Ziua de marți, penultima zi în America (sau, dacă vreți, ziua dinaintea plecării) aveam programul stabilit: urma să mergem la SFMOMA (San Francisco Museum of Modern Art) și să abandonăm ca nedemne de timpul nostru limitat orice încercări de a căuta… nici noi nu știam ce, în magazinele americane. E adevărat, fusese cu multă vreme înainte o greșeală de neiertat să nu faci shopping dacă ajungeai în „State”. Între altele americanii impuseseră și un standard mai înalt al calității obiectelor de îmbrăcăminte și nu numai (sigur, fabricate tot în China!) pe care le importau. În plus, toate acele obiecte erau și foarte ieftine în comparație cu prețurile din Europa. La 31 de ani de la prima vizită în America, din avantajele de mai sus rămăsese doar amintirea… Îmi aduc aminte un editorial al lui Art Buchwald apărut în New York Herald Tribune în 1994 (primeam ziarul în fiecare zi la cursurile de vară ale Facultății de drept a Universității Columbia organizate la Leyden, în Olanda). Umoristul lansa de fapt o ironie bine țintită asupra precursorilor mișcării woke atunci cînd întreba: „Vreți respectarea drepturilor omului în China? Să nu vă plîngeți atunci că va crește prețul pantofilor de sport…” Ei, ironia asta mușcătoare nu și-ar mai găsi azi locul în paginile New York Times, pe vremuri chiar un ziar de tip quality, fiindcă, vedeți, astăzi vrem respectarea drepturilor omului la pachet cu micșorarea prețurilor la orice, la asta trebuie să conducă democrația, nu-i așa? (Sub o formă sau alta mi-am propus să revin asupra subiectului la finalul acestui travel-blog din care n-a mai rămas prea mult de povestit, doar de tras niște concluzii…)

Ne-am băut ceaiul la chinezii care se ocupă cu făcutul ceaiului sau cafelei împreună cu sandvișurile cu ouă scrambled sau sunny side, cu șuncă sau cu cheddar atunci cînd nu se ocupă de spălatul sau călcatul rufelor, repararea rucsacurilor 😂 etc., apoi am pornit spre centrul de facto al SFO. Faptul că în 1906, în marele cutremur din San Francisco, au fost distruse cam 80% din locuințe nu i-a prea învățat minte pe locuitori.

Clădirile din centru sînt tot înalte, iar frica de un dezastru nou e încă prezentă în subconștient. Altminteri orașul trăiește vesel, ca Bucureștiul de inconștient vesel aș spune… Fiindcă cea mai frumoasă priveliște este cea care se deschide spre golful cu mărețul pod Golden Gate e de la sine înțeles că aceea e zona rezidențială cea mai căutată și deci și cea mai scumpă. E însă și cea mai puțin sigură fiindcă mlaștinile de odinioară au fost acoperite (de „întreprinzători” firește) cu molozul gigantic rămas în urma cutremurului din !906.! Astea sînt fundațiile unora din cele mai frumoase (și scumpe) clădiri ale orașului… Urechea te minte şi ochiul te-nşală și la ei, la americani, că doar n-o fi doar monopolul nostru!

Pînă să ajungem la SFMOMA, am ținut morțiș să mi se facă o fotografie cu statuia fetei de la hotelul St Regis, din apropiere…

Înarmat cu această atitudine țanțoșă a fetei din… Metaverse am intrat la Muzeul de Artă Modernă din San Francisco. Simți imediat că un muzeu are ceva de zis după cum te primește. SFMOMA avea la intrare un hol mare și un ecran uriaș pe care erau proiectate imagini care te captau împreună cu o muzică greu de definit, să zicem eterică…

Acum, ce să zic, chestia asta cu publicul care se poate întinde și pe jos în muzeu nu era chiar nouă pentru noi, o mai văzusem și la Londra, la Tate Modern (că d’aia e bine să călătorească omul, să nu aibă impresia că a dat doar de chestii originale…). La Tate Modern însă nu cred că aveai la dispoziție colacul ăla moale de pluș sau ce-o fi fost. Țară plină de litigii și asigurări la tot pasul, cred că America s-a temut ca vreun vizitator să afirme că a răcit fiindcă a fost îndemnat să se întindă pe podeaua prea rece din holul de la intrarea muzeului!!

O voi lua metodic. Cel puțin 30 de minute din viață ne-am petrecut într-o sală a muzeului în care coborai (pe o latură scările se transformau într-un amfiteatru), iar în sala propriu zisă se afla un singur tablou. Gigantic. O pictură murală a lui Diego Rivera măsurînd 6.70 m în lățime și 22.5 m în lungime. Cel de mai jos

Deși tabloul lui Rivera poartă un nume oficial cam pompos („Căsătoria expresiei artistice a nordului și a sudului pe acest continent”) lumea îl cunoaște sub un nume mai scurt și mai sugestiv – Pan American Unity – Unitatea Panamericană. Diego Rivera a fost un pictor mexican vestit. („Vestit” nu numai pentru opera sa…) Ceea ce am văzut era ultima sa pictură murală din Statele Unite ale Americii (cum se știe mexicanii au și ei State Unite, doar că ale Mexicului…) Prima întrebare pe care ne-am pus-o era cum au putut băga „murala” în sala muzeului? (Că mai era și grea, cîntărea peste 27 de tone, fiind dumneaei, murala cu pricina, pictată pe 10 panele încastrate în ciment!) Va să zică așa stau lucrurile: încastrate în țiment… Păi muralistul ăsta mexican (soț al nu mai puțin vestitei Frida Kahlo), fondator al Partidului Comunist Mexican, nu putea și el, în spirit de solidaritate proletară, să fi pictat tabloul pe zidurile unor blocuri de la… Moscova (ca să nu zic direct Drumul Teberei !) ? (Cu altă temă, desigur.)

