M-am gîndit că între Ecuador, Republica del Cacao și Guatemala, țară cu un tip de cafea apreciat în lume să vă împărtășesc această confesiune luată din comentariile de pe YouTube la… tipul de capsule Nespresso. 

PREPARAREA CAFELEI, BRAZILIA, MINAIS GERAIS

[…] Cealaltă parte a spectrului era bunicul meu, pe care nu l-am întîlnit vreodată, și povestea din anii 1920 pe care tatăl meu obișnuia să o spună cu inima plină de nostalgie. Locuiau în Juiz de Fora, statul Minas Gerais, foarte aproape de una dintre cele mai importante regiuni de plantații de cafea din Brazilia în secolul al XIX-lea, destul de aproape de granița cu statul Rio. 

Bunicul meu, care era doctor și tîmplar, se trezea mai devreme decît oricine altcineva din casă și făcea cafeaua astfel: 

În primul rînd, cumpăra boabe de foarte bună calitate de la micii producători locali și le prăjea dimineața în fiecare zi, cu o unealtă cilindrică din fontă, trăgînd jarul din seara precedentă din cuptorul cu lemne, vînturându-l cu niște foale, prăjind boabele exact așa cum îi plăcea și apoi măcina boabele fierbinți cu o rîșniță franceză pe care o mai am și astăzi. De îndată ce măcinarea era potrivită, le turna încă fierbinți într-o oală cu apă clocotită, cu o doză mică, aproape homeopatică, de apă din trestie de zahăr (apa din trestie de zahăr conține și zahăr și sare) și avea o tehnică interesantă de preparare a cafelei, lăsând-o să înceapă să fiarbă, luînd oala de pe foc în timp ce amesteca; făcea acest lucru de 2 sau 3 ori, apoi o strecura cu o strecurătoare de pînză (preîncălzită și spălată în prealabil cu săpun de cocos). 

Tatăl meu a descris mirosul de cafea care se răspîndea în toată casa – ceea ce îi făcea pe toți să se ridice din pat ca niște zombi și să migreze spre bucătărie, unde se mânca pâine caldă cu unt și această cafea uimitoare, pe care majoritatea oamenilor o beau cu puțin lapte – ca fiind cea mai delicioasă cafea preparată pe care a gustat-o vreodată în viața lui.

Locul de unde urma să zburăm spre Guatemala și unde am stat doar o zi și jumătate este primul oraș ca număr de locuitori din Ecuador. Și se numește  Guayaquil. Numele vine de la fluviul Guayas, pe malul căruia ne stabilisem (cu înțelepciune aș spune acum…) reședința. 

Am plecat din Terminal Terrestre de Cuenca pe la ora 10:30. Autobuzele spre Guayaquil sînt foarte dese (unul la fiecare 15-20 de minute). 

Drumul, cum am amintit în postarea anterioară, a fost frumos (am trecut Anzii prin parcul național Cajas) dar și anevoios. A fost ceață mai tot timpul [absolut normal la ce „respirație” se ridică din pădurea ecuadorială (sic!)], tot timpul ne-a plouat pe serpentinele care aminteau și de drumul transandin de la Mendoza la Santiago în 2019 și de Transalpina de la noi. 

Doar că Mirador Tres Cruces, care este cel mai înalt punct de pe șoseaua Cuenca-Molleturo-Guayaquil, se ridică la 4167 m… L-am depășit și pe ăla!

Cum am ajuns în zona pre-litorală, ploaia a încetat, au apărut niște zone… ăă… „preorășenești” (în sensul de jalnice) însă puteam face abstracție de asta: vegetația care parcă ieşea de peste tot era un peisaj îndeajuns de captivant. 

Am ajuns la autogara din Guayaquil, am luat un Uber și… woww(fostul uau sau și mai vechiul ooo!) ce reședință!! 👌🏻

La urma urmei ajunsesem în locul care se potrivea cel mai bine aspirațiilor noastre artistice: în Casa Las Peñas Siglo XXI se născuse la începutul siglo… XX fondatorul Royal Ballet din Londra, sir Frederick Ashton Fulcher! Și arăta pe măsura renumelui pe care și l-a dobîndit… Chiar este impresionant să îți dai seama ce înlănțuire de cauzalități există în viața asta!

De la tucanii din Guayaquil la Lacul lebedelor la Londra…

Sigur, “loft”-ul, etajul 5 al clădirii pe care îl alesesem, fusese adăugat ulterior, cum cred că nici piscina de la etajul 4 nu exista. Casa însă era oricum o bijuterie, iar cel care îi devenise proprietar încerca să arate că își ține hangul: după ușa de la intrare din stradă intrai într-un spațiu interior uriaș – acolo era parcat un Porsche simpatic, lîngă lift…

Cum scriam, noi luasem “loft”-ul, ca atare nu împărțeam cu cineva vreun spațiu de la etajul 5. Holul de intrare era lung, lung, mobilat cu bun gust deși era evident că erau piese de mobilier provenite din mai multe achiziții. 

Cumva decoratorul reușise să imprime o notă aristocratică menținînd acolo o masă și șase scaune tapițate, sobre, care așteptau poate să fie folosite ca odinioară, la un dinner cu ștaif.

Dacă așa s-a întîmplat aievea n-am de unde să știu dar e cert că noi nu făceam parte din categoria care cina acasă în voiaj. Dimpotrivă, după o scurtă recunoaștere a spațiului pe care pusesem stăpînire 

(cu bar, cu două televizoare, în living și în dormitor, cu mașină de spălat rufe și uscător – puse la încercare imediat!, dressing room, ușă și scară separată de acces la piscină 🙃)

am ieșit să vedem promenada de pe Guayas. Merita. Seamănă cu ceva între partea nouă de Cartagena columbiană (blocuri înalte, arhitectură reușită, poate și influențe de la Quito? 😉 You bet!) și fluviul Amazon la Manaus (cred că e o comparație corectă: spre Amazon te duce gîndul lățimea estuarului creat de fluviu ca și continua perindare de crengi rupte violent undeva, la munte, de unde vine dumnealui, Guayas…)

Am oprit pentru o sangría de bun venit. Doamne, era cald! Partenera de team-building se putea bucura în sfîrșit de 🩴, iar eu… mă bucuram pur și simplu! 😅 

E adevărat însă că renunțasem și eu la snicărși (păi da, ce cuvînt românesc să folosesc? Adidași? Eu folosesc Salomon). 

Trecusem tot la Salomon, dar de vară, super ușori și cu aerisire… 🤣

Am revenit la Casa lui sir Frederick să mai chibzuim cu ce să ne îmbrăcăm pentru dejunul transformat în cină. Era cald și anume tipul ăla de căldură amazoniană, umedă… Și, cu oroare, am (re)descoperit că unde e cald și umezeală sînt și 🦟 mosquitos… 😱 În condițiile astea am ales un restaurant de pe faleză şi a fost perfect. (Acum, sincer, cred că ori ingredientele sînt cauza, ori ecuadorienii au gătitul „în sînge”, fiindcă tot ce am mîncat în Ecuador a fost pa-pa bun! Sau foarte bun.)

