Ați citit Bacovia? Eu nu l-am citit nici cînd era predat la liceu și cu atît mai puțin ulterior, dar tot știu că omul are o „fixă” cu ploaia, cu tristețea etc.
Iată o „monstră”:
Da, plouă cum n-am mai văzut…
Și grele talăngi adormite,
Cum sună sub șuri învechite!
Cum sună în sufletu-mi mut!
Oh, plânsul și când plouă!
Buun, deci așa stăm cu sensibilitatea românească la ploaie. Nu mi-o însușesc dar asta e problema mea.
Ați citit Gabriel García Márquez? Eu nu. Nu-mi plac frazele kilometrice. No me gusta este estilo suelto. Dar, ca tot omul, am auzit și eu că alții îl apreciază, ba chiar că a primit și premiul Nobel pentru literatură la un moment dat. (Părerea mea – sincer, e multă politică la Márquez ăsta; iarăși, e problema mea că nu-mi însușesc aprecierile ‘telectualilor români la adresa lui.)
Ne aflăm în peisajul familiar lui Márquez. Sîntem la Mindo, în Ecuador, și plouă. Repet, n-am citit Márquez, ca atare nici O sută de ani de singurătate unde apare magicul Macondo, dar ca tot românul cu liceu terminat în secolul trecut, prin anii ‘70, știu că și la Macondo / Márquez plouă serios. (Mai exact, o ploaie torențială și neobosită cade asupra lui Macondo timp de patru ani, unsprezece luni și două zile. 🙄)
Ei, reunind Bacovia cu Márquez, aveți panorama cît se poate de exactă a orășelului Mindo unde oamenii vin nu pentru că plouă, ci pentru că speră să NU plouă și să se bucure de „gradul înalt de biodiversitate din zona protejată Mindo-Nambillo a pădurii dintre nori.” Adică să vadă păsări colibri și fluturi Mariposa. Poate și tucani.
Nu e un accident că, vai, s-a întîmplat tocmai cînd am ajuns noi la Mindo – a plouat în fiecare zi!
Ca bucureșteni obișnuiți cu praful strămoșesc, caracteristica asta a ploii zilnice ne-a lungit inițial fețele. Dar aici nu plouă nici ca în Bacovia, nici nesfîrșit ca în Macondo: ploaia nu e intensă însă se simte cam tot timpul o burniță fină. Pe de altă parte afară e mai cald decît în casă, iar umezeala o simți și pe haine cînd le îmbraci. 🤔
Cînd și cînd apar din nori crestele unor munți de statură joasă, se simte chiar căldura soarelui ca apoi să o luăm de la început…
Ne-am gîndit cam ce fel de caractere umane modelează clima asta și tot ce pot spune este că pare că oamenii pot fi veseli dar nu și exuberanți. 🤷🏻♂️
[Păi nu sînt latinos? Da, dar… altfel. Și, la urma urmei, avem de a face cu o populație metisată, deci chiar „latinos” nu se pune.
San Pedro de Atacama
Mindo, Pichincha, Ecuador
Aș putea face o paralelă cu satul San Pedro de Atacama, de la buza deșertului din nordul Chile: și acolo lumea trăiește de pe urma turismului și – păstrînd proporția populației dintre San Pedroși Mindo – e cam același număr de cîrciumi, magazine artizanale și agenții de turism pe cap de locuitor. În Atacama aridă prezența turiștilor se simte însă la tot pasul, în Mindo cel ploios localnicii sînt cei care dau tonul, turiștii sînt unii care par rătăciți…
În primele două zile pline petrecute aici ne-am bucurat cu adevărat de retreat-ul din marginea pădurii cu păsărele mii!
Am citit, am privit, am făcut cîte un tur pe „corso” din Mindo, am revenit la hotel și spre seară am ieșit să mîncăm.
În cea de a treia și ultima am ieșit un pic din oraș să vedem „profesionist” și mariposas și păsările colibri.
A fost o experiență unică, de o delicatețe extremă și nu ne-am fi iertat vreodată comoditatea de a amîna întîlnirea cu natura.
Aici chiar se aplică zicala „o imagine spune mai mult decît o mie de cuvinte” așa că cel mai bun lucru pe care îl pot face este să aleg cîteva fotografii din paradis.
Mîine, duminică, plecăm din Mindo / Macondo. Urmează (din nou) Quito, patru nopți.
Aeroportul din Madrid e la fel de haotic la plecare așa cum e și la sosire. Și Otopeniul e haotic dar măcar e mai mic. Pe aeroportul Barajas mergi kilometri… Sigur, după atîtea repetiții acum știam la ce să ne așteptăm dar kilometrii ăia tot trebuiau parcurși. O parte cu metroul aeroportului, cum e cazul cu terminalul 4S de unde plecam. În fine, scăpasem de bagaj chiar de la intrare, aveam fiecare doar cîte un rucsac 🎒și așa echipați am trecut de security check, partenera Rodica a remarcat și schimbarea porții de îmbarcare anunțate inițial, alte sute de metri, și ne-am instalat la poarta… nouă (ca…) în așteptare. Airbusul 350-900 în care urma să ne îmbarcăm primise un nume de legendă muzicală – Paco de Lucía.
Două reprezentante ale generației Alpha, așezate pe pardoseală chiar lîngă mine, își omorau timpul cu inevitabilul telefon mobil din dotare. Mă gîndeam la voluptatea cu care se așezaseră pe jos. Probabil că generația noastră de teambuilding travelers poartă în sine prejudecăți adînc înrădăcinate de ordin medical (microbi) sau social („cum să te lungești pe podea în public??” 🤦🏻).
Sau era o reminiscență hipiotă, contestatară, de care „alfiotele” nici nu aveau habar. 🤷🏻♂️
În fine, ne-am urcat în gigantul ăla ✈️ și ne-am dus spre locurile nostre: alesesem ca întotdeauna un tandem de două locuri chiar la coada avionului. Restul, la „Economy”, erau trei cîte trei și a trecut de mult vremea cînd mai puteai spera că dacă rezervi două locuri dintr-o formație de trei al treilea va rămîne liber…
Alături de personalul de cabină „matur” mai erau pe post de însoțitor de bord și doi tineri, cam de douăzeci de ani. Am glumit la început cu unii dintre ei dar adevàrul e că serviciul la bord a fost pînà la sfîrșit prost și haotic. Din meniu mi-a plăcut cu adevărat doar antreul cu cremă de brînză cu ierburi „spaniole”. Vinul roșu 🍷 era și el de apreciat.
Am văzut un film japonez slab (Gekijoban Doctor-X) din 2024 cu Ryôko Yonekura în rolul principal, cel al unei tinere doctorițe, chirurg independent, care nu dă niciodată greș, un gen de robot medical, iar robot îți vine adeseori în minte cînd te gîndești la japonezi. Ca salata scenariului să fie perfectă aflăm că ea își desăvîrșise pregătirea în… Cuba!!
(Asta are totuși oarecare sens, medicii cubanezi sînt apreciați fiindcă, în lipsă de echipamente performante ca în vest, și-au dezvoltat la maximum simțul clinic.)
