2026 – vara 08. Ajungem în Mostar, deci în Herțegovina

…există 99 de tuneluri pe linia ferată pe care am mers cu trenul spre Mostar, situate în special pe secțiunea dintre Sarajevo și Mostar. 

Tunelurile nu sînt răspîndite uniform; sînt puternic concentrate acolo unde trenul își croiește drum peste munți: 

Pasul Bradina: Un număr masiv de 46 de tuneluri sînt înghesuite doar pe scurta și incredibil de abrupta secțiune de pantă de 24‰ dintre stațiile Bradina și Konjic. 

Muntele Ivan: Această secțiune prezintă tunelul cu cea mai mare lungime, Ivan-sedlo (3,23 km) care se află în cel mai înalt punct al căii ferate (756 de metri) și servește drept poartă de acces între regiunile bosniacă și herțegovină.

Canionul Neretva: Restul tunelurilor sînt împrăștiate de-a lungul pereților înguști ai canionului rîului Neretva, pe măsură ce linia „alunecă” printre stîncile spre Mostar.

Să nu uit podurile: traseul traversează și 71 de poduri pentru a naviga pe topografia accidentată a canionului Neretva. 

Mi-am lămurit en passant cu ocazia asta ce indică și de unde vine numele Herțegovina. Herțegovina este regiunea istorică și geografică din sudul statului Bosnia și Herțegovina, având drept cel mai important oraș chiar Mostar. Nu există o graniță oficială strictă care să o despartă de regiunea vecină, Bosnia. Herțegovina are un relief muntos, dominat de Alpii Dinarici și zone calcaroase, și o climă plăcută, mediteraneană. Populația este mixtă, formată din croați, bosniaci și sîrbi. 

Numele cumva straniu Herțegovina provine dintr-un titlu nobiliar german (Herzog = duce) și reflectă fragmentarea politică din perioada medievală a Balcanilor. Populația slavă a adaptat termenul în „herceg” și a adăugat sufixul „-ovina”, care înseamnă țara lui sau pămîntul lui. În ansamblu ar fi vorba despre țara unui duce. Dar care? 

În încercarea de a obține independența față de regele Bosniei și recunoașterea din partea Sfîntului Imperiu Roman, nobilul local Ștefan Vukčić Kosača și-a luat în 1484 titlul de „Herțeg (Duce) de Sfîntul Sava”.

Buuun, pe-asta am lămurit-o. Am plecat așadar de la frumoasa reședință de pe deal din Sarajevo către gară cu un taxi chemat de Bosko, gazda noastră, retras pe tărîmul de baștină după 40 de ani petrecuți în Germania…

La gară am ajuns mult mai devreme decît ora plecării (7:15) dar bine am făcut pentru că trenul lung și destul de modern (importat din sau donat de Spania) era absolut plin!! Se stătea și în picioare! Iată ce înseamnă o reclamă inteligentă: toată lumea se sculase cu noaptea în cap ca să vadă traseul feroviar de vis de numai 129 km!

Și, într-adevăr a fost copleșitor (uneori de-a dreptul frustrant fiindcă nu apucăm să încerc măcar să fac un instantaneu că intram într-un alt tunel!…) Cu toate că aveam amîndoi beteșuguri recent dobîndite la degețele, am reușit să uităm de asta, așa de mult ne-a fermecat drumul!

Ei și, după două ore, ne-am dat jos și noi, cei doi călători români alături de spanioli, chinezi, turci, germani, nordici… Toți aveam ca țintă podul din Mostar! Fiindcă azi Mostar spui, podul din Mostar spui! Așa merge… informacija cum ar spune pămîntenii locului. 

Ne rezervasem cameră la un hotel cu o locație bună, la doi pași de podul arcuit, și s-a dovedit că ușa de la baie era montată în cel mai aiuritor mod pe care l-am văzut pînă acum 😀, compensa prin amabilitatea recepționerelor și, mai ales, printr-un mic dejun foarte variat, cu (în sfîrșit!) fructe! Pepene 🍉 la discreție, struguri 🍇, banane 🍌, stafide, curmale… De la un magazin din rețeaua KONZUM (sic!) din apropiere am mai luat o felie zdravănă de lubeniță, am „parcat-o” în frigiderul bucătăriei hotelului și în două zile consecutive m-am delectat după amiaza, pe o căldură de foc, cu cel mai bun rehidratant pe care l-a inventat natura!

Camera în care am stat avea avantajul unei panorame pe o anume colină a orașului: cea pe care se vedea ziua sau noaptea (fiindcă și noaptea era luminată feeric) catedrala ortodoxă sîrbo-bosniacă Saborna crkva Svete Trojice (Catedrala Sfintei Treimi). E ceva într-un oraș în care la fiecare sută de metri dai de o moschee! 😀

Odată instalați în camera de hotel (am avut parte chiar de un amabil early check in) am luat ca reper o Pekara (plăcintăria și brutăria specifice spațiului ex-iugoslav), eu am luat un burek(plăcintă umplută exclusiv cu carne tocată de vită sau vițel, condimentată), iar partenera mea de„tu-tuu” o sirnica (sirnița – plăcintă cu brînză de vaci sau brînză sărată). (De notat că în Bosnia și Herțegovina termenul „burek” nu se folosește niciodată pentru brînză spre deosebire de Bulgaria sau Macedonia de exemplu.)

