2026- vara 09. Realități din Crna Gora

Scriu aceste note la Belgrad, unde ne aflăm de 3 zile și care – deloc surprinzător – ne place foarte mult, deși e prima dată cînd călcăm pe aici. Înainte de Belgrad însă a fost orășelul Bar, din Muntenegru, unde am ajuns cu o cursă de autobuz din Mostar. Peripețiile de pe acest drum, vorba Șeherezadei, dacă ar fi scrise cu acul în colțul lăuntric al ochiului, ar fi o pildă pentru cel ce vrea să ia aminte…

Prima victorie o repurtasem chiar la sosirea în Mostar, cu faimosul tren, cum am povestit. Aveam o incertitudine mare privind călătoria mai departe, spre Bar, Muntenegru, fiindcă era o singură cursă directă în timpul zilei și site-ul Centrotrans, compania auto cu care ajunsesem și la Jajce, arăta… sold out 🙄

Am mai făcut o încercare-moarte-n-are la sosirea în Mostar fiindcă autogara e lipită chiar de gară. Și am reușit!! Cum se vede, în anumite părți ale lumii „lucrul făcut cu mîna” bate online-ul! Am ridicat biletele de la casa de bilete și, brusc, am apreciat Mostar-ul chiar de la sosire! 😀

A venit însă și momentul plecării din Mostar. Ora de plecare era decentă (9:30 AM) și urma să ajungem pe la 17:20 la Bar. Bine, să zicem că vom avea o întîrziere: cît de mare poate să fie? O oră? Încă e bine, ajungem pe lumină, e sfîrșit de iulie.

Mda. Există și vorba aia cu „socoteala din tîrg”… Unul din motivele pentru care nu ne place să circulăm vara în Europa este migrația colosală dintr-o țară în alta datorată sacrosanctului concediu și vacanțelor studențești și școlare. Deja aveam o toleranță scăzută la factorii ăștia: ce treabă aveam noi cu vacanțele școlare? 🤔 [Copila noastră e mare și la casa ei, sic!] Dar… fie și un lup mîncat de òié! Ne hotărîsem pentru iulie, așa a rămas!

Ajunși cu taxiul din timp la autogară, mîndri nevoie mare că aveam biletele asigurate, am constatat că… la fel de mîndri erau și alți 1000  (ei, or fi fost doar o sută… 🤷🏻‍♂️) de tineri citoyens du monde. Ori autocarul nu avea atîtea locuri… 🤔 Cine rămînea de… căruță? 

Anunțurile în autogară se făceau nonșalant doar în limba locului… 🥴 Iar autocarele în direcția Muntenegru lipseau… cu desăvîrșire. 🤦🏻 

Cînd, în sfîrșit, a apărut unul a fost limpede că va urma o luptă! Oricum, anunțurile în varianta herțegovineză a sîrbo-croatei 🤪 nu puteau lămuri masele… internaționale (!) În mulțime, lîngă mine, erau două tinere chinezoaice, drăguțe, simpatice, care se prinseseră cumva că eram „un guru al traducerilor”(sic!) fiindcă vorbeam în engleză cu o globe-trotteristă din Spania, în românește cu partenera de „tu-tuu”, așa că atunci cînd au ridicat întrebător ochii spre mine le-am lămurit – abordînd o figură absolut serioasă – că crainicul stației tocmai anunțase că cetățenii chinezi nu au dreptul să se urce în autobuz!! 🙃🙃🙃

A urmat un moment de panică, apoi unul de uluire și, în sfîrșit, am început să rîdem cu toții!! 😂

De fapt ce se anunțase? Că urma să mai vină (la o oră neprecizată) un alt autobuz care să preia și restul de pasageri. După oră a apărut și autobuzul cu pricina, cu „imperială” (etaj), și ne-am urcat cu toții. Nu existau locuri alocate așa că era ca în Wild West! Autoritar, i-am ridicat unui tînăr rucsacul pe care îl pusese pe locul de lîngă el, i-am indicat și partenerei mele să ia loc pe un scaun spre culoar în fața mea și am rezolvat problema. S-a dovedit că tînărul de lîngă mine era un student turc cu față de tocilar, citea o carte de Carl Sagan în engleză și, foarte amabil, la un moment dat m-a întrebat dacă n-aș dori să se mute el în locul Rodicăi astfel încît noi să putem sta împreună. (Nu era chiar un sacrificiu foarte mare din partea lui: cel lîngă care stătea partenera mea era tot un turc…)

În fine, am mers noi ce-am mers (nu prea repede fiindcă motorul „nu trăgea” la deal) și apoi ne-am dat jos la granița dintre BiH și Muntenegru pentru controlul obligatoriu al pașapoartelor. Mai întîi la poiția de frontieră a bosniacilor, apoi am înaintat spre ghereta muntenegrenilor. Pozdravi, Crna Gora! am spus eu vesel. Aa, Rumunija! a răspuns el la fel de vesel. Osmoza civilizațională funcționase.  

