…scriam acum o lună, la finalul ultimei călătorii, că lumea – și noi împreună cu ea – ne aflăm într-un nou Ἀνάβασις (Anabasis)

Nu e deloc greu să se observe la ce „ascensiune“ făceam referire, fiindcă armata de mercenari greci angajată acum aproape 2500 de ani de Cyrus cel tînăr ca să-l doboare pe Artaxerxes de pe tronul Persiei, a fost nevoită să urce dar și să coboare lanțuri muntoase ca să scape cu viață. Așadar Anabasis e o retragere și acest înțeles a dăinuit pînă în ziua de azi.

Pentru noi, aflați în partea finală a ciclului biologic numit viață, toată dezordinea, tot haosul care în ultima lună ne bubuie în urechi și ne agresează privirea în nesfîrșite emisiuni tip breaking-news, în podcast-uri, etc. cu repetarea unor sintagme ca „scumpirea carburanților“, „reducerea zborurilor aeriene“, scăderea burselor, amenințarea cu extinderea foametei în diferite regiuni ale globului, etc. are un caracter amestecat. Ne pare rău dacă vom fi siliți literalmente de împrejurări externe, de neocolit, să abandonăm ceea ce devenise un stil de viață de mai mult timp – călătoriile (practic după ce am putut deține și folosi un pașaport) dar avem și o mică bucurie că, totuși, am văzut țări de pe toate continentele și – mai ales – că am căutat să înțelegem ce spun, ce fac și la ce speră oamenii din locurile unde am călătorit.

Relativ recent am citit un articol al autorului de cărți pe tematică geopolitică pe care îl apreciem amîndoi și ale cărui cărți le-am citit și pe care le avem în bibliotecă: Robert D. Kaplan. Kaplan e cam de vîrsta noastră, a ajuns ziarist, corespondent de presă în teatre de război majore ale secolului XX dar fără a abandona reflexivitatea scriitorului. Plecase inițial din America pe la douăzeci și ceva de ani, ajunsese în Europa cu doar 1.000 de dolari, fără loc de muncă și fără bilet de întoarcere. Intenționa să facă reportaje despre țări străine. În schimb a ajuns să scrie multe cărți, unele aparținînd unui gen nou — cărțile anti-călătorii, care te fac să vrei să-ți anulezi rezervările de bilete de avion și să-ți schimbi încuietorile! Kaplan a fost criticat pentru pesimismul său malthusian (în care, sincer să fiu, mă regăsesc 🤷🏻‍♂️). În 1994 (!) scria că politica avea să devină localizată pe măsură ce puterea statală centrală se va estompa, iar conflictele subnaționale despre autoapărarea etnică și interesul propriu, nu despre ideologie, ar deveni ceva obișnuit. Lumea postmodernă avea să fie, pentru Kaplan, una dintre numeroasele identități, sisteme și loialități transversale, departe de sistemul ordonat, bazat pe state, al Occidentului din epoca modernă.

Articolul Anarhia care se apropie mi-a plăcut mult. Deși e scris în 1994, a ajuns de referință chiar și în vremurile astea… tulburi. L-am tradus în întregime, întîi ca exercițiu pentru întreținerea rotițelor competenței mele de traducător autorizat (ei da, sînt și așa ceva!😜), apoi m-am gîndit ca pînă la următoarea posibilă călătorie de travel-team building să-l introduc ca alt intermezzo chiar în blog.

Motivul mai profund este că în jurul nostru e prea mult zgomot de fond, că datorită mass-media conflictele devin prea personalizate: cutare lider (și numai el!) e vinovat pentru… Dar popoarele (populațiile, poftim), nu au nicio contribuție?

Vă îndemn, în zilele acestea de odihnă din jurul sărbătorilor pascale, să citiți articolul lui Kaplan. E lung, misleading la prima vedere (începe cu Africa…?) dar merită pe deplin atenția noastră: e ACTUAL!

Enjoy!