Am mușcat cu poftă pe.stradă (mvaai!)din burek, respectiv din sirnica și am apucat-o pe o ulicioară strîmtă, super-aglomerată, un bazar eclectic (!!!) fiindcă alături de suveniruri, pantofi, rochii și magazine de bijuterii erau și foarte dese cafenele și restaurante. Plăcerea era „sporită” de pavajul din pietre de rîu lustruite de atîta amar de trecători. Cum Rodica își schimbase trekkerii cu niște sandale de vară (normal – să respire piciorul, nu?) şi nici nu mai patinase de ceva vreme nu era prea avantajată, ca să mă exprim elegant… 🤦🏻 

Am ajuns în capul podului și… ne-am întors cu grijă şi repejor spre hotel! Cam văzusem despre ce era vorba: era îngrozitor de cald, era îngrozitor de multă lume, ne trezisem cu noaptea în cap și aveam o cameră de hotel care ne îmbia cu aer condiționat și cu un pat comod… Am ales!

Spun de pe acum că o zi jumătate de stat în Mostar e absolut suficient, zic eu, pentru minimalne informacije (ați văzut ce bine vorbim cu toții „herțegovineza”? 😂) Asta bineînțeles dacă nu vrei să faci rafting sau kaiaking pe Neretva, lucruri foarte populare prin partea locului, dar nu ne-am avîntat la sporturi nautice. Se mai pot face excursii de tot felul – cum ar fi la cascada Kravica – dar am spus pas și la asta. Nu în ultimul rînd fiindcă era foarte cald și cu foarte multă lume agitată în jur. Aveam de rezolvat și o problemă legată de plăți. Bosniecii și herțegovinenii au obiceiul enervant să ceară plata în numerar. Plata cu cardul există dar comercianții evită să o folosească, evident. Pericolul este să rămîi în buzunar cu o monedă greu convertibilă (cum ar fi pentru străini leul românesc la părăsirea teritoriului românesc). Oricum, trebuie să ai în permanență niște mărci “just in case”.

S-au găsit totuși cîteva restaurante care să accepte plata cu cardul și astfel am mai păstrat mărci bosniace doar pentru transferul cu taxiul de la hotel la autobusna stanica (stația de… se înțelege). Și pentru o reaprovizionare cu burek și sirnica.

În prima seară am păpat fiecare cîte un Bečka šnicla (șnițel vienez servit cu sos tartar, lămîie, cartofi prăjiți, ceapă etc.) Partenera mea de viață și tu-tuu și-a comandat pe lîngă un vin remarcabil și o grappa de nuci (Orahovača). I-a plăcut atît de mult încît a doua zi a găsit și a cumpărat o sticluță! 😀

Odată ce rezolvasem problema valutară prin POS dar fără ATM, a doua zi am repetat atît meniul cît și restaurantul! Nu că n-ar fi avut felurite alte feluri de mîncare dar de ce să schimbi calul cîștigător?

În fine, a doua și ultima zi, după micul dejun servit fără grabă ne-am propus să vizităm obsedantă catedrală luminată feeric în timpul nopții… Zis și făcut. Ne-am mobilizat și am urcat un deal, am văzut că încă mai continuau finisările pentru că – la fel cu Catedrala Mîntuirii Neamului – zicem că e gata un pic înainte de a fi… gata (!)

Am intrat. Construcția e gigantică – competiția religioasă e în plină desfășurare. În lateral erau expuse planurile bisericii la „de-a gata” dar și panouri cu fosta biserică distrusă în timpul recentului război. Se pare că totul se desfășoară conform cîntecelului „Vom face altul pe rîu în jos / Altul mai trainic și mai frumos”

Am aprins cîte o lumînare pentru morții noștri și una de acatist, pentru vii. (Tăvița pentru morți era sub cea pentru vii. Logic dacă stai să te gîndești. 🙄)

Am privit de pe dealul bisericii panorama Mostarului. Orașul e mai mare decît credeam. 

Și apoi am coborît spre Neretva ca să trecem, în sfîrșit replica podului construit de arhitectul Mimar Hayruddin și terminat în 1566. De ce „replica”? Pentru că și podul original a fost bombardat și s-a prăbușit în 1993…

Dar, cum ziceam, au făcut altul [nu știu dacă mai trainic sau mai frumos] în 2004.

L-am trecut din sens opus. La fel de alunecos, la fel de aglomerat. Seara, cînd am ieșit la o bosanska kava (cafeaua turcească dar se dădeau șmecheri) și o baclava am privit de pe terasa cafenelei – care era situată la piciorul podului, cu vedere spre Neretva – la un obicei faimos și vechi de secole pentru localnici – tinerii plonjează de la o înălțime de 24 m în rîul înghețat…

Cu această imagine să „plonjăm” și noi mai departe: din Herțegovina am plecat  în Muntenegru.