În fine, e o comedie cu accente dramatice în care apar și replici ca „simțul reproducerii și al morții sînt cel mai extraordinar program încorporat în ADN-ul uman.” [sic!]
Erau și filme cu box office (di Caprio în “Children of the Flower Moon”) dar nu trec printr-un mood în care să apreciez introspecții à la amaricaine…
Ce m-ar fi mulțumit cu adevărat să văd?
Nenumărate episoade cu The Simpsons!!! Da. Aud însă că și Homer căzuse la un moment dat într-o dizgrație de inspirație woke. Nu mă miră nimic: mama proștilor e mereu gravidă…
După cîteva turbulențe – „de aer clar”, m-a lămurit partenera care lucrase o viață în aviație – zborul a fost OK.
Doar că… mai lung cu o oră. 😳 Am plecat cu întîrziere de o orădin Madrid – explicată de căpitanul Jorge Gutiérrez pur și simplu prin pierderea slotului [intervalul de timp desemnat pentru decolare pe aeroport]!
Ulterior, cînd intrasem în plafonul gros de nori de deasupra Quito, același căpitan s-a mai scuzat odată explicîndu-ne că și dacă am fi plecat la timp tot ar fi trebuit să dăm tîrcoale aeroportului de destinație… cam o oră: afară era o ploaie diluvionară…
Nu știu ce să zic. Ba îl cred, ba, mai degrabă, nu-l cred. Cert este că așa zborul a durat 12 ore și jumătate. ☹️
La controlul pașapoartelor de la aeroport am fost întrebat brusc „de ce ați venit în Ecuador?” Am tăcut vreo două secunde în timp ce îmi imaginam ce față ar fi făcut dacă i-aș spus Vine a buscar trabajo. Și, sigur, i-am spus Turism.
Am stat la cea mai mare coadă la banda de bagaje ever (ce-or căra din Europa în bagajele lor uriașe cei din Anzi? 🙄) și după ce le-am recuperat a trebuit să le introducem pe toate, inclusiv gecile de pe noi, în niște scanere mari… ???
S-a dovedit că era un scanner pentru împiedicarea introducerii ilegale de produse vegetale, în cazul meu un măr 🍏…
A fost prima jertfă pe altarul acordului MERCOSUR: eu le-am dat mărul meu, dar ei nu mi-au dat o guava, acolo…
Cel mai bine a fost că n-am ratat întîlnirea cu don Cesar, șoferul nostru. Avea în mîini o foaie A4 pe care erau scrise 3 cuvinte așezate unul sub altul: DORIN LUCIAN MARCIANO [sic!]
Eu/noi eram ăla/ăia… 🙃
Șoferul a fost excelent. A condus tăcut. Așezat lîngă el, în față, l-am lămurit repejor că sîntem muy cansados después del largo vuelo desde Madrid și… am adormit! 💤 💤
Nici nu prea aveai ce să vezi: era noapte și ceață pe tot drumul. Care drum a fost parțial o autovia și parțial o șosea obișnuită și impecabilă. Totuși, pînă să adorm, l-am întrebat pe don Cesar ce era cu anunțul ăla repetat cu amenda [multa] de fix$136 (nici mai mult, nici mai puțin). M-a lămurit că era pentru cei care parchează pe marginea autostrăzii❗️
Am ajuns la destinație pe la ora locală 22:10. Ne aștepta o domnișoară drăguță, vorbitoare de engleză. Recepția pensiunii (că-i spunea Hotel Boutique e o chestie de marketing) era chiar la barul de pe terasa unde se servea și desayuno.
Dar ne-a plăcut ce am văzut, ne-a plăcut și camera (avea cel mai mare pat în care am dormit vreodată!), și baia, era foarte curat, iar fereastra se deschidea chiar spre pădurea cu păsărele.
Era noapte însă. Ele dormeau. Și – cu mare poftă – le-am urmat exemplul!
Acum cîteva zile am bătut cu privirea mai departe decît de obicei, spre un raft întunecat al unui dulap din bucătărie. Bine ferit trona un obiect pe care l-am cumpărat cu vreo douăzeci de ani în urmă de la Budapesta, cred că de la Piața Centrală (Nagyvásárcsarnok): o chisea de miere cu o ceramică frumos smălțuită, cu bețigașul de lemn pe care roteai alene mierea înainte de a o depune, tartinabil, pe felia de pîine cu unt…
Obiectul, deși nu l-am mai folosit de mult, e prea dichisit ca să te dispensezi de el. L-am mai luat odată în mînă și mi-am dat seama că era mai greu decît ar fi trebuit, oricum mierea n-o mai turnam acum din borcanul de „Gusturi românești“ în chiseaua ungurească 😊
Dar ce să fie acolo? Am dat jos capacul și înăuntru am văzut un con de brad și două fluiere de plastic albastre [sic!], pe lîngă alte mărunțișuri. „Tu știai că în vasul ăla de miere, am interogat-o pe brava soție care se luptă perpetuu cu entropia sistemului izolat reprezentat de micul nostru apartament, se află două fluiere??“
Răspunsul a venit rapid și neașteptat: „Da, e de pe vremea cînd mai ieșeam la demonstrații…“ Apoi, văzîndu-mă buimac, mi-a explicat încă odată că, da, participasem la demonstrații „pe vremuri“ [asta înseamnă cu 10 ani în urmă] „înarmați“ și cu… fluierele alea de plastic…
Peste cîteva ore vom decola spre Madrid, de acolo mai departe, etc. dar rostul evocării chiselei în care se ascund și acum două fluiere albastre de plastic este că măsoară nu doar scurgerea timpului, ci și schimbarea noastră odată cu această panta rhei…
Uite, nu mai cred deloc că masele de protestatari înarmate cu fluiere pot schimba ceva. Rodica a rămas mai entuziastă, e clar mai tînără decît mine ca atitudine, dar am ajuns să prețuiesc mai mult libertatea asta de a divaga de capul meu decît să mă înregimentez unui curent care, invariabil, pornește bine și se termină haotic, într-o stare intermediară, de negentropie, dacă e pe vorba că ne apucăm de legile stabilității sistemelor…
Aflu de dimineață că plecăm din 🇷🇴 tocmai de Ziua Ursului Brun (!) La un post de televiziune o doamnă în vîrstă pledează nu pentru eutanasierea, ci pentru… castrarea lor!! 🙄 Ce să zic? Dacă doamnei i se pare că asta e soluția…
Am ieșit din casă cîțiva metri pînă la magazinul polonez (Frooface parte dintr-un lanț po-lo-nez, stimați followers) care avantajul că un sandviș bun costă 12 lei față de 55 la Otopeni. Aerul era plăcut. Aerul e întotdeauna plăcut cînd pe jos e zăpadă. Ce căutăm în Ecuador? Ei, e (și) o țară muntoasă, ne vom acomoda.
La plecare arătam ca mai sus: zîmbitor, cu ghiocei.
