Am aflat din țară că a murit filosoful Mihai Șora. La 106 ani. Știrea decesului, indiferent cît de respectuos ar fi redactată, nu ocolește numărul anilor dispărutului: 106…

Pentru că umblu „împreună” cu Seneca voi aminti aici, fără comentarii, o cugetare a sa.

Lungimea vieții nu depinde de mine: de mine depinde să trăiesc cu adevărat viața care este a mea.

…ci într-a treisprezecea zi de la plecarea lor din 🇷🇴, cei doi din travel-teambuilding continuă istorisirea celei de a zecea zi a călătoriei, cea în care urmau să ajungă în Fiordland National Park, cunoscut și sub numele destinației finale adică Milford Sound.

Agitata zi precedentă avusese drept consecință și o plimbare matinală prin Queenstown, de la vechiul la noul hotel. Motivul este că, într-adevăr, la 9:05, urma să fim preluați de la Earnslaw Lodge, cel de malul mărețului lac Wakatipu, dar fără bagaje – n-ar fi încăput! Am preferat să le ducem noi, dimineața, înainte de ora plecării, la noul loc de cazare și apoi să ne întoarcem frumușel de unde plecasem, în așteptarea mașinii.

Ne-am dus, am lăsat bagajele, am primit cheia apartamentului (da, ne boierisem, aveam acum un apartament, nu o cameră, televizor în living, televizor în dormitor, baie spațioasă) și asta pentru că, evident, altceva nu găsisem aproape de centru fiindcă… NO VACANCY! În legătură cu poziționarea cît mai aproape de centru a fost întotdeauna o luptă între noi: Rodica subliniază aspectele practice (restaurante, magazine în jur), eu pe cele legate de amplasamentul mai… bucolic al multor altor locuri de cazare, fără să fie poziționate „în centru”. În plus, de multe ori pot fi și mai ieftine. Da, dar există un amendament: dacă pleci cu mașina. Noi plecasem cu avionul, chiar avioanele, pot să zic. 🤷🏻‍♂️

Ne-am reîntors pentru 45 de minute în camera noastră cu vedere la lac, am citit știrile zilei pe Internet (se împlinea exact un an de cînd, tot într-o cameră de hotel, în Panam[e]a City de data asta, aflam că izbucnise un conflict militar pe lîngă granița 🇷🇴 noastră) și, la ora 9:02, mi-am dat seama că în trei minute trebuie să coborîm, să lăsăm cheile și să traversăm pe cealaltă parte a drumului unde urma să oprească microbuzul (sau să-i spun van, ca toată lumea de pe-aici? 🤔)

Bucuria că plecam la o oră decentă (9 dimineața) a fost însă decompensată de faptul că pe chestia asta, în microbuzul de 8 pasageri rămăseră disponibile doar ultimele două locuri, cele mai înghesuite… 😔 Rodica prevăzuse asta dar, oricum, nu aveam ce face: în afacerea asta cei din urmă nu vor fi cei dintîi. Așa am fi făcut și noi dacă am fi fost „săltați” printre primii: ne-am fi ales locurile cele mai bune.

Distanța dintre Queenstown și Milford Sound (via Te Anau) e de vreo 290 km. Mai făceam vreo două, trei opriri pe drum și trebuia să ne îmbarcăm la destinație fix la 15:30, ultima cursă a vaporului. În fața noastră era o pereche de scoțieni vîrstnici, iar în fața acestora o pereche de americani corpolenți, ca să zic așa. Doamna din Scoția a vrut să știe ce limbă vorbeam între noi. Română, am zis. Ce interesant, mi-a răspuns ea, mi s-a părut că e maghiară [sic!!!] I-am zis că avem în țara noastră [și ciocolată Poiana, vorba unei reclame post-decembriste] și cetățeni maghiari, în zona Transilvaniei, dar că maghiara e cît se poate de diferită de română. Da, da, am auzit că e o limbă unică, mi-a răspuns (cu referire la maghiară) și mi-am dat seama de regretul ei: ar fi putut povesti că a mers în mașină cu niște persoane care vorbeau limba aceea unică… 🤦🏻‍♂️

