2026-vara 03. VIENA – un (alt) intermezzo

Trenul 346 a fost brav, în sensul că ne-a adus unde promisese, în gara centrală a Vienei (Wiener Hauptbahnhof) unde, în 2022, după ce revenisem în Europa după o călătorie de neuitat la hipopotamii de pe fluviul Zambezi, respectiv la girafele și leii de lîngă fluviul Luangwa, urma să plecăm în Bavaria…

Mai jos, imaginea Vienei, strălucind pașnic, aproape de miezul nopții la început de iunie. Era încîntător (mai ales că… nu era nici țipenie de om!).

Înaintea plecării am avut inspirația să recitesc cartea lui Stefan Zweig Lumea de ieri și asta a schimbat total felul în care va arăta această postare. Voi cita (cu ghilimele!) copios din capitolul introductiv al cărții lui Zweig tocmai fiindcă adună atîtea dintre locurile comune privind reprezentările tipologice ale vienezului și societății în care s-a dezvoltat pînă după sfîrșitul primului război mondial. (Zweig era evreu, crescuse într-o casă de oameni bogați și unul dintre reproșurile aduse părinților era acela că nu-i făceau… brad de Crăciun! Avea să moară sinucigîndu-se în exil, în Brazilia în 1942, alături de mai tînăra sa soție, și a lăsat o notă explicativă în care scria așa: Ar fi nevoie de de puteri speciale pentru a o lua de la capăt după ce ai trecut de șaizeci de ani. Iar ale mele au fost epuizate de ani lungi de rătăcire fără adăpost. Prin urmare, mi se pare mai bine să pun capăt, la momentul potrivit și fără umilință, unei vieți în care munca intelectuală a fost întotdeauna o bucurie neamestecată, iar libertatea personală cea mai prețioasă posesiune a pământului.)

Așadar lăsînd la o parte deocamdată detaliile despre mersul pe calea ferată ne vom afunda în observațiile perene ale lui Zweig despre Lumea de ieri, în care „lumea“, firește, era orașul natal, Viena.

Voi ilustra textul cu fotografii din timpul plimbării noastre de noapte din 2022, și ulterior, într-o altă postare, voi reveni la observații despre Viena pe care o regăsim acum. Cred că e uluitor să constați că în ciuda progresului tehnic oamenii se schimbă încet, prea încet pentru societatea robotizată care ne paște…

De fiecare dată cînd povestesc prietenilor mai tineri episoade din epoca de dinaintea Primului Război, îmi dau seama din întrebările pline de uimire cît de îndepărtate în timp și cît de incredibile au devenit pentru ei niște lucruri care pentru mine încă mai reprezintă o realitate trăită nemijlocit. Şi un tainic instinct din mine le dă dreptate: între viața noastră de azi, viața noastră de ieri și cea de alaltăieri nu mai există nici o punte de legătură. Eu însumi nu mă pot sustrage unui sentiment de uimire în fața multitudinii și diversității încercărilor prin care am trecut în scurtul interval de timp al unei singure vieți, ce-i drept extrem de incomodă și plină de riscuri. Această viață, la ce s-o mai compar cu cea trăită de strămoșii mei? Căci ce necazuri au avut tatăl meu, bunicul meu? In viața lor n-a fost nimic deosebit. O aceeași viață de la început pînă la sfîrșit, fără înălțări, fără prăbușiri, scutită de pericole și zguduiri, o viață cu scurte momente de tensiune, cu imperceptibile tranziții. Valul timpului i-a purtat în ritmul lui egal, molcom si liniștit de la leagăn pînă la mormînt. Ei au trăit in aceeași țară, în același oraș și aproape toată viața in aceeași casă; cele ce se întîmplau în lumea exterioară nu coborau din paginile gazetelor și nu ajungeau să le bată la ușă. Desigur și pe vremea lor mai izbucnea pe undeva cîte un război, dar, față de dimensiunile cu care ne-am obișnuit, era un războiaș oarecare, ce avea loc pe la graniță, departe, și care după o jumătate de an se potolea, era dat uitării, o filă îngălbenită din cartea istoriei, și viața își relua cursul de mai-nainte. Noi însă am trăit totul la modul ireversibil, din ce-a fost odată n-a mai rămas nimic, nu s-a mai repetat nimic; nouă ne-a fost dat să pătimim cu asupra de măsură tot ceea ce istoria, de altfel rar, face să se abată asupra unei țări întregi, asupra unui secol întreg. O generație trăia, eventual, o revoluție, alta un puci, a treia un război, a patra o perioadă de foamete, a cincea era martora prăbușirii unui stat — dar au fost și țări și generații care au avut norocul să nu cunoască nimic din toate acestea.