Uber-ul a sosit într-un minut, traficul a fost minimal, Bucureștiul… hibernal. 🥶
Aeroportul Otopeni e mai haotic decît în toamnă. Se lucrează. Iar vom avea linie de metrou! 🤦🏻
Doamna din fața mea la coada de la check in poartă cu mîndrie un sac pe care scrie GEMEINSAM WEITER! Iată un îndemn aparent valabil. Dar împreună cu cine? Că mai departe asta e, așa mergem cu toții…
Security bifat fără nervi, ajungem la poarta „noastră” ne așezăm pe scaune poziționate spre ieșirea de urgență, văd cu plăcere pe mînere UBS sockets cînd…
„Nu vă supărați, vă rugăm să vă ridicați, trebuie să mutăm scaunele…” Trei gealați pentru o treabă potrivită unul singur. Întreb dacă odată mutate scaunele vor fi racordate și la rețea (oricare ar fi ea). „Aa, nu, păi nici [unde erau înainte] n-avea…” O întreb pe doamna „de la birouri” care se pare că îi supravegheză care dintre cei trei e… Dorel? Surîde și îmi răspunde complice: „cred că toți trei…”
Afară, pe geam, vedem avioanele aliniate la sloturile lor. E frumos iarna la noi!
…frumos sau nu, să aștepți îmbarcarea pentru o cursă low-cost de Madrid, e o experiență etnică și… puternică! Cînd o fi început exodul etniei rome spre peninsula iberică? Cu siguranță nu din zona noastră au pornit, cel mai probabil din Africa. Dar asta a fost odată. Acum vin din Rumânia, vere! Și vin, și vin…
Mai bine ilustrez experiența cu fotografia făcută unui puști (Bogdan) care, ca și mine, se plictisea și arunca în sus perna. Aș fi aruncat și eu cu ceva dar, adult fiind, trebuia să mă comport altfel. Asta e, copii! Adulții au o viață grea.
Scriam cele două paragrafe de mai sus în avion, după vreo oră de la decolare. Aveam locul spre culoar. Deodată m-am simțit bătut pe umăr, m-am întors și am văzut un bărbat cu barbă sură, pînă în 60 de ani care, incredibil!, mi se adresează cu următoarele cuvinte „Am văzut cum scrieți despre romi, să vă fie rușine, văd că sînteți un domn, nu mă așteptam… să vă fie rușine”
Era așezat pe un rînd în spate, tot spre culoar dar oblic față de mine! Inchizitorul avea brațe tatuate și vorbea „sfătos”, un fel de Gelu Duminică genul bulibașă.
Ce i-am spus pe loc a fost „De ce tragi cu ochiul, ție să-ți fie rușine, mie nu îmi este!”
Toată disputa s-a oprit aici dar recitiți ce scrisesem și gîndiți-vă: eram cenzurat fără drept în intimitatea minții mele de un necunoscut care se erija în instanță morală!!!
Am să spun însă că e ceva cu lumea asta de la noi care se trezește în plin woke-ism à rebours, europeano-țigănesc (na, că am zis-o!).
Nu e acum momentul să dezvolt ideea asta dar, gîndiți-vă… e in-cre-di-bil!
Cum nu vii tu, Elon Musk [sic!!], ca punînd mîna pe ei…
Restul călătoriei s-a desfășurat fără incidente, am aterizat la Madrid, am repornit instalația VODAFONE ES ca să putem chema shuttle de la hotel (el precio esta incluido), era cald, bine ca și în ultimele patru dăți (deja!) de cînd tragem aici, cartierul/orășelul Barajas (Otopeniul lor) am început să-l cunoaștem și ne-am orientat rapid spre un restaurant peruan unde aveau un ceviche de vis!
Partenera de teambuilding s-a antrenat cu un pahar din vinul casei (foarte bun!), iar eu i-am oferit generos din cheesecake-ul meu cu fresas…
Azi va fi un zbor de zi dar o „zi” foarte lungă: diferența între București și Quito sînt 7 fuse orare. Va fi interesant, sper…
După ce iei hotărîrea încotro s-o iei nu mai rămâne mare lucru de făcut, doar să vezi ce înseamnă asta în practică… 😊
Stabilirea traseului. Vizionarea multor filme pe YouTube cu locurile exacte în care vrei să ajungi, unde „exacte“ se poate traduce de multe ori cu… schimbarea traseului.
Deplasarea. Găsirea unor legături aeriene cu raport optim calitate/preț e deja probată în cazul Americii de Sud (trăiască Iberia cu stop la Madrid!), doar că prin deplasare mă refer la cea din interiorul țărilor unde vom ajunge și asta complică situația. Trebuie să te informezi minimal asupra trenurilor, autobuzelor, a taxiurilor ș.a.m.d. Vreau să zic mai întîi minimal fiindcă după asta lucrurile se schimbă. De exemplu – aterizezi la Quito după-amiaza „tîrziu“ (la ecuator se înserează fix la ora 18) și de acolo pleci imediat în orașul unde îți vei petrece prima noapte, în cazul nostru Mindo, paradisul păsărilor colibri. Cu ce pleci de la aeroport? În cît timp faci cei 60 de km? Vasăzică minimalul nu mai e suficient, trebuie să știi în detaliu…
Unde stai, evident. Folosim platforma booking.com dar nu exclusiv. Trebuie să analizăm bine dacă hotelul, pensiunea, etc. sînt nu numai pe gustul fiecăruia dintre noi, nu numai convenabile ca raport calitate/preț (ei, uneori ne mai răsfățăm, uitînd că ar trebui să fim îngroziți de una, alta…
ce să faci, nu le poți avea pe toate 🤷♂️) dar și poziționate convenabil față de traseul stabilit. (Un exemplu poate că ar fi poate mai lămuritor: am stat în Christchurch, Insula de Sud a Noii Zeelande, de două ori, în 2010 și în 2023. Prima dată am ales spații de cazare în centrul orașului, lîngă restaurante, cafenele, spații comerciale, etc. și am fost foarte mulțumiți. În 2023, dimpotrivă, am ales o pensiune situată la 19 minute de mers pe jos de gara din Christchurch, motivul fiind că urma să traversăm de la est la vest insula de sud cu faimosul „tren de plăcere“ TraNZalpine… În plus, în 2010 închiriasem o mașină în NZ și în Tasmania, în 2023, în tot „Turul lumii“, nu – dacă nu socotim turul cu mașina închiriată în micuța Huahine-iti din Polinezia Franceză…)
Cum am rezolvat problema insulelor Galápagos. Am rezolvat-o exact ca Alexandru cel Mare cînd a tăiat Nodul Gordian:
Nu vom merge acolo! Foarte mulți turiști vor să se simtă… Darwin (!) cînd aterizează în cel mai cunoscut teritoriu ecuadorian – Islas Galápagos. Am apreciat că
Nu ne place să ne înghesuim inutil
Nu ne place să fim discriminați ca străini față de ecuadorieni fiindcă pentru primii orice (de la bilete de avion pînă la taxe de intrare pe… insulele Galápagos) costă dublu
…și mai ales fiindcă, în cazul nostru motivarea dispăruse încă din 2009, respectiv 2010… 👌
În 2009 în Île Saint Marie în Madagascar, m-am jucat cu țestoasele și nici nu contează că erau mai mici decît cele din Galápagos
În 2010, nu numai că am ajuns la colonia de foci din penisula Kaikoura, Insula de sud, Noua Zeelandă, dar am și interacționat (!!) cu ele 🤣
Așa fiind, fără vreo urmă de regret, am renunțat la insulele Galápagos prin metoda amintită, a nodului Gordian!