Nu! El a premeditat muralul din San Francisco, a știut că-l va vinde pe dolari americani imperialiștilor și de-aia l-a realizat așa! Părerea mea…

Revenind într-un registru mai serios, sigur că n-am stat ca proștii în sala aia doar ca ca să ne holbăm la pictura murală a Unității Panamericane… Avantajul nemijlocit al privitorului într-o sală de muzeu este că-și poate suci gîtul în ce parte vrea el, doar-doar va surprinde vreun detaliu care să-l lumineze. Așa am făcut și noi, refuzînd ajutorul ghidului audio care ne stătea la dispoziție. Luată panou cu panou, lucrarea nu mai părea deloc prea încriptată, dimpotrivă! Iată un exemplu care îmi e la îndemînă, o fotografie pe care am continuat să o descifrez și după ce am făcut-o.

Primii pe care i-am recunoscut au fost Charlie Chaplin și Hitler. Chaplin fiindcă l-a parodiat pe Hitler în filmul „Dictatorul”. În partea de sus a panoului însă, alături de Hitler se mai află două figuri (surprinse în aceeași culoare albastru-albicioasă a celuloidului, materialul pe care își înregistrase Chaplin opera). Prima e cea a lui Stalin (mustăciosul cu stea roșie pe o șapcă militară acoperită de o glugă monahală – aluzie la trecutul lui Stalin) care ține în mînă un cuțit și un ciocan transformat într-un piolet scurt și însîngerat spre care tot arată acuzator… Hitler, care pare că se dezice și spune „el, el a făcut asta!!” În cruce pe veșmîntul lui Stalin se află două inscripții: G.P.U. și GESTAPO. E clar, prea clar chiar, aceeași Mărie cu altă pălărie. A doua figură, la dreapta lui Hitler, e cea a lui Mussolini. Iată monstruoasa trinitate! Rămîne doar întrebarea cum de l-a asociat Rivera pe Stalin, liderul Rusiei bolșevice după moartea lui Lenin, fondatorul Partidului Comunist din Uniunea Sovietică acestei trinități sinistre, de vreme ce el însuși, Rivera, fondase tot un Partid Comunist în Mexic? Păi, simplu: Partidul Comunist Mexican avea o orientare „troțkistă”. Troțki, deportat din U.R.S.S., a trăit  până la un moment dat în Mexic, în casa lui Diego Rivera, iar mai apoi în casa Fridei Kahlo (aventuroasa soție artistă a lui Rivera). Curînd după ce s-a mutat în propria sa casă din Coyoacán, Troțki a fost asasinat cu un piolet de un agent stalinist… Q.E.D. Iată și explicația pioletului însîngerat în mîinile lui Stalin.

În panoul de sus avem plăcerea să-l vedem pe însuși Diego Rivera. E drept că e întors cu spatele. E cel gras, cu bluejeans și cămașă albastră care pictează așa numiții „mari eliberatori” – ai Americii de Sud și de Nord deopotrivă. Pe unii îi ținem minte după bancnotele cu dolari americani (Washington, Jefferson, Lincoln), pe alții cum e Miguel Hidalgo y Costilla („părintele națiunii mexicane”) poate i-am zărit pe noua bancnotă mexicană de 200 de pesos…

Cred că am scris destul despre ultimul mural american al lui Rivera. Am să mai adaug totuși ceva…

Avem un prieten care e pictor, chiar absolvent al secției de pictura de la UAP. Nu mai locuiește în România, s-a retras de mai multă vreme în Belgia. E autorul singurului portret în ulei (pînă acum!!) care mi s-a făcut 😂 La un moment dat l-am întrebat ce impresie îi făcuse Sagrada Familia a lui Gaudí (veșnic în plină… construcție). Mi-a răspuns simplu și concis: E un kitsch gigantic. Așa și cu Pan American Unity. (Și, fiindcă veni vorba, și cu multipremiatul film de Oscar 2023, Everything Everywhere All at Once pe care tocmai l-am văzut ieri… Sigur, și opera lui Rivera, și filmul cu Michelle Yeoh, sînt emoționante pe alocuri dar… Doamne!! Seneca era de o mie de ori mai concis!!! 🤣🤣)

Am trecut apoi într-o altă secțiune de la SFMOMA, așa-numita Open Ended: SFMOMA’s Collection, 1900 to Now. Ei, aici nu a trebuit să mă forțez să-mi aduc aminte de cine știe ce conotații istorice: pur și simplu am stat și am privit…

Am scris pe 9 martie că priveliștea din miezul zilei de la masa restaurantului La Raie’Gate din Raiatea îmi aducea aminte de de Chirico, pictorul metafizic prin excelență. Așa și în tabloul lui Lee-Smith, unde cele două figuri apar izolate dar și unite de simetria așezării lor, se impune denumirea de stil metafizic. „Neliniștea” sesizabilă din pictura lui Lee-Smith poate că e cel mai bine surprinsă chiar de artistul american de culoare cînd a spus „Cred că picturile mele au de a face cu o viață invizibilă – cu o realitate la un nivel diferit.”

Pe lîngă vesela pălărie a lui Miró care seamănă cu un emoticon al zîmbetului (asta a și fost intenția – pălăria jucăușă, nu emoticonul…), aș putea să adaug aici multe alte imagini, picturi sau alte tipuri de lucrări ale unor artiști celebri ca Jackson Pollock, Mark Rothko, Roy Lichtenstein, un autoportret din 1967 al lui Andy Warhol, Robert Rauschenberg (cel care afirma că „O pereche de șosete nu e mai puțin potrivită pentru a realiza un tablou decît lemnul, cuiele, terebentina, uleiul și pînza”) și, mulți, mulți alții. Am ales (cu greu…) încă trei exemple pe care să le includ nu numai cu numele creatorilor