[…]

Niciodată pînă la ceasul de față nu s-a dedat omenirea, în întregul ei, la excese mai diabolice și niciodată n-a creat ea lucruri mai divine ca acum.

[…]

În aproape milenara noastră monarhie austriacă, totul părea să se sprijine pe temelii de granit, statul însuşi fiind chezășia supremă a acestei trăinicii. Drepturile pe care acesta le acorda cetățenilor săi fuseseră aprobate de parlament, reprezentanța liber aleasă a poporului, iar obligațiile, precis delimitate. Valuta noastră, coroana austriacă, circula sub formă de monezi de aur curat, ceea ce îi garanta credibilitatea. Fiecare știa ce are și ce i se cuvine, ce este permis și ce nu. Toate își aveau o normă, o măsură și o pondere precisă. Cine poseda o avere putea să calculeze cu exactitate cîtă dobîndă îi va aduce aceasta la sfîrşitul fiecărui an, funcționarul, ofițerul, fiecare la rîndul lui era sigur că în anul cutare va fi avansat și că în anul cutare va ieși la pensie. Fiecare familie își avea bugetul ei, fiecare știa cît are de cheltuit pentru locuință și hrană, pentru voiajurile din timpul verii și pentru reuniunile de societate. Afară de aceasta, se îngrijeau să pună cu precauție deoparte o mică sumă pentru cazuri neprevăzute, pentru boală și pentru medic.

Pentru cine o avea, o casă reprezenta un adăpost sigur pentru copii și nepoți, gospodăria și firma se moşteneau din tată în fiu. Încă în leagăn, sugarului i se punea în pușculiță sau la casa de economii un prim obol pentru cînd va fi mare, o mică „rezervă“ pentru viitor. În acest vast imperiu, toate își aveau locul lor bine stabilit, nimic nu se clintea, iar sus de tot se afla, încărcat de ani, împăratul. Şi de i se întîmpla ca într-o bună zi să închidă ochii, atunci – era știut (sau cel puțin așa se spunea) – venea altul și nimic nu se schimba în binecumpănita rînduială a lucrurilor. Nimeni nu mai credea în posibilitatea războaielor, revoluțiilor și răsturnărilor. Orice radicalism, orice fel de violență păreau ca și excluse într-o epocă a rațiunii.

Această siguranță a zilei de mîine era ținta spre care se-ndrepta rîvna cea mai fierbinte a milioane de oameni, idealul de viață al tuturor. Numai cu condiția acestei siguranțe merita viața să fie trăită, și cercuri tot mai largi își reclamau partea lor din acest bun de preț. Inițial numai cei avuți beneficiau de acest avantaj, treptat însă au început să preseze masele largi; secolul siguranței zilei de mîine a fost epoca de aur a serviciilor de asigurări. Îți asigurai casa contra incendiilor și spargerilor, recolta contra grindinei și intemperiilor, viața contra accidentelor și bolilor, îți făceai rost de o rentă viageră s-o ai la bătrînețe, iar fetelor li se punea în leagăn o poliță de asigurare în contul zestrei de mai tîrziu. În cele din urmă s-au organizat pînă și muncitorii, au obținut salarii mai bune, dreptul la ajutor de boală. Servitorimea căuta să-și asigure cheltuielile de înmormîntare prin economii și depuneri anticipate la casa specială pentru cazuri de deces. Numai cei care se simțeau la adăpost de surprizele viitorului puteau să se bucure, cu sufletul senin, de prezent.