Moneda locală, limba, comunicarea pe mobil. Ei bine, nu vom face ca vecinii bulgari, vom părăsi moneda Euro pentru faimoasa monedă a Americii: dolarul!! Ecuador are o monedă atît de strîns legată de dolarul american (se și numește tot „dolar“) încît variză fix în funcție de paritatea acestuia. Cu asta am rezolvat-o. (Ah, să nu uit Guatemala. Chiar dacă au altă monedă – quetzal – GTQ – 1 USD = 7.60 GTQ – nu se schimbă mare lucru: ai dolari, ai bani! Inclusiv locali.)
Un quetzal valorează cam 0.57 RON (la începutul lui 2026)
În privința limbii (spaniola desigur), n-am uitat-o chiar de tot, iar călătoriile recente mi-au dat încredere că nici spaniola nu va fi o problemă. Iar comunicarea pe mobil o vom face cu un eSim regional AirAlo. Am rezolvat-o și pe-asta.
Problema cea mai dificilă: bagajul. Ei, nu știu ce să zic, ăsta e punctul unde toți anii ăștia de travel-teambuilding n-au produs cine știe ce progres. Visul de aur al călătorului este TRAVEL LIGHT!
Realitatea este însă că partenera mea nu pleacă fără o pungă uriașă de medicamente categorisite simplu – Just in case, care, vorba lui Jerome K. Jerome pleacă de la boala fînului pînă la… ? în timp ce eu recunosc cu sportivitate că „le am și eu pe-ale mele“…
Am plecat și noi ca backpackerii, pe Valea Izei, dar asta era la vremea bacpackeritului, în 1978… 😂 De-atunci a mai trecut ceva vreme, nu mult, vreo 48 de ani… 😱
Ce-ar fi de spus la începutul acestor însemnări? Că nu sînt Pigafetta? Dar credeam că asta se știe deja… Eu/noi scriem în travel blog-urile astea cu un dublu scop: ca să ne distrăm chiar în timp ce scriem și (nu mai puțin important) ca să păstrăm pe un suport (care să nu fie our grey cells) cronologia vizitării unor locuri dincolo. Să întărim adică slaba memorie a unor (iată!) septuagenari… Pigafetta, era un sobresaliente [surplus] pe lista echipajului lui Magellan al cărui angajat era. În cazul nostru lucrurile se schimbă – NOI sîntem și Magellan și, de asemenea, propriul Pigafetta! 😊
E a treia călătorie în Sudamérica și a doua în América Central (fiindcă din Ecuador plecăm în Guatemala).
Aș vrea să încerc să clarific de ce după Argentina și Chile în 2019, respectiv Brazilia și Columbia în 2024, am ales Ecuadorul…
Pentru mine, copil, numele țării Ecuador (cred că multă vreme l-am confundat cu Ecuator – latitudinea) se leagă de un… trompetist: Edgar Palacios!!
Da, apărea uneori pe micul ecran al televizorului alb-negru la emisiunile de estradă cu dirijorul Sile Dinicu pentru că din 1962 studia la Conservatorul din București!
(Probabil vorbesc deja chinezește cu mulți dintre cititorii acestei postări… Au trecut atîția ani… Vorba rapsodului popular
Au trecut de-atuncea anii
N-au venit americanii,
Iar puterea populară
Crește-n țară, crește-n țară! )
M-am documentat și aflu că la 86 de ani Palacios cîntă încă bine mersi în Ecuador! Bravo maestro!
În fine sau în final / Vocea Anonimului de la seral, vorba neuitatului meu profesor de latină, dincolo de aceste încercări de introspecție ecuadoriană [sic!] poate că cel mai mult a contat un documentar despre biodiversitatea din Ecuador pe care l-am văzut, cred, prin iunie sau iulie 2025. „A contat“ în sensul că a înclinat balanța spre o țară în care nu mai fusesem și asta pentru că, pur și simplu, e locul unde poți să vezi cele mai mici păsări, să te afli în țara care deține primul loc mondial în materie de cacao, să cobori de la înălțimile munților la litoralul pacific într-un continuum de frumusețe.
Am bătut palma cu partenera de travel-teambuilding în privința acestei noi destinații sudamericane la sfîrșitul lui iulie trecut, într-un orășel liniștit din Bulgaria (dacă tot urma să fim „prin preajmă“ am adăugat și o destinație din America Centrală, Guatemala, cam pe aceleași considerente – frumuseți naturale, păstrarea identității vechilor locuitori și bineînțeles vizitarea ruinelor ultimului stat mayas care a rezistat invaziilor spaniole pînă în 1697!) și am cumpărat primele bilete de avion pe 18 august 2025 pe ruta deja obișnuită: un stop de o noapte la Madrid și de acolo direct în Sudamérica!
Nu sînt singurul care se trezește dimineața cu o frîntură de melodie în minte (uite, de exemplu, Macarale cu deliciosul îndemn „Spor la lucru și te iubesc!” 😂!! Zău! Dați un clic pe cuvîntul Macarale!)
Eu am în minte și frînturi de poezii care nu sînt neapărat cîntate. Așa m-am trezit dimineața, în patul generos din hotelul Dolphin din buza portului Pigádia, cu versurile Eu și cu Annabel Lee…
Poezia lui Poe, Annabel Lee, e destul de cunoscută. Cred că mi-a răsărit în minte prin asocierea cu versul In this kingdom by the sea…
Iubita mea parteneră de viață și travel-teambuilding dormea liniștită lîngă mine și prin geam se zărea marea întinsă…
(În rest, sigur, sînt departe de obsesiile morbide ale lui Poe, sîntem amîndoi partenerii într-o stare mulțumitor de bună, dar cadența unor asocieri lirice uite că răsare cine știe cum! Cel mai mare mister este mintea omenească, nu e niciun dubiu!… 👍🏻)
Am plecat din Diafáni spre Pigádia cu același ferryboat cu care se repatria pe Grecia continentală, pînă în mai, anul viitor, Mihailis „al nostru”. (Nu uitați: avea o nevastă americană și doi băieți de crescut. Uneori trebuie să te împarți în multe locuri în viață, așa constat…)
Pînă la Pigádia am plătit €4 „de căciulă” cu ferry-boatul Chios al principalei linii de ferry a Greciei – Blue Line – al cărei motto (neinspirat) este Navigînd împreună spre latura sustenabilă a vieții.
Noi ajungem la Pigádia în 20 de minute. Mihailis face 20 de ore pînă la Pireu, iar biletul (fără cușetă de dormit) e vreo €67. El își va căuta o cușetă pe vas pe care nu vrea să o împartă cu altcineva și va mai da încă pe atît. Dar merită.