Plimbarea pînă acasă era prea scurtă, din păcate, pentru a ajuta digestia. Ne-am oprit să admirăm din nou fluviul și luminile cartierului.

A doua zi ni s-a servit el desayuno lîngă piscină, Guayas curgea tot leneș, ne era foarte bine acolo dar… Hai să vedem și noi orașul!Trebuie să spun că nu tot orașul e „sigur”, respectiv e bine să nu te duci în partea de sud. Dar ce treabă aveam noi cu sudul? 🤷🏻‍♂️ Aveam treabă cu centrul, să căutăm un optician să strîngă niște șurubele la ochelari, să ne luăm o soluție anti-țînțari, în fine, să vedem cam despre ce e vorba în cel mai mare oraș din Ecuador. 

Da, sînt bulevarde cu clădiri înalte dar orașul nu se poate compara cu Quito. În general am remarcat în lume că orașele-port au alte treburi decît să aspire la eleganță 😆

Ceva am remarcat totuși, pe bulevardul central: pe jos, pe trotuar, erau așezate fotografii de dimensiuni mari cu obiective turistice din Guayaquil și cu codul QR de rigoare. În plus, apăreau și versuri ale unor poeți locali despre orașul lor! Frumos…

Dîmbovița, apă dulce

Cine bea, nu se mai duce

Ne-am dus pe promenada Malecon 2000, l-am văzut pe Simon Bolívar cum dădea mîna cu José de San Martín,

Uite că știu și eu ceva despre orașul meu! 🙃

ne-am strîns și noi mîinile și am privit Guayas care curgea imperturbabil apoi ne-am întors degrabă acasă, la Frederick Ashton Fulcher. Era foarte cald! 🥵 Dar… aveam piscină! 🤣

Perfect! Dacă ne părea rău că plecăm? Iată cum stau lucrurile: reședința nobilă din Guayaquil mai merita o zi, orașul – prea mare, prea „agitat” – nu. Așa că, spre seară, ne-am dus să păpăm împăcați sufletește că ne luăm rămas bun de la Ecuador…

Și am făcut-o lată: am mîncat prea mult! 😩

…ne imaginam că a doua zi vom fi pe drum și vom mînca doar pe seară. Dar ce știam sigur era că terminam și etapa Ecuador.

Și, ca să răspund unor întrebări care ni s-au mai pus (Ecuador?🤔…) Cum să nu fi venit în Ecuador?? E atît de asemănător României…

Ecuador, o țară de mărimea României, cu ochii la SUA dar și la marii vecini, Brazilia, Columbia…România, o țară cam de mărimea Ecuadorului, cu ochii la SUA dar și la marii vecini din Uniunea Europeană, Franța, Germania…

Și – lucru binecuvîntat în ambele țări – se bucură de ce le-a dat de la început Creatorul: biodiversitatea! 🤷🏻‍♂️

Nouă ne-a plăcut mult și vă îndemn să mergeți acolo în ce sezon doriți: nu puteți alege unul greșit – doar Ecuadorul e la… Ecuator!

Am mai prelungit cu o zi șederea în Cuenca în detrimentul zonei prelitorale, Guayaquil. Într-adevăr, Cuenca, situat pe un platou la 2.550 m deasupra nivelului mării, înconjurată în întregime de Anzi, este cel mai interesant oraș pe care l-am vizitat în ultimii . 

În Quito, oamenii își duc mîna la inimă cînd îi e menționat numele: Cuenca este adevăratul Ecuador, spun ei, este deosebit.

Sînt foarte, foarte multe de povestit și încerc să adun și istoria zonei, atît cît am aflat, și istoria trecerii noastre prin oraș. Așadar prin ce este Cuenca așa de diferit?

Să începem cu geografia. Majoritatea orașelor sînt străbătute de un singur rîu, dar Cuenca are patru, inclusiv splendidul rîu Tomebamba, pe malul căruia stăm. Acestea coboară în paralel din lacurile montane din apropierea parcului național Cajas și oferă Cuencăi faimoasa sa apă pură și plimbări plăcute pe rîu, pe lîngă case impunătoare și restaurante care atîrnă deasupra malurilor abrupte.

Timpul (dar și temerile privind condiția fizică… 🤷🏻‍♂️) nu ne-a permis să ajungem să vedem „la pas”, aceste lacuri alpine dar în drumul cu autobuzul spre Guayaquil am fost încredințați că ne vom afla pe un fel de Transfăgărășan presărat cu lacuri montane! 

(Citadinul tot citadin rămîne: continuăm să cumpărăm apă îmbuteliată în ciuda reclamei cu apa pură…)

Izolarea fizică a orașului i-a păstrat caracterul distinct. Pînă în anii 1960 nu exista un drum viabil de la coastă, iar locuitorii trebuiau să călătorească săptămîni întregi, cu fiecare marfă, de la medicamente la piane, transportată inițial pe spatele unor cărăuși indigeni, cunoscuți sub numele de huanderos, mai apoi cu vehiculele cu motor.

În timp ce alte orașe au fost demolate sau s-au extins în anii 1970, clădirile coloniale, străzile înguste și piețele elegante ale orașului Cuenca au rămas neatinse, apoi restaurate treptat pînă cînd, în 1999, centrul istoric a devenit un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO. Orașul are o amprentă de arhitectură franceză, foarte la modă în Cuenca (clădiri, balcoane).

Ei bine, tocmai la Cuenca am trăit, după 16 ani, o reeditare a unei experiențe pînă acum singulare. 

La Auckland, în 2010, ne-am întîlnit cu o tînără româncă, Aniela, pe care nu o cunoșteam din țară și care se stabilise de aproape 10 ani „la capătul lumii”. 

(Am reîntîlnit-o la sfîrșitul lui 2025 la București, la Tîrgul de carte, unde venise să-și lanseze un volum de proză scurtă. 

A fost emoționant de ambele părți! Aniela se mutase între timp în Portugalia, n-am revăzut-o în timpul celei de a doua călătorii în Noua Zeelandă de acum trei ani.)

La Cuenca, a doua zi după sosire, ne-am întîlnit cu un alt „necunoscut”, de data asta un american de 70 de ani, Nathan Lake, stabilit de doi ani chiar în acest oraș din Ecuador.

