiți, ceapă etc.) Partenera mea de viață și tu-tuu și-a comandat pe lîngă un vin remarcabil și o grappa de nuci (Orahovača). I-a plăcut atît de mult încît a doua zi a găsit și a cumpărat o sticluță! 😀

Odată ce rezolvasem problema valutară prin POS dar fără ATM, a doua zi am repetat atît meniul cît și restaurantul! Nu că n-ar fi avut felurite alte feluri de mîncare dar de ce să schimbi calul cîștigător?

În fine, a doua și ultima zi, după micul dejun servit fără grabă ne-am propus să vizităm obsedantă catedrală luminată feeric în timpul nopții… Zis și făcut. Ne-am mobilizat și am urcat un deal, am văzut că încă mai continuau finisările pentru că – la fel cu Catedrala Mîntuirii Neamului – zicem că e gata un pic înainte de a fi… gata (!)

Am intrat. Construcția e gigantică – competiția religioasă e în plină desfășurare. În lateral erau expuse planurile bisericii la „de-a gata” dar și panouri cu fosta biserică distrusă în timpul recentului război. Se pare că totul se desfășoară conform cîntecelului „Vom face altul pe rîu în jos / Altul mai trainic și mai frumos”

Am aprins cîte o lumînare pentru morții noștri și una de acatist, pentru vii. (Tăvița pentru morți era sub cea pentru vii. Logic dacă stai să te gîndești. 🙄)

Am privit de pe dealul bisericii panorama Mostarului. Orașul e mai mare decît credeam. 

Și apoi am coborît spre Neretva ca să trecem, în sfîrșit replica podului construit de arhitectul Mimar Hayruddin și terminat în 1566. De ce „replica”? Pentru că și podul original a fost bombardat și s-a prăbușit în 1993…

Dar, cum ziceam, au făcut altul [nu știu dacă mai trainic sau mai frumos] în 2004.

L-am trecut din sens opus. La fel de alunecos, la fel de aglomerat. Seara, cînd am ieșit la o bosanska kava (cafeaua turcească dar se dădeau șmecheri) și o baclava am privit de pe terasa cafenelei – care era situată la piciorul podului, cu vedere spre Neretva – la un obicei faimos și vechi de secole pentru localnici – tinerii plonjează de la o înălțime de 24 m în rîul înghețat…

Cu această imagine să „plonjăm” și noi mai departe: din Herțegovina am plecat  în Muntenegru.

— Dar, conaşule, e vorba de domnul Ferdinand, arhiducele de la Konopište, ăla gras şi cucernic!

— Maica ta, Hristoase, strigă Švejk, asta-i bună! Şi unde i s-a întâmplat asta, mă rog, domnului arhiduce?

— La Sarajevo, conaşule, ştiţi, cu revolverul. Trecea pe acolo cu arhiducesa lui, în automobil.

— Ia te uită, doamnă Müllerová, în automobil! Păi, te cred, un domn ca el îşi poate îngădui asta şi nici prin minte nu-i trece cât de tragic se poate sfârşi o plimbare cu automobilul. Şi încă la Sarajevo; în Bosnia, carevasăzică, doamnă Müllerová. O fi isprava turcilor.Da, da, n-ar fi trebuit să le luăm Bosnia şi Herţegovina.

(Jaroslav Hašek – Peripețiile  bravului soldat Švejk)

La Sarajevo, orașul de care am auzit cu toții că e locul unde s-a declanșat primul război mondial, orașul aflat în țara vecină cu a noastră unde a avut loc Olimpiada de iarnă din 1984 și, ulterior, orașul cu distincția sumbră de a fi avut cel mai lung asediu al unei capitale din istoria militară modernă (1992-1996), la Sarajevo așadar doream de multă vreme să ajungem. Uite că acum s-a „brodit”!

Are o istorie fascinantă, într-adevăr „cu de toate”, și dacă nu ne-am fi informat cît de cît mai înainte asupra amalgamului de epoci istorice care s-au abătut asupra lui am fi rămas cu gura căscată din primul moment! Citind însă cîte ceva despre istoria Sarajevo am reușit să ținem gurița doar întredeschisă… 🤣

Așezat strategic în valea rîului Miljacka, înconjurată de munți, care a oferit protecție naturală și control asupra rutelor comerciale, Sarajevo nu putea scăpa atenției bunilor noștri prieteni otomani care l-au și întemeiat în jurul anului 1462. Fondatorul și primul primul guvernator otoman al Bosniei a fost Isa-Beg Ishaković prin sistemul de waqf (o waqf– în arabă: وَقْف; [ˈwɑqf], plural awqāf أَوْقَاف), numită și ḥabs (حَبْس, plural ḥubūs حُبوس sau aḥbās أَحْباس), care are înțelesul de dotare caritabilă inalienabilă conform legii islamice. (Mai multe despre acest tip de donații caritabile și terminologie la această adresă, fascinantă din multiple motive).

Isa-Beg Ishaković a făcut multe: a ridicat prima (obligatoriu!) moschee, o baie publică (hammam) și un pod peste rîul Miljacka. Probabil că a dat și numele orașului  („saray“ = „palat“)  în onoarea reședinței guvernatorului în jurul căreia s-a extins așezarea.

„Epoca de aur” a orașului vechi Sarajevo (1521–1541) este legată însă de Gazi Husrev-beg sub domnia căruia se construiesc moschei, madrase și piețe, transformînd Sarajevo într-un centru comercial prosper. 

Noi am văzut două așezăminte celebre legate de numele lui Gazi Husrev-beg: 

Madrasa Gazi Husrev-beg (numită și Madrasa Kuršumlija), una dintre cele mai importante instituții de învățămînt din epoca otomană din Balcani 

și Bezistanul aceluiași bey (beg = bey) una dintre cele mai vechi și mai importante clădiri de piață din Sarajevo, construită în secolul al XVI-lea. 

În lumea otomană, bezistanurile erau piețe acoperite prestigioase unde se comercializau mărfuri de mare valoare, iar bezistanul din Sarajevo a devenit curînd principalul centru comercial al orașului.

Interiorul, cu coridoarele sale lungi, mărginite de magazine mici, care ofereau cîndva mătase, bijuterii și, în general, mărfuri importate din întregul imperiu, amintește izbitor de bazarul din Istanbul.

Sărind peste secole de asimilare otomană lentă (în care Bosnia era „sangeac” otoman, adică un fel de prefectură sau district al acestuia, iar Sarajevo devenise capitala acestuia) ajungem la perioada în care prietenii austro-ungari pun ochii pe Bosnia! Ba chiar, în urma congresului de la Berlin din 1878, otomanii, faliți, sînt nevoiți să „împrumute un pic”  habsburgilor una dintre perlele… turbanului 😀: Bosnia și Herțegovina. 

Și ce se întîmplă, inevitabil, este o tulburare profundă a societății din această parte a Europei. Pe de o parte progresul tehnic (unul dintre primele tramvaie electrice din Europa este lansat în 1885 în Sarajevo, devenind un simbol al modernizării), pe de altă parte mult mai performantul sistem occidental de colectare a taxelor, impus în Bosnia de creditorii europeni, alienează masele rurale care, sub sultan, erau adesea păsuite (și pentru că sistemul fiscal otoman avea un sistem dual, să zicem, parțial aritmetic, parțial… religios, rețeta perfectă a intrării în junk cum am spune acum…)

Și cam pe-aici ne aflăm la nivel de mentalitate și acum, nu numai în Bosnia și Herțegovina, ci și în alte părți din sud-estul Europei – să nu zic vorbă mare și în zone din România, mutatis mutandis.

Oricum, în 1914, la Sarajevo și nu în altă parte are loc asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand și a soției sale, Sofia, care a devenit pretextul formal pentru declanșarea Primului Război Mondial… 🤔

Puteam să ratăm vizitarea micului muzeu despre marele eveniment? Evident, nu. Așa că am plătit 10 mărci bosniace (€5) ca să vedem și noi… cum s-a scris istoria! (Și după asta ni s-a permis să ne învîrtim cît pofteam într-o cameră de vreo 40 mp în care se aflau în majoritate copii xerox ale unor documente de epocă.) 

