La o oră de Pădurea Neagră se află și cel de-al șaselea oraș ca mărime al Germaniei: Stuttgart, capitala landului Baden-Württemberg. (Acum… de ce landul poartă numele unor băi… 🙄 – cum ar fi județul Băile Herculane cu centrul administrativ Turnu Severin? 🙃 – n-ș putea să spun… Suficient să amintesc însă că Württemberg n-a fost întotdeauna legat doar de Baden, a fost legat și de un nume cu oarecare rezonanță pentru români: Hohenzollern…)

Wizzair a plecat la fix, am ajuns fără probleme și… am fost „preluați” de la aeroport de nepoata noastră care stă în Germania de peste 20 de ani. Aici, în Stuttgart, familia ei locuiește pe o străduța liniștită și cu nume aparent imposibil (Oelschlägerstraße).

Dincolo de acareturile vizibile pe străduță (ale ei și ale vecinilor) aș pune accentul pe un adjectiv cu nuanțe patriarhală – liniștită. Fiindcă dacă asociez cu ceva Germania, de la primul contact pe care l-am avut și pînă astăzi, acel ceva este liniștea. Cu corolarul ei – siguranța.

Seara ne-am întîlnit de hello-goodbye cu nepotul cel mic și cu tatăl lui: plecau a doua zi de dimineață la… Porto (!!) Se făcea „punte” 

fiindcă a doua zi era sărbătoare în Germania (Înălțarea – Christi Himmelfahrt) și plecau europenii în mici vacanțe care încotro!

Nepotul cel mare era deja prin locurile de unde ne înapoiasem în februarie: Asia!

Iar nepoata, ca să mă întorc la ea, este o vașnică reprezentantă a capitalismului, varianta corporatistă. Pe chestia asta se putea bucura că „lucrează de acasă”… (Sigur, am surprins scene „instagramabile” cu sus zisa nepoată cu căștile pe urechi, microfonul pregătit și avînd în față două lucruri definitorii ale corporatistei: un laptop și o tigaie! 😂

Din motive de… GDPR nu voi face publice aceste imagini. Dar e ușor să vi le imaginați! 😆)

Seara mîncarea a fost comandată de la un „chinezesc” din împrejurimi, cu arome de Sîciuan (Sichuan – 四川省), adică foarte condimentate dar încă suportabile! 😜

A doua zi m-am trezit dacă nu primul, măcar al doilea. După una din cele două pisici ale casei.

Am ieșit apoi pe la 10 toți trei la o brutărie și patiserie (cum ar veni prin București,  cînd, de fapt, e vorba de o brutărie, patiserie și cofetărie) faimoasă: Treiber – Spezialitäten Bäckerei Konditoreiunde coada se întindea mult în stradă… (Reamintesc, era și zi de sărbătoare, TOATE celelalte magazine erau închise.) De ce vine omul la cafenea dimineața? ne‐am întrebat nepoata și cu mine (care ne însoțise în 2023 și la o cafenea din Roma). Și răspunsul scurt și cel mai adevărat este: pentru atmosferă… 

Apoi ne-am plimbat într-un parc-rezervație de stejari din apropiere (Naturschutzgebiet Eichenhein) și a fost momentul care m-a marcat cel mai mult: un parc uriaș de vreo 300 de anișori în care erai și nu erai într-o pădure, copacii seculari nu erau foarte deși (ca în codrul frate cu românul), ci îngăduiau și o perspectivă pînă departe…

Ei, asta e: perspectiva! A îngăduit vreodată fratele nostru codrulvreo perspectivă? Nu cred ca a îngăduit alta în afară de cea a perenității sălbăticiei. Și-atunci…

Și-atunci

Omul, trist, cade pe gînduri

Și s-apropie de foc…

Păi nu? Dă-l 😈 de codru: perspectivă ne trebuie nouă sau bușteni în sobă?

Ei, am revenit apoi în domiciliul nostru temporar de pe Oelschlägerstraße, chiar am reușit să facem un nani de beauté de 40 de minute apoi am ieșit spre după-amiază – seară în centrul orașului (care are acum cam 650000 de locuitori și 5,5 milioane în așa numita zonă metropolitană). Stuttgart are U-bahn, adică are un gen de tramvai galben care uneori mai intră și în galerii subterane. Adevărul este că e păcat să mergi prin subteran: afară totul arată așa de verde, aerisit și – pe alocuri – elegant că ar fi și păcat să nu vezi cum te rotești din zona Fernsehturm (turnul de televiziune – stăteam aproape de el) spre zona centrală, adică la o stație de Piața Palatului din partea locului (Schlossplatzspringbrunnen) unde se află gara centrală (Hbf Arnulf-Klett Platz). Fusesem preveniți că una e să ajungi cu metroul la gară și alta să ajungi la peron! De ce? Realitatea este că gara se află de mai bine de 6 ani într-un proces de perpetuă transformare. Se tot construiește și… se ocolește! Am mers 20 de minute în interiorul gării pînă la peron!

Altfel a fost o repetiție utilă pentru plecarea de a doua zi cu trenul spre Nürnberg.

De la gară am luat-o spre centru care e chiar à côté!

Practic, „centrul” e cumva adunat în jurul Pieței Palatului, iar „trenul galben fără cai” cu care plecasem din zona „noastră” (Sillenbuch) dă ocol orașului (care se vede de sus precum Brașovul de pe Tîmpa) și permite o apropiere agreabilă de „centrul” propriu zis.

Am să scriu acum de ce nu e bine să te iei după ghidurile de călătorie. Am întîlnit următoarea descriere pentru Schlossplatz:

Schlossplatz este o bijuterie verde în inima orașului Stuttgart – situată chiar pe strada comercială Königstraße. Atît turiștii, cît și localnicii se bucură de o pauză și de atmosfera mediteraneană.