Ca parte a „pregătirii de călătorie”, văzusem la un moment dat pe YouTube un interviu cu un american care vorbea despre avantajele pe care le-ar avea cineva care s-ar stabili în Cuenca. Era interesant, mi-am zis „ia să ne vedem cu tipul ăsta!”, i-am aflat adresa de e-mail de pe blogul său (e călător și fotograf profesionist) și… întîlnirea s-a produs! 😀

A fost, așa cum presimțisem, interesant, am aflat lucruri inedite [de ce nu mai găsim timbre poștale în Ecuador? Fiindcă, după pandemie, Poșta din Ecuador a intrat în faliment și s-a desființat; ce Dumnezeu puteau căra atîția pasageri cu avionul de la Quito la Cuenca în bagaje uriașe? – mărfuri de import, majoritatea aduse din America, via Miami, unde sînt de multe ori mai ieftine și rentează – un bilet spre Miami costă doar $43, (adevărat, văzusem oferta dar nu făcusem legătura), despre sistemul de sănătate decent din Ecuador în comparație cu cel din SUA și cîte și mai cîte].

Nathan însă nu stă tot timpul în Ecuador: face zboruri „de aprovizionare” în SUA, mai continuă să călătorească odată la 4-5 luni în lume (în iulie pleca la Madrid și apoi la Oslo), închiriase un apartament mai mare decît i-ar fi fost necesar pentru că, din cînd în cînd, mai veneau în vizită și prietenii.

Și la un moment dat a spus așa: Da, cred că sînt spre 20000 de americani în Cuenca, s-a construit și un cartier căruia localnicii i-au spus Gringolandia, doar că, în mod curios, evită să se întîlnească între ei. Poate pentru că nu sînt fericiți că au trebuit să se mute în Ecuador și că nu-și mai permit să locuiască în America…

Interesantă observație. Stabilisem telefonic dimineața ora și punctul de întîlnire (cînd am sunat era la “gym”, l-am invidiat pentru asta și într-adevăr, la 70 de ani e zvelt, ehh…) care era Le Bistro Français, lîngă Parque Calderon din centrul orașului. Pe la prînz făcusem și o „recunoaștere”,  ca să nu întîrziem, iar locul ni s-a părut atît de izbitor de cunoscut încît i-am prezentat la masă o fotografie din București cu care semăna locul unde era plasat bistroul franțuzesc: Hanul lui Manuc! 😅

Apoi, de la lunch ne-am mutat pentru cafea într-un alt loc din apropiere. Noi am luat caramelo, 

iar Nathan o băutură de ciocolată autentică. Se pare că trebuie să-i ceri fără zahăr, altfel…

În Chocolateria Dos Chorreras unde ne aflam era veselie mare! Nu numai că era Carnaval dar a doua zi era și Sf. Valentin! 💝 Și să vezi desfășurare de ciocolată, panglici,💞 unele așezate pe o decapotabilă aflată chiar în interiorul cafeteriei!!

De altfel, ziua următoare, în plină Valentine’s Day, intensitatea manifestărilor am simțit-o chiar pe… hainele noastre!! 😂 Am fost stropiți cu jeturi de spumă albă care țîșneau din tuburi ca cele de confetti (din fericire nu lăsa urme) din cap pînă în picioare de tineri care se aflau în interiorul unor autobuze unde muzica, evident, era dată la maxim!

El desayuno de a doua zi l-am luat tot… la Hanul lui Manuc 😀, doar că la o cafenea de la etaj. Motivul? În primul rînd perspectiva!

Da, aveai ce să vezi…

Apoi, urmînd o idee pe care ne-o dăduse gringo Nathan, cum vremea devine mai… „tulburică” prin partea locului după-amiaza, am mers pînă la capătul străzii noastre, Calle Larga, (largoînseamnă și „lung” în spaniolă…) și am ajuns la muzeu etnografic strălucit, Museo de Pumapungo, care te pune la curent cu numeroșii indigeni din Ecuador 

și care conține – expuse cu atenție – capete umane micșorate (îndepărtate de oase și fierte, sînt complet la scară, ca atunci cînd micșorezi un pulover la spălat). 

În apropiere se află ruinele incașe Pumapungo și Grădina Botanică Cuenca. I-a revenit unui arheolog german, Max Uhle, cinstea să facă primele săpături la cetatea Pumapungo.

În voliere se aflau și diferite păsări mari, cu penaj colorat (papagali colorați macaws, vulturi albaștri chilieni sau… păuni!)

Frumusețea acestui muzeu e dată de spațiile uriașe de expunere din exterior (un fel de Muzeul Satului combinat cu Grădina Botanică și cu un pic din Zoo Băneasa)

și de păstrarea unei rigori a expunerii care nu poate trece neobservată. [Copiii pot băga mînuțele într-un vas mare plin cu nisip și extrage de acolo, ca „arheologi consacrați”, diferite cioburi de vase colorate.]

Centrul istoric din Cuenca este accesibil cu ușurință și nu apare ca un fel de muzeu, dimpotrivă, e plin de de cumpărători, muncitori, studenți și enoriași. Azi, fiindcă era duminică, în afara zidurilor catedralei puteai vedea spectacole de marionete (foarte reușite!), 

sau statui vii (ca această tînără pe care am avut ieri șansa să o fotografiez înainte de a intra în rol…

În fine, am văzut tot azi, în afara mănăstirii Carmen de la Asuncionunde se află o piață de flori și coada la un mic magazin care vinde Agua de Pitimas, un elixir magic preparat de călugărițe conform unei tradiții vechi de 300 de ani.

Numele „agua de pitimas“, se traduce prin… apă cu puțin mai mult, de la termenul nativ Kichwa piti, care înseamnă puțin. Băutura e recomandată pentru calmarea nervilor și vindecarea durerilor de cap. Despre ea a scris chiar și Cervantes în Don Quijote, care ar fi folosit-o pentru a vindeca o inimă frîntă… 💔

Mîine dimineață (luni) plecăm cu autobuzul spre Guayaquil, ultima etapă din Ecuador pentru Travel Teambuilding…

Minunăția echilibrului temporar în călătorii ți-o dă (și) plăcerea de a schimba planurile pe loc în funcție de situațiile care transmit o stare de bine (locuri, oameni, atmosferă). La acest echilibru am ajuns treptat, neprogramat, de la o experiență la alta. Cuenca este o asemenea destinație de estar bien. Adică în momentul în care șoferul Uberului care ne ducea la destinație ne-a spus „ați nimerit bine, într-un moment de carnaval” (Daa? ne-am mirat noi, și ce se întîmplă?) „Vedeți băieții și fetele astea de pe stradă? Se stropesc cu pulverizatoare cu spumă, așa e tradiția” am putut să-i dau pe loc replica „așa e și în România!” (chit că exageram un pic, datina stropitului, cu apă sau cu parfum, adusă de coloniștii sași, se întîlnește doar în anumite comunități în Transilvania. Adică acolo de unde au plecat sașii și au rămas, mé rog frúmosz, doar „ai noștri”, românii și ungurii).