Se aflau și două manechine înduioșătoare ale nefericitei perechi princiare habsburgice alături de care am imortalizat-o pe incomparabil mai fericita parteneră a mea de viață și “tt”… (Să scriu „tu-tuu” în loc de “tt”? 🤪)

În prima dimineață de plimbare prin Sarajevo ne-am coborît (la propriu!!!) din înălțimile noastre (alesesem o locuință „la casă cu curte și grădină” care era situată pe una din multiplele coline ale orașului) 

pînă în centru, am luat-o agale pe malul Miljackăi, am traversat-o pe unul din podurile care se înșiră unul după altul (cred că pe Drvenija) și am urcat, fraților, destul de abrupt spre Sarajevska žičara („jiceara” e telefericul) și am măsurat de sus panorama splendidă a orașului. 

În ciuda cozii totul a mers perfect, iar cînd, coborît din cabină luai liftul spre etajul 4 unde era terasa cu cafeneaua, aveai sentimentul (iluzoriu, desigur) unei realizări… La etajul 3 era un „spațiu de recreere” unde aflai, pe lîngă numele vegetației din partea locului, că te aflai pe dealul Trebević. Iar despre Trebević, în afară de fosta sa glorie olimpică la bob, scria așa…

„Unul dintre cele mai lungi asedii din istoria războiului modern a fost asediul orașului Sarajevo, din perioada 1992-1995, cînd orașul a fost înconjurat de artilerie grea care viza fără discriminare oamenii, străzile și clădirile din oraș. Fără arme pentru a se apăra, fără mîncare, fără apă, fără electricitate, fără gaz și cu bombardamente și focuri de puști cu lunetă zilnice, cetățenii au luptat pentru supraviețuire, riscîndu-și viața și expunîndu-se lunetiștilor pentru a aduna apă. Altădată o zonă de picnic bine-cunoscută pentru cetățenii din Sarajevo, „plămînii orașului”, un loc cu un patrimoniu cultural și istoric semnificativ, Trebević a devenit un loc de unde orașul a fost bombardat și ținut sub asediu timp de 1349 de zile. Trebević a fost locul unde apărătorii orașului au încercat să apere orașul. Situl Čolina kapaa fost un focar de incendiu care a format linia de luptă a lui Trebević și a fost puternic minat. Astăzi, deși zona a fost deminată și a revenit la funcția sa anterioară de loc de picnic, există încă un pericol din partea minelor, ceea ce împiedică explorarea în detaliu a terenului.”

Principala stradă comercială din Sarajevo, Ferhadija, datează din secolul al XVI-lea, iar numele său provine de la mahalaua (cartierul) care s-a format în jurul moscheii construite de Sanjak Bey-ul bosniac, Ferhad Bey Vuković Desisalic.

De-a lungul timpului, strada și-a schimbat numele de mai multe ori: (spuneți după mine! 😂) Prijestolonasljednika Petra, după Prințul Moștenitor Petru (1928 – 1941), Ferhadija (1941-1945) și Vase Miskina Crnog, după un erou al celui de-al Doilea Război Mondial (1945-1993). La  numele original, Ferhadija, s-a revenit în 1993… 🤦🏻

Ei bine, pe strada asta (să zicem un fel de Calea Victoriei, în mare parte pietonală) ne-am plimbat îndelung, în sus și în jos, printre magazine de modă moderne, sedii de bănci, cafenele, gelaterii artizanale și restaurante pînă dădeam de zona „Lipscani”, căreia, prin partea locului i se spune (cu un nume întîlnit de noi prima dată la Maribor)… Baščaršija! 

E o stradă exclusiv pietonală, exclusiv orientală (în sensul de turcească de-a binelea!) unde eu am băut cafea la ibric (bosanska, evident) și am mîncat baclava cu fistic de la același local, simțindu-ne amîndoi ca într-un sătuc pierdut (Lauris) din Provence acum 10 ani… Asta pentru că și acolo și aici ne integrasem atmosferei locale – acolo în fața unui pahar de Martini rosso, aici în fața cafelei cu dichis, nici dulce, nici amară…

La colț cu strada Ferhadija s-a inaugurat recent Muzeul Crimelor Împotriva Umanității și Genocidului. Nu ne-am dus, ce rost are să te amărăști o dată în plus? Mă bate gîndul că nici despre Gaza nu se amintea (!) [Păi, dom’le, dacă e bal…]

Nici în impozanta catedrală catolică în stil neo-gotic Inima sacră a lui Isus de pe Ferhadija nu am intrat. Ne-a plăcut statuia originală a papei Paul Ioan al II-lea, realizată din oțel, situată în fața bisericii. (Papa a vizitat Sarajevo în 1997.)

Catedrala catolică era însă bine aleasă ca reper al calvarului urcușului spre locuința aleasă. Făceam pe traseu cîteva opriri cu „inima la gît” dar aveam și satisfacția secretă că “We walked our dinner”! 🤣

Am ajuns și la Gara din Sarajevo ca să luăm fizic bilete pentru trenul de Mostar și cu ocazia asta am descoperit și fortăreața din beton armat care poartă numele de Ambasada Statelor Unite ale Americii (!!), o urîțenie ca cea din Băneasa dar cu o grădină frumoasă. 

Tot în zona gării am admirat o clădire înaltă, inconfundabilă, care poartă numele de Avaz Twist Tower, cea mai înaltă clădire din Balcani, cu o forma răsucită care ne-a adus în minte imediat Torssion Tower din Malmö al lui Calatrava.

Ce vedeți mai jos nu e un semn de lipsă de respect față de cititori, ci degetul 3 de la mînă stîngă prins de poartă de fier a locuinței cînd doream să zădărnicesc  dorința de libertate a unei pisoi (negru) 🐈‍⬛ 

S-a învinețit, am pus o perniță cu gheață din dotarea partenerei de tu-tuu, am cumpărat un gel cu heparină dar… asta e: vrei să faci bine, suferi consecințele! 🤷🏻‍♂️

Sarajevo a avut de toate.

Cine vrea să studieze istoria pentru a face proiecții asupra viitorului, are de trecut un examen aproape imposibil dacă alege să se concentreze pe spațiul ex-iugoslav.

Noi dorim doar să ne bucurăm de zilele verii 2026 și, firește, să povestim ce vedem și, pe cît ne duce mintea, să povestim… de ce vedem ce vedem…

Intrarea pe teritoriul unui stat non-UE te trezește imediat la realitate: te dai jos din autobuz la granița dintre Croația și “BiH” (Bosnia și Herțegovina), ți se controlează pașaportul și ți se fotografiază fața de polițistă de frontieră croată, te urci la loc în autobuz, străbați ‘no man’s land’ (un minut…) apoi te oprești din nou la granița cu “BiH”, te dai jos din autobuz, ți se controlează pașaportul și ți se aplică o ștampilă de intrare, te urci la loc și… gata! Poți călători legal în…

Republica Srpska!! (???)

Păi da, BiH e, formal, o federație de state, urmare acordurilor de „pace” de la Dayton din 1995. Țara este formată din două părți autonome principale: Federația Bosniei și Herțegovinei (împărțită în 10 cantoane) și Republica Srpska. 

Prima oprire e chiar în Banja Luna, capitala enclavei Republika Srpska unde se află o concentrație mai mare de sîrbi. Dar ăilalți ce sînt, că vorbesc toți aceeași limbă?! 

Eei, or vorbi-o ei dar acum trecem la împărțirea pe religii! Ăia care sînt musulmani sînt bosniaci, indiferent de limba în care visează!! Iar ăia care se declară catolici sînt croați, ce altceva pot fi?

