2026 – vara 10. Belgradul în doi

…avea Nichita Stănescu un volum de poezii „Belgradul în cinci prieteni“. Ei noi eram doar doi!! 😄

E lung drumul de fier dintre Bar și Belgrad, fosta capitală a fostei Iugoslavii: 11 ore și ceva. Dar e fascinant și din cauza asta nu trebuie făcut noaptea fiindcă ai ce vedea! Pentru că nu aveam drona cu noi (da, ne-am cumpărat o dronă acum vreo patru ani dar n-am folosit-o vreodată – trebuie aprobări…) voi folosi ca ilustrații fotografii care nu au regim de licențiere pentru a arăta splendidul traseu al trenurilor. Era el splendid dar și frustrant! Cînd ți-era lumea mai dragă și doreai să faci o poză – pac! – intrai într-un tunel… Două dintre tunele (Sozina și Zlatibor) aveau peste 6 km lungime, iar viaductul Mala Rijeka se ridică și el la vreo 200 m deasupra prăpastiei, pe o lungime de jumătate de kilometru. De frumos însă era … minunat!

Sînt 476 de kilometri care leagă Belgradul (acum doar capitală a Serbiei) de orașul de coastă Bar din Muntenegru, cu 254 de tuneluri și 435 de poduri!!

Construcția ei de către Căile Ferate Iugoslave (JŽ) a durat… 25 de ani, iar Tito a apucat să o inaugureze în 1976. N-a fost doar un proiect important: a fost cel mai important și mai ambițios proiect de construcție a căilor ferate după cel de-al Doilea Război Mondial și cel mai costisitor proiect de infrastructură al fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia.

Mi-aduc aminte lecțiile de geografie din școala generală în care aveam ca temă pentru acasă desenarea unor hărți și învățam (cam papagalicește) despre diferitele caracteristici geografice ale țărilor și continentelor. Și dacă despre Alpi aveam deja imaginea formată („niște munți foarte înalți, mai înalți decît Carpații noștri“), pe Alpii Dinarici din Iugoslavia nu-i băgam în seamă: erau mai scunzi decît Carpații… noștri. Că nu era tocmai așa – Jezercë, din Albania, care face parte din aceiași Alpi Dinarici, are o înălțime de 2694 m – nu avea prea mare importanță. Profesoarele de geografie (toate!) insistau pe „ai noștri“, desigur!

Și calea asta ferată (pe care am mers de la Bar la Belgrad cu… două trenuri, muntenegrean, pînă la granița cu Serbia, respectiv cu Србијавоз – Srbijavoz, „Trenul din Serbia“ mai departe) traversa sau străpungea, după caz, trei masive din Alpii Dinarici, cățărîndu-se în cel mai înalt punct la 1.032 m deasupra nivelului mării, la Kolašin. Amuzant, dar deloc neobișnuit după reconfigurarea fostei federații iugoslave, o scurtă secțiune (9 km) a căii ferate trece prin… Bosnia și Herțegovina, cu o stație la Štrpci.

La punctul de frontieră de la Bijelo Polje ne-am dat jos din vagoanele muntenegrene (ceva mai vechi dar confortabile, cu compartimente de 6 locuri plușate) ca să ne suim în vagoanele mai noi dar, zic eu, mai puțin confortabile (fiindcă nu erau compartimentate și auzeam plînsetele unor copii mici în tot vagonul) ale Srbijavoz. În noul tren, în care ne-am mutat fără arme dar cu bagaje, s-au urcat și grănicerii sîrbi, moment în care s-au închis automat toate ușile trenului! Rien ne va plus! Începea controlul pașapoartelor. Două doamne mai în vîrstă, care nu se mișcaseră suficient de repede dintr-un tren într-altul, au rămas țintuite pe peron pînă la sfîrșitul operației de… „grănițuire“ 😀. Dupe care s-a deschis ușa și „li s-a permis accesul“…

Doar că ajunsesem cu o oarecare întîrziere la Bijelo Polje pe care „Trenul din Serbia“ n-a mai putut să o recupereze. ☹️

Dimpotrivă. 😔 (Am citit că la inaugurare distanța Bar-Belgrad se parcurgea în 7 ore. Cele 11 ore din prezent se datorează și întîrzierii de la graniță și, din păcate, ca în România, restricțiilor de viteză datorate terasamentului mai… debil. Măcar sîrbii sau muntenegrenii mai au scuza traseului muntos formidabil de dificil!)