Dar lucrurile astea au durat, ne-au mai mîncat aproape o oră. Și era cald… Două fete din autobuzul nostru au ales să se „răcorească” pe asfaltul din No man’s land…Ne-am dat seama că nu mai doream să ajungem mai repede: doream doar să ajungem…

Și am coborît pe serpentine spre coasta muntenegreană, am zărit Adriatica, pe la Kotor și – vaaai!! – am văzut și viermuiala de mașini din fața „imperialei” noastre… 🙁

Sufocant, imposibil să te mai bucuri de ceva. La Kotor cursa Centrotrans avea, oricum, escală mare (majoritatea celor îmbarcați la Mostar coborau la Kotor). Am coborît și eu să-mi mai dezmorțesc picioarele și am aflat că „imperiala” nu mergea mai departe!! 😱

Așa, brusc?? Eei, era o șmecherie la mijloc, intervenise și un inspector muntenegrean în discuție, șoferii bosnieci făcuseră, se pare, o boacănă dar ce ne interesa pe noi era să ne dăm jos bagajele și să aflăm… cu ce mergem mai departe! S-a lămurit în final: cu un autobuz aproape gol (cred că eram 5 persoane) cu care am pornit-o mai departe pe serpentine: Sutomore și, în sfîrșit, pe la 8:30 seara (!!!) – Bar.

Cum devenisem Stan Pățitu și autogara era – ca și la Mostar – chiar lîngă gară, am zis că primul lucru pe care trebuie să îl facem este să cumpărăm biletele de tren pe ruta Bar – Belgrad. Asta am reușit fără probleme pentru că Željeznički prevoz Crne Gore (Liniile Ferate din Muntenegru) încasează cu plăcere cash în Euro de la călători, modalitatea de achiziționare cu cardul bancar părîndu-li-se probabil… nesigură… 🙃

De unde era să știm, însă. fericitule derviș, că aventurile noastre nu se terminaseră?… Adresa reședinței rezervate pentru trei nopți în Bar fusese selectată cu grijă, tocmai pentru că era lîngă gară. 🚉 O clipă nu mi-a dat prin minte că un oraș așa mic se lefăia cu 2 (două) gări! Evident, adresa noastră era lîngă gara Šušanj, în cu totul altă parte… 🤦🏻

Am luat un taxi. Omul avea o mașină electrică, nouă și s-a dovedit de bună credință. I-am spus: „uite ai aici numărul de telefon al gazdei noastre, sună și vorbește în dialectul vostru ca să afli adresa exactă”. Așa a făcut. Am auzit pe speaker discuția dintre cei doi (purtată pe WhatsApp), și taximetristul ne-a spus ulterior are un accent ciudat, cred că e rus sau ucrainian… Ooops!! Păi da, Muntenegru nu e în UE, aici vin la plajă bine mersi și ruși și ucrainieni! 

[„Mai las-o dreaq 😈 de luptă, oamenii mai pleacă și în concediu, nu?”]

Am plecat în partea opusă a orașului, mai spre mare, și am început să ne învîrtim printre blocuri noi, elegante, unele neterminate… Teoretic, șoferul nostru și proprietarul apartamentului se puseseră de acord asupra locului unde să fim „debarcați”. Practicînsă, ne-am trezit orbecăind la o ușă care NU era adresa corectă și, după asta, ca în sudul Italiei, cînd se strigă indicații de la balcoane, mai multe familii au început să dispute adresa corectă la care ne puteam referi doar în engleză. 🤷🏻‍♂️ Și ca uimirea (și sentimentul nostru de nesiguranță) să se amplifice, ne-am dat seama că, departe de a fi italieni expansivi, cei de la ferestre erau ruși. Deocamdată ne-expansivi…

Tîrziu, în noapte, a nimerit orbul Brăila și noi, în sfîrșit, ușa care avea codul de intrare… Eram amîndoi un pachet de nervi dar, din fericire, ceea ce alesesem s-a dovedit a fi apartamentul în care grija pentru detaliu era maximă. Am căzut de acord că poate apartamentul era de închiriat în urma cine știe cărui concurs de împrejurări, altfel proprietarul ar fi continuat să locuiască în el!