În burta ferryboat-ului Chios au intrat și vreo două autobuze…
Vasul e o minunăție: imens, stabil, se mișcă aproape fără zgomot, cu baruri și cu restaurant, loc de joacă pentru copii… În fine, e suficient să spun că a primit cel mai „definitiv” premiu: aprobarea Rodicăi! 😂
Pigádia a fost aleasă ca loc de popas din considerentul că, fiind cea mai mare așezare de pe insulă, avea darul să ne orienteze în legătură cu ce viață duc, la urma urmei, karpathienii ăștia ?!
A doua alegere care a urmat a fost a hotelului: dintre zecile locații posibile am ales una care s-a dovedit și plăcută și cea mai apropiată de locul de debarcare: Dolphin apartment hotel. Practic, de pe dig am urcat pe o scară și… iată-ne “chez nous”!
Cazarea din Pigádia
Dibăcia (ce-mi place cuvîntul ăsta, dibaci, care rimează cu cîrmaci, ori Cîrmaciul era numai unul și ce dibaci era! 😂😂😂) de care am dat dovadă în legătură cu rezervarea cazării are legătură cu faptul că – știind că hotelurile sînt goale la sfîrșit de sezon – am rezervat „de probă” doar o noapte, iar pentru restul de două nopți am negociat „la fața locului”. A fost mult mai bine pentru ambele părți, client și hotelier! 😂
Ce e Pigádia și ce vrea ea
Deși toată lumea îi spune Pigádia, numele oficial al orașului a fost schimbat de peste 70 de ani în Κάρπαθος – Kárpathos, iar pe hărțile oficiale, pentru a spori de-a binelea confuzia, se numește Kárpathos Town. Are doar un pic peste 3000 locuitori dar par mult mai mulți pentru că tot timpul vin „cu treburi în capitală” și locuitori din celelalte 14 sate de pe insulă.
Vedere panoramică a orașului Kárpathos (Pigádia)
În plin sezon, cu turiști și cu familii ale localnicilor aflate în alte părți ale Greciei sau ale lumii, populația din Kárpathos atinge ușor 20000 de locuitori.
Străzile sînt așezate în straturi pornind de la linia țărmului golfului Vrontis și ceea ce observi imediat – venind din satul fantomăDiafáni – sînt mașinile!
Aglomerație de mașini, nu glumă, în Pigádia
Apoi magazinele, inclusiv cele de bijuterii, nu numai de suveniruri, magazine cu fructe și legume și supermagazine cu de toate, plăcuțele care atestă practica medicilor specialiști, numeroasele restaurante, pizzerii şi cofetării. Toate astea deci la o populație stabilă de doar 3000 de locuitori… Pe mine m-a impresionat!
…și scara asta să ducă la ușa ta…
Ce-am făcut noi în Pigádia / Kárpathos Town
Păi ce să facem? Am urmărit și noi cum se închide stagiunea de vacanță la greci! Lin, cu cîte un fel de mîncare preparat tradițional din porc, capră, pui sau, și mai bine, pește (numai de κοκορέτσι – kokoretsi nu i-am pomenit partenerei mele, e sensibilă la anumite… idei culinare 🙃), cu cîte un pahar de vin, bere sau raki…
Un pahar aburit de raki…
Àpropos de ultimul, în Grecia, raki, cunoscut și sub numele de tsikoudia în Creta, este o băutură tradițională din tescovină de struguri, cu un conținut de alcool de aproximativ 37-45%. Nu conține anason, spre deosebire de cel turcesc, ceea ce a înveselit-o pe Rodica, absolut ne-iubitoare de uzo și derivatele sale 😀. Servit pe post de limoncello, ca digestiv sau aperitiv, rece sau cu gheață, e pentru greci un simbol al ospitalității și companiei, mai ceva decît țuica la noi! 😉
χταπόδι – htapódi – caracatița
În restaurantul în care am mîncat în prima seară evenimentul nu a fost, totuși, caracatița (χταπόδι – htapódi) după care jinduisem îndelung, ci zbieretele [sic!] unei tinere animatoare daneze de la Apollo, cel mai mare operator de turism danez și scandinav (parte a grupului german DER Touristik) care oferă pachete turistice pentru Grecia.
De ce zbiera?
Eu eram întors cu spatele la întreaga scenă dar am văzut cîteva secvențe în care numita, cu un microfon în mînă și în fața unei hărți mari a insulei, se chinuia pare-se, să-i facă pe respectivii danezi să memoreze 😳 numele localităților prin care vor fi plimbați…
No, woman no yell!…
Cum, în ultima seară din „capitală”, am ales să mîncăm tot la restaurantul cu pricina (Maxim), am dat iarăși de animatoarea daneză și de un grup de turiști cu aceeași naționalitate. Nu mai avea hartă și m-am bucurat că n-o să mai aibă de ce să mai zbiere la microfon.
Aș! A fost și mai și!!
Închipuiți-vă cum noi, cei cu travel-TB, ne holbam unul la altul nevenindu-ne să credem că danezii străbătuseră toată Europa ca să vină să… joace BINGO în Kárpathos!!! 🤦🏻
Ce să zic? Să nu supraestimăm gradul de cultură al „occidentalilor” sau să nu subestimăm gradul de îndobitocire?
Singura ispravă culturală pe care am înfăptuit-o a fost să ajungem pe jos, la… 1,2 km distanță 😅, la ruinurile Târgoviștei de la Agia Fotini (Αγία Φωτεινή), unul din foarte rarele vestigii care au rămas din Kárpathos-ul vechi.
Agia Fotini
Agia Fotini
Am zis vechi, nu străvechi, fiindcă e vorba de ruinele unei biserici creștine datînd de prin secolele V sau VI.
Nu e mare lucru de văzut dar trecerea de la cultul zeităților Greciei antice la noua religie (creștinismul monoteist) este figurată pînă în ziua de azi în biserica greacă prin aceleași coloane impunătoare, din marmură albă, printre care apar și sfinții creștini și, firește crucea. Această continuitate e, pentru mine, mișcătoare și exemplul care e cel mai la îndemînă este biserica greacă din București, de la începutul bd. Pache Protopopescu. E deschisă rareori dar am fost odată înăuntru cu ocazia sărbătorii pascale și am fost impresionat.
Biserica greacă din București
La întoarcere am mai zăbovit pe un un șezlong pe plaja Limniatis dar nu ne-am dezechipat pentru plajă fiindcă ne lăsasem costumele de baie la hotel (era ziua de activități culturale, repet! 😀)
Limniatis Beach
Asta nu m-a împiedicat să urmăresc fîlfîitul unui sutien, atîrnat sub o umbrelă de stuf, pe aceeași plajă…
Cine știe cîte Annabel Lee coexistă în lume în același moment?… 🤔
Am avut foarte clară în minte imaginea asta cînd mă plimbam azi pe malul Mării Egee și mi-am zis (și făcut!) că le voi insera în blogul ăsta. Am fost mulțumit de idee pînă cînd, tot gîndindu-mă la Jocul secund, mi-am dat seama că vor fi mulți cei care își vor aminti – cu mult mai multă repeziciune – de rezultatul unui meci de fotbal. Le-aș fi eu superior pentru că țin minte niște versuri?
Și sub clopotul din imagine erau meduzele!