Am continuat să mergem (pe șoseaua simplă, fără două culoare pe sensul de mers dar impecabilă) spre Te Anau, unde am făcut cea de a doua oprire, la 170 km de Queenstown. Îmi imaginasem că Te Anau este un oraș mic și fără personalitate, dar rămîne valabilă doar prima parte: e mic (2970 de locuitori în iunie 2022) dar are personalitate, are un aer care amintește de micile orășele din Arizona.

Am plecat încîntați din Te Anau (la urma urmei era cît pe-aci să ne și cazăm aici!) și, în fine am făcut o primă oprire în Fiordland Național Park. Era înt-un loc pastoral, descoperit în 1859 de doi frați, John și Henry Kirk Hodge, într-un moment de transhumanță! Își mutau vitele de pe coasta de est, de la Dunedin, pe coasta de est, trecînd mult dincolo de Te Anau !!! Ce timpuri…

Am mai făcut un popas la încîntătorul Mirror Lake (unde, în afară de peisaj, mi-atras atenția grija cu care era ocrotită natura, călcai pe un fel de grătar de fier, nu direct pe iarbă sau pe mușchi, erau balustrade pe o parte și pe alta și locuri de belle vue – e un barbarism, avem în română echivalentul? uite că nu-mi vine în minte)

În fine, după un tunel lung, lung (și traficul crescuse incredibil) am ajuns la locul visat: punctul de îmbarcare pe vasul cu care aveam să înconjurăm Milford Sound (Piopiotahi cum ar veni în Maori… 🤪)

Se construise un fel de… cum să-i zic? gară fluvială modernă,

nu era doar un singur vas care să preia pasagerii și ca atare erau mai multe locuri de andocare. Cu toate că veniseră mai multe autocare pline ochi (hmmm, cînd îmi aduc aminte cum era să ratăm…) organizarea perfectă a locului mi-a pus în mînă boarding pass-ul în doar două minute!!

Apoi ne-am îmbarcat.Vasul avea un etaj și, deasupra acestuia, o punte superioară neadăpostită. Ne-am dus pe puntea de sus, unde priveliștea era minunată și neobturată, doar că vîntul sufla… nah, ca pe mare.

La un moment dat, ne-am retras pe puntea acoperită („etajul unu”) unde erau și mese, și fotolii, mă rog, condiții foarte civilizate fiindcă vasul era relativ nou, fusese produs în Australia, la Melbourne, în 2016 și navigase de acolo singur, singurel, în 3 zile și jumătate pînă la locul unde l-am găsit noi. Ziua era strălucitoare, minunată (nu așa fuseseră zilele dinainte, ni s-a spus!), ne-așezat la o masă apropiată de puntea/locul de comandă (că doar era un vas, nu un avion), m-am dus să-mi iau o cană de ciocolată caldă de la espressor (free for everyone) și cînd m-am întors la masă am văzut cum căpitanul povestea ceva la microfon pasagerilor.

– Dorin, stai aici! m-a somat Rodica. Dorin, stai aici! a repetat… cine ??? 🙄 Nu era glasul Rodicăi, era un glas metalic, dar de unde se auzea?

– Puteți să veniți, am auzit din nou și de data asta mi-am dat seama: era căpitanul !!!!! Da, căpitanul era român! 🇷🇴🇲🇸