Cred că în ultima clasă de liceu am primit din America o carte despre arta modernă în care am văzut prima dată lucrări de Andy Warhol, Jackson Pollock dar și această lucrare emblematică a lui Robert Indiana (Love). Arcul peste timp s-a închis așadar după 50 de ani, aici, la San Francisco, cînd am văzut tabloul de-adevăratelea… Ei și, după atîta artă, m-a cuprins emoția și (vorba unui coleg de liceu pe care îl indic aici doar cu inițialele – A.P.) m-am dus la toaletă să mă pieptăn…

Am trecut și prin magazinul cu suveniruri al SFMOMA, mi-am cumpărat o șapcă (offf, o pierdusem în Tahiti pe cea din NZ de acum 13 ani ), am trecut pe lîngă această clădire emblematică…

…ne-am retras pentru masă în port, ne-am dus la hotel și ne-am pregătit pentru „activitatea mondenă” de seară: David, prieten al Grațianei, „îngerul nostru păzitor” din America, împreună cu prietena sa din Italia, au dorit să cunoască „echipa noastră de teambuilding”. Am ieșit toți 5 la un bar italienesc din zona unde ne cazasem

„Plimbarea” de seară a continuat cum începuse: cu mașina și așa am avut ocazia să vedem și altă față a SFO by night.

Palatul Artelor Frumoase, este, ni s-a spus, un loc popular pentru a face o plimbare, de a te relaxa chiar la un picnic. Nu era cazul de niciun picnic, era noapte și bătea un vînt neobișnuit de tăios. M-am bucurat de priveliște și de închiderea unui alt „arc peste timp”. Anul trecut văzusem Canalul Panama, acum vedeam ceea ce mai rămăsese din cele zece palate construite pentru Expoziția Panama Pacific din 1915, un tîrg mondial organizat pentru a sărbători finalizarea de către americani a Canalului Panama…

Ei și am ajuns „acasă”, la motel, am mulțumit frumos pentru plimbare și ne-am mai pozat cu toții ca de plecare!

If you’re going to San Francisco
Be sure to wear some flowers in your hair
If you’re going to San Francisco
You’re gonna meet some gentle people there…

America a fost etapa de drum pe care nu o avusesem în vedere la începutul schițării planului de drum, e adevărat. Motivele țin mai mult de dorința de a reuși o completare a turului global cu locuri noi, pe care nu le mai vizitasem. Ori în S.U.A. mai fusesem de vreo 5-6 ori…

Pe de altă parte tot în S.U.A. se află cea mai mare concentrație de prieteni din diaspora (e adevărat și cea mai risipită geografic însă încă de la prima călătorie, în toamna lui 1992, înțelesesem și noi afirmația că America nu e o țară, ci un continent!) De aceea, atunci cînd a devenit clar că nu mai e posibilă o continuare a „turului mondial” către Amazonul brazilian, Manaus, via Insula Paștelui și Santiago, etc., America a rămas etapa de încheiere a călătoriei care ne readucea pe traseul memorabil al consolidării teambuilding-ului. Prin travel, vreau să zic.

O oră și jumătate a durat drumul de la aeroportul din Los Angeles pînă la locuința bunilor noștri prieteni care ne-au așteptat și ne-au găzduit… o jumătate de noapte (și era și momentul nefericit al trecerii la orarul de vară, ceea ce ne-a mai mîncat o oră de somn!) pentru că trebuia să ne întoarcem, cum aminteam de curînd, la cursa Los Angeles – San Francisco, programată la ora „criminală” de 6 dimineața.

Asta nu înseamnă că am fost, și unii și alții, mai puțin bucuroși să ne revedem în locul de care ne leagă amintiri de zeci de ani. Acum însă locul motanului de odinioară și, ulterior, cel al unui chihuahua, fusese luat de un simpatic dachshund…

Trec peste tristele momente cînd, pe la 3:45 din noapte, ora „nouă”, ne-am urcat a suta oară bagajele în mașină ca să pornim din nou… de unde venisem mai devreme (măcar mai dormisem cîteva ore). Cert este că am simțit că reîntîlnirea cu aeroportul, cu controlul de securitate, cu procedurile imbecile (scoate cureaua, scoate pantofii… numai limba nu ți se cerea să o expui!) devenise într-atît o obișnuință, încît ne supuneam automat, fără reacție… Zborul Delta LAX – SFO a durat cam vreo oră și cîteva minute. După asta însă

…am ajuns, am recuperat bagajele, ne-am reîntîlnit cu prietena din Los Angeles care zburase cam pe la aceeași oră cu o altă companie tot la San Francisco pentru a ne însoți (ce bine!!…) în aceste zile americane și, în fine, am ajuns (cu BART – ITB/STB-ul local, respectiv Bay Area Rapid Transit, și Uber) pe Lombard Street, unde era amplasat „strategic” micul motel Travelodge by Wyndham care urma să ne găzduiască.

Un impediment exista însă: tehnic vorbind cazarea noastră începea doar de la ora 14, or noi 3 (de data asta) ajunseserăm la locul faptei la pe la ora 9 a.m… Omul de la recepție avea figura unui indian Navajo (sau Apache sau… cine mai știe) dar a fost foarte de treabă pentru că ne-a permis un early check in și nu oricum, ci gratuit (altfel am fi fost taxați cu încă $23). Poate pentru că urma să stăm 3 nopți. Poate pentru că afară ploua cu intermitențe… Poate amîndouă ipotezele. În camera noastră, ca și prietena noastră în camera ei, am dat drumul imediat la încălzire. A fost mai bine dar oricum ar fi fost, aveam un pat! Am luat cu toții hotărîrea înțeleaptă să ne revedem la ora 15:00. Apoi noi, travel-teambuilding, ne-am băgat în pat și… am adormit…