În fine, cînd a început să fie afișată ca stație următoare și Beograd Centar întîrzierea adunată era de 95 de minute. În Japonia conducerea JR Group și-ar fi făcut seppuku de multă vreme, noi însă, pe aceste plaiuri vesele – Serbia, România – n-avem nicio treabă cu workaholicii ăia! 😂

Am privit cu jind la Beograd Centar, corespondentul sîrbesc al Gării de Nord din București. Nu semănau deloc… Și sîrbii avuseseră și un război recent. Dar – ca întotdeauna în viață – am avut fiecare alte priorități. Și alți conducători.

Apoi, în noapte, a început aventura căutării locului de cazare pe care îl alesesem. Era ultracentral (Трг Николе Пашића – Trg Nikole Pašića – Piața Nikola Pašić; va trebui să ne obișnuim că sîrbii încă folosesc mult alfabetul chirilic, ușor modificat pentru anumite foneme. Scrierea chirilică are statut constituțional de „scriere oficială“, în timp ce scrierea latină este desemnată drept „scriere folosită oficial“ în scopuri minoritare și practice.) Google Maps arăta că aveam doar vreo 7 minute de mers pe jos de la gară pînă la stația lui 41A, autobuzul care ne-ar fi lăsat la stația Pionirski park (sic! – nu mai traduc), adică, practic la piața celebrului fost Prim ministru Nikola Pašić, în doar 8 minute. Situația noastră era următoarea:

• nu aveam dinari sîrbești cu care să plătim taxiul
• la Belgrad nu există Uber, Bolt, etc.
• transportul public în Belgrad este complet gratuit cu începere de la 1 ianuarie 2025 (!!! – cum 😈 nu intră și STB-ul belgrădean în insolvență ca ăla din București?)

Dar nu găseam pe cine să întrebăm unde e stația de plecare BGD centar în direcția Studentski Trg (nici asta nu mai traduc, atrag însă atenția asupra înțelesului cuvîntului sîrbesc pentru „piață“ – trg – care e originea cuvîntului românesc „tîrg“, sigur, cu alte conotații). O tînără cu un copil în brațe, l-a lăsat jos (!) și a început să ne explice într-o engleză bună, ușor exaltată, că autobuzul pe care îl vedeam în stație la doi metri de noi, avea să ne ducă chiar la stația Pionirski park. Am mulțumit frumos și cu reținere (exaltații…) și m-am dus să-l întreb chiar pe șoferul acelui autobuz care avea un ALT număr, dacă nu cumva merge spre Pionirski park. Șoferul se afla la cap de linie, fuma și el o țigară ca toți șoferii la cap de linie, a înțeles întrebarea și a răspuns prin limbajul universal al gesturilor, bătîndu-se în piept ca Tarzan: jedan sa mnom, pa četrdeset jedan (una – o stație adică – cu mine, apoi 41). Și așa am făcut! Ne-am urcat în autobuzul ăla cînd și-a terminat omul țigara, am mers o stație pînă la Ortopedski zavod (Institutul ortopedic), am coborît cu calabalîcul cu care urcasem, ne-am uitat cu emoție pe afișajul electronic din stație și… 41 a fost punctual chiar după ora 23:00! Ne-am urcat valizele „la bord“, am admirat Belgradul noaptea (nu știam cît de mult aveam să o mai facem) și am ajuns la Parcul Pionierilor care e alături atît de Piața Nikola Pašić, cît și de Parlamentul sîrbesc spre care statuia lui Pašić pare că este orientat și-l veghează… (Ce să spui? Și sîrbii au avut tovarăș, „tovarășul Tito“, dar, evident nu pe to’așul nostru!…)

Am găsit relativ rapid clădirea unde era cazarea noastră în cele 5 nopți la Belgrad (nu știu ce fusese acolo înainte, era masivă, stalinistă aș spune, cu pereți groși care din fericire împiedicau acumularea căldurii și asta se simțea încă de la intrare – o răcoare binefăcătoare…), ne-a plăcut apartamentul,