Nu, lumea oamenilor este și trebuie să rămînă diversă. Dacă roboții – despre care se crede acum că ne vor înlocui în cele mai multe domenii – ar interveni și în uniformizarea modelelor umane… abia atunci vom pieri ca specie.
Screenshot
Să mă reîntorc la clopotele verzi ale Αιγαίου Χρώματα (Mării Egee).
Grecia nu înseamnă doar soare și plaje. Este și culoare. De la albul orbitor al caselor cicladice pînă la albastrul intens al mării și al cerului, fiecare insulă are propria paletă de culori – o poveste despre culoare, cultură și emoție. Kárpathos „al nostru” are o cromatică specială: verde și maro cu verde. Marea și pămîntul stîncos din care răsar miraculos și măslini, și rodii și portocali.
De unde vine numele „Rodica”…
A doua zi după ce am ajuns la Diafáni am aranjat cu Mihailis să ne repeadă pînă la satul reprezentativ de pe insulă – Olympos. Cu mașina, firește, fiindcă satul reprezentativ e cocoțat pe stînci pe care nu te poți cățăra, iar mașina merge pe o șosea care are curbe strînse și dese pînă la intrarea în sat unde e amenajată o parcare. După asta… satul propriu-zis e constituit dintr-o uliță lungă și îngustă așezată pe o culme pietroasă. Aici se găsesc toate: și magazinele cu broderii pe care nu le cumpără nimeni, și tavernele și magazinele cu fastfood etnic grecesc (care vor avea întotdeauna deverul lor), și magazinașele cu mere, struguri și sucuri în sticle de plastic care tot curg, unul după altul, pînă înspre o zonă brusc lățită care este piața din fața bisericii.
Apoi iarăși locurile de promenadă se îngustează, urmează niște priveliști uluitoare (unde am scos la vedere stegulețul tricolor din dotare) apoi… satul se sfîrșește oarecum brusc, în fața unor stînci ocolite probabil din timpuri imemoriale.
Prometeu și vulturul iubitor de ficat
Noi punem steagul românesc pe crîncena redută
E frumos, foarte pitoresc și foarte umblat de turiști chiar la sfîrșit de sezon. Pentru acest din urmă considerent sigur că ne-a părut bine că am ales ca bază pentru prima etapă Diafáni și nu Olympos!
În plus cred că Rodica și-a dat seama cumva că satul e prea supralicitat ca „obiectiv” de neratat (asta am făcut și noi, nu?) cu corolarul (fals) că cei „aleși”, „campionii” acolo trebuie să se cazeze.
Zic așa: dacă ai de ales între a zări marea de pe munte și a sta la marginea ei, să-i… vezi meduzele sub clopotele verzi, alege țărmul.
Am stat vreo jumătate de oră pe terasa unei cafenele (urcai pe o scară îngustă pînă la un rooftop unde te aștepta un domn politicos, de vîrsta a treia, evident zvelt (fiindcă urcatul și coborîtul scării ăleia are și el un rol) și care vorbea o engleză perfectă. „Ați fost și dvs. plecat în America?” l-am întrebat eu care aveam deja lecția învățată. Evident, fusese. M-am sfiit să-l întreb ce făcuse acolo fiindcă limonada pe care mi-o adusese nu permitea (totuși!) un asemenea „interogatoriu” dar m-am bucurat că l-am găsit „de strajă” acolo sus, între munții din Kárpathos.
Prin comparație cu răs-bătutul Olympos, Diafáni apare la sfîrșit de sezon ca un ghost city. Străzile-s pustii, știubeiele-s pustii,
plopii-s cărămizii, vorba luiArghezi, doar că restul nu se mai potrivește cu imaginea de sfîrșit de lume din Duhovnicească.
Casele sînt frumoase, toate puse la punct, e o stare de curățenie care te face să bănuiești că locul nu e chiar părăsit…
Chiar asta era fereastra noastră
E sfîrșit de sezon, iar gazdele și cei cîțiva oaspeți care au mai rămas, se strîng în cele 4-5 taverne de la malul mării sau beau cafeaua sau rakiul la cafeneaua ChrissiAkti.
Povești marinărești la Chrissi Akti
La cafeneaua asta am băut un fresh de portocale pe care mi l-a servit Manolis, un bătrîn lup de mare, cu o frumoasă barbă albă… Lup de mare fusese doar că… era mai tînăr decît mine cu exact o lună! (Acum, de dragul lui, să mă prefac și eu că aș fi bătrîn? 🙃🙃)
Manolis m-a recunoscut în Pigádia: Hei, Romania!
Avea și lupul ăsta de mare niște istorii pe care ni le-a spus fără grabă, cu un licăr de curiozitate în ochi, semnul indubitabil al unei experiențe de viață. Da, lucrase în marina comercială, ajunsese prin anii ‘70 și la un port din Coreea de Nord de unde transportase piatră la… Constanța și ne-a spus, și acum perplexat, că piatra aia au descărcat-o apoi au primit ordin să o ducă înapoi în Coreea de Nord… 😳😂
Omul trăise niște ani și la Paris și i-ar fi plăcut să vorbească franțuzește cu noi dar vorbea chiar bine engleză așa că am aflat că avem aceeași părere în legătură cu imigranții în Europa: nu vor putea fi opriți…
Așa departe de lume cum părea el, Diafáni s-a dovedit un punct de întîlnire al unor călători „extremi”. În special la micul dejun, fastuos, la Hotel Balaskis, am întîlnit fie o pereche mai tomnatică de italieni (doamna era stilată și drăguță, la vreo 50 de ani, iar partenerul ei, mai mare ca vîrstă, taciturn, avea părul negru strălucitor strîns într-o coadă de cal, purta ochelari negri sub umbrarul terasei, și, în general, lăsa impresia unui mafioso cu pantaloni scurți și trekkeri scumpi…) Cu doamna am discutat despre… politici europene (!), iar a doua zi a fost rîndul unui neamț, singur, vorbăreț, de loc de undeva de lîngă Frankfurt („din Germania veche”, s-a prezentat el) care locuia jumătate de an în Germania și jumătate de an în nordul Braziliei, în cel mai mic stat, Sergipe, pentru că… avea o nevastă braziliancă. Tot nu-și explica de ce berea braziliană nu o poate egala pe cea germană… 🤣
Am și eu povestea mea! Am ajuns în penultima zi la restaurantul Dolphins și am poftit la o sepie în sos de vin. Știam că sosul are obiceiul nesuferit să îți stropească îmbrăcămintea, Rodica știa și ea că, din păcate, dacă acest eveniment nefericit se produce „fac urît” [sic!] așa că mi-am luat măsuri de precauție. I-am cerut chelnerului (care era și pescar… Dolphins e un restaurant de pește 🙃) să îmi aducă un șorț de bucătărie (ποδιά – podiá, omul nu prea vorbea engleza).
Nu avea. ☹️
A avut însă o rezolvare genială: mi-a adus și pus guler o față de masă de hîrtie care avea pe o parte un strat de plastic. GE-NI-AL!!! 😂😂😂
Sauceproof!!