***

La ora 15:00 însă, eram însă gata de re-luarea „în posesie” a orașului! 🙃 Vremea era capricioasă, ca să nu spun decît atît, adică reîntîlneam orașul așa cum îl cunoscusem: imprevizibil, mereu frămîntat de vînt sau de stropi de ploaie. Cărasem însă cu noi atîta drum și hainele potrivite vremii capricioase din SFO așa că eram echipați. Sub impresia cărții lui Stanley Tucci GUST. Autobiografia mea culinară, care fusese luată de acasă drept „carte de vacanță”, Rodica a propus să mergem la Cioppino’s. Nu voi mai adăuga imagini de la masă fiindcă preferințele noastre culinare cred că au fost deja reținute (pește, fructe de mare, etc.) dar voi spune că pe vremuri, așa cum și-l amintea Tucci, sub conducerea unui alt italo-american, poate că Cioppino avusese mai mult succes. Nouă, tuturor celor trei, ni s-a părut bun dar totuși oarecare. [E totuși momentul să remarc ceva agasant: tipping in America! Pe scurt, știam că, spre deosebire de multe state din Europa, „recunoștința” față de serviciul chelnerilor începe de la 15% adăugat la suma totală de plată. La Cioppino însă mai exista o pretenție: ca acel 15 sau 18%, etc. să fie calculat chiar de client cu creionul care îți era adus special odată cu carnețelul cu nota de plată! Ce să zic?… Poate că asta arată gradul de dezvoltare intelectuală a Americii de cînd n-o mai vizitasem… 😛]

Am calculat, am plătit și am continuat plimbarea pe chei fiindcă, dacă vă uitați pe harta de mai sus, ne aflam aproape de Fisherman’s Wharf unde ajunsesem pe jos de la hotel, în cam 20 de minute. E locul tipic de promenadă în San Francisco, pentru turiști și localnici deopotrivă. În fața noastră mergeau agale, profitînd și de faptul că răsărise un pic soarele, două jucării stricate care se țineau de mînă, vorba lui Minulescu…

• 

Pînă la baston mai avem… Dar nu mult. La Fisherman’s Wharf există o sumedenie de cafenele, restaurante, locuri de vînzare a suvenirurilor, etc. Am intrat la Bistro Boudin chiar în momentele în care acolo, pe ecranele mari ale televizoarelor, se putea urmări ceremonia decernării premiilor Oscar. Mai mult mă interesa însă că acolo unde ne aflam exista un muzeu al brutăriei și chiar puteai urmări procesul fabricării pîinii

Era – așa cum dă bine la americani și era și pe la noi, în alte vremuri, un motiv de cinste – un panou cu niște brutari „fruntași în producție” [sic!!] care aveau poze la panoul de onoare probabil fiindcă se gîndiseră să coacă pîinea și sub alte forme (somon, caracatiță, broască țestoasă…)

Pentru „cafea și desert”, pe care nu le luasem la Cioppino’s, am intrat la Franciscan Crab Restaurant unde avantajul era priveliștea neîngrădită spre golf, chit că se înserase și mai mult și iar începuse să burnițeze. Știți că sistemul american impune să aștepți la intrarea într-un restaurant pină cînd ești condus ceremonios la masa care îți este desemnată (? – de cine dacă nu ai făcut o rezervare? De responsabilii de la intrare!) Văzusem niște mese libere chiar „la geam” și bineînțeles că n-am fost de acord să fim ”seated” de duduia de la intrare (care avea și ciudatul obicei da nu-și fi ras părul de pe față). A rămas cum am vrut eu dar mi s-a explicat și „strategia” din spatele acestui „balet cu clienții”: chipurile trebuie să li se ofere șanse egale (la bacșiș, la ce altceva?) tuturor chelnerilor. Total de acord! Atunci de ce nu-i rotesc zilnic?? În fine, cum vedeți, la americani e complicat și n-are cine să le facă viața mai ușoară: eu vizitez din ce în ce mai rar țara/continentul ‘mnealor… 😀 Iată și de ce ținusem morțiș să stau la fereastră

Vederea asta a insulei Alcatraz, și nu cappuccino sau prăjitura cu mere și cremă de vanilie, m-au inspirat să-mi iau o față serioasă și să „mă trag în poză” cu… faimosul deținut 3563 de la Alcatraz: Al Capone!

În fine am ajuns și la faimosul chei 39 (Pier 39) unde nu poți să ratezi numeroșii lei de mare care stau ca niște pensionari „speciali” și așteaptă să fie hrăniți de stat! Turiștii se bucură, firește, dar cel care s-a bucurat cel mai mult, în sinea sa, am fost… eu!! Motivul este acela că fără să pun vreo distanță specială între mine și mătăhălosul mamifer l-am „înfruntat” de la un metru în Kaikoura, capul Kean, în Noua Zeelandă, în 2010…

În zona cheiului 39 găsești de toate, de la călușei de bîlci la alte și alte restaurante care îți oferă panorama grătarului văzută prin vitrină sau afișează cu mîndrie că vei găsi mîncare chinezească, sau sushi sau mexicană (nu au, din păcate Kürtőskalács…)

Am „cotit-o” însă spre hotelul nostru de pe Lombard Street, fiindcă se făcuse noapte și mai frig și… ce Dumnezeu? eram o-bo-siți! Asta nu ne-a impiedicat însă să admirăm din mers „complexul Ghirardelli” (nu știu cum să-l numesc mai exact, în principiu Ghirardelli sînt fabricanți de ciocolată dar dacă folosiți link-ul inserat mai înainte veți descoperi că nu s-ar da în lături să facă și mititei dacă asta le-ar spori faima! 🤣)

***

Sînt „scăpat” oarecum de tirania autoimpusă de a povesti pas cu pas „întîmplările zilei” în San Francisco din două motive: primul este că, oarecum, prin postările anterioare, cea cu rucsacul și cea în care am postat fotografia noastră mîncînd (în sfîrșit!) o Seafood clamchowder decentă la Pier Market (tot… Pier 39!) aceste momente ale zilei pot fi ușor intuite, iar celălalt fiindcă vreau să mă concentrez asupra celor două momente culturale ale revizitării SFO (voi numi orașul așa, ca indicativul aeroportului său, de… lene). Așadar într-una din zilele următoare am văzut un loc de neratat pentru cineva care încă citește cărți adevărate, pe hîrtie, adică City Lights Bookstore fondată în 1953 de Lawrence Ferlinghetti (din care am tradus și eu ceva cînd eram în liceu sau în primii doi ani la drept – motivul era simplu, îl percepeam ca un poet beatnic, deși el însuși a negat asta). Întîmplător (dar ce e întîmplător în lumea asta?) Ferlinghetti a fondat City Lights în anul în care ne-am născut noi. Și dacă n-ar fi fost pandemia poate că încă l-am fi prins în viață, a murit în 2021 în vîrstă de 101 ani…