Ce-au scris??„Mediteraneeană”??? Dar ce-o însemna asta în capul lor? Că poți să bei espresso sau să mănînci și pește(probabil obosit, adus de la vecinii francezi) în loc de vajnicele feluri șvăbești? Nu, stimați ascultători, nu e nicio atmosferă „mediteraneană”, ci una cît se poate de nemțească dar nu cu gotic represiv, ci cu niște clădiri impunătoare pe alocuri dar, din fericire, nu opresive.

Ceea ce trebuie să amintesc în mod deosebit este un fapt istoric care are de a face cu România: șvabii. 

Landul Württemberg (și o mică parte din Bavaria de azi) are legătură cu așezarea coloniștilor șvabi mai ales în partea de sud-vest a României (Banat). A fost un proces cultural reușit de ambele părți, în sensul că șvabii au adus cu ei o cultură aparte, au dezvoltat în timp industrii şi bresle și au reușit să se statornicească de-a binelea în noua patrie. Cît de greu a fost o arată un proverb șvăbesc care spune „Primului [colonist șvab] îi era hărăzită moartea, celui de-al doilea munca, celui de-al trelea pîinea” [“Der erste hat den Tod, der zweite die Not, der dritte das Brot”]

Din punctul meu de vedere , urmașii șvabilor din Stuttgart au astăzi la pîine [sic!] de le prisosește dar chiar și așa să ai 40% din populația municipalității de altă etnie decît cea germană este… neliniștitor, ca să nu spun decît atît…

Și uite-așa, iar alunec pe tărîmul considerațiilor geopolitice… Întrebarea e însă: le mai poți ocoli? Azi, în Europa, mai puțin ca niciodată.

Revenind la “Piața Palatului” (da, e un palat în stil baroc acolo, construit la dorința noului prinț Karl Eugen, vreme de peste… 50 de ani, care a fost terminat în 1807, distrus în întregime în bombardamentele aliate din 2 martie 1944 și reconstruit în 1957) există acolo, ca și la Berlin, o coloană – Jubiläumssäule (coloană a jubileului regelui Wilhelm I al Württemberg-ului, care practic o precede pe cea  din Berlin – Siegessäule, columna Victoriei).

Există și fîntîni arteziene, un muzeu de artă modernă de unde poți admira o panoramă a centrului dar…

…pașii ne-au purtat pe terasa din spate a restaurantului Alte Kanzlei care se deschide spre Piața Schiller (poetul are acolo și o statuie).

Și era lumeee… ca la balamuc! Oamenii veniseră să împuște doi iepuri în zi de sărbătoare: să mănînce mîncare șvăbească și… să asculte corurile festivalului internațional de gospel care au loc anual prin partea locului. (Iată aici un link pentru atmosferă.)

Ei, n-am ales (nici eu, nici partenera) felul tradițional al bucătăriei șvăbești care este Maultaschen (hausgemachte – ca la mama acasă, firește). Ca să vă lămuriți de ce nu am ales această mîncare tradițională am să spun doar că e vorba de un fel de prapore (din paste, totuși) care învelește și acoperă tot felul de bucăți de carne afumată sau carne tocată amestecată cu ierburi și condimente – pătrunjel, piper negru, nucșoară).

Am ales cu modestie un mic (chiar mic!) șnițel de vițel cu clătite (Schwäbische Kräuterflädle), sos olandez și… SPARANGHEL delicios.

Mîncam sparanghelul cules cel mai probabil de compatrioții din diaspora română și mă întrebam:

Doamne, de ce brațele îndemînatice care au cules pretențiosul sparanghel au introdus în urne voturile pentru…

Răspunsul e totuși la îndemînă: doar brațele erau alerte, nu și mintea!…

Drumul spre Europa

Pe aeroportul din Luang Prabang am ajuns cu un tuktuk. 130000 ₭ (~ 28 Ron).

În sala de așteptare am găsit o revistă în engleza de lemn: oficiosul chinez “China Daily”. (Era și un articol care căuta să-și asigure cititorii că relocarea unor investiții americane din China în Vietnam nu are cum să strice relațiile dintre cele două țări frățești, iar unul din motivele oferite era acela că, oricum, vietnamezii nu se pot ridica la înălțimea calittății mărfurilor Made in China 🤣)

Avionul spre Bangkok a întîrziat o oră. În timpul ăsta un pasager portughez mai în vîrstă a stîrnit senzație leșinînd pe aeroport. Se mai întîmplă dar ceea ce am observat a fost că… n-a apărut vreun medic de prin partea locului 🙄 Probabil că în Laos medicii sînt în dispensare, spitale, piloții în avioane, iar agenții de securitate peste tot! Fiecare cu treaba lui.

Am aterizat fără probleme la Bangkok unde am reușit cu greu să găsim un Grab în aplicație. Iar cînd a ajuns… noroc cu partenera de ttb că i-a zărit numărul, eu plecasem spre șirul lung de mașini…

Am făcut drumul de la aeroportul DMK spre BKK (Suvarnabhumi) tot pe întuneric însă într-o oră și 10 minute (atît a durat drumul) am mai rămas odată cu gura căscată în fața împletirii de noduri de autostrăzi și a siluetelor de blocuri care se profilau în oraș. Păcat că Bangkok-ul e un oraș poluat. 🤦🏻

Check-in-ul cu Thai Air a decurs rapid, am scăpat de bagaje, am trecut la fel de rapid și de controlul de frontieră și de security check (așa se întîmplă în țările care au extrem de mulți turiști)

și a rămas să ne petrecem ultimele două ore pînă la îmbarcare căutînd să ne cheltuim cei 320 de TBH pe care îi aveam. Am cumpărat două sandwich-uri și aproape că i-am și cheltuit! 😆 La cei 40 TBH rămași am mai completat cu cîțiva lei de pe cardul Revolut și am mai cumpărat fructe proaspete, curățate: pepene roșu, mango, fructul pasiunii. Gustul Asiei!