De-aici încolo puteți să vă imaginați și singuri… Frumoasă era strîmtoarea și golful Milford, minunată chiar, dar mai minunată era această întîlnire cu căpitanul compatriot, VIRGIL pe numele său de botez! Sigur, avea multe să ne spună, trebuia să aibă grijă și de navigație și de povestirile locului pentru pasageri (de exemplu că e unul din cele mai umede locuri din lume!! – de aici și bucuria pentru norocul că ziua era perfect însorită, că aia e cascada Stirling și cealaltă Lady Bowen, că uite, pe stîncile alea sînt niște pui de focă, etc.) dar între timp noi aflam că Virgil e absolvent al Institutului de Marină, că e bucureștean, locuia pe Barbu Văcărescu, că a plecat din țară în 1988 și de atunci nu s-a mai întors, că a vrut să vină la 45 de ani de la terminarea liceilului în 2020 dar… a izbucnit pandemia, că locuiește cu nevasta și socrii, toți români, în Auckland, iar la Milford Sound are o locuință de serviciu, mi-a împărtășit părerea sa despre evenimentele din 1989 (coincidea cu a mea), că, în sfîrșit, nu s-ar întoarce „de tot” în țară dar ține legătura cu unii din foștii colegi de liceu și pentru ei va face totuși, cît de curînd, un drum în România…

Cel mai neașteptat lucru a fost primirea făcută de companionii de drum! 😀 Wow, ați stat atît de vorbă cu căpitanul! Woww, e român!! se mirau cu toții. Așa de „rară” să fi ajuns nația noastră? Probabil doar la antipozi. În orice caz mirările și aprecierile celor din jur păreau sincere: era ca și cum ar fi stat vorbă cu cei care… stătuseră de vorbă cu… Messi ! 😀😀 Ne-am întors cu bine, se făcuse noapte la Queenstown, în noua locuință totul era perfect, eram mulțumiți!

Asta a fost ziua, asta a fost povestea…

Duminică ne-am lins rănile și ne-am plimbat la pas către portul de plaisir și de călători, am repetat figura cu comasarea dejunului mic cu cel mare, chiar acolo, aproape de port, la Reign & Pour, care arbora o figură războinică…

…puternic contrastantă cu a noastră, blînzii beneficiari ai unor burgeri făcuți cu mîndrie în Noua Zeelandă…

Am ajuns imediat în zone pe care le puteam recunoaște cu ușurință, cum ar fi restaurantul de pe chei în care am mîncat în prima seară petrecută la Auckland acum 13 ani…

De schimbat s-au schimbat multe însă despre Auckland voi mai avea ocazia să amintesc fiindcă de aici ne vom îmbarca, de mărțișor, pentru Tahiti. Ne-am reîntors pe Queen Street, am mai dormit un pic, iar seara ne-am căutat urmele primei descălecări la Hotelul Rydges. În 2010 era nou-nouț, ne-au întîmpinat cu șampanie… Acum are un face-lift care nu m-a convins.

Cam atît despre duminică la Auckland. Luni ne-am trezit de dimineață și am pornit-o pe la ora 9:00 spre gara aflată în imediata apropiere. Era plin de navetiști, firește, iar peisajul îl completam noi, echipa din România. Tot un fel de navetiști. Începeam seria zborurilor interne în Aotearoa, cu prima oprire la Christchurch, cel mai mare oraș din Insula de Sud. Cu emoții, fiindcă lăsasem orașul „bun, zdravăn” în 2010, iar în 2011 a urmat un cutremur catastrofal care a schimbat și peisajul arhitectural și cel politic, după cum aveam să aflăm… De data aceasta am ales să nu mai stăm în centru, ci cît mai aproape de gară, fiindcă miercuri dis de dimineață urma să trecem Alpii neozeelandezi cu TRANZALPINE, trenul cu scenic view.

Am ajuns pe la ora 15, am lăsat bagajele la motel și am ieșit să vedem ce era prin împrejurimi, cu osebire în ce privește locul unde să ne „nutrim”, vorba unui prieten parizian. Peste ce credeți că am dat?

Am dat de Asia dom’le, de Asia cu toți ai ei, fie că vorbeam de chinezi, de coreeni, de cambodgieni chiar, sau de japonezi. Așa, pour la bonne bouche, am dat și de restaurantul King of Persia, ca să știți. Că, pînă la urmă, ne-am oprit la un cinstit burger neozeelandez, făcut din carnea mîndrei vite locale, e altceva.