și, spre surpriza partenerei, am spus: „ne lăsăm bagajele și ieșim în oraș acum!“ (era ora 23:15…) Era clar că nu vom mînca pe la miezul nopții dar am găsit în imediata apropiere un bulevard larg (Terazije) cu restaurante deschise și la ore mici, am stat afară la o masă înaltă și am comandat două pahare de șampanie! Intram în ultima zi din iulie…

A doua zi dimineață ne-am apucat să explorăm orașul, „în măsura posibilităților“. Asta se traduce prin dacă reușeam să supraviețuim masei de aer cald de origine africană… Locul ales ca reședință era ideal pentru multe trasee pietonale. În această primă zi am plecat spre Calea Victoriei și Lipscani-ul locului: lunga (1 km) stradă comercială, în întregime pietonală, Ulica kneza Mihaila (unde Mihail este referirea la Prințul Mihailo Obrenović, „cel mai luminat conducător al Serbiei moderne și unul dintre monarhii absoluți europeni iluminați“ zice Wikipedia engleză, iar Wikipedia în română îl numește „reformator“). Cert este că acest kneaz Mihail este cel care a stabilit la Belgrad capitala Serbiei.

N-aveam ce să căutăm să ne cumpărăm din Belgrad dar eram, firește, curioși să vedem orașul și așteptările ne-au fost răsplătite. Fără să aibă clădiri monumentale, Belgradul reușește totuși să se păstreze fățos, pe alocuri chiar elegant. Poate așa ar fi arătat și Bucureștiul dacă, nereușind să intre în istorie, to’așul nu s-ar fi hotărît să intre în geografie…

Am intrat într-un centru Mega image, am băut o cafea affogato, apoi ne-am „prelins“ către casă prin arșița zilei. Văzusem un magazin cu numele simpatic хлеб и кифле (hleb i kifle – pîine și chifle) care era, de fapt echivalentul elegant al unei pekara din Bosnia sau Muntenegru. Am luat pîine pentru „acasă“ la micul dejun. Apoi Rodica a intrat într-un magazin de pantooofi… Ei, avea tot dreptul să facă asta! Fiindcă dacă nici de ziua ta nu faci ce-ți place…

Da, era ziua partenerei mele de tu-tuu. E momentul să spun că dacă n-am fi călătorit așa, în doi, cu totul altfel ar fi arătat firul călătoriilor mele. Sau al ei. Al meu ar fi fost, cu siguranță, mult mai haotic și imprevizibil de primejdios, nu pentru că asta îmi propun, ci pentru că… admit că uneori sînt și așa. Al Rodicăi ar fi fost probabil mai restrîns la unele destinații unde ar fi tot revenit. Dar să încercăm să păstrăm un fir logic și în reverii: scriam chiar în prima postare că trebuie să ții seama și de factorul statistic numit speranța de viață! 🤷🏻‍♂️De aceea călătoriile mai îndepărtate au fost mereu prioritizate.

Revin la seara primei zile întregi la Belgrad. Cît de cît, prin ieșirea temerară în soarele de la mijlocul zilei, ne făcusem o idee. Știam că aveam în jurul nostru tot felul de restaurante demne de o vizită. Dar cu o atmosferă… romantică? Păi Belgradul e străbătut de Dunăre, nu de Dîmbovița! 😄Belgradul are o promenadă lungă de la confluența Dunării cu rîul Sava până la Podul Gazela. Este un loc popular pentru plimbări și restaurante sau cafenele. Așa că am ales să mergem la unul din restaurantele promiteau o astfel de atmosferă. Trebuia să ne descurcăm din nou cu Gradsko saobraćajno preduzeće (GSP Belgrad, STB-ul de prin partea locului) dar eram plini de încredere – doar o mai făcusem.