Naivități. A doua zi mi-a dat prin minte să văd de unde era codul telefonului pe care vorbisem cu proprietarul. Și am văzut că omul nostru își dirija operațiunile din… Slovacia. Firește, putea fi, în continuare rus. Sau ucrainian.

…se făcuse 11 noaptea. Adrenalina ne ascunsese foamea. Am ieșit totuși afară să căutăm un restaurant. Ce am găsit era o cîrciumă locală în buza unui șantier. 🙈 Dar cu o ceafă de porc la grătar nu aveai cum să dai greș: prea mult fusese prigonit bietul animal în Bosnia musulmană!… 

Bar. Prima dimineață

M-am întins mai mult decît Șeherezada cu istoria zilei pierdute pe drum, dovada vie că evenimentele povestite ne-au marcat. E timpul să povestim și ce era cu Bar-ul ăsta. Am plecat spre plajă dar fără intenția de a ne întinde la soare, prea ne marcase viermuiala din Kotor!

Ceea ce am descoperit nu ne-a binedispus deloc! Am descoperit o versiune retro tip anii ‘60-‘70 la plaja La doi papuci din Constanța (dacă nu cumva pe vremea aia era totuna cu Mamaia). 

Camarada mea de tu-tuu era revoltată că niște femei de 40-50 de ani se puteau arăta privirilor cu două rînduri de burți. Eu preferam să spun că dacă la zece grase vezi și un exemplar de gazelă nu ai de ce să te superi. 

Plaja era plină ochi, n-aveai loc să arunci un ac. Era, cum să spun, o demonstrație a clasei muncitoare care își face concediul „cu simț de răspundere”. Am să reiau un comentariu privat pe care l-am făcut în legătură cu acea priveliște: „Ideea cu plaja la Adriatica e minunată… pînă cînd nu dai cu ochii de liota de oameni care, în puținătatea minții lor, cred că se află în vacanță”…

Ne-am întors către casă (eu cel puțin) cu sentimentul că lipsa de mobilitate (mașina) ne ține prizonieri într-o mahala. (!)

Seara am mîncat o caracatiță la un restaurant din apropiere (descoperit în timpul plimbării de peste zi), ne-am binedispus instantaneu și am făcut planul că dacă ne trebuie mobilitateputeam folosi o aplicație de taxi din Muntenegru (MonteGO) tip Uber, pe care o încărcasem din București dar de care uitasem… 🤷🏻‍♂️

Bar. A doua zi

A fost un noroc pur că alegînd o posibilă destinație (cît mai departe de retro-Mamaia) ne-am oprit la Palatul Regelui Nikola, din dinastia Petrović-Njegoš, ultimul domnitor al Muntenegrului. Noul taximetrist ne-a înștiințat că aveam noroc: palatul, așezat „în buza mării”,  tocmai fusese restaurat și redeschis de două săptămîni!

L-am vizitat, l-am admirat (era, mai degrabă, o vilă pe malul mării, decît un palat) și am aflat multe lucruri despre cine e muntenegrenii și ce vrea ei… Am să redau in extenso o explicație la un tablou înfățișînd scene de luptă 

BĂTĂLIA DE LA BAR

A doua jumătate a secolului al XIX-lea a produs o serie de răscoale și rebeliuni împotriva Imperiului Otoman în regiunea Balcanilor. Marea răscoală izbucnită în Herțegovina în 1876 a declanșat o avalanșă de nemulțumiri și s-a transformat într-un adevărat război de eliberare.

În Muntenegru, acea mișcare de eliberare a fost numită „Velji rat” / „Marele Război”.

A durat doi ani și a dus la eliberarea unei mari părți din teritoriul muntenegrean. Muntenegru a ajuns din nou la mare. Această dorință de lungă durată a muntenegrenilor și a prințului Nikola însuși a fost realizată chiar aici, în Bar, orașul antic care, cu lunga și turbulenta sa istorie, a ocupat întotdeauna un loc important pe harta statului muntenegrean.

Planul de eliberare a orașului Bar a fost dus la bun sfîrșit în mare secret. Doar patru ofițeri însărcinați cu executarea sarcinilor și direcționarea mișcării armatei cunoșteau toate detaliile.