În această înduioşătoare convingere că-ți poți împrejmui viața cu un zid care să nu prezinte nici o fisură în fața atentatelor destinului, se ascundea, în ciuda unei concepții despre viață întemeiate pe soliditate și modestie, un mare și periculos orgoliu.

Secolul al nouăsprezecelea fusese, în idealismul său liberalist, sincer convins că se află pe drumul drept și infailibil spre „cea mai bună dintre lumi“. Se vorbea cu dispreț despre epocile anterioare bîntuite de războaie, foamete și răscoale ca despre un timp cînd omenirea încă nu se emancipase și nu beneficiase suficient de luminile culturii. Acum însă, era o chestiune de numai cîteva zeci de ani pînă să fie eliminate definitiv ultimele urme ale răului și violenței, iar această credință în „progresul“ irezistibil, neîntrerupt, avea într-adevăr pentru acea epocă forța unei religii; lumea credea în acest „progres“ mai mult decît în Biblie, și evanghelia lui părea a se adeveri, fără putință de tăgadă, prin aceea că fiecare zi dădea la iveală noi minuni ale ştiinței și tehnicii.

[…]

Oamenii deveneau mai frumoşi, mai viguroşi, mai sănătoși de cînd începuseră să-și călească trupurile prin sport, tot mai rar vedeai infirmi, schilozi, gușați pe străzi, și toate aceste minuni le săvîrșise știința, acest zeu al progresului. Și pe plan social se făceau paşi înainte; de la an la an individul dobîndea noi drepturi, justiția se administra cu mai multă blîndețe și omenie, și chiar problema problemelor, sărăcia marilor mase, nu mai părea de nerezolvat. Unor categorii tot mai largi li se acorda dreptul de vot și, odată cu acesta, posibilitatea de a-și apăra legal interesele; sociologi și profesori se întreceau care mai de care să propună proletariatului un model de viață mai sănătos și chiar mai fericit – și-atunci ce este de mirare că scolul acesta se delecta cu performanțele sale și că fiecare deceniu încheiat era considerat ca o etapă pregătitoare a unuia mai bun? […]

Nouă, celor de azi, care am alungat de mult ca pe o fantomă din vocabularul nostru cuvîntul „securitate“ , ne vine să zîmbim la iluzia optimistă pe care și-o făcea acea generație oarbă de idealism cum că progresul tehnic al omenirii va aduce cu sine, necondiționat, un progres la fel de rapid în ordinea morală. [subl. mea]

Noi, cei care în noul secol am învățat să nu ne mai mirăm de nici o răbufnire de bestialitate colectivă, noi, cei care de la fiecare zi ce vine ne aşteptăm la ticăloșii și mai mari decît cele pe care ni le-a servit ziua de ieri, am devenit mult mai sceptici cu privire la perfectibilitatea morală a oamenilor. Avea dreptate Freud cînd spunea că civilizația și cultura noastră reprezintă numai un strat subțire care poate fi perforat în orice clipă de forțele distructive ale subumanului. A trebuit să ne obişnuim încetul cu încetul să trăim fără pămînt sub picioare, fără drepturi, fără libertate, fără siguranța zilei de mîine. Ca să putem supraviețui, a trebuit să ne lepădăm de religia părinților noştri, de credința lor intr-o ascensiune rapidă și ireversibilă a umanității; nouă, celor care ne-am instruit la școala teribilă a războiului, ni se pare frivol un anumit optimism față cu o catastrofă care, dintr-o singură lovitură, a anulat ani și ani de străduințe umane. Chiar dacă numai o iluzie, a fost cel puțin o iluzie minunată și nobilă pe care părinții noştri au cultivat-o, mai umană și mai rodnică decît cuvintele de ordine de azi. […]