Ei, m-am întins și eu la povești dar parcă așa convenisem: să spun povești! Măcar fotografiile sper să le fi ales bine! 😀
„De ce ați venit la drept?” ne-a întrebat în anul I, la primul seminar la filosofie, asistentul Culici. Și a continuat zeflemisitor „Vă place dreptatea?”
Nu mai știu ce au răspuns colegii mei din grupă dar cu toată zeflemeaua întrebarea mi s-a părut și pertinentă și pragmatică. De ce?, într-adevăr… 🤔
Nimic din viața de pînă atunci nu mă pregătise pentru un răspuns așa de… concret. La vremea aia credeam în talentul meu poetic [sic!], iar prezența mea la drept și nu la litere se datora unui raționament pe care acum l-aș putea denumi infatuare – nu doream, adică, să-mi strice „ăia” (profesorii de la litere) stilul ! (!)
În cea de-a treia seară în Diafáni, cînd să plecăm de la taverna „Rahati”, unde vorbisem toată seara cu patroana și cu un cuplu de retired din nordul Scoției de la masa vecină, ne-am pomenit apelați de la o altă masă de un domn zvelt, singuratic, cam de vîrsta noastră, care ne-a întrebat dacă a auzit bine că sîntem, într-adevăr, din România.
Marea și luna, de pe terasa tavernei Rahati
Am răspuns eu, destul de mirat, că da, de acolo venim și dacă-mi poate spune de unde mirarea asta. Și l-am întrebat și eu pe respectivul domn de unde e. Era ceh, venea de 50 (!!) de ani în Kárpathos și era pentru prima oară cînd vedea aici niște români. A continuat întrebîndu-ne, à la asistentul Culici odinioară, „de ce Kárpathos?”
N-am avut pe loc un răspuns convingător, cel puțin așa cred, fiindcă am divagat detaliind ce alte părți din Grecia am mai văzut noi, etc. Dar nu asta fusese întrebarea!…
Acum însă mi s-a limpezit mintea și cunosc răspunsul adevărat!
Am venit în Kárpathos fiindcă sîntem călători, nu turiști.
E foarte simplu – vrem să cunoaștem și oamenii, nu numai locurile. Și în locurile mai puțin bătute șansa de a cunoaște oamenii „mai înlăuntrul” lor e mai mare.
[Să povestesc și ce e cu numele de „Rahati” al restaurantului, cuvînt cu o conotație specială în română 💩. Am tradus din neogreacă – cu Google! – o explicație fascinantă:
În greaca modernă, „rahati” înseamnă odihnă, abținere de la muncă sau un loc confortabil. Cuvîntul provine din turcescul „rahat”, care înseamnă și confortabil sau odihnitor.]
Poveștile Greciei pe care voi încerca să le repovestesc eu „spre aducere aminte”, nu sînt neapărat ale noastre și nici Legendele Olimpului, ci ale oamenilor cu care am schimbat ceva mai mult de un salut Kaliméra sau un Γειά σου! [Iassu!]. Cam toate conversațiile încep cu o curiozitate firească: de unde sîntem? Cu alte cuvinte cum am ajuns să știm de locurile astea, ale lor?
Și ne lămurim rapid că avem tradiții comune, că ne-am bătut cu turcii (!) și noi și ei [doar că ei „au piloți militari foarte buni fiindcă sînt forțați și acum de turci să își apere teritoriul în fiecare zi” (!)], apoi conversația alunecă spre grijile cotidiene, prima fiind… imigrația!
Ei, grecii, sînt primii loviți de valurile de imigranți ilegali din toate zările, politica guvernului e prea permisivă, chiar prostească, toate astea din cauza Uniunii Europene care visează cai verzi pe pereți. (Era de așteptat să fie încă resentimentari față de politicile UE după episodul din 2012 cu datoria Greciei, dar criticile vin dintr-o zonă de bun simț, nu de iraționalitate sau furie.)
Îi potolim împărtășindu-le concluzia noastră – care, vorba aia, „am călătorit atît de mult” 😀 – că asediul Europei este, din păcate, inevitabil… 🙄
Mihailis Balaskas, patronul hotelului Balaskas din Diafáni împreună cu tatăl său, Vassilis, s-a născut la New York! Ne împărtășește informația asta în timp ce ne transportă de la aeroport (în sudul insulei) înspre nordul extrem – Olympos și Diafáni. Se așteaptă probabil să explodăm de uimire doar că ne mirăm… moderat: citisem de acasă că populația din Diafáni, Olympos și, în general, din întreaga insulă Kárpathos, emigrase en masse în America prin anii ‘70… Tatăl lui, Vassilis, ajunsese să lucreze chiar pentru „un gangster adevărat” din NYC, nu ca pistolar, firește, ci colector de taxe. Mihailis a făcut (nu știm cînd și unde) și o facultate cu profil de management al afacerilor. S-a reîntors cu familia pe la 3-4 ani în Grecia (cînd se terminase „regimul coloneilor” mă gîndesc), apoi a plecat din nou în America, a lucrat ca șofer de taxi și a învățat multe și din meseria asta, apoi s-a întors definitiv, cu părinți cu tot, în insula strămoșească, și-a luat drept soție o „americancă” (tot grecoaică, firește), și încet, încet, au pus bazele afacerii turistice din Kárpathos: hotelul, barca de plimbat turiștii în jurul insulei…
Mihailis
Așa cum mă așteptam, odată cu membrii familiei sale s-au întors din America și alți membri ai „clanului” Balaskos: chiar proprietara tavernei Rahati e neam cu ei… 😀
Pînă aici parcă seamănă cu multe alte povești de bejenie al românilor în occident. (Grecii putînd să circule liber dintotdeauna au profitat de emigrarea în America. Apoi avantajele Uniunii Europene i-au readus la matcă.)
Povestea merge însă mai departe. La Diafáni au rămas să vadă tot timpul anului de hotel(uri) și barcă doar „ăi bătrîni”. El, Mihailis, împreună cu nevasta „din America” și cu cei doi fii ai lor (de 17 și 13 ani), vine aici doar în timpul sezonului turistic. Familia locuiește la Atena. „Știi, zice, în primul rînd pentru școala băieților. Aici calitatea învățămîntului nu le-ar permite să aspire la prea multe.”
Eu zic că am atins un (prea) comun filon de conversație… Voi mai reveni asupra unora din detalii (imigrație, justiție) mai tîrziu. Deocamdată, la încheierea acestei postări, să spun că, după ce am urcat alaltăieri cu mașina hotelului la Olympos și ne-am întors cu o ocazie (un cuplu de italieni cuminți), azi plecăm împreună cu Mihailis, spre sud, la Pigadia, „capitala” insulei, cu singurul ferry disponibil duminica. Noi vom coborî la Pigadia, iar Mihailis își va continua drumul spre Pireu și de acolo la Atena, la familie. Sezonul s-a terminat!