Zborul spre Frankfurt a fost, lung, lung, mîncarea la bord bună și n-am prea dormit. Iar Rodica n-a dormit deloc, ca de obicei.

Ca cetățeni Schengen, deh, n-am avut probleme la controlul de la frontieră de la Frankfurt dar am stat cam o oră și ceva ca să apară bagajele pe bandă… 

Trimisă „în recunoaștere” ca să vadă unde este S-Bahn-ul (aiurea! ieșise să fumeze!) și-a îndeplinit cu brio misiunea! 😆Am coborît din S-Bahn la Konstablerwache unde trebuia să schimbăm cu un autobuz cîteva stații pînă la hotel ca să constat, salivînd puternic, ce piață minunată era acolo, ce papa bun… Prioritatea o avea însă ajungerea rapidă la hotel unde mai era un hop: ajunsesem, oricum, mult prea devreme și nu-mi răspunseseră la cererea de early check in. Ori noi după 12 ore de zbor continuu plus… o zi oricum nedormită…

Dar s-a rezolvat cu bine. Am putut intra pe loc în cameră! La hotel ne aștepta „D”, reprezentanta din Frankfurt a prietenilor din Diaspora [sic!!]

Am convenit să ne revedem pe seară, am intrat în cameră, am văzut că totul era perfect și… ne-am culcat în mijlocul zilei. 🤷🏻‍♂️

Seara i-am făcut prietenei noastre o vizită de curtoazie în care, practic, am aranjat programul zilei următoare.

Duminică în Frankfurt

Prietena din Frankfurt era, după cum unii dintre cititorii acestor însemnări știu deja, o persoană care știa ce-ar putea face vizitatorii de peste (literalmente) mări și țări sosiți în centrul financiar al Europei continentale într-o zi friguroasă de februarie. Cu oarecare soare dar friguroasă. (În perspectiva „călirii” pentru reîntoarcerea în 🇷🇴 patrie asta nici nu era rău! 😜)

Am reușit astfel să parcurgem la pas (da, da, cu pașii noștri încă nesiguri) o zonă interesantă a centrului „vechi” al Frankfurtului. Ghilimelele sînt puse fiindcă centrul „vechi”, nu e, de fapt, vechi, ci reconstruit după bombardamentele din ultimul război mondial. În general le-a „ieșit” partea asta cu reconstrucția dar amploarea distrugerii și a refacerii te lasă cu gura căscată (și cu întrebarea mută „și cu Ucraina aia, pe care nici n-o băgam în seamă, ce va fi… ?”)

Am vizitat catedrala (Dom-ul) din Frankfurt, miraculos (sau poate dinadins) cruțat la bombardamente,

am trecut pe lîngă „Calul de dar” al lui Hans Haacke (o instalație cinematică din 2014)

am intrat în micul muzeu Struwwelpeter, cu ediții despre îndrăgitul personaj în toate limbile (y compris Rumänische Sprache)

am ajuns în Römerberg, piața centrală din Frankfurt care a găzduit timp de secole sediul administrației municipale, și unde textul descifrat cu codul QR de lîngă o fîntînică tipic germană ne asigura că locuitorii din Frankfurt sînt mîndri de orașul lor 😊

Sigur, așa „șontîc” cum eram, nu puteam rezista să nu admirăm panorama Main-ului de pe unul din podurile din apropiere. Așa că am ne-urcat pe Eisenersteg…Lăcățele, lăcățele, off, ce proști s-au prins cu ele…

Am intrat un pic să ne încălzim și în punctul de informații turistice al orașului din aceeași piață Römerberg apoi, conduși de neobosită și avizată noastră călăuză am intrat în fosta Paulskirche, și ea distrusă în timpul războiului și transformată acum într-un centru de dezbateri asupra democrației, loc de decernare a multor premii literare și – nu în ultimul rînd – locul care atestă prima încercare de făurire a unității Germaniei (în furtunoșii ani 1848-1849) 

Foarte interesant. Dar principala lovitură am dat-o vizitînd, la îndemnul aceleiași Cicerone (!) un muzeu care, la prima vedere, nu ne spunea prea mult: Muzeul Romantismului German din Frankfurt din curtea căruia treceai în curtea casei (reconstruite și ea) a lui Goethe.

Muzeul romanticilor germani era nou și – cu un singur cuvînt – minunat!

Chamisso, Novalis, Heine, Fr. Schlegel, Achim von Arnim, Wilhelm Rotterdam, E.T.A. Hoffmann, Clement Brentano, Mary Shelley chiar și, firește, Goethe, ca să nu citez decît cîțiva, sînt reprezentați într-un muzeu modern (e și recent deschis), interactiv, inteligent construit care nu te poate lăsa indiferent.

Amintesc aici doar două instalații: într-un loc vizitatorul este invitat să ia loc la un computer și să traducă în germană variantele a 5 poezii scrise în engleză, italiană, franceză… Și erau sute de variante tipărite pe mici coli de hîrtie care răspundeau dilemei fundamentale în ce privește traducerea, pusă de Schleiermacher în 1816 în articolul „Despre diferite metode ale traducerii”: Fie traducătorul îl lasă în pace pe autor cît mai mult posibil pe autor și îl „trage” pe cititor către acesta, fie îl lasă în pace cît mai mult posibil pe cititor și îl „trage” pe autor către cititor.

A doua instalație era cea în care, într-o tăcere specific… germană, puneai la ureche un mic difuzor ca să auzi voci de copii care citeau propria lor creație…

Nu mai insist, muzeul acesta inteligent trebuie neapărat vizitat la Frankfurt chiar fără interese speciale în ce privește romantismul german!

Am trecut și la casa lui Goethe. Pe mine unul nu m-a impresionat. Goethe este adesea citat dar mai niciodată citit. Asta e.