Astăzi, cînd marea furtună a spulberat-o de mult, ştim pentru totdeauna că acea lume a statorniciei a fost un castel făcut din același material ca visurile. Şi totuşi părinții mei au locuit într-însa ca într-o casă de piatră. Existența lor caldă și tihnită n-a fost niciodată tulburată nici de vreo furtună și nici măcar de vreo undă de aer rece. Ce-i drept, mai aveau ei și alt mijloc de apărare contra intemperiilor: erau oameni cu stare, care treptat au devenit bogați și chiar foarte bogați, și astfel pe vremea aceea îți capitonai straşnic pereții și ferestrele. Modul lor de viață mi se părea tipic pentru așa-zisa „bună burghezie evreiască“.

[…]

În nici un alt oraş din Europa n-a fost setea de cultură atît de pătimașă ca la Viena. Tocmai pentru că monarhia, pentru că Austria nu mai avea de secole nici ambiții politice, nici succese deosebit de mari pe plan militar, mîndria națională își căuta cu maximă intensitate compensarea într-o supremație artistică. Din vechiul imperiu habsburgic care dominase cîndva Europa, se desprinseseră de mult foarte importante și prețioase provincii germane și italiene, flamande și valone; capitala însă, vatră a curții imperiale, păstrătoare a unei tradiții milenare, rămăsese neatinsă în vechea ei strălucire. Romanii puseseră primele pietre la temelia acestui oraș destinat să servească drept castru, drept avanpost pentru apărarea civilizației latine împotriva barbarilor, și după mai bine de o mie de ani se sfărîmase de aceste ziduri năvala otomanilor asupra Occidentului. Aici veniseră Nibelungii, aici străluciseră deasupra lumii cei șapte aştri nemuritori ai muzicii, Gluck, Haydn şi Mozart, Beethoven, Schubert, Brahms și Johann Strauss, aici fusese punctul de confluență al tuturor curentelor culturii europene; la curte, în ființa nobilimii, a poporului, se aliase organic elementul german cu cel slav, ungar, spaniol, italian, francez, flamand, și ceea ce a îmbinat armonios toate aceste contraste într-o unitate nouă și originală, în unitatea culturii austriece și vieneze, a fost tocmai geniul acestui oraș al muzicii. Receptiv și înzestrat cu o deosebită capacitate de asimilare, acest oras a atras spre sine forțele cele mai discordante, pe care le-a îmblînzit și umanizat; era o plăcere să trăiești aici, în acest climat al bunei conviețuiri spirituale, și fiecare locuitor al acestui oraş devenea, pe neobservate, un cetățean al lumii.

Această artă a adaptării, a tranzițiilor delicate și muzicale era deja vizibilă în aspectul exterior al oraşului. Orașul se tot mărise de-a lungul secolelor, dezvoltîndu-se organic din nucleul inițial, și ajunsese destul de dens populat, cu cele două milioane ale sale, ca să poarte tot luxul și bogăția unei metropole, dar fără să fie atît de disproporționat încît să se rupă de natură, așa cum e cazul Londrei sau New Yorkului. Ultimele case i se oglindeau în apele maiestuoase ale Dunării sau priveau departe în largul şesului, sau se pierdeau printre grădini și ogoare, sau se cățărau pe colinele domoale pînă spre poalele împădurite ale Alpilor.