Reclama era asta: Nu toți burgerii din carne de porc sînt făcuți la fel și veți dori să vă convingeți că Regele își merită coroana! Umplut cu carne de porc premium trasă prin fum, salată creață, varză acră, murături, ceapă roșie, maioneză cu chilli și mirodenii. Păi puteai să reziști? Rodica, nu! Eu, cum spuneam, am ales un burger de vită.

Pe seară am exersat traseul pe jos către gara din care plecam peste douâ zile (ocazia să ne mișcăm după atîția burgeri faimoși) și am declarat că ne putem retrage (fără torțe).

Marți a fost o zi ieșită total din tiparele temperaturilor din Insula de Sud: 31° C !!

Pe canicula aia am pornit-o spre minunata grădinâ botanică din Christchurch (aflată în continuarea ultimei bucăți din Codrul Vlăsiei de la ei) și nici nu știu la ce imagini să mă opresc! Aveau de toate: și terenuri de tenis, și terenuri de golf, și poligon de tir cu arcul, și bowling, și croquet și chiar un Club de petanque!!! Ne-am plimbat pe la umbră – puteam călca pe gazon – am admirat copaci uriași

Prin grădina asta botanică trecea și un rîu și te puteai plimba cu caiacul (!), era adică în toate privințele tot ce ar fi putut fi și Herăstrăul dacă nu și Cișmigiul… Dar… dar… Dar nu mai continui.

Centrul din Christchurch era de nerecunoscut după cutremurul cel mare din 2011. Edilii locali au folosit ocazia pentru a rade zone întregi de magazine vechi și a impune mall-uri strălucitoare. Cu produse scumpe, fiindcă și asta trebuie spus: prețurile au crescut mult de la prima noastră vizită la antipozi. Măcar sînt de bună calitate, nu mofturi.

Ne-a plăcut noua piață din centrul orașului, croită, e clar, cu Borough Market din Londra în minte dar și cu ambiția să iasă foarte modernă. Ei, a ieșit! 😀

Ne-am întors la reședința noastră după atîta mers prin canicula neașteptată trecînd pe lîngă o casă mare (550 mp pe două nivele) pusă în vînzare de agenți imobiliari.

Și gata! A venit și ziua de miercuri cînd am părăsit estul Insulei de Sud ca să ajungem pe țărmul de vest, la Marea Tasmaniei…

Am așteptat mult reîntîlnirea cu Aotearoa – Noua Zeelandă. 13 ani. Pentru Team-building-ul nostru prima vizită a fost definitorie, a fost dovada că ne putem descurca foarte bine doar noi doi, hăt-departe, la „capătul lumii“. În plus, frumusețea peisajului, amabilitatea oamenilor, ne-au marcat atît de mult încît am declarat fără ezitare că singura țară în care (ipotetic) ne-am stabili dacă ar fi să plecăm din Grădina Maicii Domnului [sic!] ar fi locurile în care ne aflăm acum.

Cu aceste gînduri în minte am pășit în aeroportul din Auckland unde formalitățile au decurs mult mai ușor decît ne așteptam, respectiv nimeni nu ne-a mai întrebat de așa numita viză tip NZeTA pe care am amintit-o anterior, pur și simplu fiindcă sistemul informatizat oferea informația asta! Ar mai fi de amintit că cetățenii din patria-mumă a neozeelandezilor, Regatul Unit, ca și vecinii australieni, asimilații britanicilor care sînt irlandezii, precum și Canada și (surpriză!) Ger-ma-ni-a, scanează pașaportul și sînt admiși pe tărîmul făgăduinței!

Celalte nații (cum sîntem noi, austriecii și olandezii, ca să dau doar exemple din țările care – au într-un fel sau altul – legătură cu spațiul Schengen 😛) trebuie să se deplaseze timp de douăzeci de secunde spre un ofițer de imigrație care le scanează personal nevrednicele pașapoarte. La rampa de colectare a bagajelor, căței cu blană neagră, lucioasă, amușină printre valize ca nu cumva să introducem în „rai” vreun măr neconform (probabil cu mărul lui Adam!)