Am coborît la stația indicată pe Google Maps: niște blocuri mai vechi. Dunărea nu se vedea. Eu insistam să mergem pe traseul indicat de telefon, sărbătorita, plină de curaj (era deja seară de-a binelea) a spus: s-o luăm pe aici (unde „aici“ era o miriște neclară din cauza înserării), Dunărea e în partea aia! Ei, chiar așa a fost!! Am trecut o punte și am ajuns la restaurantul Паша (Pașa). Se potrivea, nu? Eeei și la „Pașa“ am petrecut o seară minunată, pe o terasă de pe malul Dunării unde aceasta se desfăcea ca să îmbrățișeze o insulă ce purta ciudatul nume de Marea insulă a războiului (велико ратно острво). Războiul nostru era cu țînțarii! (Războiul cu țînțarii a fost cîștigat prin aproape exclusiv datorită Autan-ului de care Rodica nu se desparte în fabulosul său rucsăcel.)

A fost prima și ultima dată în timpul călătoriei cînd am ales să mă îmbrac și eu „sărbătorește“, adică să schimb șortul cu blugii și să-mi pun o cămașă de in care, la o adică, era cu mîneci lungi, pe moment rulate… Sărbătorita se schimbase și ea.

Muzica era un jazz în surdină cum nu se poate mai potrivit, serviciul a fost impecabil, asigurat de un chelner de meserie (ceva destul de rar zilele astea cam oriunde ai călători) care ne-a făcut o recomandare irezistibilă: păstrugă la grătar!! Am luat un kilogram și a fost apogeul în materie de mîncare al întregii călătorii! (Nu mai mîncasem păstrugă cu mult înainte de „evenimentele“ din decembrie ’89 și mă îndoiesc că voi mai avea ocazia să o mai fac… Chiar și păstruga pe care o mîncam era pescuită, se pare, ilegal, ne spunea chiar chelnerul, iar Wikipedia în engleză profețește „se anticipează că populația naturală [de păstrugă] rămasă va dispărea în curând din cauza pescuitului excesiv.“)

Dar ce minunăție… Fără oase… O întreagă dulceață! Era servită și cu un pesto care, evident, semăna mult cu mujdeiul de usturoi „românesc“. În materie de vinuri restaurantul „Pasha“ părea pivnița lui Aladin, iar chelnerul știa ce să ne spună cam despre fiecare soi. Conversația echipei noastre de călători a fost în seara aceea relaxată, cu aduceri aminte din copilărie chiar, cu luminarea unor momente de la evenimentele la care am participat sau pe care le-am organizat și fără să ne mai gîndim la parodia „scenei politice“ de acasă. De altfel cred că numai aceasta este rețeta momentelor zen…

Se simțea că ne apropiam de finalul călătoriei și eram bucuroși că ne dovedeam că putem fi „competitivi“ chiar și în condițiile de transport autoimpuse: tren și autobuz.

A doua zi am lenevit profund dimineața amîndoi, am ieșit doar să ne luăm apă și o felie de lubeniță, și am hotărît, fiindcă afară era insuportabil de cald, iar în apartamentul nostru „klima“ făcea viața ușoară, să ieșim doar pe seară. La circa 650 m depărtare de noi se afla strada Skadarlija, echivalentul boem al „Centrului vechi“ din București. Acolo trebuie să mergi, ne atenționau ghidurile de călătorie, ca să descoperi sufletul Belgradului, e drept, fără să facă referire neapărat la București („Acest cartier boem cu străzi pietruite a devenit o atracție turistică majoră și este uneori denumit Montmartre-ul sîrbesc.“) Am fost și ne-a plăcut.

Fiindcă se înserase și temperatura devenise mai respirabilă era plin de turiști străini (în majoritate germani și britanici) care, ca și noi, urcau și coborau alene pe panta lină a străzii pietruite lungă de 400 m. Numele destul de ciudat pentru rezonanța limbii slave (Skadarlija – pronunțat Skadarliia) se explică rapid: începînd cu 1830, vreo 40 de ani zona a fost cunoscută drept „Cartierul țigănesc“ (mai există o zonă la Belgrad, la Dunăre, care se numește Ada Ciganlija – „insula țiganilor“ – doar noi avem „romi“). După ce au început să apară cărăușii și negustorii de mărfuri din sud (albanezi și muntenegreni) strada și -a luat numele de la lacul Shkodër, acum lac de graniță între Albania și Muntenegru. Ne-am oprit în final la restaurantul Crvena ruža (Trandafirul roșu), vecin cu restaurantul Mali vrabac (mali vrabaț = vrăbiuța, sau credeați că vrabie e un cuvînt dacic?). Am mîncat, nu mai e nevoie să subliniez, foarte bine, la „Trandafirul roșu“: pe terasă, în stînga mea, erau două cupluri de spanioli, iar în dreapta apăruse această tînără buzată…