Nici nu-ți dădeai seama unde se sfîrşea Viena și începea natura, una se contopea cu cealaltă firesc și spontan. În interior simțeai de fiecare dată cum crește oraşul, aidoma unui copac care adaugă inel după inel; iar nucleul vital şi prețios nu mai era înconjurat de vechile ziduri de cetate, ci de Ring, cu casele lui solemne. În interior vechile palate ale curții și ale nobilimii își spuneau povestea lor de piatră; aici la Lichnowsky cîntase Beethoven, acolo la Esterházy fusese Haydn în vizită, cînd la vechea universitate răsunase pentru prima dată Creațiunea lui, Hofburgul văzuse generații de împărați, Schönbrunnul il văzuse pe Napoleon, în domul Sf. Ştefan prinții reuniți ai creștinătății aduseseră în genunchi rugăciune de mulțumire pentru izbăvirea Europei de turci, universitatea adăpostise între zidurile ei nenumărați savanți. În timpul acesta se ridica mîndră și somptuoasă noua arhitectură, cu bulevarde strălucitoare și magazine luxoase. Dar aici vechiul nu se disputa cu noul mai mult decît piatra cioplită cu natura virgină. Era minunat să trăiești aici, în acest oraș care primea cu ospitalitate tot ce era străin și se dăruia pe sine cu plăcere; în ambianța lui senină, inspiratoare de mari elanuri, ca aceea a Parisului, viața putea fi gustată într-un chip mai firesc.

Viena era, se știe, un oraş îndrăgostit de viață, căci ce însemnează cultura altceva decît arta de a extrage din materia grosieră a vieții ce are ea mai fin, mai delicat și mai subtil? Cu un gust rafinat în chestiuni culinare, foarte amator de un vin bun, de o bere proaspătă, de prăjituri și torturi delicioase, vienezul era pretențios și în privința unor lucruri mai subtile. A face muzică, a dansa, a juca teatru, a conversa, a avea o conduită amabilă și de bun gust aveau aici valoarea unei arte deosebite. Ponderea cea mai mare în viața individului și în viața publică nu o aveau nici problemele militare, nici cele politice, nici cele comerciale; dimineața, cînd citea ziarul, vienezul de rînd își arunca prima privire nu asupra dezbaterilor din parlament sau evenimentelor de pe arena internațională, ci asupra repertoriului teatrului, care avea în viața publică o importanță greu de înțeles pentru alte oraşe. Căci teatrul imperial, Burgtheater-ul, era pentru vienezi, pentru austrieci, mai mult decît o simplă scenă pe care evoluau actorii, era microcosmosul care oglindea macrocosmosul, imaginea multicoloră în care societatea se contempla pe ea însăși, unicul cortegiano adevărat al bunului gust. Pentru spectator artistul de la teatrul Curții era un model în privința modului de-a se îmbrăca, de-a păși într-un salon, de-a conversa, de-a alege cuvintele corespunzătoare poziției unui om de bun-gust sau de-a le evita pe cele care nu corespundeau acestei cerințe; scena nu era pur și simplu un loc de amuzament, ci ghidul vorbit și interpretat al bunelor maniere, al exprimării corecte, și un nimb de respectabilitate aureola pînă și lucrurile care aveau o cît de vagă legătură cu teatrul imperial. Preşedintele guvernului, magnatul cel mai bogat puteau să se plimbe pe străzile Vienei fără ca cineva să se întoarcă după ei; dar un actor de la curtea imperială, o cîntăreață de operă erau recunoscute de orice vînzătoare, de orice birjar; noi, copiii, ne făleam ori de cîte ori aveam ocazia să povestim cum am trecut pe lîngă unul sau altul din ei (pozele și autografele lor le colecționa fiecare din noi), iar acest cult aproape religios mergea așa de departe, încît se extindea chiar și asupra celor din jurul persoanei în chestiune. Frizerul lui Sonnenthal, birjarul lui Josef Kainz erau persoane respectabile, pe care lumea le invidia în secret; tinerii domnişori erau mîndri să-și comande haine la acelaşi croitor. Orice jubileu, orice înmormîntare a unui mare actor lua proporții care eclipsau toate evenimentele politice. A-ți vedea o piesă pusă în scenă la Burgtheater era visul suprem al oricărui scriitor vienez, pentru că aceasta echivala cu un fel de înnobilare pe viață și-ți aducea o serie de avantaje și onoruri, ca bilete gratuite pentru tot restul vieții, invitații la toate ceremoniile oficiale.