El Carnaval de Cuenca nu se reduce doar la udatul cu apă pe stradă, este o sărbătoare populară care are de a face și cu făina, și cu jocuri și gastronomie tipică, cum ar fi mote pillo [un fel de mîncare preparat din boabe de porumb și ouă] și friptura de porc.

Și mai mult ne-am înveselit cînd am ajuns la hotelul descoperit după căutări îndelungi pe booking.com și care purta evocatorul nume Casa Laura… 😀

Cazarea noastră din Cuenca, tip hotel boutique, e situată pe o stradă circulată (Calle Larga), cu multe restaurante (unele etnice, arăbești, persane, indiene), însă camera noastră (mare, mobilată basic dar suficient) dă spre un rîu (Rio Tomebamba) și asta e fermecător!

În vaduri ape repezi curg

Și vuiet dau în cale

Și Tomebamba în amurg

Ne apăru în cale.

Ne-a venit în minte instantaneu aceeași imagine: în august 2023 am stat în sudul Boemiei, la Český Krumlov, unde de la fereastră priveam curgerea Vltavei…

Pentru condițiile oferite (flat screen TV, espressor, frigider) prețul cerut ni s-a părut absolut rezonabil (cam $60 pe noapte) dar se putea plăti doar cu efectivo, nu cu cardul. Am înțeles imediat micile manevre evazioniste – peste tot lumea rezistă cum poate mașinăriilor statului – și am plătit cu numerar/cash/efectivo 💰…

(Fiindcă veni vorba de „micile manevre evazioniste”: pînă acum un an funcționa pe Bd. Dacia o mică rotiserie cu livrare la stradă, unde se prepara, între altele, o piftie excelentă! 

Singura mea obiecție era că doreau doar plata în numerar deși aveau POS doar că ce să vezi… „tocmai se defectase”! Cînd reforma propusă de alianța guvernamentală n-a mai permis asemenea manevre nerușinate… am rămas cu buzele umflate: a dispărut și rotiseria și piftia! În Ecuador mai au, se pare, pînă la implementarea [sic!] măsurilor antievazioniste. Aici prima prioritate o constituie lupta cu granița permeabilă la droguri din nord, de la vecinii columbieni. Mde, nu le au cu piftia…)

Din fericire un ATM al Banco Guayaquil (cel mai mic comision de retragere) era chiar vizavi de casa Laurei (deci și a noastră). Din nefericire începuse o rafală de ploaie tocmai cînd să efectuăm „operația”. Vedeți dară că nu putem fi vreodată perfect mulțumiți (dar nici perfect nemulțumiți).

Acest afiș, al mișcării feministe contra abuzurilor sexuale (Nu, înseamnă NU!), l-am fotografiat pentru că îl vedeam aievea pentru prima dată. Mă duce însă cu gîndul la bancul cu Fidel Castro care se adresa mulțimii: Camarazi! De azi încolo să mai lăsăm dansul, să muncim mai mult! ¡Trabajo si, samba no! Iar mulțimea care îl asculta începe să freamăte în ritm de samba scandînd ¡Trabajo si, samba no! ¡Trabajo si, samba no! 🤪

Păi, queridas compañeras, nu se cunoaște, bre, dintotdeauna, că „Nu”-ul unei fiice a Evei e un posibil „Da”? 🙃

Eei și unde am ieșit noi mai pe seară ca să ne nutrim? Iaca ne-au dus dorul de Český Krumlov și pașii pe ritm de Google Maps pe cealaltă parte a rîului Tomebamba, de-a lungul unei faleze frumoase, 

și trecînd prin Parque de la Madre [unde, aidoma parcului Carolina din Quito, există piste de atletism care sînt folosite de tineri (normal) dar și de vîrstnici ceea ce…. chapeau! 🎩] 

tocmai la restaurantul Golden Prague Pub !

¡Qué buena elección! Nu se făcuse încă seară deci restaurantul (o hală modernă, potrivită cu asocierea unei berării) nu era încă plin. Erau mese și afară și, evident, am preferat o masă în aer liber. Neajunsul la berării (indiferent că e vorba de un pub din București sau de un pub din Cuenca) îl constituie ecranele uriașe pe care se transmit tot timpul meciuri de fotbal. Cu răcnetele de rigoare. Dar, mă rog, le-am ignorat. 🤦🏻

Doña Rodica nu a ignorat însă, în amintirea anotimpului din patrie, o cană cu vino hervido (da, da, vin fiert la Cuenca!), 

iar în ce mă privește am ales ca fel principal de mîncare Fish & Chips (unde pescado era gătit în tempura de cerveza, „buono să te lingi pe degete”, vorba reclamei cu Patricia!).

Lovitura a dat-o tot partenera mea: a ales un șnițel praghez (Milanesa 🤣) cum n-am mai mîncat nici în Germania! Efectiv se topea în gură… 😋 

(Nu mai spun că eu am luat și postres, niște clătite cu mure în aluat și helado de vanilie… 🙈)

Ce s-ar întîmpla dacă vreun întreprinzător român, luînd exemplul reclamei de mai jos…

…ar deschide, poftim nu la Cuenca, că are doar 600000 de locuitori, ci la Quito, un restaurant cu mici de Obor? 🙃🙃🙃

La căderea serii am plecat de la „praghezii cuencani” [!]

am trecut din nou prin Parque de la Madre unde se profilau arbori locali 

și am ajuns la Casa Laura, casa noastră, cu sentimentul datoriei împlinite!!

Lumea se împarte în citadini, megieși și rurali. Nu e de mirare că și preferințele vizitatorilor lumii merg spre aceleași categorii: citadinii vor prefera clar orașele, ruralii – satele, iar surpriza emisiunii o constituie această categorie pe care am introdus-o în enumerare: megieșii, adică ăia care nu sînt nici cal, nici democrați măgar fiindcă fie au migrat de la sat la oraș dar nu se simt complet integrați, fie au trecut invers, de la oraș la sat (mai puțin în căutare de roots, mai mult împinși de proiecte personale) dar nu se simt nici ei asimilați.

Noi sîntem citadini. Fără discuție. Ne place să ne cufundăm în mulțimea anonimă și să observăm detalii. (Iaca, MDQ, metroul din Quito, care a început să fie construit în 2013 după modelul metroului madrilen și care a început să opereze la sfîrșitul anului 2023, deci e cel mai nou metrou pe care l-am întîlnit pînă acum. Toate bune și frumoase dar… haotice! Biletele sînt vîndute la casă – de aici cozi lungi. Suportul biletului este hîrtia, în fapt ți se dă un bon de hîrtie imprimat de casă de marcată estación de incio. Fiind hîrtie se mai îndoaie, na, dar asta e rău fiindcă e posibil să nu ți se permită accesul dacă nu poate fi citit codul din hîrtia boțită.