A treia zi am hotărît că „destul cu lenevia!“ și ne-am angajat în cel mai ambițios proiect belgrădean: Turnul Avala. Imediat am să scriu ce e cu el dar mai întîi trebuie să spun că a fost un alt experiment din punct de vedere al transportului cu GSP Belgrad: a implicat o transbordare, turnul aflîndu-se la vreo 18 km de centru. Am coborît din primul autobuz unde ne îndruma Google Maps, l-am luat pe cel de al doilea, am coborît și din acesta la stația indicată dar în loc să mergem 7 minute pînă la turn, ne-am pomenit urcînd pe un deal vreo 40 de minute (fără să mai pun la socoteală opririle). Era o zi toridă și asta, noroc că am urcat prin pădure. Urcam, urcam, și Turnul Avala nu se zărea…

Dar de ce am ținut moțiș să mergem acolo? Pentru panoramă, evident. E un fost și actual turn de televiziune și telecomunicații. Înalt de 204,68 m, e cu 2 m mai înalt decît cel original. „Fost și actual“, cel „original“… Ce se întîmplă acolo?

Păi… războiul… Turnul Avala a fost o capodoperă a arhitecturii sîrbești. La momentul construirii sale, era unul dintre cele mai înalte 10 turnuri din lume. Construcția a început în 1961 și a fost finalizată patru ani mai tîrziu, în 1964. A fost proiectat de arhitecții Uglješa Bogunović și Slobodan Janjić. Proiectarea structurală a fost realizată de inginerul Milan Krstić. Turnul este unic prin faptul că nu este așezat direct în pămînt, ci stă pe trei picioare, simbolizând scaunul trepied tradițional sîrbesc.

A fost distrus în timpul bombardamentelor NATO asupra Serbiei, în noaptea de 29 aprilie 1999, la ora 22:40.

Construcția acestui turnului pe care l-am vizitat noi, o replică a celui vechi, a început în 2007 și a fost finalizată în 2009. Turnul a fost deschis publicului pe 21 aprilie 2010. Gondola turnului are șapte niveluri, dintre care două sînt destinate vizitatorilor (platforma de vizionare și cafeneaua turnului), iar toate celelalte sînt destinate echipamentelor tehnice. În vîrful său se află un catarg de antenă înalt de 68 m, cu o greutate de 70 de tone. Iar aproape de vîrful său ne-am aflat și noi!

Seara am atins o altă culme a rafinamentului culinar: restaurantul Pečat (ați ghicit: pecetea!). Nu numai că partenerei de tu-tuu i s-a permis să fumeze țigările Iqos în interior (unde domneau binefacerile aerului condiționat) dar felul cu care am început (prune uscate umplute cu brînză și învelite în bacon pe un pat de ruccola cu parmigiano), a fost o adevărată capodoperă a palatului!

Nu mai țin minte ce vin și-a ales partenera dar am remarcat din nou prezența unui chelner profesionist, mult mai tînăr ca cel de la Pasha, și care un vorbitor de engleză atît de bun încît nu m-am putut abține și l-am întrebat: ați locuit în America? Și răspunsul a venit fără ezitare: da, doi ani, la New York, dar nu m-am adaptat… Am plecat din Serbia din cauza războiului… Încet, încet, începi să realizezi dramele războiului, ale oricărui război. Din păcate n-au avut plăcinta cu mere și alune care îmi făcea cu ochiul dar s-au revanșat cu un Tiramisù spectaculos pe un pat de fructe de pădure!