Sîrbii sînt ortodocși, uite au și un steag mare, sîrbesc, să-i dai ocol…

Vezi și biserici ortodoxe. Toate cele noi sînt mari, foarte mari, și cu acoperiș din tablă aurie, ca la catedrala ortodoxă din Făgăraș, să nu poată fi ratată…

Foarte rapid însă începem să vedem și geamii. Mai întîi mici. Apoi mai mari. Apoi, într-un sat (predominant?) sîrbesc, o biserică ortodoxă cu două turle amețitor de înalte… Am intrat în Bosnia și Herțegovina și urmărim în tăcere bătălia care se poartă în tăcere dar încă se poartă… 

Pe serpentine amețitoare (și la propriu pentru partenera mea de “tt”) ne urmă drumul prin văi verzi, pe margini de rîuri și, în sfîrșit, ne apropriem de ținta noastră: JAJCE.

Mai întîi… de unde vine numele orașului Jajce (Јајце – pronunțat Iaițe)? Numele se traduce literalmente prin „ou mic“ în bosniacă, croată și sârbă (sau pur și simplu „ou“ în macedoneană, poate macedonenii au doar găinușe…). 

De ce „Ou“? Nu cred în ipoteza că „numele își are originea în forma ovală, asemănătoare unui ou, a orașului sau/și în forma fortificațiilor sale” chiar dacă multe „teorii” sugerează acest lucru (dealul natural pe care a fost construită cetatea medievală seamănă cu un ou; dispunerea ovală a fortificațiilor și zidurilor istorice imită forma unui ou, etc. etc). 

Ce vreau să spun e că în argoul colocvial din Balcani, cuvîntul jaje(plural: jaja) se traduce prin „minge“ sau…  „testicul“! 🤪

Jajce a fost capitala Regatului independent al Bosniei timp de mulți ani (începînd cu secolul XIV). A fost condus de puternice dinastii bosniace medievale, inclusiv familia regală Kotromanić, care a domnit timp de aproape două secole. În 1463, Jajce a căzut în mâinile Imperiului Otoman după ce ultimul rege bosniac a fost executat. Cetatea Jajce fost capturată pentru scurt timp de Ungaria chiar de… compatriotul nostru (??) Matei Corvin (!!) în același an 1463, dar otomanii s-au întors în 1527 și au rămas la putere timp de 350 de ani. În 1878, Jajce a fost ocupat de Austria și, în cele din urmă, a devenit parte a Iugoslaviei după Primul Război Mondial.

În noiembrie 1943, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Jajce a servit drept bază de operațiuni pentru rezistența comunistă sub conducerea mareșalului Tito (viitorul lider al Iugoslaviei) și a găzduit a doua sesiune a Consiliului Antifascist pentru Eliberarea Națională a Iugoslaviei (AVNOJ), parlamentul provizoriu care a elaborat constituția postbelică și a pus bazele Republicii Federale Iugoslavia. Clădirea unde a avut loc această sesiune istorică a fost transformată între timp în muzeu. Nu l-am văzut, evident. Nu de asta mergi la Jajce.

În istoria mai recentă, Jajce a fost puternic afectat de Războiul din Bosnia, care a durat din 1992 până în 1995. Forțele sârbe bosniace au preluat controlul în octombrie 1992, în timpul Operațiunii Vrbas, iar multe moschei au fost distruse în timpul ocupației. După ce a fost recuperat de bosniaci în 1995, Jajce a fost reconstruit încet de-a lungul anilor, iar mai multe dintre moscheile și siturile sale istorice au fost restaurate. Se văd însă în continuare clădiri cu daune exterioare cauzate de bombardamentele care au avut loc acum doar 30 de ani… 🙄

Jajce este un oraș mic, încă nedezvoltat turistic și asta e splendid, vă dați seama!

Deși opțiunile de cazare sînt mult mai limitate la Jajce în comparație cu Sarajevo sau cu Mostar,  am găsit un „apartman” (apartament) situat foarte aproape de podul rutier peste rîul Pliva (hotelurile locale mici erau toate sold out). Singura problemă a fost limba în care să ne înțelegem cu gazda dar aveam Google Translate, nu? Cam toate tranzacțiile sînt cash only în moneda locală – marca bosniacă, cam 2 BM la 1 € – dar gazda noastră, o femeie voinică și întreprinzătoare, a primit în Euro costul cazării (de asta eram sigur), ba chiar ne-a facilitat schimbul valutar la cursul oficial ca să ajungem să mîncăm ceva înainte de Finala Campionatului Mondial de Fotbal – versiunea Trump…

Repede, repede, am traversat un pod peste rîul Pliva, aflat la doi pași de noi, și am poposit în cele din urmă la un restaurant cu numele… Cosmopolit. Am ales din greșeală 🤷🏻‍♂️ ceva care a fost bun și ușor: păstrăv la grătar!

Apoi o înghețată cu jagode (căpșuni) de la o slastičarnica (loc de comercializare a înghețatei) și țuști acasă, să vedem meciul, nu?

FATALITATE!! Gazda nu era abonată la singurul canal Premium care transmitea live panarama de la NY… 🙄

Ce era să fac? Am traversat la loc podul peste Pliva și am văzut meciul la un restaurant de hotel, ecran mare, serviciu, de toate!

Și-acum o trecere în revistă a motivelor pentru care Jajce merită văzut.

Cascada Pliva este cel mai emblematic punct de reper. E situată chiar la marginea centrului orașului, unde rîul Pliva se întâlnește cu rîul Vrbas. Cascadele au aproximativ 20 de metri înălțime și oferă priveliști incredibil de pitorești, genul “postcard”!

Cea mai bună priveliște asupra cascadei și a orașului împreună este de fapt de pe podul peste autostrada principală, peste rîul Vrbas, imediat după stația de autobuz.

Cățărată sus pe un deal, cu vedere la orașul vechi, Cetatea Jajceoferă super priveliști panoramice asupra peisajului montan din jur. Păcat că nu e mai pusă în valoare de indicatoare, de pliante explicative – pentru că taxa de intrare se percepe! A fost cîndva reședința unora dintre cei mai puternici conducători din istoria regiunii, sic transit…

Amintirea cea mai puternică, nu mă îndoiesc, cu care vom rămîne în urma vizitării cetății Jajce nu este nici urcușul abrupt pînă la ea, nici panorama locurilor, ci o întîmplare neprevăzută, ca din O mie și una de nopți!

Începusem coborîrea de la cetate cînd a început să plouă torențial și cu grindină! 

Ne-am adăpostit sub streașina unei case, în fața unei uși care s-a deschis deodată și o femeie ne-a poftit înăuntru! A fost un gest atît de neașteptat și de hotărît încît i-am dat urmare și am intrat. Casa era clădită pe o pantă, înăuntru lumina era puțină dar – cît am putut vedea – lucrurile erau așezate cu rost. Am rămas pironiți pe loc, înăuntru dar pe pragul de la intrare și – de data asta nu am mai cedat insistențelor de a lua loc. Eram stingheri fiindcă nici nu puteam comunica, iar de avansat în interiorul încăperii principale ar fi însemnat să murdărim cu apă și noroi covorul. Foarte repede însă aversă s-a potolit, am rostit de mai multe ori Hvala (mulțumesc) la plecare și… am plecat.

M-am mai uitat în urmă: buna femeie ieșise cu o mătură cu coadă ca să adune ce rămăsese pe covorul de la intrare..,

Unul dintre lucrurile cele mai plăcute la Jajce este că așa numitul Oraș Vechi, chiar are ziduri, porți antice de piatră la intrare. Mașinile trec prin aceste porți, în timp ce localnicii își desfășoară rutina zilnică în interiorul zidurilor. Strada principală este mărginită de fîntîni, cafenele și restaurante care crează o atmosferă locală autentică.

Pînă la urmă dolce far niente înseamnă cam același lucru în Provence, la Lucca, Nicosia sau Jajce: să savurezi încet o cafea la o cafenea din centrul orașului (în cazul de față o Bosanska kava, să te bucuri de tot și să simți că faci parte din viața locală.

Parcul orașului e peste drum de Cascada Pliva. E străbătut de pârâu liniștit, presărat cu cascade mici, care se adună prin parc îainte de a deveni în cele din urmă faimoasa Cascadă Pliva. 

A fost locul perfect pentru o plimbare de seară deoarece se află chiar de-a lungul cărării naturale către cascadă.