Ne-am dus apoi într-o cafenea mare, plină pînă la refuz și cu o hărmălaie apropiată în decibeli de Oktoberfest, poate! Ne aflăm la așa numita 

KUNST UND KULTUR. Am băut cu nesaț două Marakuja tip Schorle.

Și după asta ne-am retras la hotel să ne odihnim o iră și jumătate. Seara urma o cina tipică pentru Frankfurt: cu Apfelwein.

Am ajuns ghidați de prietena „D” la restaurantul Adolf Wagnerunde meniul în ce privește varietățile de șnițel era un pic năucitor. 😀 Am ales amîndoi varianta locală de Frankfurter Schnitzel cu și mai locala Grie Söße.

Ne-am veselit, am băut și din mîndria localnicilor, codrul de mere, Apfelwein, servit într-o ulcică uriașă.

Ei… nici îndoit cu apă nu mi-a plăcut! Era acru… 🤷🏻‍♂️

Luni seara plecăm spre București. Va mai urma o singură postare…

În vacanță e bun și haosul (chiar neorganizat). Zdruncină rutine. Ajută la „resetarea” poftei de viață. Și din punctul ăsta de vedere Luang Prabang este ideal. (Pînă nu îl vor potopi turiștii ca în Barcelona…)

Fiecare poate să caute ce dorește în orașul ăsta. Eu, ca iubitor de alfabete ciudate și în continuă căutare de paralele lingvistice m-am bucurat să descopăr că alfabetul laoțian folosește o caligrafie derivată din cea indiană și foarte apropiată de alfabetul thailandez (putem găsi în aceste două limbi, grupuri similare de consoane și vocale, avînd aproape aceeași pronunție.)

PUTEȚI SĂRI LINIȘTIȚI PESTE NOTIȚELE DE MAI JOS PRIVIND SCRISUL ȘI PRONUNȚIA ÎN LIMBA LAOȚIANĂ! 😀

Iată tabloul consoanelor…

Sînt 34 de consoane în limba lao, împărțite în 3 grupuri. Fiecare dintre aceste grupuri corespunde unei rezonanțe vocale cînd se folosește semnul grafic, cu sau fără accent tonal.

La ultima ședință a Comitetului de literatură lao, litera „r”, considerată un simbol tipic al influenței franceze, a fost eliminată din alfabetul laoțian!

Uraaaa!!!

[Dar cum pronunță ei România ? 🤔]

…și al vocalelor…

Există aproximativ 40 de vocale, dintre care 12 scurte, 7 scurte „scurtate”, 12 lungi, 3 lungi „scurtate” și 5… speciale (!)

Am terminat cu alfabetul și consemnez aici niște note asupra pronunției, a tonalităților, indiscutabil altceva decît în chineză pe care începi să o auzi pretutindeni în lume. 

Aici e „șpilul”! Sistemul limbii laoțiene este foarte simplu, neexistînd gramatică complexă nici conjugări ca în limbile europene. Structura limbii este simplă dar limba ca atare… NU! Nu este o limbă ușor de învățat; este foarte dificilă din cauza…accentelor tonale. 🤦🏻

Un singur exemplu: să luăm cuvîntul pronunțat „thao” (a nu fi confundat cu „tao” chinezesc! 😀) care înseamnă domnul, tînăr sau băiat. Acest cuvînt poate fi scris în 12 moduri diferite 🙄, dintre care 10 au un sens literal și 2 nu au niciunul! 

Se mai miră cineva de ce nu avem traducători de laoțiană în România?? 😂😂😂😂😂

GATA CU LIMBA ȘI SCRISUL! 

După „succesul” vizitării Muzeului Național am decis să vizităm și cel mai vestit templu din oraș: Wat Xieng Thong – ວັດຊຽງທອງ.

Cam forțasem piciorul cu o zi înainte, regiunea poplitee de la piciorul stîng o simțeam încordată și se făcuse și cald pînă să ne urnim noi de la hotel așa că – deși Wat Xieng Thong nu era departe – mai bine luam un tuktuk. Templul este așezat într-o poziție unică, în vîrful peninsulei formate pe Mekong de Luang Prabang (și mai exact la confluența cu Nam Khan „al nostru”). Ca în multe alte locuri din Asia (Bali, Taiwan, Chiang Mai) nu e imediat vizibil că ai ajuns la locul cu pricina: templul e ascuns de case sau e pe o străduță care nu te lasă să bănuiești ce va urma. (Adică exact opusul Catedralei Neamului, cum ar veni… 🤣)

Traducerea numelui templului este „Templul Orașului de Aur” și, într-adevăr aur este peste tot și ești lăsat să fotografiezi în voie!

Delicatețea detaliilor este cea care lasă o impresie profundă. Wat Xieng Thong este în fapt un complex monastic unde poți vedea multe și, din păcate, în cazul vizitatorului obișnuit, înțelege mai puține…

Am avut clar „iluminarea”, nu știu cum aș putea să o numesc, că aproximativ în același timp, pe maluri de rîuri mai leneșe sau mai repezi, Nam Khan sau Moldovița, meșterii locului pictau fără grabă și exteriorul unui locaș religios… (E interesant că termenul pentru templul budist în această parte a lumii – wat – e împrumutat dintr-un cuvînt sanscrit vāṭa care înseamnă „împrejmuire”.