Înainte de a porni spre centrul orașului n-am uitat, cu toată oboseala, că trebuie făcută o cumpărătură de care a ajuns să depindă bunul mers… dar ce zic eu bunul mers? Însăși Viața omului: cartela WiFi !! 😂

Am ajuns la locul de cazare cu standardul de cazare autoimpus în NZ, mici apartamente cu dotări minimale (așa-numitul lanț Quest on… după care urmează deobicei numele arterei – de data asta Quest on Queen Street) și care arăta așa:

Era trecut de miezul nopții dar strada era – cum se spune acum – vibrantă (ba încă și mai rău în romgleză – „are vibe”!) adică era plină de „tineret-rezerve” care își căutau și ei/ele un loc sub lună, puneau la cale de-o lipeală sau pur și simplu căutau un loc într-un pub din buricul tîrgului. Saturday Night Fever, bag seama…

Noi, bieții, căutam să ne lipim de-o cină, iar prăvălia lui Evan, care, în ciuda prenumelui anglicizat, trebuie să fi fost vreun arab sau turcaleț de-al nostru ! 😀 Păi dacă vă spun că în afară de fish & chips am cumpărat de la el și baklava (cu „k”) ?

Peștele era minunat, dulce. Baclavaua a fost, de asemenea, apreciată. Ce să zic? Ce mai era de făcut? Evident, să ne tragem la somn… 😴 😴 😴

Pînă să traduc titlul acestei postări, să spun că am mers de suficiente ori cu liniile de metrou MRT din Singapore și aș putea repeta fraza de mai sus pe dinafară… dar poate că nu m-ați crede 😀

Înseamnă Ieșirile de urgență se află la ambele capete ale trenului și e în malaieză, singura limbă aparent accesibilă doar fiindcă folosește alfabetul latin. În ordinea apariției pe indicatoarele din metrou același lucru mai e scris în engleză, chineză, malaieză cum spuneam, și în tamil. Iată compoziția etnică din Singapore, cu engleza pe post de lingua franca, evident. Nu știu dacă singaporezii sînt o națiune „închegată” după standardele noastre, din România, fiindcă fiecare grup etnic își păstrează limba și tradițiile culturale însă am observat că factorul unificator nu mai e nici măcar limba oficială, engleza, ci comunicarea în masă prin Internetul mobil „la purtător”, care permite traduceri simultane și va duce, probabil, la tipul de integrare al viitorului… deja prezent în acest colț al Asiei.

…mai curînd ne-am întreba care sînt standardele noastre din România… ? Ne aflăm între Candide și Pangloss…

Istoria ultimei zile din Singapore e destul de densă, cu toate că ne-am „dat plecați” tîrziu din hotel, doar la ora check out-ului, 12:00, și asta fiindcă ne aștepta un zbor lung chiar la miezul nopții.

Așadar am fost să ne imortalizăm la statuia lui Sir Stamford Raffles…

…și am admirat gazonul pe care puteai să te plimbi în zona „istoric-colonială” ca să zic așa înspre un (nelipsit) OBELISC ! (Chiar așa, la Londra dai de un obelisc, la Paris, Roma și Madrid de altele, unde e obeliscul nostru, din București?? Mi-am amintit însă: de cînd cu Rivoluția română din ‘89 avem și noi obelisc: ăla cu „cartoful”… 😀)

Am comasat micul dejun cu masa de prînz și asta la un restaurant indian din jurul rîului Singapore. Eu am luat Crevete Korma în sos curry delicat cu migdale și mi-a plăcut mult, iar Rodica s-a hotărît cu greu asupra unui pui invariabil profund condimentat. Vreau neapărat să amintesc și băutura mea nealcoolică Masala Thums Up [sic!], adică o cola indiană cu jal-jeera (băutură indiană răcoritoare cu chimion, ne asigură Wikipedia), lime și sare neagră ?!