Aproape toți muntenegrenii au participat la asediul și bătăliile pentru Bar. Armata s-a mișcat în două direcții. Una spre Muntele Rumija, condusă de ducele Ilija Plamenac, iar cealaltă spre Storman, sub comanda ducelui Mašo Vrbica.

Bătăliile au început pe 13 septembrie 1877, odată cu bombardarea orașului Bar și a fortificațiilor din împrejurimi.

Din 29 septembrie, puternica marină turcă a apărut în fața orașului Bar. A început bombardamentul coastei și, simultan, al Cetății Bar. Această situație a durat aproape două luni, pînă cînd, pe 6 ianuarie, au început negocierile privind capitularea orașului. După cîteva zile, mai precis pe 10 ianuarie 1878, porțile orașului Bar au fost deschise și a urmat capitularea armatei turce. A fost semnată o capitulare necondiționată, iar ceva mai tîrziu, două batalioane muntenegrene au intrat în oraș. După 398 de ani, Bar a făcut din nou parte din statul muntenegrean.

Ce făceau însă locuitorii din Bar cînd nu se băteau cu turcii? Iaca ei cultivau măsline (și ei se laudă că ar avea cel mai bătrîn măslin din lume) și făceau ulei de măsline. 

În palatul regelui Nikola, care găzduiește la parter diferite expoziții tematice, dai de amfore antice uriașe, dai de prese de ulei enorme, dovada însemnătății pentru locuitori a aceastei culturi.

Există și o legendă care spune că tinerii bărbați muntenegreni care doreau să se căsătorească erau obligați ca mai înainte să sădească 20 de măslini!

Prima moară modernă de ulei de măsline a fost construită în 1888 de ducele Mašo Vrbica. Același personaj a fondat și o fabrică de săpun, așa că aceasta a fost practic prima fabrică din Muntenegru. Nu se știe cum a încetat fabrica să funcționeze, dar succesoarea sa a fost „Prima Fabrică cu Privilegii de Stat de Săpun și Lumînări”. (Industrie, nu glumă… 😀)

Adevăratul avînt industrial din zonă se leagă de apariția liniei de cale ferată Bar-Virpazar care a fost construită între 1906-1908. Prima cursă de probă a locomotivei a avut loc pe 13 septembrie 1908, iar linia ferată a fost deschisă oficial traficului pe 2 noiembrie. Aceasta a fost prima linie de cale ferată din Muntenegrul de atunci. Avea 43,3 km lungime. Din Pristan, aceasta șerpuia în serpentine de-a lungul Muntelui Sutorman, la o altitudine de 550 m, apoi trecea prin singurul tunel, care avea o lungime de 1.969 m. După ieșirea din tunel, calea ferată cobora în serpentine spre Virpazar, care era destinația sa finală.

Ecartamentul șinei era de 75 cm, iar la Berlin au fost produse locomotive speciale cu denumirile Boka, Sutorman, Durmitor și Lov. 

La gara principală din Bar se păstrează cocheta locomotivă Sutorman și un înduioșător vagon de pasageri.

…traficul pe această linie de cale ferată a continuat pînă în 1959, cînd a fost construită linia ferată Bar –  Titograd. Mult mai tîrziu, același Iosip Broz “Tito” (1976) avea să inaugureze uimitoarea (pe bune!) cale ferată Bar-Belgrad.

În fine, dacă am căpătat îngăduință față de Bar, ba chiar a început să-mi placă, se datorează acestui palat – muzeu la care am ajuns, cumva în lipsă de altceva 🤷🏻‍♂️

Și tot stînd și meditînd în  grădina impecabilă (și cu o umbră binefăcătoare!) din jurul palatului am văzut că, de fapt, ne aflam „în cealaltă jumătate de Bar”, mult mai stilată, cu o marină cu sute de yachturi, 

cu restaurante parcă mai elegante 

și – nu în ultimul rînd – cu mai puțină lume la plajă, așezată distanțat, semnul clar că erau plaje private. 

Mai pe scurt, era diferența de odinioară dintre ăia care stăteau la hotel și ăia care stăteau „la gazdă”! Nu inventez nimic, ci recunosc trecutul de care (încă nu) ne-am despărțit rîzînd 🥴…

Seară am mîncat din nou la „ăia cu caracatița” și ne-am pregătit sufletește pentru ultima etapă în Străinezia a acestei călătorii. Un drum fascinant de 11 ore cu trenul pe traseul Bar-Belgrad…