A venit și ultima zi în Belgrad. Și era tot insuportabil de cald. Erau cîteva puncte demne de vizitat. Apoi precauta mea peteneră de viață și de drum a mai adugat un „musai“: cumpărasem deja biletele Belgrad-Timișoara cu Flixbus (era, pe vremuri, și un tren dar „s-a scos“) însă nu știam unde era noua autogară Belgrad. Cum Rodica era inflexibilă (trebuie să mergem să vedem cum ajungem, mîine vom avea și bagaje, etc.) am aprobat-o fără entuziasm. Știam că, în principiu, avea dreptate, dar ce s-ar fi putut întîmpla? Ori ceea ce s-a întîmplat m-a dus din nou cu gîndul la Rică Răducanu: Tăticu’, multe vede și învață omu’ cît trăiește!… Belgradul e așezat pe niște coline. Traversarea e uneori îngreunată și de lucrările care duc la devierea circulației. „Am băgat la cap“ prima parte a traseului (era simplu, mergeai la vale cîteva sute de metri cu rollerele din dotare), apoi luai autobuzul 95 și te opreai la autogară la a patra stație după ce traversai podul Brankov de peste rîul Sava. Așa a și fost dar…

În autogara nouă care încă se mai construiește, accesul e mai… chinuit, trebuie să arăți biletele etc. Biletul nostru era digital și mai plecam și a doua zi așa că, neinteresîndu-ne, am tot avansat spre clădirea cu ghișee și – deja e un loc comun, știu – aer condiționat… Ei bine, ceea ce nu știam și se putea rezolva doar cu plata în dinari sîrbești (??) era tipărirea biletelor. Nu era mult, 300 RSD de persoană, dar era stupid, oricum ai lua-o! Aveau un sistem informatizat doar că nu doreau să-l împingă pînă la ultimele consecințe. Curat România! Frații sîrbi, ce mai!… Ei, mai spui ceva? m-a interogat Rodica. Spășit, am recunoscut că avea dreptate și am dat s-o pup. 😘 A doua zi acest simplu amănunt al printării unor bilete ne-ar fi putut enerva absolut de pomană.

Am plecat apoi, direct de la autogară, să vedem cetatea Belgradului, așa-numita Kalemegdan. De fapt cetatea nu aveam nici chef, nici timp să o vedem, ne-am mulțumit cu parcul cu același nume care este gazda multor sculpturi și cu promenda spre rîul Sava. Vizavi de intrarea în parc era o „fortăreață“ diplomatică: Ambasada Franței. La colțul străzii era ambasada Austriei. Două țări cu influență importantă și în istoria Serbiei (și nu numai).

Apoi încă un efort (fără soare ar fi fost efortless): să vedem și Catedrala ortodoxă Sf. Sava, al cărei model este, nici mai mult, nici mai puțin, biserica Sf. Sofia din Istanbul. Dar stați un pic: cine a ridicat măreața clădire pe vremea cînd Istanbulul era Constantinopol? Împăratul Constantin. Și unde binevoise ‘mnealui să se nască? La doi pași de Belgrad, la Niš. Așadar modelul avut în vedere nu e deloc întîmplător.

Templul Sfîntului Sava este una dintre cele mai mari biserici ortodoxe din lume, putînd găzdui pînă la 10.000 de oameni. E destul de nou chiar dacă punem la socoteală anul începerii construcției (1935). A fost inaugurat în 2020 (!) dar și acum se lucrează la căile exterioare de acces. Nu m-a impresionat datorită mărimii, ci pentru bunul gust cu care obiecte de cult ortodox (icoane dar nu numai) erau puse în valoare.

Și cu asta, practic, gata și cu Belgradul, gata și cu călătoria! A doua zi plecam spre Timișoara unde urma să mai rămînem două nopți. Pînă atunci însă mai „trebuia“ să și mîncăm, nu? Ce să alegem? Am mers din nou pe Skadarlija, aproape de „casă“. La Dva Jelena. Și a fost din nou foarte bine!

Cuceritor Belgradul, fără nicio ezitare, ăsta e verdictul. Cu mulți oameni tineri, cu femei frumoase, elegante, cu mai mulți vorbitori de engleză decît în București, se vede că vor să depășească eticheta uneori infamă de „țară balcanică“. Ei vor reuși…