Un detaliu? Ei NU, o chestie serioasă: deși biletele au același preț, indiferent de distanță, nu poți începe călătoria cu un bilet cumpărat și nefolosit, valabil, într-o altă stație! Cu alte cuvinte nu te poți răzgîndi! 

Tari citadinii ăștia ecuadorieni! Cred că li se trage de la megieși… 😂)

Ieri și azi am vizitat și orașul vechi, cum ar veni. Ăla pe care ditai UNESCO l-a declarat pe vremuri Patrimoniu Universal, bla, bla.

Ieri ne-am dus cu metroul, azi (miercuri) am făcut traseul cu Uber. 

[De ce spuneți, îl întreb pe șofer, că aici este sierra? Din cauza altitudinii, îmi răspunde, aici sîntem la munte. Ăia de pe coastă se află pe litoral, iar cei din zonele intermediare se numesc oriental. Am aflat-o și pe-asta!]

Încerc să mă adun ca să păstrez narațiunea pe linia ei cronologică. Ieri am vizitat o catedrală uriașă dar austeră, Basílica del Voto Nacional care e undeva, în vîrful unui deal, pe scurt, urci  de-ți sare inima pe o stradă nesfîrșită (Calle García Moreno, numită anterior Calle De las Siete Cruces, ceea ce e un pic confuz fiindcă se păstrează tăblițele cu ambele denumiri) – am oprit o singură dată într-o cafenea de la un colț de stradă ca să ne hidratăm cu limonadă, suc de fructe roșii și, respectiv café frappé –

apoi ne-am mai opintit o dată, am ajuns, am intrat ($2 de persoană) eram, practic, singuri într-o clădire atît de mare 🙄, 

dar cel mai interesant mi s-a părut cum se păstra amintirea vizitei din 1985 a papei Paul Ioan al II-lea la această catedrală: era expus papamobilul folosit atunci și un manechin cu figura papei, iar pe papamobil scria cu mîndrie că fusese fabricat în Ecuador…

La intrarea în Basílica del Voto Nacional am mai văzut ceva de luat aminte: două uși masive de lemn sculptate. Pe prima pot fi observați strămoșii noștri, Adam și Eva lui, cam goi dar totuși în Grădina Raiului. (A nu se confunda cu Grădina Maicii Domnului 🙃)

Pe a doua se pare că sînt mai cuviincioși și bine îmbrăcați [!]

Ca să fiu sincer încurcasem un pic borcanele documentării: crezusem că Basílica del Voto Nacional e cea barocă și poleită cu aur, cînd colo era una „din vale” pe lîngă care trecusem: Iglesia de la Compañía, unde în loc de „compania” trebuie să citiți ordinul (strîngătorilor) iezuiți…

Păi, uite, au strîns și de la noi, chit că ortodocși, $12 taxă de intrare pe care i-am putut plăti, din fericire, con tarjeta și nu con efectivo.

Despre aur, da, era la tot pasul, opulența la ea acasă. Mă interesa însă cum se manifesta barocul în această biserică și, ca întotdeauna, m-am concentrat asupra felului în care fusese ornamentat amvonul, situat pe partea de nord a liniei arcurilor templului. Sculptat frumos, amvonul conține 250 de fețe de mici dimensiuni de heruvimi și figuri ale evangheliștilor Matei, Luca, Marcu și Ioan, precum și ale sfinților iezuiți: Sfîntul Ignațiu de Loyola și Francisc Xavier. Un element special este copilul Mîntuitorul Hristos de origine europeană.

E greu să nu te marcheze atîta bogăție dar iată că și noua noastră Catedrală a Mîntuirii Neamului din magnificul București are un element cu care depășește clar performanțele Iglesia de la Compañía: clopotul 🔔  Daniel I !!! 😂 Păi alea iezuite e mici, dom’le, mici, ale noastre, turnate respectuos în Austria, e muult mai mari! Și mai calitative. 🙃🙃🙃

Ei și după asta ne-am urcat în metrou, am coborît la stația La Carolina ca să căutăm un oficiu poștal unde se vînd timbre, n-am găsit vreun oficiu poștal deși apărea pe Google Maps (poșta e în suferință în toată lumea), am descoperit în schimb unde e Instituto de Idioma Alemán – Goethe Zentrum

Unde să fie? Pe str. Vancouver! 🤣

Ne-a prins ploaia, am chemat un Uber, am ajuns acasă și după o oră (ploaia mai îngenase) am ieșit să mîncăm în apropiere la De la Llama. 

Iată de ce se cheamă așa

Seara, înainte de culcare ne-am pus de acord asupra cazării în Cuenca, am făcut și check in-ul și am terminat și penultima zi în Quito.

Astăzi planul a fost altul: am renunțat la metrou (frumos, modern, sigur, că e păzit ostentativ ca mai toate „obectivele” de armată – de exemplu un teatru liric frumos din centrul vechi era păzit suplimentar, de show off, și de o tanchetă!!! – dar încă… ăăă… nerodat administrativ), am luat un alt Uber și am ajuns, într-un trafic de tip București, în 40 de minute, la Plaza de San Francisco. 

Plaza de San Francisco are ceva din așezarea Pieței Sfatului din Brașov. Cu Tâmpa cu tot.

Am intrat în biserica San Francisco , era oficiat un serviciu divin, am privit, am fotografiat (nu era permis dar asta am aflat prea tîrziu 🤷🏻‍♂️) și apoi am luat-o la pas spre cartierul La Ronda din centrul vechi, prezentat ca cel mai bine păstrat, cu meșteșugari autentici, etc. Ei bine, azi (miercuri) nu erau dispuși să deschidă mai devreme de după-amiază. Noi ne grăbeam fiindcă se anunțase o altă ploaie. 

Ce să zic? Era interesat dar de unde venim noi (Europa, nu América del norte) mai văzusem și meșteșuguri, și cartiere „autentice” overpriced… Parcă mai bine pentru noi, citadinii par excellence, era în cartierul nou, chiar posh, în care stăteam, pe Avenida 6 de Diciembre, de unde traversam pe străduța Irlanda spre Avenida República de El Salvador ca să păpăm…

Și unde ne-am oprit azi?

La Piula. De ce îi spune așa?

Pentru că puiul, în spaniolă, așa face „pui, pui, pui”… 😂

La întoarcere, un stop la Ukö Bread, pe Irlanda, pentru un espresso minunat, cu arome doar aici prezente, în America de Sud (cred că voi scrie în curînd despre aromele astea) și un tort de ciocolată (că dacă nu aici, atunci unde?). 

Am ajuns acasă. S-a lăsat o ceață deasă, fenomen curios…

Mîine (joi) la 10:10 decolăm spre Cuenca.

Nu înseamnă că nu poți arde etapele, fiindcă ești din România, mi-a spus profesorul Eben Moglen după un curs la școala de vară de drept american care se desfășura în 1994 la Leiden, în Olanda.