Ce încîntare să poți găsi, parcă puse cu mîna, atîtea și atîtea cărți ale unor autori preferați sau esențiali. Evident că nu aveam cum să ratez rafturile cu cărțile impenitentului Charles Bukowski (din care s-au tradus foarte multe și în românește – necazul e că editorii români au dat uneori alte titluri volumelor originale, astfel că îmi era greu să identific de prima dată dacă țineam în mînă o carte tradusă în românește sau nu).

Și nu mă pot opri să citez chiar aici, în blogul ăsta de călătorie, doar una din remarcile adevărate și foarte aproape de… Seneca (!!!) ale lui Bukowski:

D.H. Lawrence a scris o poezie, nu-mi amintesc titlul, poate „Corabia morții”, în care a afirmat că trebuie să-ți pregătești sufletul pentru moarte și apoi pentru transportul lui prin deșeuri la destinația finală.
Majoritatea bărbaților nu mor. Dacă nu ai trăit, nici nu ai cum să mori.

Din ziua cu vizita la City Lights Bookstore nu vreau să trec peste imaginea simbolică a Cafe Zoetrope, reper al SFO istoric (se află în așa numita Sentinel Building) pe care am fotografiat-o avînd în fundal Columbus Tower. Poate, celor mai cinefili, numele Cafe Zoetrope le sună cunoscut… Da, așa e, datorită lui Francis Coppola care își denumise astfel propria companie de film, American Zoetrope. Zoetrope, zoetrope… dar de unde vine numele ăsta care are cu siguranță rădăcinile înfipte în greaca veche? „Numele zoetrop a fost compus din rădăcina greacă a cuvintelor ζωή zoe, „viață“ și τρόπος tropos, „întoarcere“ și tradus drept „roata vieții“, ne lămurește Wikipedia. Niciun cuvînt despre aparatul „zootrop“ în varianta română a Wikipediei (cine să se ocupe de traducerea unor termeni pentru varianta în limba română a Wikipediei? Probabil se consideră că ea ar trebui accesată doar în engleză deși cea mai plauzibilă explicație este alta: Wikipedia se bazează pe concursul unor voluntari, cu ale cuvinte al unor oameni care nu sînt plătiți pentru strădania lor. Ori in patria nostra multæ silvæ sunt que bestiis abundant cum scria în manualul de latină de clasa a IX-a; nu era însă vreo referire că in patria nostra se găsesc și voluntari… Zic și eu, nu dau cu parul!) Dar… din străfundurile memoriei neîncețoșate de Internet (folositor, fără îndoială, ba chiar o mină de aur cu condiția ca înainte de a te apuca să cauți să știi ce vrei să cauți) parcă, parcă știm totuși și ce e ăla… zootrop! Zootropul, „roata vieții”, era prin secolul XIX o jucărie de salon populară, un fel de tambur rotativ care a indus iluzia de mișcare a imaginilor desenate sau pictate… După asta au venit alții și alții și s-a ajuns la… cinema! Deci Coppola nu era neapărat original în alegerea denumirii, ci mai degrabă, inspirat.

În seara aia am luat masa de seară (se făcuse ora 17:30, era deci între dejun și cină, la un restaurant indian luxos după standardele noastre și chiar după cele americane (să nu adugăm însă Londra aici, unde am văzut de timpuriu și încă neegalat, cam ce ar putea fi „restaurant indian de lux”) împreună cu o prietenă italiancă a prietenei noastre într-o atmosferă plăcută și – mai ales – neviciată de zgomote din fundal, fie ele ale consumatorilor sau ale muzicii ambientale.

Ne-am întors la hotel cu un tramvai pe care l-am așteptat mult și bine (e știut că americanii „nu le au” cu transportul în comun; n-au învățat nimic de la britanici în privința asta) care trecea pe lîngă cheiurile parcurse cu o seară înainte. Ei și, odată ajunși la locul cu pricina, hotelul… am adormit destul de repede…

…demuult, demuult, cînd se potcovea puricele cu optzeci de ocale de fier și tot zicea că-i prea ușor (să fi fost, cred prin 1999), am primit în dar de la o prietenă stabilită în nordul Americii un sac. Mai exact un rucsac. „Ia-l tu, Dorin, mi-a spus, că, uite, poți să-ți pui și laptop-ul în el, e bine protejat, are multe buzunare, e foarte util”, a încheiat ea. S-a dovedit că rucsacul cu pricina (marca TEK Systems) era/fusese al unuia din băieții ei. M-am împotrivit: păi cum să decidă mama în numele fiului?? 🤔

Cum, necum, m-a convins. Am primit darul și de atunci pînă în zilele noastre rucsacul TEK Systems nu a încetat să mă însoțească în toate locurile unde l-am luat cu mine. (Și n-au fost puține…) Dar…

…așa cum se spune despre cărți habent sua fata libelli, așa și cu rucsacul de care scriu aici. Într-unul din cele 17-18 zboruri din acest tur… a cedat. Era mai întîi o mică tăietură, apoi s-a mărit și mi-a dat prin minte că dacă tot ajungem din nou în America să-l schimb cu unul mai trainic și mai frumos, ca în cîntecul acela copilăresc cu „Podul de piatră”.

Mă durea sufletul fiindcă nu era vorba doar de atașamentul emoțional față de – la urma, urmei doar un rucsac – ci și de faptul că respectivul TEK Systems avea o compartimentare foarte utilă (inclusiv un buzunar secret!!), dar ce zic eu „utilă”? Perfectă!