[…]

Şi aşa cum Florența sau Roma din epoca Renașterii îi atrăgea pe pictori și-i făcea să aspire la măreție pentru că fiecare simțea că, aflat într-o permanentă întrecere, trebuie, în văzul concetățenilor săi, să-i depășească necontenit pe ceilalți ca și pe sine însuşi, tot așa Viena îi atrăgea pe muzicienii și artiştii ei și le dădea importanța cuvenită. La Opera din Viena, la Burgtheater, nimic nu se trecea cu vederea; orice notă falsă era imediat observată, orice intrare incorectă, orice simplificare era cenzurată și acest control se exercita nu numai la premiere de către criticii de profesie, ci zi de zi de către întreaga opinie publică, cu auzul ei treaz și rafinat printr-o permanentă cîntărire a valorilor. Dacă pe plan politic, administrativ, moral unele lucruri erau deseori trecute cu vederea și dacă „neseriozitatea“ era privită cu o binevoitoare indiferență, iar greşelile erau tratate cu indulgență, în materie artistică nu se acorda nici un rabat; aici era în joc onoarea orașului. Fiecare cîntăreț, fiecare actor, fiecare muzician trebuia să dea necontenit tot ce avea mai bun, altminteri era pierdut.

[…]

În ultimul secol, arta în Austria își pierduse apărătorii și protectorii ei tradiționali: casa imperială și aristocrația. Pe cînd în secolul al optsprezecelea Maria Tereza îşi trimitea fiicele la Gluck pentru inițiere în muzică, Iosif II discuta în cunoștință de cauză cu Mozart despre operele acestuia, Leopold IIl compunea el însuși, împărații de mai tîrziu Francisc II și Ferdinand nu mai manifestau nici un fel de interes față de artă, iar împăratul nostru, Franz Josef, care pînă la vîrsta de optzeci de ani nu citise și nici măcar nu pusese mîna pe vreo carte, afară de regulamentul militar, era chiar foarte pornit împotriva muzicii. Tot așa, marea nobilime abandonase vechea ei poziție de protector; trecuseră timpurile glorioase cînd familia Esterházy găzduise pe un Haydn, cînd familiile Lobkowitz și Kinsky şi Waldstein se luau la întrecere care să aibă în palatul ei primele audiții din Beethoven, cînd o contesă Thun se arunca în genunchi în fața marelui geniu rugîndu-l să nu retragă Fidelio de la operă, Wagner, Brahms și Johann Strauss sau Hugo Wolf deja nu mai găseau nici cel mai mic sprijin; ca să se mențină concertele filarmonicii la înălțimea de odinioară, ca să se asigure pictorilor și sculptorilor existența, a fost nevoie ca publicul să sară în ajutor. De mult îndrăgiseră evreii acest oraș și se bucuraseră de el cu ființa lor cea mai intimă, dar numai prin ataşamentul față de arta vieneză au devenit ei cu adevărat vienezi și au căpătat sentimentul că au dreptul plenar la o patrie. În viața publică influența lor era de altminteri minoră; strălucirea casei imperiale eclipsa pe oricare dintre familiile avute, funcțiile înalte din conducerea statului se transmiteau ereditar, diplomația era rezervată aristocrației, armata și slujbele importante erau pentru vechile familii, iar în ce-i privește pe evrei, ei nici măcar nu încercau să pătrundă în aceste cercuri privilegiate. Ei respectau aceste privilegii tradiționale ca pe ceva natural; mi-aduc aminte, de pildă, că tatăl meu, cît a trăit, a evitat să ia masa la Sacher, și asta nu din spirit de economie – căci diferența față de celelalte mari hoteluri era derizorie -, ci din acel firesc sentiment al distanței: i s-ar fi părut incorect sau necuviincios să stea la o masă în vecinătatea unui prinț Schwarzenberg sau Lobkowitz. La Viena, numai în fața artei se simțeau cu toții egali, fiindcă la Viena dragostea de artă trecea drept un sentiment comun tuturor.