Cum mai aveam timp la dispoziție, am ajuns și în Chinatown din Singapore, împodobit festiv fiindcă vine – sau a venit deja – Anul Nou chinezesc, desfășurat în 2023 sub semnul zodiei Iepurelui…

La capătul unui drum printre magazine „stradale” am dat de un templu indian, Sri Mariamman, vizitat și de regina Elisabeta a II-a în 1972. Rodica a vrut să-l vadă, iar eu nu m-am opus, cu toate că nu îmi place să îmi las încălțămintea chiar pe stradă: începuse ploaia…

Ei și am mîncat o înghețată „organică” de mango cu căpșuni ca topping (fără zahăr!) la yolé, ne-am întors la hotelul nostru, ne-am recuperat bagajele și ne-am îndreptat spre aeroportul Changi.

Apoi am așteptat să treacă de miezul nopții, să plece odată avionul ăla spre Sydney, a dat Dumnezeu și a plecat, n-am dormit, am mai stat 3 ore la Sydney, am dat Singapore Airlines pe New Zealand Air și am ajuns la Auckland unde ne aflăm și acum. Au trecut 13 ani…

Va urma…

Noroc că nu ne-am propus multe lucruri de făcut în prima din cele două zile pline în Singapore.

Noroc că nu sîntem genul care dorește să „bifeze” cu surescitare obectiv după obectiv dintr-un loc în care, obiectiv (de data asta!) e greu – în sensul de obositor – de ajuns. Nu avem o listă de to do, doar ideea de a merge cu ochii larg deschiși și cu mintea aerisită pe unde ne duc picioarele.

Ne-am odihnit peste noapte fiecare atît cît ne e naturelul: eu mai mult, Rodica mai puțin (combinase schimbarea fusului orar cu lipsa somnului în timpul zborului ceea ce dusese la o stare de veghe paradoxală). Drept urmare am plecat de la hotel cînd soarele se ridicase cu multe sulițe pe cer însă voioși că nu aveam de respectat vreo oră.

Uitați-vă la bătrînul de mai jos.

Moțăia și i-a căzut din mînă telefonul mobil (accesoriu cvasi-obligatoriu în Singapore, indiferent de vîrstă, fiindcă acționează ca un paspartu – am verificat, nu mai e obligatorie ortografierea originară, pase-partout). Și l-a ridicat singur.

Două-trei stații mai încolo i-a căzut din mînă și un card. De data asta dormea de-a binelea și n-a mai observat. I l-a recuperat o tînără inimoasă și i l-a dat. Cînd am coborît și noi din autobuz rămăsese singur. Evident că ne-a zburat gîndul la bătrînețile noastre prezente sau viitoare…

Sub aspectul respectului arătat celor vîrstnici situația e, aparent, sub control în Singapore. Există scaune marcate diferit, cu roșu, în metrou sau în autobuz. Iar un afiș te avertizează

Există și altfel de atenționări. Să presupunem că, Doamne ferește!, ești molestat chiar în metroul sau autobuzul singaporez! 😱 Ce trebuie să faci ??

Tot un afiș ne lămurește

În fine, nu știu de ce m-am apucat să bat cîmpii despre bătrînul decrepit din Singapore și nu iau atitudine în patrie! 🇷🇴 Poate m-am senilizat, cine știe ? 🤔 Mai e un pic și urlu după ajutor !!! 🤦🏻‍♂️

Am fost de două ori în Hong Kong, la numai doi ani distanță între călătorii, tocmai fiindcă ne-a plăcut mult. La vremea aia (adică acum 10 ani) singurul oraș cu care puteam compara Hong Kongul era New York, iar ultimul ieșea în pierdere. După turul de azi prin orașul Singapore am tras deja concluziile: Singapore e un Hong Kong mult mai aerat. Și care demonstrează cu voluptate că e buricul financiar al Asiei, depășind Tokyo. Sub aspectul arhitecturii e încîntător, pur și simplu.