Se știe însă că perfecțiunea e greu de atins, ba chiar e ceva către care tindem în mod asimptotic. În sinea mea eram convins că nu voi găsi în San Francisco (altminteri foarte potrivit pentru căutat asemenea obiecte) ceva asemănător. M-am uitat „țintit” pe Internet după rucsacuri marca TEK Sys… Da, am găsit! Se vindeau la… licitație (?!) ca… obiecte de colecție!!! 😂😂😂

Finalul acestei istorisiri adevărate este unul neașteptat. Pînă la final însă trebuie să știți că atît prietena noastră cît și Rodica au dorit cu tot dinadinsul să mă facă… fericit 😔 și am colindat împreună kilometri prin tot felul de magazine cu backpacks (rucsacuri) pentru orice ocazie. (Am terminat cu Macy’s: acolo un rucsăcel oarecum apropiat, o marcă apreciată, chipurile, de publicul țintă, costa $550.) După ce s-au convins și ele că s-au schimbat vremurile (e curios cum nu ne dăm seama mai repede de această realitate… 🤔) am încheiat căutarea și ne-am simțit cu toții (mult) mai bine!

Într-un fel nu îmi părea rău. Tîrîș-grăpiș, aveam să-mi păstrez „comoara” și poate că acasă, în România, dacă voi ajunge cu el (chiar și așa hărtănit) se va găsi cineva (cine? 🙄) care să fie atît de dibaci și să-l repare… Ne apropiam de hotelul nostru după ce fusesem la micul dejun, companioanele mele discutau de una, de alta, eu făceam (ca de obicei) tot felul de instantanee pe stradă, cînd… mi-au căzut ochii peste această firmă

Asta era! Găsisem soluția! (Sau cel puțin speram din tot sufletul.) Să intru și să întreb dacă, în loc de o cămașă, cusătoreasa s-ar fi angajat să repare un… rucsac! Am intrat. Înăuntru se afla – cred că nici nu mai e nevoie să spun – o chinezoaică. Prima ei reacție a fost de negare. Nu, nu putea să repare așa ceva… Eram cumva pregătit pentru acest refuz… preliminar. Scoși din rutina lor oamenii reacționează asemănător, nu vor să-și bată capul. Probabil însă că ceva din figura mea a părut atît de jalnic încît chinezoaica s-a uitat la rucsac cu atenție și mi-a zis că doar dacă aș fi de acord să-i scoată un semn, marca (de plastic) a TEK Systems, care o împiedica să coasă tăietura, ar putea încerca. M-ar costa… $10. Sigur că eram de acord!!! A rămas să-l iau azi dimineață la ora 7:30 (!) L-am ridicat la ora 8:15 și arăta impecabil.

Dacă stau să mă gîndesc, o chinezoaică din Queenstown ne-a salvat excursia spe Milford Sound, alta, din San Francisco, mi-a salvat rucsacul. Nu cred pînă într-atît în coincidențe: chinezii ăștia vin tare din urmă făcînd un lucru pe care restul omenirii îl pierde accelerat: muncesc.

Travel-blogul nostru continuă, chiar dacă -i-a fost afectată continuitatea. Altceva e de vină acum: programul dens din America 🤷🏻‍♂️

Ne vom aduna ca să încheiem „rotund” toată povestea zilele următoare, cu postări speciale și cu epilog! 😀

Deocamdată iată echipa de travel-teambuilding astăzi, veselă în fața unei cești (sau a unui bol, după caz!) cu Seafood clamchowder la Pier Market, cheiul 39 din portul San Francisco!

Titlul de mai sus și fotografia nu au legătură cu linia – schimbată de acum – a povestirii călătoriei. Am postat fotografia cățelușului cu gîndul că așa ajungem și noi, purtați de colo colo, dar încă vioi, cum se vede…

Tot mergînd spre est, fără gîndul de a descoperi alte Indii, descoperim că azi pînă și noi putem face înconjurul globului fără cine știe ce eforturi. Poate doar unele de logistică.

Vine și momentul cînd, din tot amalgamul de impresii, începi să ordonezi niște idei, niște discuții sau chiar niște filme văzute în timpul zborurilor mai lungi, și meditezi la drumul pe care ți se pare că se îndreaptă toată omenirea asta.

Cred că se îndreaptă spre propria sa negare, fiindcă inteligența artificială – la români descrisă cu acronimul delirant ION, respectiv ION AL GUVERNULUI – oricum nu e croită să ducă la păstrarea lumii așa cum o știam.

În zborul de la Auckland la Pape’ete (cu Air New Zealand) era o selecție de filme foarte noi (2022). M-a atras și am văzut pînă la sfîrșit filmul japonez PLAN 75. Japonezii sînt priviți în toată lumea ca fiind „speciali” indiferent de context. Aici… nu, nu voi povesti subiectul fiindcă filmul merită să fie văzut fie și pentru naturalețea cu care joacă o artistă octogenară – Chieko Baisho. Totuși asupra temei filmului merită să medităm un pic.

PLAN 75 face trimitere la practica japoneză oyasute, a sacrificiului personal, adînc înrădăcinată în tradiția budistă japoneză. Soluția pe care guvernul japonez crede că o găsește (prin 2040 parcă) pentru a rezolva o problemă care neliniștește de mulți ani Europa și America deopotrivă, reechilibrarea economică pe fondul îmbătrînirii accentuate a populației (nu e Japonia țara cu cel mai mare număr de centenari raportat la totalul populației?) e și ea… specială. Implementarea unui program de încurajare a cetățenilor în vîrstă să „facă loc” celor tineri prin eutanasierea asistată. Pentru asta guvernul oferă și o recompensă financiară celor… eligibili. Pe care aceștia o pot cheltui cum doresc.