 Nu am ajuns la Morile de apă Pliva (cunoscute și sub numele de „Mlinčić“) fiindcă, deși se află la doar 10 minute de mers cu mașina la nord de Jajce, nu aveam… mașina, remember? 😃 Am citit că erau „mori de apă folosite pentru măcinarea cerealelor”. Oricum nu mai funcționează dar măcar au fost conservate și restaurate în numele… turismului de masă! Nu-mi pare rău că n-am ajuns să văd Mlinčić: am avut cu ce să mă delectez.

Uite, am ajuns pînă la un centru comercial din apropiere și mi-am cumpărat o felie de pepene 🍉 din soiul Beduin!! 😂

Într-un alt registru, am meditat și, probabil voi continua să o fac și după ce voi reveni în patria mamă, la nenumăratele tinere care afișează nu doar hijab-ul (eșarfa dreptunghiulară sau pătrată care acoperă părul, gîtul și umerii, dar lasă întreaga față complet vizibilă), ci uneori chiar burka (veșmîntul care acoperă corpul în întregime cu excepția ochilor)!

Ar fi două explicații. Prima este „invazia” arabă din regiunile deșertice (am văzut pentru prima dată o mașină cu număr de Libia!!)

adică bărbați și femei cu burka, plus copiii de rigoare (probabil se cred toți în rai cu atîta verdeață și apă în preajmă!) care, pînă la un punct stimulează conformismul vestimentar.

A doua explicație este cea identitară. Da, vorbim aceeași limbă cu sîrbii și croații dar sîntem femei musulmane și sîntem mîndre de asta! 

Putem să înțelegem asta deși n-avem cum să integrăm „dintr-o dată” toate implicațiile.

„Implicațiile” pot fi descoperite însă dureros de ușor în monumentele funerare aflate chiar în mijlocul orășelului: plăci de marmură neagră cu numele unor tineri sîrbi, reunite sub o cruce, vizavi de plăci de marmură neagră cu numele unor tineri bosniaci în curtea moscheii Esme Sultana. Pentru ce au murit oamenii ăștia acum atît de puțină vreme?

La Jajce, asta e sigur însă, poți, pur și simplu, să respiri frumusețea împrejurimilor fără să te grăbești nicăieri!

Cum eu nu mai fusesem în Slovenia pînă acum (partenera mea făcuse… teambuilding profesional acolo cu mai mult de 15 ani în urmă) eram curios să văd cu ce se mîndreau slovenii în afară de peisaje naturale minunate. Știam că e o țară mică și… scumpă. 🤔

Am abandonat rapid ideea de a vedea Ljubljana fiindcă mai în drumul nostru spre Bosnia se afla Maribor, al doilea oraș ca mărime din Slovenia, situat în frumoasa regiune Styria (sincer să fiu aveam senzația că Styria e în Austria… dar nu e prima dată cînd desele „regrupări” ale Imperiului Austro-Ungar te  zăpăcesc). 

Am coborît în gara din Maribor, (construită, mă informasem, în 1954 în stilul „funcționalismului sloven tîrziu” 🤔 de către arhitecții Milan Černigoj și Dušan Černič), din trenul sloven IR 573 de tip Pendolin. (Plecasem din Viena cu un InterCity, schimbasem la Graz ca să luăm trenul regional, de navetiști, spre Maribor.)

Trenul era foarte curat și destul de gol – navetiștii au orele lor de navetă și, din fericire, nu coincideau cu ale noastre. 😜

N-am reușit să vedem interiorul gării fiindcă se renova dar în fața gării ne aștepta o locomotivă mică și drăgălașă! 😃

Orașul vechi este suficient de compact pentru a te plimba agale prin el fără să ai sentimentul că îți poate scăpa un detaliu important. De la gară am făcut pe jos cam 10 minute pînă la hotel, unul destul de asemănător cu Ibis-ul vienez pe care îl părăsisem dimineața.

B&B Hotel Maribor face parte din lanțul B&B Hotels de tip economy pe care l-am descoperit la Madrid acum cîțiva ani și ne-a plăcut mult. Franciza slovenă e la fel de modernă, minimalistă și curată doar că… lipsește atenția detaliului „madrilen”. Altfel a fost, din punctul nostru de vedere, perfect “for a two night stay”.

Ajungînd pe la prînz în orașul vechi, a început să ne cuprindă foamea; am rătăcit doar puțin pentru a găsi un loc unde să luăm „temperatura” specificului local, diferit de mîncarea din Viena pe care o… ingerasem (!) în ultimele două zile.

Am ales un local situat pe o străduță perpendiculară pe strada centrală, unul „etnic”, Baščaršija. Ei, restaurantul era el plin cu turiști (majoritatea austrieci și germani – evident noi eram singurii români 😃) „papa” arăta ea bine în pozele colorate din meniu dar… 

…dar avem exigențe și avem și termen permanent de comparație fiindcă binevoim să locuim de decenii lîngă Piața Obor din metropola europeană București! 🙃

Să explorăm împreună meniul care arăta așa: 

PLATOU „BAŠČARŠIJA” PENTRU 2 PERSOANE

14 čevapi, 1 pleskavitsa, 2 sudžukica, cartofi copți, cremă de brînză, ceapă, pîine la cuptor

Baščaršija (pronunțat Bașcearșiya) este numele care în fosta Iugoslavie trimite la ceva pronunțat etnic. La baza numelui stau două cuvinte cît se poate de turcești: „baš” (care înseamnă „cap”sau „principal”) și „čaršija” (care înseamnă bazar sau piață). Sau, mai pe românește, OBOR! 😀  Baščaršija 

este inima istorică și culturală a orașului Sarajevo unde urmează să ajungem în curînd.

Nu avansăm mult mai departe în meniu și ne împiedicăm de cuvîntul čevapi – echivalentul local al mititeilor. Dar e departe griva de iepure! [Îl mai țineți minte pe Anton Pann? Pentru mine „Povestea vorbei” e o adevărată biblie, nu glumesc! Proverbul face referire metaforică la o „grivă” (o cățea de vânătoare) care este cu mult în urma „iepurelui” pe care încearcă să-l prindă. Anton Pann taxează adesea în acest fel savuros afirmațiile exagerate sau nefondate…]

Bref, MICII DE OBOR NU ARE (sic!) EGAL !!

Promenada de-a lungul rîului Drava este pur și simplu minunată – fiindcă e o oază plină de restaurante, cafenele și de viață. Doar mîncasem însă dar am „marcat-o” pentru cea de-a doua zi!

Este ca și cum orașul ar fi găsit rarul echilibru între calm și energie – o disciplină pe care doar cîteva orașe o stăpînesc cu adevărat.

Nefiind un oraș mare, e ușor să te deplasezi prin Maribor și să-l explorezi. În orașul vechi sînt multe locuri care s-ar putea să nu fie atracții în sine, ci pur și simplu să se adauge atmosferei și sufletului orașului.

Castelul Maribor

Înainte de a scrie două vorbe despre castel poate e momentul să deslușim de unde vine numele de Maribor. Wikipedia (pe care o apreciez lupta îndîrjită de a se păstra neutră într-o lume plină de informații false sau partizane), scrie că pe la 1145 se regăsește prima mențiune a existenței în aceste locuri a unei fortărețe numite Marpuch și, ulterior, Marchburch (în germana veche ”March” era denumirea așezării de graniță, iar ”burc” desemna fortăreața, bref, așa s-a format și numele orașului german Marburg, de la nord de Frankfurt – asta nu mai scrie în Wikipedia dar îmi puteți da credit… 😃) Slovenii îl pronuțau „cu prune în gură” (Marprk sau Marprog) și îmi pare bine că, pînă la urmă, sub influență italiană probabil, în 1861, au acceptat să-i spună Maribor. Și așa a rămas!