Dar din vāṭa ăsta n-o veni și cuvîntul românesc „vatră”? Sau „vatră” e un cuvînt dacic 🙃 și l-am împrumutat noi sanscriților că așa sîntem noi, miloși? 🤪)

După ce am vizitat și templul principal și stupele mai mici ne-am îndreptat spre o cafea, limonadă, etc. pe malul Mekongului. Am numit astfel principala activitate a celui ajuns la Luang Prabang: să se zgîiască la marele fluviu și să se răcorească dacă are unde și cu ce. Și are unde din belșug. Mi-a plăcut seriozitatea cu care fata de la barul de pe mal trata fie decorarea cafelei, fie prepararea limonadei cu miere. Chiar că a fost vorba de „un lucru bine făcut”!… 

Ne-am gîndit apoi să mergem amîndoi (totuși) pe o croazieră de tip „asfințit pe Mekong” de două ore, cu gustări și băutură. Am ales compania Avani care au un hotel de 5⭐️ și în Luang Prabang (pe lîngă cele din alte 40 de țări). Prețul era echivalentul a $60 de persoană și, fiind „o experiență unică” am zis că merită. Bucuria mea cea mai mare a fost că am convins-o pe partenera de ttb să se mai urce într-o barcă post traversarea infamă El Nido – Coron…

Ne-au notat numărul de WhatsApp și adresa hotelului nostru fiindcă a doua zi, cînd programasem croaziera, urmau să ne ia cu mașina la ora 16.

Seara am mîncat la Nisha, un restaurant indian cu dever mare, mîncare destul de bună dar serviciu execrabil. [Rodica o observase pe tînăra care ne servea, o indiancă înaltă și grasă, că deși era anunțată de la bucătărie că e gata comanda, continua să tasteze mesaje pe mobil, lucru de neiertat pentru partenera mea… 🤷🏻‍♂️]

Ieri dimineață aveam așadar program de voie și am profitat ca să mă duc la un foot massage (e plin și de saloane de masaj în Luang Prabang).

A fost o experiență interesantă dar nu foarte concludentă. Degeaba puteam eu să comunic în scris în Lao prin Google Translate la ce gleznă nu are voie să umble dacă maseuza de etnie hmong nu descifra literele… 🤔 Noroc că mai era și o șefă care se descurca bine în engleză și așa, cu chiu cu vai, ne-am înțeles. A costat 120000 kip, iar senzația de relaxare a fost reală.

La ora 15:45 (Rodica ține să nu întîrziem dar de multe ori exagerează) am ieșit așadar de pe alee la stradă și am început să așteptăm. De pomană, vreau să zic. N-a venit nicio mașină, nu am primit vreun mesaj… 🤷🏻‍♂️

Ne-am enervat amîndoi (în grade diferite, la Rodica enervarea se amesteca și cu stupoarea că un furnizor de servicii din Laos se poate comporta într-o asemenea manieră, eu doream să-i fac să se simtă vinovați) și am plecat pe jos către Hotelul Avani+, drum de 15 minute. Pînă am ajuns (prin soare) la Avani reușisem să mă montez negativ destul de mult: dacă ar fi deschis vreunul gura, praf l-aș fi făcut! 🤣

Și așa s-a și întîmplat. Am ajuns la Hotelul Avani și încă din stradă m-am orientat către ușa agenției cu croaziera. Greșeala lor a fost că au încercat să-mi spună că nu e nimeni la firmă la ora aia (16:45) Am răspuns iritat și cu voce tare că vreau să mi se explice ce s-a întîmplat. N-a mai apucat să îmi răspundă cel care mă abordase că, atrase de vociferarea mea, de noi s-au apropiat două tipe cu executive suite ca să afle despre ce e vorba. Atît le-a fost!!… Le-am frecat ridichea (pe bună dreptate, nu aveau absolut nicio scuză!) spunîndu-le în esență că s-a ales praful de liniștea la care visam în Luang Prabang prin comportamentul de nescuzat al firmei. Cele două nu reușeau decît să mai spună, cu rîndul, că am dreptate și că le pare rău. A încercat să bîiguie ceva și tipul care mă interpelase inițial dar l-am expediat spunîndu-i că trebuie să mă asculte pînă la capăt! Ulterior l-au ușuit și cele două, aflate, înțelesesem de la început, într-o poziție de autoritate.

Ne-au întrebat: mai sînteți și mîine în oraș, ați putea participa mîine la croazieră? 

Ne-am consultat (formal) și am răspuns afirmativ, anticipasem această „mișcare”.

Apoi au întrebat: aveți un plan de cină în seara asta, vă putem oferi, în semn de mică reparație, o masă la restaurantul nostru?

De data asta consultarea noastră n-am mai fost formală. Rodica presimțea că ar putea fi deranjată în timpul mesei de prea marea atenție care ni se acorda! Am zis că pot să preîntîmpin asta și ne-am fixat întîlnirea peste o oră, adică la 18:00…

Aici se vede un pic din ce am mîncat la Avani

Un aperitiv al casei (chiar șeful bucătar fusese „scos la înaintare” și ne veghea de la distanță) Tom Yum Goong și Pad Thai (cu porc) am luat eu, iar Rodica un biftec de vită.

Apoi au fost prăjiturile…

Astăzi, în ultima zi, au venit cele două tipe de la Avani (amîndouă thailandeze, una era director de vînzări) ne-au luat cu mașina și ne-au dus la ponton.

Croaziera a fost extrem de plăcută, cu un xilofonist laoțian care ne cînta aceeași melopee la nesfîrșit dar și cu băuturi, gustări, prăjituri. 

Dar, dincolo de astea atmosfera de pe Mekong aș fi zis că este inegalabilă dacă n-am fi fost în 2022, tot într-un Sunset Cruise pe Zambezi…

Ne-am mai oprit în drumul spre hotel la un “drink” cu expații britanici și însoțitoarele lor locale la Outback și… eh, de data asta chiar se termină… 😥

Viitoarea postare (să sperăm că va fi) de la Frankfurt. Bye ASIA 2025!

Dacă ar fi să îmi recunosc vreun merit în alegerea etapelor acestei călătorii din Asia în 2025 acesta este: că ultima etapă de drum înainte de nebunia extinsă din Europa este Luang Prabang. Din multe motive. Voi încerca să le dezvolt pe cele mai evidente.