Mi-am amintit de multe ori această remarcă a lui: călătorind, poți să vezi că, în contexte favorabile, țările du tiers monde pot avea progrese nebănuite de cei care (încă) se consideră buricul lumii. În Zambia am putut plăti niște fructe cu telefonul într-un sat prăpădit (mai in the middle of nowhere, știți?). În prima vizită în Hong Kong, în 2011, am realizat că New Yorkul devenise „un mic copil” în materie de imagini iconice memorabile. Și exemplele continuă la nesfîrșit și sînt la îndemînă tuturor. 

Să nu uit însă că povestesc despre Quito, unde am petrecut prima noapte într-un edificio splendid pentru că…

…ideea simplă și de urmat în materia de cazare într-un oraș mare în care fie se stabilesc expați, fie există o comunitate de business, este că, dacă dorești confort, să NU cauți să închiriezi un spațiu în centrul istoric al orașului!

Acolo hotelurile costă scump (zona, deh…) și sînt amenajate (ca să nu scriu încropite) în spații „încărcate de istorie”, ceea ce în principiu e OK, însă, evident, nu pot ține pasul cu cerințele moderne (prize USB, un mic exemplu) și nici nu ar putea să o facă decît la un cost prohibitiv.

Așa stînd lucrurile am ales un apartament din Edificio Atelier care are 90 mp (inclusiv o terasă imensă spe Avenida 6 de Diciembre) în care, în afară de dormitor și de baie, mai dispunem de o cameră amenajată ca dressing, un WC de serviciu și un living open space cu două fotolii și o canapea. (Hotă, microwave, frigider uriaș, etc.) 

Dar n-am terminat: la un preț un pic sub $50 /noapte avem și acces la sala de fitness, piscina indoor și saună.

Am fost pe acoperiș (etajul 16) și, pe lîngă faptul că acolo se găsea gazon adevărat, nu sintetic, că aveai panorame uluitoare ale Quito (by day or by night), 

colocatarii din Edificio Atelier puteau pune și de-un barbecue, grătarul și spațiul de spălat erau prezente alături de mese și scaune. 

La acest ultim etaj 16 se află și sala de squash pe lîngă vestiare și baños.

Același raționament l-am aplicat în Auckland sau la… Iași (!) – am găsit apartamente complet și modern mobilate și – important – situate central. Iar prețul, față de “centro historico”, nici nu mai trebuie menționat.

Nu pot să termin prezentarea fără s-o pomenesc pe Rita, o lituaniancă de 38 de ani, educată, simpatică și cu dorința adevărată de a-ți fi de folos, 

cea care ne-a înmînat cheile apartamentului. (E adevărat, mi-a mărturisit că vede mai rar europeni în Quito… Se expatriase aici direct din Lituania? Nu, din Anglia…)

N-am făcut mare lucru în ziua în care am ajuns, seara am ieșit să mîncăm „în zonă” și am avut primul contact cu reședințe, magazine elegante, multe cafenele, restaurante și brutării artizanale franțuzești sau italienești la alegere, 

hoteluri impunătoare noi nouțe sau, ici, colo, clădiri ministeriale care erau și ele impunătoare și cît se poate de noi…

Mi-am zis, „da, se adeverește ce am citit despre arhitectura din Quito” – fiindcă mai citesc și eu înainte de plecare și, culmea!, uneori îmi mai rămîne ceva în 🧠…

Nu vreau să pară că fac paradă de cunoștințe așa că, nefiind vorba de o lucrare de doctorat (unde am înțeles că, mai nou, în patrie, poți să copiezi ce și cît vrei), ci doar de un blog de călătorie, ar fi frumos să indic și sursa informației. Am citit despre noua arhitectură din Quito în 2025 într-un articol scris de Edwin Heathcote care este criticul de arhitectură și design al Financial Times.

Ieri, la pas, am străbătut amîndoi coechipierii o bucățică din parcul La Carolina, situat în centrul zonei de business din Quito, un fel de Central Park al Quito, fiindcă prima comparație care îți vine în minte este cu parcul newyorkez străjuit și acela de jur împrejur de clădiri înalte. În La Carolina există o pistă de atletism (intens folosită!!), există un lac mic pe care poți merge cu hidrobicicleta, există poduri peste acest lac (ca în parcul Regele Mihai I – da, știu, și mie îmi stă în gît dar asta e acum denumirea oficială a parcului Herăstrău 🤦🏻), spații de skateboarding, o grădină botanică și nu pot încheia fără să amintesc că o cruce albă, impozantă, pe care am văzut-o în La Carolina, marchează locul de unde, în 1985, Papa Paul Ioan al II-lea a cuvîntat mulțimii.

Pînă să intrăm în parc am văzut și inscripția Uribe Schwarzkopfpe o clădire. 

Veți vedea că de acest Uribe Schwarzkopf se leagă multe. [Chiar și clădirea unde stăm acum, terminată în 2023.]

Scria Edwin Heathcote: „La poalele Anzilor, la aproape 3.000 de metri deasupra nivelului mării (doar La Paz este o capitală mai înaltă), ai putea crede că Quito nu ar avea de ce să căute și mai multă înălțime. Totuși, de peste un deceniu, firma de dezvoltare imobiliară Uribe Schwarzkopf a construit o succesiune de clădiri de apartamente înalte, cu o ambiție remarcabilă. Nume cunoscute, printre care BIG (Bjarke Ingels Group), MAD, MVRDV, Tatiana Bilbao, Jean Nouvel și Moshe Safdie, au fost însărcinate să injecteze orașului Quito o doză de adrenalină arhitecturală. Dezvoltatorul a finalizat peste 200 de proiecte în Quito, iar roadele muncii sale transformă acum orizontul orașului.

Fondată de arhitectul Tommy Schwarzkopf în 1973, compania moștenește o tradiție a

modernismului ecuadorian influențat de Europa Centrală. Țara a cunoscut un val de imigrație din ceea ce era atunci Cehoslovacia, după Acordul de la München din 1938 și în

timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe măsură ce cetățenii evrei au fugit de naziști.

Aceștia au găsit un oraș mic și liniștit, definit de moștenirea sa colonială, și au introdus un stil arhitectural nou și elegant – unul provenit dintr-o țară care se bucurase de

redefinirea peisajelor urbane post-independența austro-ungară, pînă cînd acestea au fost din nou zdrobite de război.”

Avem așadar o explicație solidă și lămuritoare de ce Quito ne-a apărut așa de impresionant în partea sa de istorie recentă: la bază a stat un accident istoric, iar cei care au avut putere de decizie (inclusiv financiară) în Quito au știut să profite de oportunitate.