Mai întîi însă am vrut să vedem, din amalgamul multietnic, zona numită Little India.

Ne-am întors pe călcîie și am plecat după 10 minute. N-aveam chef de bazare indiene. Mai curînd e o zonă tolerată în super-elegantul Singapore. Ca un fel de „muzeul satului”: de aici am plecat… (Dacă am să să spun că indienii sînt mai greu reformabili înseamnă oare că tîrăsc după mine idei preconcepute de acasă ? 🤔)

Așa că am pornit spre alte orizonturi (după un mic puișor de somn de după-amiază la hotel 😀)

Dar mall-ul de la Marina Bay e chiar încîntător! E rafinat și aerisit, cu rezolvări arhitecturale uimitoare pentru asemenea spații. [Observ că mă tot repet cu impresia de aerisit, aerat etc. tocmai în Singapore. Cu atît mai mare meritul!)

Am mai intrat eu într-un magazin de ceaiuri de poveste, și-a mai „găsit” Rodica niște pantofi [sic!! – de fapt eu i-am remarcat fiindcă aveau un mod original de expunere, erau rulați ca niște șosete!, și i-au plăcut și ei] și am ieșit afară la timp pentru a vedea cum apune soarele prin partea locului…

Chiar nu știu ce fotografii anume să aleg ca să nu nedreptățesc altele! Nici nu mai comentez. (Și pentru că s-a făcut tîrziu, sigur 🕑)

Vom avea o ultimă zi în Singapore mai „alergată”: avionul pleacă la miezul nopții, iar check-out -ul va fi la miezul zilei. Ca atare impresiile ultimei zile de aici vor fi scrise cîndva, din Auckland…

După un zbor cu Singapore Airlines de 8 ore pînă la Sydney, un layover de 4 ore acolo și – finis coronat opus – un zbor de numai trei ore pînă în Aotearoa cu Air New Zealand.

Turul lumii, deh… Să nu ne plîngem.

„Probabil că toate clișeele despre Singapore sînt adevărate: eficiența aeroportului Changi, stilul parcurilor tematice care se învîrt în jurul shopping-ului și al mîncării, interzicerea gumei de mestecat, bătaia cu vergi pentru vandalism, spînzurarea traficanților de droguri, pe scurt, o țară minune unde domnește pumnul de fier, caracterizată sumar și infamant de William Gibson drept „Disneyland cu pedeapsa cu moartea“. (Jeevan Vasagar – „LION CITY, Singapore și inventarea Asiei Moderne“)

În loc de ghid de călătorie al unei țări de numai 728 km², mi-am zis că pentru a înțelege cît de cît ce se află în spatele „miracolului din Singapore“ (da, e adevărat, în 1965, cînd a început tot „miracolul“, Singapore era un oraș asiatic mare dar oarecare, în care se găseau cîteva clădiri coloniale somptuoase înconjurate de casele comercianților care, la rîndul lor, erau înconjurate de focurile bucătăriilor de stradă, orașul-stat fiind în același timp Babel-ul limbilor vorbite în Asia și modelul unei dezvoltări viitoare) trebuie schițate doar cîteva repere.

Și neapărat, asta e 🤷🏻‍♂️, „greaua moștenire“ începe cu Sir Thomas Stamford Bingley Raffles, care, cu ochiul său exersat de înalt [geambaș] Guvernator al Coroanei britanice, a văzut imediat (1819-1823) potențialul geografic uriaș al poziționării insulei. Așa că, spre deosebire de alte locuri din lumea asta, statuia lui Raffles este (încă) păstrată la loc de cinste în Singapore…

Aș fi tentat să glosez aici, odată ce m-am informat, despre modelul economic din Singapore (o democrație în care există controlul presei libere, libertății de asociere, libertății sindicale), sau despre Lee Kuan Yew (autocratul obsedat de muncă și maniacul care a condus Singapore între 1959-1990)…