E adevărat, noi nu am „făcut” tot Laosul (a face = expresia aia oribilă care indică ce ai „bifat”, nu ce ți-a rămas în minte după ce ai ajuns într-o țară nouă), ci numai Luang Prabang, orașul primăverii eterne. 

Dar ca să aleg numai un oraș, fie el și fosta capitală, am citit, m-am documentat înainte, am văzut pe YouTube filme mai inspirate sau de-a dreptul insipide despre „un’ să mergi în Laos”…

Doar nu era să stric puținele zile de liniște adunate la un loc, ale mele și ale Rodicăi, ca să văd… noul tren chinezesc de mare viteză care leagă Vientiane de Luang Prabang! Să fim serioși…

Cînd am citit că Luang Prabang a reușit să păstreze „farmecul orașului colonial al Indochinei franceze”, că are nenumărate temple aflate pe lista patrimoniului UNESCO, n-am ezitat. Și mai e un motiv, poate pueril, pentru care aleg Laosul în dauna vecinei Cambodgii. Laosul e o țară fără ieșire la mare. În cele trei regate în care a dospit, mai mult sau mai puțin, alcătuirea statului laoțian de azi (unul fiind chiar regatul Luang Prabang), s-a putut distila, m-am gîndit eu, o esență pură a Asiei din această zonă, fără interacțiunea obligatorie cu străinii care veneau întotdeauna pe mare… Gîndiți-vă la Japonia în perioada Edo (1603-1868) cu politica ei sakoku (鎖国) de autoizolare. Ar mai fi existat poezia haiku, dramele Kabuki, stampele  pe lemn, ceremonia ceaiului, grădinăritul peisagistic, cultivarea arborilor bonsai ?

Nu că laoțienii s-au ridicat la aceste culmi spirituale pentru că… n-au avut ieșire la mare, fiecare țară are o matrice proprie. (Ar mai fi creat dacii liberi celebrul lor coif de aur 

dacă ar fi stăpînit ieșirea la Pontul Euxin în vremea aia? Probabil că nu, ar fi stat să-l căineze pe poetul iubirilor gingașe… 🤷🏻‍♂️)

Scriu aceste note în cea de-a treia dimineață petrecută tihnit la micul dejun pe malul rîului ນ້ຳຄານ Nam Khan unde se află hotelul Merry Riverside care ne găzduiește. (Dacă spun că „găzduirea” a atras cele mai înalte aprecieri ale partenerei de „ttb” am spus tot! 😀)

Nu m-am decis dacă voi alcătui una sau două postări despre Luang Prabang / Laos fiindcă, pur și simplu, chiar scrierea acestor cuvinte mi se pare un furt al propriului confort! 

Luang Prabang nu e degeaba numit orașul primăverii eterne. Nu are un climat potopit de căldura umedă a Thailandei, dimpotrivă, dimineața și seara e răcoare, uneori destul de accentuat. Stau și mă uit la curgerea leneșă a rîului Nam Khan care după încă un cot sau două se va uni cu fluviul Mekong. E opt dimineața și de pe rîu încă se ridică aburi. 

Mai aud și cîntatul unui cocoș – ca atmosfera idilică să fie completă. Doar că acel cocoș pare că își varsă focul de sub un palmier… 🌴 

…totuși puțină istorie (recentă)

Cînd eram io mic sau poate doar foarte tînăr citeam cu nesaț pagina de știri externe a ziarului „Scînteia”. [sic!] (Poate aveam în casă și revista „Lumea”, tot un drac: propagandă, propagandă, propagandă…)

Ei, „șpilul” era să fii atent la nuanțele limbii de lemn. Așa am dat de „prințul roșu”, Souphanouvong și de fratele său vitreg Souvanna Phouma, lăudați în presa comunistă a vremii. Păi cum așa? Un prinț (chiar „roșu”, dar epitetul ăsta era trecut sub tăcere) putea fi lăudat sistematic? 🤔 Mare minune! Dar ce era cu el? Sau cu partidul Neo Lao Haksat?

Acum știu. Multă vreme un om care urma linia Moscovei sau a Bejingului era numit Pathet Lao, Neo Lao Haksat, uneori „unealtă a unei puteri străine” (fără nume), dar niciodată ceea ce era, pentru că în laoțiană nu există un cuvînt pentru comunist!

Practic s-a întîmplat, mutatis mutandis,și în Laos ceea ce România „experimentase” cu guvernul lui Petru Groza: cînd premierul de dreapta, prințul Souvanna Phouma, l-a luat pe fratele său vitreg pro-comunist, prințul Souphanouvong, în guvernul de coaliție ca preț pentru încheierea războiului dintre regim și armata Pathet Lao condusă de comuniști. Oamenii l-au avertizat pe premier. Dar premierul a insistat că fratele său vitreg nu era „comunist”; că era doar un „neutralist”, cum ar putea exista așadar vreun pericol din partea noului Front Patriotic pro-comunist al lui Souphanouvong?

Mda… Voi reveni mai tîrziu asupra „prințului roșu”, pe scurt un ticălos cu nuanțele proprii sadismului asiatic (parcă n-am avut și noi un „experiment Pitești”…) Cînd am coborît din avion la Luang Prabang am pus piciorul în Republica Democrată Populară Laos. Fără viză, fără nimic.

Există o viză online pentru Laos doar că ți se promite că o primești în 3 zile însă e o aiureală: trebuie să alegi o dată de intrare mai tîrzie decît cea adevărată, altfel pătrățelul zilei „corecte” e… deselectat! Pas de fii corect! În plus, viza online costă 50 USD pe cap de călător (sumă plătibilă în dolari S.U.A. noi!!), și, evident, conferă starea de liniște pe care și-o dorește omul cînd ajunge într-o țară străină (dacă, Doamne ferește!, neavînd viză, ești întors de pe aeroport?), timp de așteptare mai scurt la controlul trecerii frontierei, etc., pe cînd viza „la sosire” pare mai… nesigură.