Castelul Maribor – este, bineînțeles, una dintre clădirile emblematice ale orașului. A fost construit din ordinul împăratului Friederich al III-lea – și la acea vreme (secolul XIV) a servit drept apărare pentru partea de nord-est a zidurilor orașului. Nu e un castel tip „Castelul Peleș” sau „Castelul Bran” – fiindcă, totuși, Maribor nu era o reședință permanentă a împăratului, ci una ocazională (ca una județeană a lu’ to’așu’ 😂), dar arată foarte bine. Wikipedia în engleză spune că e o ”mansion” dar poate că este, cum să traduc?, mai degrabă un „conac” dar… ce conac!… 😉

Despre împăratul Friederich al III-lea a rămas descrierea frapantă a umanistului italian Silvio Piccolomini că era „o persoană care voia să cucerească lumea rămînînd așezat pe scaun” (!!) și, de asemenea, motto-ul personal, misteriosul șir A.E.I.O.U., pe care l-a imprimat pe toate bunurile sale. Nu i-a explicat niciodată semnificația, ceea ce a dus la numeroase interpretări diferite, deși s-a susținut, cu puțin timp înainte de moartea sa, că el a spus că înseamnă Austriae Est Imperare Orbi Universo sau Alles Erdreich ist Österreich untertan („Toată lumea este supusă Austriei”). Personal cred că înțelesese de timpuriu rolul vocalelor în limba română (A, E, I, O, U – pitulă-te tu!) 🤪

Friederich al III-lea a fost – surpriză ❗️- un mare binefăcător al evreilor – dușmanii săi l-au descris ca fiind „mai degrabă un evreu decît un împărat al Sfîntului Imperiu Roman” și nu mă miră că i s-a păstrat un portret de la bătrînețe destul de puțin măgulitor…

Am admirat Castelul Maribor din exterior fiindcă cel mai adesea preferăm să observăm lumea aflată pe străzi, nu în muzee, dar nu pot să nu semnalez aici mîndria noastră că, dacă anul trecut, în iunie 2025, ne urcasem pe meterezele castelului Guimarães din Portugalia, un an mai tîrziu (și complet nepremeditat) ne aflam în perechea sa Capitală Europeană a Culturii din 2012 – Maribor!! 😃

Monumentul NOB

Foarte aproape de Castelul Maribor, în Piața [Trg] Svobode, se află un monument din 1975 al sculptorului Slavko Tihec, o bilă de bronz uriașă, cu un text la bază: 1941 UPOR – NOB (Narodnoosvobodilna borba) – 1945 ZMAGA (1941 REZISTENȚĂ – LUPTĂ DE ELIBERARE A POPORULUI – 1945 VICTORIE) care, oficial, reprezintă „o picătură de magmă vulcanică ce erupe din adâncurile pământului în timpul erupției, iar monumentul simbolizează curajul, lupta, dorința de libertate și victorie.” Practic se pot întrezări printre panglici de bronz care acoperă bila, copii ale proclamațiilor publice privind execuțiile ostaticilor și rebelilor condamnați la moarte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (667 de persoane executate).

Dar popular monumentul poartă cu totul alt nume: Kojak!!Fiindcă bila de bronz a sugerat la nivelul străzii – dincolo de seriozitatea impusă societății în timpul ființării Federației iugoslave (nu cred că trebuie să insist), un verdict umoristic: KOJAK – respectiv capul ras al lui Telly Savalas, interpretul celebrului detectiv! 🤣

Catedrala Milostenia Maicii Domnului (Bazilika Matere Usmiljenja)

Biserica franciscană și mănăstirea actuale au fost construite pe la 1900 și se află pe locul fostei biserici capucine, construită între 1613-1620 la cererea contelui din Maribor, Janez Jakob Khiesl (1565-1637), proprietarul de atunci al Castelului orașului Maribor. (Cum ar fi să ai castel și să nu ai și-o catedrală, acolo?) În 1784, împăratul Iosif al II-lea a desființat mănăstirea capucină și i-a stabilit pe călugării minoriți în clădirea goală, deoarece intenționa ca biserica și mănăstirea lor din Lent (partea veche a orașului Maribor) să fie folosite pentru nevoile armatei. 

Deși impozantă nu e cea mai faimoasă catedrală din oraș dar era chiar în spatele hotelului, iar turlele ei luminate le vedeam și noaptea din camera de hotel…

Rîul Drava

Să ai un rîu frumos și curat care curge de secole în inima orașului e o binecuvîntare pentru localnici și vizitatori deopotrivă.  Gîndiți-vă doar că Viena fără Dunăre ar fi ca… Bucureștiul fără Dîmbovița!! [Yess! Am zis-o!!]

În a doua și ultima seară am mîncat așadar pe malul Dravei cu ochii la ‘mneaei… A și plouat, la un moment dat, destul de vijelios, dar atmosfera a rămas calmă, imperturbabil de calmă.

Peste rîu se află un pod pietonal și pentru biciclete – Splavarska brv – construit din lemn cu tonuri calde și grinzi de oțel, cu o formă ondulată. Poate tocmai datorită formei sale ondulate, a creat efecte de lumină asupra rîului – fără să strice atmosfera.

Ce am ratat

Maribor se laudă cu „cea mai veche viță de vie din lume” – aproape de râul Drava – care încă produce struguri și astăzi – o amintire a cît de adînc… înrădăcinate [sic!] sînt tradițiile viticole din Maribor. Ei bine (sau „ei rău”…) nu am fost acolo! 🤷🏻‍♂️ 

Era pur și simplu prea cald…

Și după a doua noapte, dis de dimineață, ne-am continuat călătoria spre sud, spre Bosnia și Herțegovina 🇧🇦. Cu un transfer de autobuz la Zagreb pe drumul către Jajce. Încet, încet, se derulează și profilurile națiunilor fostei Iugoslavii…

Aflăm despre ei, aflăm, implicit, și despre noi.

Trenul 346 a fost brav, în sensul că ne-a adus unde promisese, în gara centrală a Vienei (Wiener Hauptbahnhof) unde, în 2022, după ce revenisem în Europa după o călătorie de neuitat la hipopotamii de pe fluviul Zambezi, respectiv la girafele și leii de lîngă fluviul Luangwa, urma să plecăm în Bavaria…

Mai jos, imaginea Vienei, strălucind pașnic, aproape de miezul nopții la început de iunie. Era încîntător (mai ales că… nu era nici țipenie de om!).

Înaintea plecării am avut inspirația să recitesc cartea lui Stefan Zweig Lumea de ieri și asta a schimbat total felul în care va arăta această postare. Voi cita (cu ghilimele!) copios din capitolul introductiv al cărții lui Zweig tocmai fiindcă adună atîtea dintre locurile comune privind reprezentările tipologice ale vienezului și societății în care s-a dezvoltat pînă după sfîrșitul primului război mondial. (Zweig era evreu, crescuse într-o casă de oameni bogați și unul dintre reproșurile aduse părinților era acela că nu-i făceau… brad de Crăciun! Avea să moară sinucigîndu-se în exil, în Brazilia în 1942, alături de mai tînăra sa soție, și a lăsat o notă explicativă în care scria așa: Ar fi nevoie de de puteri speciale pentru a o lua de la capăt după ce ai trecut de șaizeci de ani. Iar ale mele au fost epuizate de ani lungi de rătăcire fără adăpost. Prin urmare, mi se pare mai bine să pun capăt, la momentul potrivit și fără umilință, unei vieți în care munca intelectuală a fost întotdeauna o bucurie neamestecată, iar libertatea personală cea mai prețioasă posesiune a pământului.)

Așadar lăsînd la o parte deocamdată detaliile despre mersul pe calea ferată ne vom afunda în observațiile perene ale lui Zweig despre Lumea de ieri, în care „lumea“, firește, era orașul natal, Viena.