…dar un blog de călătorie își propune doar să evoce anumite circumstanțe speciale politice sau economice. Rîndurile de mai sus (mai ales că am inserat și link-uri) sînt suficient de evocatoare, zic eu. 😀

Da, am avea niște obiective personale, dacă tot am ajuns în centrul Asiei de sud-est, care însă nu vor fi realizate, o spun de pe acum. Motivul e simplu: ca să te poți conecta cu cercetători din domeniul culturii plantelor în sere, rezolvării problemelor traficului urban, arhitecturii cu totul speciale din orașul-stat (doar cîteva din subiectele unor documentare despre Singapore la care ne-am uitat cu plăcere și cu interes înainte de plecare) ar trebui să obții în prealabil acordul pentru întîlniri cu specialiștii respectivi. Or noi… cine sîntem ?? Ia, niște turiști, acolo, veniți din România, e adevărat, dar asta nu înseamnă că nu trebuie ca turiștii să nu viziteze ordonat, ca toată lumea, Singapore ca să vadă…

• Sentosa (unde „ai totul, inclusiv Universal Studios, Acvarii și diferite stațiuni hoteliere! Și poți lua telecabina pentru a te bucura de frumusețea Singapore!“ la care pot replica ferm că am văzut Universal Studios la mama lor, în Los Angeles, un acvariu minunat la Baltimore și că nu vreau să merg de pe insula mare pe cea mică – Sentosa fiind cea mică)

• Singapore Zoo (nu, mersi, de cînd am fost anul trecut în Zambia într-un safari adevărat parcă avem alte opțiuni în minte…)
• Wings of Time („Scena Wings of Time este construită pe o platformă pe mare. Spectacolul este magic cu lumini, proiecție stereo, flăcări, jeturi de apă și alte efecte speciale care au fost integrate cu mediul natural pentru a crea un afișaj magnific unic și de neuitat. Publicul este uluit“ – nu, nu vom ajunge acolo pe platforma aia marină, cred că vom fi suficient de uluiți de alte lucruri…)

Rămîne doar să plecăm din hotelul nostru (Riverside Hotel Robertson Quay) și să descoperim la pas, pe îndelete, ce e Singapore și ce vrea el?

Și pornim de aici… 😀

Am plecat de la București.

Am ajuns la Istanbul.

Am plecat de la Istanbul.

Am ajuns în Singapore.

Postarea asta se va rezuma la multe imagini fiindcă nu stau să mai caut „o mie de cuvinte“: ar trebui să o facă imaginile…

Acum e ora 23:40 la Singapore, 17:40 la București. Scarlet O’Hara spunea și mîine e o zi și așa spun și eu acum, cînd cu gene ostenite sara suflu în WiFi…

Sigur, la un moment dat vine și ziua cadourilor. Dacă e februarie e Valentine’s Day (sau măcar a lui Dragobete – ultimul îmi place mai mult, are o sonoritate așa… masculină 😆 Prin comparație Valentin pare chiar efeminat!)

Ce cadou îi puteam face partenerei de team-building înaintea unei călătorii cu ‘jde mii de avioane? Ei, ghiciți? ? 🤣

O călătorie cu TRENUL!

De cînd ne știm, spre aeroport am plecat cu taxiul, iar în vremea din urmă cu Uber. Dacă însă coaliția de la guvernare, prefectul, președintele Țării (!) ne-au făcut cadou o călătorie (decentă, asta e adevărat) de la gară pîn’ la… aeroportul Otopeni cu trenul-suveică, de ce să nu îi înmînez și eu Rodicăi un cadou de pomină: un bilet de tren ! (Dar din dar se face raiul, nu ? 😇 )

Argumentele cele mai serioase sînt două:

– ora de trafic maxim (poți să te afli chiar în mama Uber-ului și tot stai pe loc) și

– recomandarea unei prietene din… Suedia: voi de ce nu mergeți cu trenul la aeroport? E așa frumos!.. Și pînă una-alta are dreptate: chiar „frumos” nu e, dar e fără bătaie de cap și civilizat.