…va să zică viitorul ar putea arăta și așa. În Japonia adică, unde tradiția oyasute… Probabil că, față de lipsa unei asemenea tradiții pe malurile Dîmboviței și confruntat cu aceeași problemă, vreun guvern român ar putea alege calea distribuirii unor măciuci populației tinere cu care să-și croiască drum prin mulțimea vîrstnicilor… Păi da, avem și noi naturelul nostru: grotescul.

Discutam despre acest film cu Myriam, franțuzoaica din Raiatea, o femeie inteligentă care avea și ea neliniștile ei (doar nu credeți că francezii pleacă en masse spre „colectivitățile de peste mări” doar pentru frumusețea peisajului? Au și ei… dureri înăbușite!) Și care erau neliniștile ei de femeie de 50 și ceva de ani? Exact cele din România! Că pensiile funcționarilor guvernamentali sînt nemotivat de mari, că la școală elevii nici nu mai știu să scrie cu creionul dar butonează necontenit telefoanele (a dat exemplul propriului fiu, din păcate o persoană cu handicap), că, în sfîrșit, pentru a rezolva problema pensiilor oamenii trebuie încurajați să muncească, nu să fie descurajați de primirea ajutoarelor sociale…

Scriu aceste rînduri în avionul care ne duce la Los Angeles. Uite că drumurile astea ale noastre, încoace și încolo, dezvăluie o omenire unită de aceleași dificultăți de alegere. În America – pe care am străbătut-o de 6 ori pînă acum (și de la est la vest și de la nord la sud) – ne vom confrunta percepțiile de ne-americani cu cele ale prietenilor care locuiesc aici și vom încerca să vedem care mai e starea ei. A Americii.

Există și o parte administrativă a călătoriilor și, implicit, a teambuilding-ului. Nu e deloc cea mai plăcută dar te supui fiindcă altfel ai rămîne agățat pe coclauri

din, să spunem (fiindcă am exemplul la îndemînă 😝), Pacificul de Sud.

Așa am ajuns ieri la inevitabilul check in online pentru zborul de la Pape’ete la Los Angeles. Pe care îl vom face cu o cursă Air France (în parteneriat cu americanii de la Delta). M-am prins că trebuia să intru de-a dreptul pe site-ul celor de la Air France (de la care nu cumpărasem biletul). Acolo erau două booking references: una a celor de la Delta, a doua a celor de la Air France. Am „băgat-o” direct p-aia de Air France. Ça va! Și ce apare apoi pe site (în franceză) ?

enregistrement

Să… îmi fac cont la Air France ?? 🤔

E momentul unei mărturisiri: în ciuda presiunilor familiei, în ciuda revistelor cu Placide et Muzo sau Vaiilant, pe care mi le citeau verișoarele mele mai mari, chiar și atunci cînd nu eram de vîrstă școlară franceza nu mi-a plăcut deloc! N-am făcut la școală sau în privat vreo singură oră de curs de franceză! Și mă descurc mai mult decît acceptabil în franceză în țările „de limbă franceză” – unde de altfel tînăra generație vorbește mai mult… engleza!… De ce? Uite de ce!

enregistrement

check in

Păi eu de-aia rîdeam de mic de limba franceză! Pe lîngă faptul că mi s-a părut întotdeauna că sună caraghios cu ei stilul bombastic-avîntat (nici nu știu ce exemplu să aleg, sînt atîtea!), poate observa orice om de bună credință că pur și simplu are cuvinte lungi, o gramatică dificilă unde pînă și numeralele sînt… ca nicăieri altundeva (gîndiți-vă la quatre-vingts 🤦🏻‍♂️)

Cum să spere chiar și cel mai înfocat francofil că limba asta s-ar putea impune în fața englezei? (fiindcă doar comparația asta o am în vedere acum)

Sigur, nici engleza nu e perfectă ca lingua franca. Cel mai bine ar fi fost să fi căzut de acord toată lumea să folosească o limbă de o conciziune și o eleganță încă neegalate: LATINA !

Mă întorc acum de la ce am plecat: am efectuat check in-ul. Așadar pe 11 martie, la 8:20 dimineața aici, în Tahiti unde mă aflu acum, în camera motelului Tahiti Airport (cu vedere spre aeroport, firește, doar nu spre Mont Blanc!)

vom decola spre Los Angeles mai întîi (de aici încolo nu vom mai fi singuri, ci împreună cu prieteni), vom dormi… aproape o noapte fiindcă duminică 12 martie, la ora 6 dimineața plecăm spre San Francisco. Evident, nu noi am ales acest orar schizofrenic. Inițial ar fi trebuit să avem un stop de doar două ore și ceva în Los Angeles, schimbam avionul și în aceeași seară ajungeam în San Francisco. Doar că la un moment dat am primit o comunicare că… zborul de seară s-a anulat. 🥺 Și ce altceva putea oferi în compensație Delta Airlines drăguța dacă nu un zbor de la 6 dimineața?!? 🤷🏻‍♂️

Am zis Hmmmmm dar tot aia era: take it or leave it. Norocul nostru că pe lîngă lecturile despre prietenie ale lui Seneca, avem și prieteni reali.

…bine spunea odată tovarășul Stalin că va veni primăvara și pe ulița noastră!… Sau, dacă preferați vorbe d’ale noastre, din popor, „după soare și furtună, iaca vine vreme bună”…

Am plecat de dimineață din Bora Bora, insula mega-publicității Polineziei Franceze, cu concluziile pe care le-am scris ieri și cu sentimentul că vreau să plec de acolo cît mai repede. După un zbor de numai un sfert de oră am ajuns în insula Raiatea, o bijuterie absolută de la prima luare de contact! Nu m-am plictisit nici măcar cîtă vreme așteptam descărcarea bagajelor din avion!