În 2006 am făcut – cu Nissanul Micra condus de partenera mea de travel teambuilding – o neuitată călătorie în Suedia. Acolo, la Malmö, se află o clădire impresionantă 

de care ne-am adus aminte imediat astăzi, în Quito: Turning Torso / The Torsion Tower, al arhitectului catalan Santiago Calatrava.

O puteți compara cu Qondesa, proiectată de firma de arhitectură a lui Ma Yansong, care prezintă linii metalice care se învîrt în spirală de-a lungul clădirii, ca niște viță de vie răsucită.

Inspiratorul modestei noastre cercetări în Quito, Edwin Heathcote, are și un răspuns la o întrebare care ne stă pe buze: cît costă?

„În ciuda prezenței acestor vedete ale arhitecturii, Quito nu este Manhattan, iar La

Carolina nu este Central Park. Prețurile apartamentelor variază între 1.800 și 3.200 de

dolari pe metru pătrat. „Puteți cumpăra unul dintre apartamentele noastre din parc pentru 100.000 de dolari“, spune Joseph. Ofertele de top din Iqon și Aquarela costă în jur de ojumătate de milion de dolari americani. „Nu putem vinde la prețuri precum cele din

Londra sau New York.”

Gîndiți-vă doar la o singură comparație, suficientă pentru a vă provoca amețeli, chit că nu din cauza altitudinii ca la Quito: la noi 🇷🇴 unul dintre dezvoltatorii imobiliari a fost… Gică Becali 🤦🏻, în Quito este acest Uribe Schwarzkopf…

Foarte interesantă observația sociologică transformată în linie de arhitectură modernă în Quito: 

„Tommy [Schwarzkopf] spune că în Quito se observă de mult timp „abandonul clasei de mijloc din centrul istoric”; acesta a devenit din ce în ce mai puțin atractiv ca centru rezidențial, pe măsură ce clădirile se degradează. La începutul anilor 2000, aproape o jumătate de milion de ecuadorieni locuiau în Spania și nu mult mai puțini în SUA. „Ei și copiii lor, care au crescut în Europa, s-au obișnuit cu un stil de viață mai european, mediteranean, trăind în

oraș, mergînd la restaurante și cafenele, mergînd pe jos în loc să folosească mașinile tot timpul“, spune Joseph. Blocurile de apartamente urbane ale dezvoltatorului sînt concepute pentru a deservi grupurile în schimbare, dar și, sugerează ei, pentru a-i atrage înapoi ca să investească în patria lor.”

Nu știu dacă pe malul Dîmboviței vom avea vreodată măcar un crîmpei din visele realizate ale lui Schwarzkopf dar dacă tot se vorbește că românii vor să se întoarcă acasă poate ar fi bine ca cineva să spună că nu vor să se întoarcă la niște învinși, ci la niște învingători.

….ajunsă aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi tăcu.

Ați citit Bacovia? Eu nu l-am citit nici cînd era predat la liceu și cu atît mai puțin ulterior, dar tot știu că omul are o „fixă” cu ploaia, cu tristețea etc.

Iată o „monstră”:

Da, plouă cum n-am mai văzut…

Și grele talăngi adormite,

Cum sună sub șuri învechite!

Cum sună în sufletu-mi mut!

Oh, plânsul și când plouă!

Buun, deci așa stăm cu sensibilitatea românească la ploaie. Nu mi-o însușesc dar asta e problema mea.

Ați citit Gabriel García Márquez? Eu nu. Nu-mi plac frazele kilometrice. No me gusta este estilo suelto. Dar, ca tot omul, am auzit și eu că alții îl apreciază, ba chiar că a primit și premiul Nobel pentru literatură la un moment dat. (Părerea mea – sincer, e multă politică la Márquez ăsta; iarăși, e problema mea că nu-mi însușesc aprecierile ‘telectualilor români la adresa lui.)

Ne aflăm în peisajul familiar lui Márquez. Sîntem la Mindo, în Ecuador, și plouă. Repet, n-am citit Márquez, ca atare nici O sută de ani de singurătate unde apare magicul Macondo, dar ca tot românul cu liceu terminat în secolul trecut, prin anii ‘70, știu că și la Macondo / Márquez plouă serios. (Mai exact, o ploaie torențială și neobosită cade asupra lui Macondo timp de patru ani, unsprezece luni și două zile. 🙄)

Ei, reunind Bacovia cu Márquez, aveți panorama cît se poate de exactă a orășelului Mindo unde oamenii vin nu pentru că plouă, ci pentru că speră să NU plouă și să se bucure de  „gradul înalt de biodiversitate din zona protejată Mindo-Nambillo a pădurii dintre nori.” Adică să vadă păsări colibri și fluturi Mariposa. Poate și tucani.

Nu e un accident că, vai, s-a întîmplat tocmai cînd am ajuns noi la Mindo – a plouat în fiecare zi! 

Ca bucureșteni obișnuiți cu praful strămoșesc, caracteristica asta a ploii zilnice ne-a lungit inițial fețele. Dar aici nu plouă nici ca în Bacovia, nici nesfîrșit ca în Macondo: ploaia nu e intensă însă se simte cam tot timpul o burniță fină. Pe de altă parte afară e mai cald decît în casă, iar umezeala o simți și pe haine cînd le îmbraci. 🤔 

Cînd și cînd apar din nori crestele unor munți de statură joasă, se simte chiar căldura soarelui ca apoi să o luăm de la început…

Ne-am gîndit cam ce fel de caractere umane modelează clima asta și tot ce pot spune este că pare că oamenii pot fi veseli dar nu și exuberanți. 🤷🏻‍♂️

[Păi nu sînt latinos? Da, dar… altfel. Și, la urma urmei, avem de a face cu o populație metisată, deci chiar „latinos” nu se pune.

San Pedro de Atacama

Aș putea face o paralelă cu satul San Pedro de Atacama, de la buza deșertului din nordul Chile: și acolo lumea trăiește de pe urma turismului și – păstrînd proporția populației dintre San Pedroși Mindo – e cam același număr de cîrciumi, magazine artizanale și agenții de turism pe cap de locuitor. În Atacama aridă prezența turiștilor se simte însă la tot pasul, în Mindo cel ploios localnicii sînt cei care dau tonul, turiștii sînt unii care par rătăciți…

În primele două zile pline petrecute aici ne-am bucurat cu adevărat de retreat-ul din marginea pădurii cu păsărele mii! 

Am citit, am privit, am făcut cîte un tur pe „corso” din Mindo, am revenit la hotel și spre seară am ieșit să mîncăm.

În cea de a treia și ultima am ieșit un pic din oraș să vedem „profesionist” și mariposas și păsările colibri.

A fost o experiență unică, de o delicatețe extremă și nu ne-am fi iertat vreodată comoditatea de a amîna întîlnirea cu natura.

Aici chiar se aplică zicala „o imagine spune mai mult decît o mie de cuvinte” așa că cel mai bun lucru pe care îl pot face este să aleg cîteva fotografii din paradis.