Vara s-a scurs, s-a ascuns, mîine vom pleca spre un loc dorit de mult timp. De fapt „dorit” nu e locul ăsta în sine (insula Karpathos – Κάρπαθος – a doua ca mărime din arhipelagul grecesc al Dodecanezului – 324 km2), ci ideea de insulă pierdută undeva, pe marea cea mare…
Evident, chiar pierdută nu e ea din moment ce are și aeroport dar am ales-o fiindcă sperăm să nu ne mai lovim cu coatele de alți „intruși” în peisajul rural al Greciei insulare. Cică ar fi frumoasă (sigur, sigur, ”a hidden gem”, cum altfel?) dar nu FOARTE vizitată. Sper din suflet să fie așa fiindcă dorul de o cafea băută în tăcere la malul mării îl am de multă vreme. Nu vreau să bat la porți deschise: e de domeniul evidenței că „oamenii mărilor“ (grecii adică, nimeni nu s-a pus de acord de unde au venit) au dezvoltat și apetitul pentru filosofie tot holbîndu-se în tăcere la mare…
Că tot filozofînd așa au inventat tot felul de concepte pe care omenirea le-a adoptat en masse într-o primă etapă, e deja altă discuție.
Poate o voi deschide (discuția, zic) chiar zilele astea dar e cert că deschiderea față de lumea grecească am avut-o de mic, prima dată prin învățarea în joacă a alfabetului, apoi prin ocazia de a învăța în liceu primele noțiuni de limbă elenă ca materie opțională, pe lîngă latină. Evident că m-am poticnit în aorist și alte bizarerii gramaticale (cui îi pasă? Limbi moarte, limbi moarte…) însă șuvoiul de cuvinte grecești pe care limba mea, româna, le asimilase mi s-a părut copleșitor. Probabil că așa stau lucrurile și în alte limbi – cunoscînd greaca e mult mai ușor să descifrezi sensurile unor cuvinte, neologisme dar nu numai…
(Am prin bibliotecă și un exemplar dintr-un manual de greacă veche care se predă în anii ăștia, post-pandemici. Doar că, nemaiexistînd secția clasică la liceu, greaca veche se predă acum doar la licee teologice ca material ajutător pentru studiul Bibliei. E bine și așa doar că… e altceva.)
Apoi, mult mai tîrziu, s-a ivit gîndul că ne-am putea reuni, prietenii de odinioară, în jurul unor discuții, „la o cafea“, unde altundeva decît într-un loc, o căsuță, pe malul blîndei Mediterane grecești? Dar asta… mai încolo, „la pensie“!
A venit și momentul cu pricina, doar prietenii nu se arată… Deh, îi scuz: au emigrat în America, nu stau la doi pași de Grecia și de greci ca mine. Așa că… de mîine ne vom bea cafeaua în doi, partenera mea de viață și de travel-teambuilding neobosit.
La sfîrșitul relatării acestor două săptămîni și ceva de teambuilding prin „travel“ nu apucasem să mă gîndesc la un titlu „de final“. În dimineața asta însă am văzut o parte dintr-un documentar cu mesaj ecologist: prințul William filmat înainte de pandemie în Africa, Pakistan și în Marea Britanie, apărătorul comunităților conservaționiste etc. Noi sîntem ecologiști de bun simț, să zicem. Adică… aruncăm gunoiul la coș chiar dacă mergem cu hîrtia în mînă nu știu cît timp pînă să găsim un coș… (Am pățit-o în Japonia: nu există coșuri pe stradă!) Ne interesează modalitățile de reciclare a resturilor menajere. NU ne interesează ce face și ce spune Greta Thunberg…
…se topesc ghețarii în Hindu Kush…
Prințul William, ca să mă întorc la documentarul amintit, face ce știe cel mai bine o figură a casei regale de talia familiei sale: o acțiune de PR de succes. Copiii trebuie să învețe de mici să salveze biosfera, altfel… Altfel, uite, se întîmplă dezastre ecologice, planeta deja s-a supraîncălzit etc. Mi-e teamă că aici ieșim din rîndul ecologiștilor consecvenți. Călătoriile lungi cu avionul înseamnă emisii mari de CO2, ceodoi-ul, nu-i așa, e rău, laptele natural e rău ☹ fiindcă e obținut de la vaci care produc bălegar, deci alte emisii de CO2, etc…
Atitudinea în fața acestor știri neliniștitoare a fost însă „să mergem și acolo, să observăm ne-mediat despre ce e vorba că nu se știe cînd ne pomenim că toți oamenii vor fi îndrumați de vreo AI dominantă să urmărească peisajele din Zambia, Laos, Amazon sau Noua Zeelandă pe ecranele de acasă!“ Din cauza asta, ori de cîte ori apare la televizor sau pe YouTube, ș.a.m.d. vreun loc prezentat cu titlul de „demn de vizitat“ sau „bijuterie ascunsă“ și pe care chiar l-am bătut cu piciorul, avem adesea reflexul (pe jumătate auto-ironic!) de a ne atinge palmele în semn de high five„Da, dom’le, am fost acolo!“
…întoarcerea acasă de la Porto a fost fără peripeții: dimineața am mîncat în balconul de pe Camões 63 un „palmier de Porto“, care nu reușea să fie însă ca unul de la Paul,
am mai coborît spre Praça de Libertade așa, de adio, apoi ne-am întors să ne luăm bagajele și am plecat cu metroul spre aeroport doar traversînd strada spre stația Trindade. Perfect. Controlul de securitate pe aeroportul din Porto? Cu mulțumiri și plecăciuni din partea funcționarilor respectivi! Parol!!
Zborul Ryanair spre Bergamo a întîrziat un pic dar a decurs fără alte probleme.
M-a enervat corporatistul ăsta care tot drumul a făcut și refăcut grafice pe laptopul lui. M-am gîndit însă că poate așa se relaxează unii!
La Bergamo – ne îndreptăm spre est, seara vine mai devreme…
Asta a fost, pe repede înainte, ultima zi a traseului Alemanha-França-Portugal (ca să nu ne despărțim brusc de sora noastră întru latinitate!).
Mi-ar plăcea (și acum mă refer strict doar la mine) să pot abandona cît mai repede dependența de știri de oriunde ar veni, urmărirea rețelei X (fostul Twitter) și să citesc, să citesc… Din acest punct de vedere mă uit cu jind uneori la partenera de t-tb: ea își continuă netulburată programul de lectură! Deci se poate… DAR… aș avea, mă gîndesc, sentimentul ciudat că abandonez… Corabia Cotidianului! Totuși va trebui să iau o decizie de… abandon fiindcă adevărul este că tînjesc după cărțile care mă așteaptă răbdătoare dar într-un teanc care a devenit deja amenințător.
Dacă vorbim de noi călătorii am spus deja că „spațiul european, în particular cel de care sîntem geografic apropiați (Italia și Grecia) este unul minunat, că trebuie să luăm mai mult din șansa oferită de această proximitate!“ Și deja ne-am pus de acord cu această reflecție – în octombrie vom pleca spre o insulă grecească, departe de… Corabia Cotidianului !
Dacă v-ar plăcea să stăm în tihnă la o καφελάκι (kafeláki)…
…să punem… globul[sic!] la cale…
…și să privim strălucirea Mării Egee, veniți, prieteni!
Όσο περισσότεροι, τόσο το καλύτερο! Cu cît mai mulți, cu atît mai bine!