Voi ilustra textul cu fotografii din timpul plimbării noastre de noapte din 2022, și ulterior, într-o altă postare, voi reveni la observații despre Viena pe care o regăsim acum. Cred că e uluitor să constați că în ciuda progresului tehnic oamenii se schimbă încet, prea încet pentru societatea robotizată care ne paște…

De fiecare dată cînd povestesc prietenilor mai tineri episoade din epoca de dinaintea Primului Război, îmi dau seama din întrebările pline de uimire cît de îndepărtate în timp și cît de incredibile au devenit pentru ei niște lucruri care pentru mine încă mai reprezintă o realitate trăită nemijlocit. Şi un tainic instinct din mine le dă dreptate: între viața noastră de azi, viața noastră de ieri și cea de alaltăieri nu mai există nici o punte de legătură. Eu însumi nu mă pot sustrage unui sentiment de uimire în fața multitudinii și diversității încercărilor prin care am trecut în scurtul interval de timp al unei singure vieți, ce-i drept extrem de incomodă și plină de riscuri. Această viață, la ce s-o mai compar cu cea trăită de strămoșii mei? Căci ce necazuri au avut tatăl meu, bunicul meu? In viața lor n-a fost nimic deosebit. O aceeași viață de la început pînă la sfîrșit, fără înălțări, fără prăbușiri, scutită de pericole și zguduiri, o viață cu scurte momente de tensiune, cu imperceptibile tranziții. Valul timpului i-a purtat în ritmul lui egal, molcom si liniștit de la leagăn pînă la mormînt. Ei au trăit in aceeași țară, în același oraș și aproape toată viața in aceeași casă; cele ce se întîmplau în lumea exterioară nu coborau din paginile gazetelor și nu ajungeau să le bată la ușă. Desigur și pe vremea lor mai izbucnea pe undeva cîte un război, dar, față de dimensiunile cu care ne-am obișnuit, era un războiaș oarecare, ce avea loc pe la graniță, departe, și care după o jumătate de an se potolea, era dat uitării, o filă îngălbenită din cartea istoriei, și viața își relua cursul de mai-nainte. Noi însă am trăit totul la modul ireversibil, din ce-a fost odată n-a mai rămas nimic, nu s-a mai repetat nimic; nouă ne-a fost dat să pătimim cu asupra de măsură tot ceea ce istoria, de altfel rar, face să se abată asupra unei țări întregi, asupra unui secol întreg. O generație trăia, eventual, o revoluție, alta un puci, a treia un război, a patra o perioadă de foamete, a cincea era martora prăbușirii unui stat — dar au fost și țări și generații care au avut norocul să nu cunoască nimic din toate acestea.

[…]

Niciodată pînă la ceasul de față nu s-a dedat omenirea, în întregul ei, la excese mai diabolice și niciodată n-a creat ea lucruri mai divine ca acum.

[…]

În aproape milenara noastră monarhie austriacă, totul părea să se sprijine pe temelii de granit, statul însuşi fiind chezășia supremă a acestei trăinicii. Drepturile pe care acesta le acorda cetățenilor săi fuseseră aprobate de parlament, reprezentanța liber aleasă a poporului, iar obligațiile, precis delimitate. Valuta noastră, coroana austriacă, circula sub formă de monezi de aur curat, ceea ce îi garanta credibilitatea. Fiecare știa ce are și ce i se cuvine, ce este permis și ce nu. Toate își aveau o normă, o măsură și o pondere precisă. Cine poseda o avere putea să calculeze cu exactitate cîtă dobîndă îi va aduce aceasta la sfîrşitul fiecărui an, funcționarul, ofițerul, fiecare la rîndul lui era sigur că în anul cutare va fi avansat și că în anul cutare va ieși la pensie. Fiecare familie își avea bugetul ei, fiecare știa cît are de cheltuit pentru locuință și hrană, pentru voiajurile din timpul verii și pentru reuniunile de societate. Afară de aceasta, se îngrijeau să pună cu precauție deoparte o mică sumă pentru cazuri neprevăzute, pentru boală și pentru medic.

Pentru cine o avea, o casă reprezenta un adăpost sigur pentru copii și nepoți, gospodăria și firma se moşteneau din tată în fiu. Încă în leagăn, sugarului i se punea în pușculiță sau la casa de economii un prim obol pentru cînd va fi mare, o mică „rezervă“ pentru viitor. În acest vast imperiu, toate își aveau locul lor bine stabilit, nimic nu se clintea, iar sus de tot se afla, încărcat de ani, împăratul. Şi de i se întîmpla ca într-o bună zi să închidă ochii, atunci – era știut (sau cel puțin așa se spunea) – venea altul și nimic nu se schimba în binecumpănita rînduială a lucrurilor. Nimeni nu mai credea în posibilitatea războaielor, revoluțiilor și răsturnărilor. Orice radicalism, orice fel de violență păreau ca și excluse într-o epocă a rațiunii.

Această siguranță a zilei de mîine era ținta spre care se-ndrepta rîvna cea mai fierbinte a milioane de oameni, idealul de viață al tuturor. Numai cu condiția acestei siguranțe merita viața să fie trăită, și cercuri tot mai largi își reclamau partea lor din acest bun de preț. Inițial numai cei avuți beneficiau de acest avantaj, treptat însă au început să preseze masele largi; secolul siguranței zilei de mîine a fost epoca de aur a serviciilor de asigurări. Îți asigurai casa contra incendiilor și spargerilor, recolta contra grindinei și intemperiilor, viața contra accidentelor și bolilor, îți făceai rost de o rentă viageră s-o ai la bătrînețe, iar fetelor li se punea în leagăn o poliță de asigurare în contul zestrei de mai tîrziu. În cele din urmă s-au organizat pînă și muncitorii, au obținut salarii mai bune, dreptul la ajutor de boală. Servitorimea căuta să-și asigure cheltuielile de înmormîntare prin economii și depuneri anticipate la casa specială pentru cazuri de deces. Numai cei care se simțeau la adăpost de surprizele viitorului puteau să se bucure, cu sufletul senin, de prezent.

În această înduioşătoare convingere că-ți poți împrejmui viața cu un zid care să nu prezinte nici o fisură în fața atentatelor destinului, se ascundea, în ciuda unei concepții despre viață întemeiate pe soliditate și modestie, un mare și periculos orgoliu.

Secolul al nouăsprezecelea fusese, în idealismul său liberalist, sincer convins că se află pe drumul drept și infailibil spre „cea mai bună dintre lumi“. Se vorbea cu dispreț despre epocile anterioare bîntuite de războaie, foamete și răscoale ca despre un timp cînd omenirea încă nu se emancipase și nu beneficiase suficient de luminile culturii. Acum însă, era o chestiune de numai cîteva zeci de ani pînă să fie eliminate definitiv ultimele urme ale răului și violenței, iar această credință în „progresul“ irezistibil, neîntrerupt, avea într-adevăr pentru acea epocă forța unei religii; lumea credea în acest „progres“ mai mult decît în Biblie, și evanghelia lui părea a se adeveri, fără putință de tăgadă, prin aceea că fiecare zi dădea la iveală noi minuni ale ştiinței și tehnicii.

[…]

Oamenii deveneau mai frumoşi, mai viguroşi, mai sănătoși de cînd începuseră să-și călească trupurile prin sport, tot mai rar vedeai infirmi, schilozi, gușați pe străzi, și toate aceste minuni le săvîrșise știința, acest zeu al progresului. Și pe plan social se făceau paşi înainte; de la an la an individul dobîndea noi drepturi, justiția se administra cu mai multă blîndețe și omenie, și chiar problema problemelor, sărăcia marilor mase, nu mai părea de nerezolvat. Unor categorii tot mai largi li se acorda dreptul de vot și, odată cu acesta, posibilitatea de a-și apăra legal interesele; sociologi și profesori se întreceau care mai de care să propună proletariatului un model de viață mai sănătos și chiar mai fericit – și-atunci ce este de mirare că scolul acesta se delecta cu performanțele sale și că fiecare deceniu încheiat era considerat ca o etapă pregătitoare a unuia mai bun? […]

Nouă, celor de azi, care am alungat de mult ca pe o fantomă din vocabularul nostru cuvîntul „securitate“ , ne vine să zîmbim la iluzia optimistă pe care și-o făcea acea generație oarbă de idealism cum că progresul tehnic al omenirii va aduce cu sine, necondiționat, un progres la fel de rapid în ordinea morală. [subl. mea]