Mîine, duminică, plecăm din Mindo / Macondo. Urmează (din nou) Quito, patru nopți.

Aeroportul din Madrid e la fel de haotic la plecare așa cum e și la sosire. Și Otopeniul e haotic dar măcar e mai mic. Pe aeroportul Barajas mergi kilometri… Sigur, după atîtea repetiții acum știam la ce să ne așteptăm dar kilometrii ăia tot trebuiau parcurși. O parte cu metroul aeroportului, cum e cazul cu terminalul 4S de unde plecam. În fine, scăpasem de bagaj chiar de la intrare, aveam fiecare doar cîte un rucsac 🎒și așa echipați am trecut de security check, partenera Rodica a remarcat și schimbarea porții de îmbarcare anunțate inițial, alte sute de metri, și ne-am instalat la poarta… nouă (ca…) în așteptare. Airbusul 350-900 în care urma să ne îmbarcăm primise un nume de legendă muzicală – Paco de Lucía.

Două reprezentante ale generației Alpha, așezate pe pardoseală chiar lîngă mine, își omorau timpul cu inevitabilul telefon mobil din dotare. Mă gîndeam la voluptatea cu care se așezaseră pe jos. Probabil că generația noastră de teambuilding travelers poartă în sine prejudecăți adînc înrădăcinate de ordin medical (microbi) sau social („cum să te lungești pe podea în public??” 🤦🏻). 

Sau era o reminiscență hipiotă, contestatară, de care „alfiotele” nici nu aveau habar. 🤷🏻‍♂️

În fine, ne-am urcat în gigantul ăla ✈️ și ne-am dus spre locurile nostre: alesesem ca întotdeauna un tandem de două locuri chiar la coada avionului. Restul, la „Economy”, erau trei cîte trei și a trecut de mult vremea cînd mai puteai spera că dacă rezervi două locuri dintr-o formație de trei al treilea va rămîne liber…

Alături de personalul de cabină „matur” mai erau pe post de însoțitor de bord și doi tineri, cam de douăzeci de ani. Am glumit la început cu unii dintre ei dar adevàrul e că serviciul la bord a fost pînà la sfîrșit prost și haotic. Din meniu mi-a plăcut cu adevărat doar antreul cu cremă de brînză cu ierburi „spaniole”. Vinul roșu 🍷 era și el de apreciat.

Am văzut un film japonez slab (Gekijoban Doctor-X) din 2024 cu Ryôko Yonekura în rolul principal, cel al unei tinere doctorițe, chirurg independent, care nu dă niciodată greș, un gen de robot medical, iar robot îți vine adeseori în minte cînd te gîndești la japonezi. Ca salata scenariului să fie perfectă aflăm că ea își desăvîrșise pregătirea în… Cuba!!

(Asta are totuși oarecare sens, medicii cubanezi sînt apreciați fiindcă, în lipsă de echipamente performante ca în vest, și-au dezvoltat la maximum simțul clinic.)

În fine, e o comedie cu accente dramatice în care apar și replici ca „simțul reproducerii și al morții sînt cel mai extraordinar program încorporat în ADN-ul uman.” [sic!]

Erau și filme cu box office (di Caprio în “Children of the Flower Moon”) dar nu trec printr-un mood în care să apreciez introspecții à la amaricaine…

Ce m-ar fi mulțumit cu adevărat să văd?

Nenumărate episoade cu The Simpsons!!! Da. Aud însă că și Homer căzuse la un moment dat într-o dizgrație de inspirație woke. Nu mă miră nimic: mama proștilor e mereu gravidă…

După cîteva turbulențe – „de aer clar”, m-a lămurit partenera care lucrase o viață în aviație – zborul a fost OK.

Doar că… mai lung cu o oră. 😳 Am plecat cu întîrziere de o orădin Madrid – explicată de căpitanul Jorge Gutiérrez pur și simplu prin pierderea slotului [intervalul de timp desemnat pentru decolare pe aeroport]!

Ulterior, cînd intrasem în plafonul gros de nori de deasupra Quito, același căpitan s-a mai scuzat odată explicîndu-ne că și dacă am fi plecat la timp tot ar fi trebuit să dăm tîrcoale aeroportului de destinație… cam o oră: afară era o ploaie diluvionară…

Nu știu ce să zic. Ba îl cred, ba, mai degrabă, nu-l cred. Cert este că așa zborul a durat 12 ore și jumătate. ☹️

La controlul pașapoartelor de la aeroport am fost întrebat brusc „de ce ați venit în Ecuador?” Am tăcut vreo două secunde în timp ce îmi imaginam ce față ar fi făcut dacă i-aș spus Vine a buscar trabajo. Și, sigur, i-am spus Turism.

Am stat la cea mai mare coadă la banda de bagaje ever (ce-or căra din Europa în bagajele lor uriașe cei din Anzi? 🙄) și după ce le-am recuperat a trebuit să le introducem pe toate, inclusiv gecile de pe noi, în niște scanere mari… ???

S-a dovedit că era un scanner pentru împiedicarea introducerii ilegale de produse vegetale, în cazul meu un măr 🍏…

A fost prima jertfă pe altarul acordului MERCOSUR: eu le-am dat mărul meu, dar ei nu mi-au dat o guava, acolo…

Cel mai bine a fost că n-am ratat întîlnirea cu don Cesar, șoferul nostru. Avea în mîini o foaie A4 pe care erau scrise 3 cuvinte așezate unul sub altul: DORIN LUCIAN MARCIANO [sic!]

Eu/noi eram ăla/ăia… 🙃

Șoferul a fost excelent. A condus tăcut. Așezat lîngă el, în față, l-am lămurit repejor că sîntem muy cansados ​​después del largo vuelo desde Madrid și… am adormit! 💤 💤 

Nici nu prea aveai ce să vezi: era noapte și ceață pe tot drumul. Care drum a fost parțial o autovia și parțial o șosea obișnuită și impecabilă. Totuși, pînă să adorm, l-am întrebat pe don Cesar ce era cu anunțul ăla repetat cu amenda [multa] de fix $136 (nici mai mult, nici mai puțin). M-a lămurit că era pentru cei care parchează pe marginea autostrăzii❗️

Am ajuns la destinație pe la ora locală 22:10. Ne aștepta o domnișoară drăguță, vorbitoare de engleză. Recepția pensiunii (că-i spunea Hotel Boutique e o chestie de marketing) era chiar la barul de pe terasa unde se servea și desayuno. 

Dar ne-a plăcut ce am văzut, ne-a plăcut și camera (avea cel mai mare pat în care am dormit vreodată!), și baia, era foarte curat, iar fereastra se deschidea chiar spre pădurea cu păsărele.

Era noapte însă. Ele dormeau. Și – cu mare poftă – le-am urmat exemplul!