Sensibilitatea lor și participarea intensă la viața culturală a Vienei au propulsat personalități ca Goldmark, Gustav Mahler şi Schönberg, care au dobîndit un renume internațional în creația muzicală; prin Oscar Strauss, Leo Fall și Kálmán, tradiția valsului și a operetei a cunoscut o nouă înflorire; Hofmannsthal, Arthur Schnitzler, Beer-Hofmann, Peter Alter dat literaturii vieneze un prestigiu european cum nu mai avusese aceasta nici în vremea lui Grillparzer și Stifter; Sonnenthal, Max Reinhardt au făcut ca vestea despre orașul teatrelor să se răspîndească în toată lumea; datorită lui Freud și marilor inteligențe ale științei, privirile se îndreptau spre vechea și celebra universitate. Iubirea lor pătimașă față de acest oraş, voința lor de a se identifica cu destinul celor de aici i-a ajutat să se adapteze perfect, și au fost fericiți să contribuie la gloria Austriei; ei își percepeau apartenența la Austria ca pe un titlu de noblețe în fața lumii. Căci geniul Vienei – geniu specific muzical – s-a manifestat încă de mult prin aceea că a armonizat în sine toate contrastele etnice și lingvistice, prin sintetizarea tuturor culturilor Occidentului în cultura sa; cine trăia și activa acolo se simțea liber de îngustimi și prejudecăți. Nicăieri nu era mai ușor să fii european, și știu că datorită acestui oraş, care încă în vremea lui Marc Aureliu apăra spiritul roman, universal, am învățat de timpuriu să iubesc ideea conviețuirii ca pe bunul cel mai de preț al inimii mele.

Se trăia bine, se trăia ușor și fără griji în acea Vienă de altădată, și nemții din nord ne priveau de sus cu ciudă și dispreț pe noi, vecinii de la Dunăre, care, în loc să fim oameni „muncitori“ și să păstrăm o ordine strictă, ne abandonam plăcerilor vieții, mîncam bine, ne duceam la teatre și la petreceri și, în plus, făceam o muzică excelentă. În locul „hărniciei“ germane care, pînă la urmă, le-a amărît și le-a dat peste cap existența tuturor celorlalte popoare, în locul acestei pofte nemăsurate de a o lua înaintea tuturor celorlalți și a goanei după cuceriri, la Viena lumea prefera să stea la o șuetă în tête-à-tête, la o reuniune agreabilă, și cu o largă și, poate, lejeră mărinimie lăsa fiecăruia, pe drept, partea lui. „A trăi și a lăsa și pe alții să trăiască“ era o vestită maximă vieneză, o maximă care mie și astăzi mi se pare mai omenoasă decît toate imperativele categorice și care se impunea irezistibil în toate cercurile. Săraci și bogați, cehi și germani, evrei și creștini, conviețuiau paşnic în ciuda unor frecușuri ocazionale, ba chiar și mişcările politice și sociale erau lipsite de acea groaznică revărsare de ură care a pătruns în circuitul vital al epocii ca reziduu otrăvitor din Primul Război Mondial. În vechea Austrie oamenii încă se combăteau la modul cavaleresc, mai polemizau prin ziare, în parlament, dar după tiradele à la Cicero aceiași deputați se aşezau la o bere sau la o cafea și se tutuiau ca nişte prieteni; chiar cînd Lueger, șeful partidului antisemit, a ajuns primar al orasului, n-a intervenit nici cea mai mică schimbare în viața de fiecare zi, și eu, ca evreu, trebuie să recunosc că n-am întîmpinat niciodată nici cea mai mică piedică sau discriminare nici la școală, nici la universitate, nici în literatură.