Trebuie să recunosc că alăturarea asta vizibilă aeroport – vaporaș n-am mai văzut-o nicăieri! (Sigur, e posibil să nu fi călătorit destul 🤷🏻‍♂️) A fost o încurcătură în comunicarea cu Myriam (aa, n-am apucat să spun, în Raiatea n-am rezervat prin booking.com ci prin Airbnb – tot .com…) și n-am știut să ne uităm după „Giovanni” taximetristul care ne aștepta din partea casei. Așa că am luat un alt taxi. Toate bune și frumoase dar de Villa Merahi nu auzise nimeni. Taximetriștii s-au mobilizat și au aflat numărul de telefon al lui Myriam. Eu degeaba aveam datele de contact dacă – neavînd cartelă locală cu Internet – nu avusesem prevederea să salvez numărul de telefon al ei atunci cînd aveam WiFi… Învățătură de minte.

…și am început să urcăm… Știam, vag, din puțină corespondență cu Myriam, că „vila” era pe o înălțime („muntele” Tapioi – 294 m) care domină Uturoa așezarea principală (3700 locuitori) din Raiatea, Insula Fugarilor cum o numise la începutul secolului XVII navigatorul portughez Pedro Fernandez de Quiros. Dumnezeu mai știe ce era cu fugarii ăștia! Wikipedia ne anunță că înaintea noastră în Raiatea a poposit și Charles Darwin 😀 😀 Firește că această informație ne face mîndri, bucuroși și indică și luminile noastre spirituale!

Și-am tot urcat așa cu taxiul vreme de 10 minute. Apoi ne-am oprit. A apărut gazda, Myriam, și iată ce ne-a prezentat ea… sur la coline…

Exact ca Joe Dassin îmi venea să cînt! Iată ce dorisem (și îmi doresc în continuare dacă e să evadez din jungla urbană) – un loc cu o natură paradisiacă și cu… liniște! Aici am găsit asta. În ultima zi de facto a sejurului polinezian (Pape’ete nu se pune). Aveam „pe mînă” toată această vilă! De ce Dumnezeu n-am ales să stăm trei, patru zile aici și doar una la Bora la pătrat?? 🤦🏻‍♂️

Singurul inconvenient este că locurile astea spectaculoase fie se află pe o stîncă neagră într-un vechi castel, fie – ca în cazul de față – pe o… colină cu acces dificil (urcușul e chiar susținut: nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost să urcăm muntele Tapioi după ce am fi mîncatde prînz…)

Ne-am întreținut apoi la o un espresso bun, pregătit de Myriam asupra situației noastre de voyageurs (vorbea și engleza), asupra situației sale (divorțată cu copii care rămăseseră cu fostul în Noua Caledonie de unde venise și ea, acum vreo opt ani) și inevitabil la problemele sociale… De ce se face grevă aiurea în Franța contra măririi vîrstei de pensionare, cu ce ar trebui început anume, cu retragerea mai multor beneficii sociale care nu motivează francezul să se apuce să muncească, în sfîrșit cu… tăierea pensiilor speciale de care beneficiază birocrațiii… Începea să-mi sune cunoscut… 😉

Aveam o dominantă: din cauza plecării matinale din Bora Bora, nu mîncasem nimic diminața (eu mîncasem totuși un măr pe taxiul maritim, iar resturile sale bidodegradabile le aruncasem pur și simplu în siajul vasului)

așa că ni se cam făcuse foame. Am speculat sosirea unui francez, cunoscut al gazdei, care urma să se reîntoarcă rapid în… centre-ville Uturoa, și l-am rugat să ne ia și pe noi. Plecarea a fost așa de grăbită încît nu am mai apucat să luăm de la Myriam coordonatele noii noastre reședințe. Asta avea să ne coste…

Centrul Uturoa arăta mult mai a… oraș decît Huahine sau Bora Bora. Totul era curat, plantele, palmierii erau minunați, marea la doi pași, casele aveau… ștaif de centru

Dacă tot ajunsesem în centru am intrat într-o doară într-un magazin cu îmbrăcăminte „din Tahiti” (era al unor chinezi, nu știu de ce mai scriu asta: au chinezii ăștia o soft power pe care-o simți și la… București!). Cînd am ieșit de acolo mă „înnoisem”: mi-am luat două cămăși, una cu un model polinezian mai discret, alta… 😂 😂 înflorată! Poate mă pozez cînd o îmbrac, n-am decis…

Am mai intrat într-un supermarché alimentar constatînd că, prin comparație, și aici Uturoa se ținea bine. Doar că… nu mai aveam nevoie de ceva… Ei, am luat totuși (Rodica a luat) o brînză Philadelphia pentru dimineață. Apoi am ajuns aici.

Era restaurantul La Raie’Gate unde și mîncarea a fost delicioasă, iar panorama te făcea să visezi… oniric! Curat de Chirico !

Minunat. Chiar minunat. Și mai vedeai trecînd și cîte o barcă…

Am fost amîndoi foarte mulțumiți de loc, de mîncare, și am hotărît să revenim și a doua zi, înainte de plecarea spre Pape’ete, sfîrșitul periplului prin insulele Polineziei franceze. Rămînea doar să ne întoarcem cu un taxi la locul de unde coborîsem din munți…

Ei, la care adresă e Villa Merahi asta? Păi… WiFi tot nu aveam, ce era dat ca indicații prețioase de cum să ajungi, urci, cobori faci la dreapta erau în engleză, traducerea lor (proastă, recunosc) în franceză mai mult o confuza pe taximetristă (noroc că era o femeie zdravănă și voioasă care a avut bunăvoință), noroc că mi-am dat seama de la început că o pornise în direcția greșită și tot întrebînd (nu exagerez) cel puțin opt persoane (plus conversații telefonice)… a dat Dumnezeu și am ajuns! Quelle aventure!

Așa că atunci cînd, pe la ora patru după-amiază am ajuns, m-am băgat direct în bazin! Rodica nu avea ideea asta dar a avut bunăvoința să imortalizeze momentul.

Seara Myriam ne-a servit cu niște vegetale locale, papaia verde și (parcă) fructul arborelui de pîine. A fost interesant, chiar bun și… a trecut și ziua asta… Cu 10!