AIUREA! Cea mai mare plasă au luat-o ăia care își făcuseră „viza online”! 🤣

Pentru că după ce că au dat mai mulți bani ($50 față de $42 în cazul “Visa on arrival”) au mai stat și la coadă, poate chiar mai mult decît ceilalți! (Mai ales în țările astea cu reflexe comuniste drăciile astea “online” trebuie verificate… manual, nu credeți? 🤪)

Oricum, eu am pierdut mai mult decît timp în “No Man’s Land”-ul laoțian: mi-am pierdut și șapca cumpărată la Museum of Modern Arts din San Francisco în 2023… Pur și simplu am lăsat-o pe o masă cînd completam formularele de intrare. 😢

(‘rați ai 😈 de comuniști cu birocrația voastră!)

Următorul lucru rezolvat cu bine a fost transportul de la aeroport spre hotel. În Laos nu există Uber, Grab, etc. Ba chiar nici taxiuri n-am văzut! Și atunci?

Ei, atunci există planificare centralizată tovarăși! Am luat un cupon de 100000 ₭ (~ 22 lei) valabil pentru 2 persoane și bagaje de la un ghișeu de pe aeroport,

am prezentat cuponul unui supraveghetor și am fost îndrumați spre un microbuz care încărcase deja alți turiști.

Pe spate era scris inteligibil 🙃 numele hotelului nostru Merry Riverside.

Nu ne puteam rătăci. Drumul nu a fost lung (sînt 4 km între aeroport și hotel) și am fost lăsați în fața unei alei lungi, înguste cît să încapă o mașină, pe laturile căreia mai găseai un hostel, o casă de oaspeți, vreo două restaurante tip “family owned”, iar în fundul aleii un grup de clădiri albe, mai „boierești”. Acelea erau Merry Riverside Hotel. Iar în spatele lui se afla rîul ນ້ຳຄານ Nam Khan, cum aminteam la început.

Erau cîteva reguli de respectat, practic una sigură: trebuia să-ți scoți pantofii. Apoi fie mergeai Desculț de Zaharia Stancu, fie încălțai niște papuci comozi de pîslă moale. Ceea ce se păzea cu strășnicie era lemnul de tek din care erau făcute și scara, și podelele, în fine, era ca la Castelul Peleș sau ca în unele spații medicale care țin la igienă… Sigur, această regulă se lega și de accesul în lăcașele de cult budiste unde trebuie să te descalți și să mergi umil și desculț. Ne-am conformat.

Camera noastră era o combinație rafinată de lucruri moderne cu funcționalitate precisă (oglinda din baie cu buton în 2 faze de culoare a luminii, plafonul camerei care asigura o lumină intensă) sau din mese, noptiere, etc. din lemn de tek.

Pe balcon se aflau două fotolii și o măsuță pregătite să te aștepte la o cafea. (Ei, aici i-am „prins”: măsuța și fotoliile erau Made in China…Îmbrățișarea marilor vecini nu poate fi evitată.)

În prima seară am mîncat pe alee, la 10 m de hotel, la unul din restaurantele de familie. Mîncarea era bună și… gătită pe loc! Doamna care ne servea era și bucătăreasă și casieră. Și, bineînțeles, patroană! 😀

Proba că Luang Prabang este un oraș cu o prezență impresionantă de străini am avut-o chiar atunci, în micul restaurant. Mai erau două cupluri de americani, la mese diferite. Nu se cunoșteau și cred că cei mai tineri (adică aveau și ăia ‘fo 45 de ani) nici nu aveau să-i mai caute vreodată pe cei mai în vîrstă.🤣 Bărbatul din cel de-al doilea cuplu avea 76 de ani, părea în formă și… vorbea încontinuu!! Despre orice. De la acidul dezoxiribonucleic (pe bune!) despre care el avea o teorie cum se fabricase vaccinul anticovid, pînă la cum merge bursa zilele astea sau ce rol au avut americanii în Laos… Pînă la urmă au plecat cu toții înaintea noastră (ce ușurare!) și i-am mai auzit vorbind pe alee încă un sfert de oră 🤦🏻 Curat „grecii la pușcărie”!

Somnul de peste noapte a fost bun, bun, minunat, fără aer condiționat care să ni se înfigă în țeste fiindcă… nu era nevoie. Orașul Primăverii Eterne, deh…

Zilele aici, la Merry Riverside Hotel din Luang Prabang, încep toate cu același ritual: îmbrățișarea vizuală a rîului Nam Khan care se scurge mai jos de masa ta. Și nu-ți mai dorești altceva! 

Micul dejun e de tip bufet suedez, cu multe feluri asiatice și altele occidentale. Cu prăjiturele de inspirație colonială franceză (Choux à la Crème și fără a omite… croissant-ul 🥐!) și cu felii de pepene roșu 🍉 , mango 🥭, banane 🍌, fructul pasiunii… Minunat! Toate acestea sînt aduse, supravegheate, făcute, de o mică armată de tinere laoțiene.

Cu greu ne-am hotărît să ieșim pe stradă – ca să vedem orașul la urma urmei! Era așa de bine chez nous! (Apropo de franțuzisme: sînt mulți francezi prin Luang Prabang, de toate vîrstele. Ei, dacă au venit să constate ce mai e cu „Indoșina” lor trebuie să știe bine engleza! O fi ea „miorlăită” de localnici dar măcar e înțeleasă! 🤪)

Primul drum, la mijlocul zilei, a fost către Piața de Noapte! 😊 Asta pentru că e un punct central și trebuia să avem, cît de cît, un reper. Pe jos sînt cam 15 minute mers „de voie” (un pic mai mult pentru noi, fiecare cu glezna lui contorsionată…).