Noi, cei care în noul secol am învățat să nu ne mai mirăm de nici o răbufnire de bestialitate colectivă, noi, cei care de la fiecare zi ce vine ne aşteptăm la ticăloșii și mai mari decît cele pe care ni le-a servit ziua de ieri, am devenit mult mai sceptici cu privire la perfectibilitatea morală a oamenilor. Avea dreptate Freud cînd spunea că civilizația și cultura noastră reprezintă numai un strat subțire care poate fi perforat în orice clipă de forțele distructive ale subumanului. A trebuit să ne obişnuim încetul cu încetul să trăim fără pămînt sub picioare, fără drepturi, fără libertate, fără siguranța zilei de mîine. Ca să putem supraviețui, a trebuit să ne lepădăm de religia părinților noştri, de credința lor intr-o ascensiune rapidă și ireversibilă a umanității; nouă, celor care ne-am instruit la școala teribilă a războiului, ni se pare frivol un anumit optimism față cu o catastrofă care, dintr-o singură lovitură, a anulat ani și ani de străduințe umane. Chiar dacă numai o iluzie, a fost cel puțin o iluzie minunată și nobilă pe care părinții noştri au cultivat-o, mai umană și mai rodnică decît cuvintele de ordine de azi. […]

Astăzi, cînd marea furtună a spulberat-o de mult, ştim pentru totdeauna că acea lume a statorniciei a fost un castel făcut din același material ca visurile. Şi totuşi părinții mei au locuit într-însa ca într-o casă de piatră. Existența lor caldă și tihnită n-a fost niciodată tulburată nici de vreo furtună și nici măcar de vreo undă de aer rece. Ce-i drept, mai aveau ei și alt mijloc de apărare contra intemperiilor: erau oameni cu stare, care treptat au devenit bogați și chiar foarte bogați, și astfel pe vremea aceea îți capitonai straşnic pereții și ferestrele. Modul lor de viață mi se părea tipic pentru așa-zisa „bună burghezie evreiască“.

[…]

În nici un alt oraş din Europa n-a fost setea de cultură atît de pătimașă ca la Viena. Tocmai pentru că monarhia, pentru că Austria nu mai avea de secole nici ambiții politice, nici succese deosebit de mari pe plan militar, mîndria națională își căuta cu maximă intensitate compensarea într-o supremație artistică. Din vechiul imperiu habsburgic care dominase cîndva Europa, se desprinseseră de mult foarte importante și prețioase provincii germane și italiene, flamande și valone; capitala însă, vatră a curții imperiale, păstrătoare a unei tradiții milenare, rămăsese neatinsă în vechea ei strălucire. Romanii puseseră primele pietre la temelia acestui oraș destinat să servească drept castru, drept avanpost pentru apărarea civilizației latine împotriva barbarilor, și după mai bine de o mie de ani se sfărîmase de aceste ziduri năvala otomanilor asupra Occidentului. Aici veniseră Nibelungii, aici străluciseră deasupra lumii cei șapte aştri nemuritori ai muzicii, Gluck, Haydn şi Mozart, Beethoven, Schubert, Brahms și Johann Strauss, aici fusese punctul de confluență al tuturor curentelor culturii europene; la curte, în ființa nobilimii, a poporului, se aliase organic elementul german cu cel slav, ungar, spaniol, italian, francez, flamand, și ceea ce a îmbinat armonios toate aceste contraste într-o unitate nouă și originală, în unitatea culturii austriece și vieneze, a fost tocmai geniul acestui oraș al muzicii. Receptiv și înzestrat cu o deosebită capacitate de asimilare, acest oras a atras spre sine forțele cele mai discordante, pe care le-a îmblînzit și umanizat; era o plăcere să trăiești aici, în acest climat al bunei conviețuiri spirituale, și fiecare locuitor al acestui oraş devenea, pe neobservate, un cetățean al lumii.

Această artă a adaptării, a tranzițiilor delicate și muzicale era deja vizibilă în aspectul exterior al oraşului. Orașul se tot mărise de-a lungul secolelor, dezvoltîndu-se organic din nucleul inițial, și ajunsese destul de dens populat, cu cele două milioane ale sale, ca să poarte tot luxul și bogăția unei metropole, dar fără să fie atît de disproporționat încît să se rupă de natură, așa cum e cazul Londrei sau New Yorkului. Ultimele case i se oglindeau în apele maiestuoase ale Dunării sau priveau departe în largul şesului, sau se pierdeau printre grădini și ogoare, sau se cățărau pe colinele domoale pînă spre poalele împădurite ale Alpilor.

Nici nu-ți dădeai seama unde se sfîrşea Viena și începea natura, una se contopea cu cealaltă firesc și spontan. În interior simțeai de fiecare dată cum crește oraşul, aidoma unui copac care adaugă inel după inel; iar nucleul vital şi prețios nu mai era înconjurat de vechile ziduri de cetate, ci de Ring, cu casele lui solemne. În interior vechile palate ale curții și ale nobilimii își spuneau povestea lor de piatră; aici la Lichnowsky cîntase Beethoven, acolo la Esterházy fusese Haydn în vizită, cînd la vechea universitate răsunase pentru prima dată Creațiunea lui, Hofburgul văzuse generații de împărați, Schönbrunnul il văzuse pe Napoleon, în domul Sf. Ştefan prinții reuniți ai creștinătății aduseseră în genunchi rugăciune de mulțumire pentru izbăvirea Europei de turci, universitatea adăpostise între zidurile ei nenumărați savanți. În timpul acesta se ridica mîndră și somptuoasă noua arhitectură, cu bulevarde strălucitoare și magazine luxoase. Dar aici vechiul nu se disputa cu noul mai mult decît piatra cioplită cu natura virgină. Era minunat să trăiești aici, în acest oraș care primea cu ospitalitate tot ce era străin și se dăruia pe sine cu plăcere; în ambianța lui senină, inspiratoare de mari elanuri, ca aceea a Parisului, viața putea fi gustată într-un chip mai firesc.

Viena era, se știe, un oraş îndrăgostit de viață, căci ce însemnează cultura altceva decît arta de a extrage din materia grosieră a vieții ce are ea mai fin, mai delicat și mai subtil? Cu un gust rafinat în chestiuni culinare, foarte amator de un vin bun, de o bere proaspătă, de prăjituri și torturi delicioase, vienezul era pretențios și în privința unor lucruri mai subtile. A face muzică, a dansa, a juca teatru, a conversa, a avea o conduită amabilă și de bun gust aveau aici valoarea unei arte deosebite. Ponderea cea mai mare în viața individului și în viața publică nu o aveau nici problemele militare, nici cele politice, nici cele comerciale; dimineața, cînd citea ziarul, vienezul de rînd își arunca prima privire nu asupra dezbaterilor din parlament sau evenimentelor de pe arena internațională, ci asupra repertoriului teatrului, care avea în viața publică o importanță greu de înțeles pentru alte oraşe. Căci teatrul imperial, Burgtheater-ul, era pentru vienezi, pentru austrieci, mai mult decît o simplă scenă pe care evoluau actorii, era microcosmosul care oglindea macrocosmosul, imaginea multicoloră în care societatea se contempla pe ea însăși, unicul cortegiano adevărat al bunului gust. Pentru spectator artistul de la teatrul Curții era un model în privința modului de-a se îmbrăca, de-a păși într-un salon, de-a conversa, de-a alege cuvintele corespunzătoare poziției unui om de bun-gust sau de-a le evita pe cele care nu corespundeau acestei cerințe; scena nu era pur și simplu un loc de amuzament, ci ghidul vorbit și interpretat al bunelor maniere, al exprimării corecte, și un nimb de respectabilitate aureola pînă și lucrurile care aveau o cît de vagă legătură cu teatrul imperial. Preşedintele guvernului, magnatul cel mai bogat puteau să se plimbe pe străzile Vienei fără ca cineva să se întoarcă după ei; dar un actor de la curtea imperială, o cîntăreață de operă erau recunoscute de orice vînzătoare, de orice birjar; noi, copiii, ne făleam ori de cîte ori aveam ocazia să povestim cum am trecut pe lîngă unul sau altul din ei (pozele și autografele lor le colecționa fiecare din noi), iar acest cult aproape religios mergea așa de departe, încît se extindea chiar și asupra celor din jurul persoanei în chestiune. Frizerul lui Sonnenthal, birjarul lui Josef Kainz erau persoane respectabile, pe care lumea le invidia în secret; tinerii domnişori erau mîndri să-și comande haine la acelaşi croitor. Orice jubileu, orice înmormîntare a unui mare actor lua proporții care eclipsau toate evenimentele politice. A-ți vedea o piesă pusă în scenă la Burgtheater era visul suprem al oricărui scriitor vienez, pentru că aceasta echivala cu un fel de înnobilare pe viață și-ți aducea o serie de avantaje și onoruri, ca bilete gratuite pentru tot restul vieții, invitații la toate ceremoniile oficiale.

[…]

Şi aşa cum Florența sau Roma din epoca Renașterii îi atrăgea pe pictori și-i făcea să aspire la măreție pentru că fiecare simțea că, aflat într-o permanentă întrecere, trebuie, în văzul concetățenilor săi, să-i depășească necontenit pe ceilalți ca și pe sine însuşi, tot așa Viena îi atrăgea pe muzicienii și artiştii ei și le dădea importanța cuvenită. La Opera din Viena, la Burgtheater, nimic nu se trecea cu vederea; orice notă falsă era imediat observată, orice intrare incorectă, orice simplificare era cenzurată și acest control se exercita nu numai la premiere de către criticii de profesie, ci zi de zi de către întreaga opinie publică, cu auzul ei treaz și rafinat printr-o permanentă cîntărire a valorilor. Dacă pe plan politic, administrativ, moral unele lucruri erau deseori trecute cu vederea și dacă „neseriozitatea“ era privită cu o binevoitoare indiferență, iar greşelile erau tratate cu indulgență, în materie artistică nu se acorda nici un rabat; aici era în joc onoarea orașului. Fiecare cîntăreț, fiecare actor, fiecare muzician trebuia să dea necontenit tot ce avea mai bun, altminteri era pierdut.

[…]

În ultimul secol, arta în Austria își pierduse apărătorii și protectorii ei tradiționali: casa imperială și aristocrația. Pe cînd în secolul al optsprezecelea Maria Tereza îşi trimitea fiicele la Gluck pentru inițiere în muzică, Iosif II discuta în cunoștință de cauză cu Mozart despre operele acestuia, Leopold IIl compunea el însuși, împărații de mai tîrziu Francisc II și Ferdinand nu mai manifestau nici un fel de interes față de artă, iar împăratul nostru, Franz Josef, care pînă la vîrsta de optzeci de ani nu citise și nici măcar nu pusese mîna pe vreo carte, afară de regulamentul militar, era chiar foarte pornit împotriva muzicii. Tot așa, marea nobilime abandonase vechea ei poziție de protector; trecuseră timpurile glorioase cînd familia Esterházy găzduise pe un Haydn, cînd familiile Lobkowitz și Kinsky şi Waldstein se luau la întrecere care să aibă în palatul ei primele audiții din Beethoven, cînd o contesă Thun se arunca în genunchi în fața marelui geniu rugîndu-l să nu retragă Fidelio de la operă, Wagner, Brahms și Johann Strauss sau Hugo Wolf deja nu mai găseau nici cel mai mic sprijin; ca să se mențină concertele filarmonicii la înălțimea de odinioară, ca să se asigure pictorilor și sculptorilor existența, a fost nevoie ca publicul să sară în ajutor. De mult îndrăgiseră evreii acest oraș și se bucuraseră de el cu ființa lor cea mai intimă, dar numai prin ataşamentul față de arta vieneză au devenit ei cu adevărat vienezi și au căpătat sentimentul că au dreptul plenar la o patrie. În viața publică influența lor era de altminteri minoră; strălucirea casei imperiale eclipsa pe oricare dintre familiile avute, funcțiile înalte din conducerea statului se transmiteau ereditar, diplomația era rezervată aristocrației, armata și slujbele importante erau pentru vechile familii, iar în ce-i privește pe evrei, ei nici măcar nu încercau să pătrundă în aceste cercuri privilegiate. Ei respectau aceste privilegii tradiționale ca pe ceva natural; mi-aduc aminte, de pildă, că tatăl meu, cît a trăit, a evitat să ia masa la Sacher, și asta nu din spirit de economie – căci diferența față de celelalte mari hoteluri era derizorie -, ci din acel firesc sentiment al distanței: i s-ar fi părut incorect sau necuviincios să stea la o masă în vecinătatea unui prinț Schwarzenberg sau Lobkowitz. La Viena, numai în fața artei se simțeau cu toții egali, fiindcă la Viena dragostea de artă trecea drept un sentiment comun tuturor.

Sensibilitatea lor și participarea intensă la viața culturală a Vienei au propulsat personalități ca Goldmark, Gustav Mahler şi Schönberg, care au dobîndit un renume internațional în creația muzicală; prin Oscar Strauss, Leo Fall și Kálmán, tradiția valsului și a operetei a cunoscut o nouă înflorire; Hofmannsthal, Arthur Schnitzler, Beer-Hofmann, Peter Alter dat literaturii vieneze un prestigiu european cum nu mai avusese aceasta nici în vremea lui Grillparzer și Stifter; Sonnenthal, Max Reinhardt au făcut ca vestea despre orașul teatrelor să se răspîndească în toată lumea; datorită lui Freud și marilor inteligențe ale științei, privirile se îndreptau spre vechea și celebra universitate. Iubirea lor pătimașă față de acest oraş, voința lor de a se identifica cu destinul celor de aici i-a ajutat să se adapteze perfect, și au fost fericiți să contribuie la gloria Austriei; ei își percepeau apartenența la Austria ca pe un titlu de noblețe în fața lumii. Căci geniul Vienei – geniu specific muzical – s-a manifestat încă de mult prin aceea că a armonizat în sine toate contrastele etnice și lingvistice, prin sintetizarea tuturor culturilor Occidentului în cultura sa; cine trăia și activa acolo se simțea liber de îngustimi și prejudecăți. Nicăieri nu era mai ușor să fii european, și știu că datorită acestui oraş, care încă în vremea lui Marc Aureliu apăra spiritul roman, universal, am învățat de timpuriu să iubesc ideea conviețuirii ca pe bunul cel mai de preț al inimii mele.

Se trăia bine, se trăia ușor și fără griji în acea Vienă de altădată, și nemții din nord ne priveau de sus cu ciudă și dispreț pe noi, vecinii de la Dunăre, care, în loc să fim oameni „muncitori“ și să păstrăm o ordine strictă, ne abandonam plăcerilor vieții, mîncam bine, ne duceam la teatre și la petreceri și, în plus, făceam o muzică excelentă. În locul „hărniciei“ germane care, pînă la urmă, le-a amărît și le-a dat peste cap existența tuturor celorlalte popoare, în locul acestei pofte nemăsurate de a o lua înaintea tuturor celorlalți și a goanei după cuceriri, la Viena lumea prefera să stea la o șuetă în tête-à-tête, la o reuniune agreabilă, și cu o largă și, poate, lejeră mărinimie lăsa fiecăruia, pe drept, partea lui. „A trăi și a lăsa și pe alții să trăiască“ era o vestită maximă vieneză, o maximă care mie și astăzi mi se pare mai omenoasă decît toate imperativele categorice și care se impunea irezistibil în toate cercurile. Săraci și bogați, cehi și germani, evrei și creștini, conviețuiau paşnic în ciuda unor frecușuri ocazionale, ba chiar și mişcările politice și sociale erau lipsite de acea groaznică revărsare de ură care a pătruns în circuitul vital al epocii ca reziduu otrăvitor din Primul Război Mondial. În vechea Austrie oamenii încă se combăteau la modul cavaleresc, mai polemizau prin ziare, în parlament, dar după tiradele à la Cicero aceiași deputați se aşezau la o bere sau la o cafea și se tutuiau ca nişte prieteni; chiar cînd Lueger, șeful partidului antisemit, a ajuns primar al orasului, n-a intervenit nici cea mai mică schimbare în viața de fiecare zi, și eu, ca evreu, trebuie să recunosc că n-am întîmpinat niciodată nici cea mai mică piedică sau discriminare nici la școală, nici la universitate, nici în literatură.