Prima cumpărătură trebuia să fie o șapcă nouă 🤷🏻‍♂️ (O fi Luang Prabang Orașul Primăverii Eterne dar pe la mijlocul zilei se face o vară de toată frumusețea! 😆)

Ei, mi-am luat-o, să fiu sănătos!

Am ajuns și pe malul Mekong-ului ca să facem schimb de impresii (tu Mekong și eu Nam Khan!) Nu ne-am așezat pe mal, nici pe localnici nu-i vedeam făcînd asta, ci la cafeneaua Luang Say cu una din cele mai frumoase vederi spre Mekong.

A luat Rodica o Caramella (40000 ₭, cam 9 Ron deci foarte ieftină și mai era și super bună!)

eu nu mai știu ce și ne-am hotărît – fiindcă era la doi pași – să vizităm și Muzeul Național de Istorie găzduit de o fostă reședință regală lîngă care se afla și o (era să zic capelă…) și un (mai exact) templu numit Haw Pha Bang ພະບາງ. De ce e important? 

Pentru că

• Pha Bang este o statuie a lui Buddha din bronz care este acoperită cu foiță de aur și „se crede”că este veche. 
• a ajuns în Laos în secolul al XIV-lea și a fost păstrat în capitala Luang Prabang, care își ia numele de la statuie.

Cert este că nu ai voie să fotografiezi (cu toate că nu era nimic impresionant, nemaivăzut) și de aceea fotografiile de interior de mai jos sînt reproduse de pe site-uri cu permisiunile de rigoare.

(Făcusem o fotografie, m-a „denunțat” un turist german, a venit o tartoriță locală a zis să șterg fotografia, m-am executat dar se șmecheriseră toți: a vrut să vadă și că e deleted forever!! Așa e cînd telefonul mobil ajunge pe mîna maselor! Încep teroarea și TikTok-ul! 😂)

În fine am ajuns să vedem și fostul palat regal. Și aici ne aștepta o dandana la intrare: nu numai că nu aveai voie să faci fotografii dar trebuia să te deplasezi prin curtea palatului o distanță bunicică pentru a depozita orice obiect personal susceptibil de a disimula intențiile frauduloase (!) Bine, pot înțelege și asta dar pune 👿 lockerele respective lîngă intrare, nu la mama aceluiași 👿!!

Fostul palat regal reflectă – dacă stau bine să mă gîndesc – o dorință românească ancestrală: și cu slănina-n pod și cu sufletul în rai! 😂😂😂

Adică: se vizitează, costă 60000 ₭ (~13.26 RON) biletul dar… nu vrem să faceți fotografii fiindcă sîntem o națiune la care trecutul e încă sensibil și cine știe ce se zvonuri mai apar!

Obiectele din palat arătau cam ca peste tot unde se vizitează palatele de către opincari: asta era camera reginei,

patul ăsta – cu trei elefanți sculptați pe tăblie – era al regelui (dacă vă duceți cu gîndul la Freud să știți că așa e!), camera cu tobe uriașe de bronz și tobe mici, dispuse în semicerc, era camera copiilor (ce bucurie trebuie să fi fost pe părinți cînd se jucau odraslele! 😳), tron de aur, lectica de aur pe care era purtat regele, figuri ale lui Buddha la tot pasul plus o sală foarte mare decorată cu figurine japoneze de sidef

de prințul moștenitor al coroanei, Savang Vatthan, în onoarea lu’ ta-so, ພຣະບາທສົມເດັຈພຣະເຈົ້າມະຫາຊີວິຕສີສວ່າງວົງສ໌, Sfinția Sa Marele Rege Mahajivit Sisavangvong.
Acum să nu credeți că regele Sisavangvong era chiar așa de sfînt: unii l-au descris drept „regele playboy”.  🤪 A avut 10 soții și 50 de copii, dintre care 14 au murit într-un accident cu barca pe fluviul Mekong. Dar tot au mai rămas suficienți copii ca să ducă Laosul după moartea sa în 1958 (cînd domnise deja de 54 de ani și mîncase enorm de multe croissante de la colonialiștii francezi) într-o fundătură care avea să-l afecteze și pe prințul moștenitor al coroanei, Savang Vatthan, cel care avea să fie ultimul rege al Laosului.

Ce s-a întîmplat? 

Am promis că revin asupra ticălosului Souphanouvong, prințul „roșu”, care ajutat de fratele său vitreg, prim ministrul Souvanna Phouma, l-a răsturnat de la putere pe noul rege Savang Vatthan.

(Toți ăștia erau frați între ei, să ne înțelegem, toți educați în Franța, alea, alea, doar mamele Șeherezade difereau; a lui Souphanouvong nici măcar nu era de neam nobil, ci era o femeie „den popor” de care îi plăcuse regelui Sisavangvong. Îi plăcuse foarte mult, vreau să spun.)

Ei și, „prințul roșu” Souphanouvong, mînă în mînă cu partidul Pathet Lao, o copie la indigo a Viet Cong-ului din Vietnam, l-a răsturnat de la putere în 1975 pe regele Savang Vatthan. Souphanouvong a mințit ca 🐷 că regele locuiește într-o vilă înconjurată de flori dar, în realitate, l-a trimis la muncă forțată în 1977, iar acesta se pare că a murit, extenuat de muncă și malarie, prin 1984…

…dar ce mă bag eu, copil unic la părinți, în luptele fratricide?? 🤔

Seara am mîncat la Outback, un local plin de turiști și expați britanici unde se transmiteau meciuri din campionatul de fotbal al Angliei și se juca îndrăcit și biliard.

Rodica a băut o Laobeer neagră și după asta ne-am retras în glorie la Merry Riverside Hotel… să urmărim știrile politice românești pe Youtube. Proastă idee.