ANARHIA CARE SE APROPIE
de Robert D. Kaplan

Februarie 1994

Ochii ministrului erau ca niște gălbenușuri de ou, o consecință a unora dintre numeroasele boli, în special a malariei, endemice în țara sa. În ochii lui se citea și o tristețe de netăgăduit. Vorbea cu o voce lentă și parcă scîrțîită, vocea speranței pe cale să se stingă. Copaci în flăcări, palmieri cocotieri și un Atlantic albastru ca un pix alcătuiau fundalul. Nimic din toate acestea nu părea frumos, însă. „În patruzeci și cinci de ani nu am mai văzut lucruri atît de rele. Nu ne-am descurcat bine după plecarea britanicilor. Dar ceea ce avem acum este ceva mai rău – răzbunarea săracilor, a eșecurilor sociale, a oamenilor cel mai puțin capabili să crească copii într-o societate modernă.“ Apoi a făcut referire la recenta lovitură de stat din țara vest-africană Sierra Leone. „Băieții care au preluat puterea în Sierra Leone provin din case ca asta.“ Ministrul a arătat cu degetul o baracă de tablă ondulată plină de copii. „În trei luni, acești băieți au confiscat toate Mercedes-urile, Volvo-urile și BMW-urile oficiale și le-au distrus înadins pe drum.“ Ministrul l-a menționat pe unul dintre liderii loviturii de stat, Solomon Anthony Joseph Musa, care i-a împușcat pe oamenii care îi plătiseră școlarizarea, „pentru a șterge umilința și a atenua puterea pe care sponsorii săi din clasa de mijloc o aveau asupra lui“.

Tirania nu este nimic nou în Sierra Leone sau în restul Africii de Vest. Dar acum face parte integrantă dintr-o ilegalitate crescîndă, mult mai semnificativă decît orice lovitură de stat, incursiune rebelă sau experiment episodic în democrație. Criminalitatea era ceea ce prietenul meu – un oficial african de rang înalt a cărui viață ar fi amenințată dacă l-aș identifica mai precis – voia cu adevărat să vorbească. Criminalitatea este ceea ce face din Africa de Vest un punct de plecare natural pentru raportul meu despre cum va fi probabil caracterul politic al planetei noastre în secolul XXI.

Orașele din Africa de Vest sînt noaptea unele dintre cele mai nesigure locuri din lume. Străzile sînt neiluminate; poliția adesea duce lipsă de benzină pentru vehiculele sale; hoții înarmați, hoții de mașini și tîlharii proliferează. „Guvernul din Sierra Leone nu are nicio autoritate după lăsarea întunericului“, spune un rezident străin, ridicînd din umeri. Cînd eram în capitala Freetown, în septembrie anul trecut, opt bărbați înarmați cu AK-47 au intrat prin efracție în casa unui american. L-au legat și au furat tot ce avea valoare. Uitați de Miami: zborurile directe dintre Statele Unite și aeroportul Murtala Muhammed, din cel mai mare oraș vecin al Nigeriei, Lagos, au fost suspendate prin ordin al secretarului american al transporturilor din cauza securității ineficiente la terminal și în împrejurimi. Un raport al Departamentului de Stat a citat aeroportul pentru „extorcare din partea forțelor de ordine și a oficialilor de imigrare“. Aceasta este una dintre puținele dăți în care guvernul american a impus embargou unui aeroport străin din motive legate exclusiv de criminalitate. În Abidjan, practic capitala Coastei de Fildeș, restaurantele au paznici înarmați cu bastoane și arme care te plimbă cei aproximativ cinci metri dintre mașină și intrare, oferindu-ți o mostră stranie de cum ar putea fi orașele americane în viitor. Un ambasador italian a fost ucis de focuri de armă cînd tîlharii au invadat un restaurant din Abidjan. Familia ambasadorului nigerian a fost legată și jefuită sub amenințarea armei în reședința ambasadorului. După ce studenții universitari din Coasta de Fildeș au prins bandiți care le năvăleau în cămine, i-au executat agățîndu-le anvelope la gît și dîndu-le foc. Într-un caz, polițiștii ivorieni au stat deoparte și au privit „colierele“, temîndu-se să intervină. De fiecare dată cînd mergeam la terminalul de autobuze din Abidjan, grupuri de tineri cu ochi neliniștiți și scrutători îmi înconjurau taxiul, punîndu-și mîinile pe geamuri, cerîndu-mi „bacșișuri“ pentru căratul bagajelor, chiar dacă aveam doar un rucsac. În orașe din șase țări vest-africane am văzut tineri similari peste tot – hoarde dintre ei. Erau ca niște molecule libere într-un fluid social foarte instabil, un fluid care era în mod clar pe punctul de a se aprinde.

„Vedeți“, mi-a spus prietenul meu, ministrul, „în satele din Africa este perfect natural să mănînci la orice masă și să te cazezi în orice colibă. Dar în orașe această existență comunitară nu mai există. Trebuie să plătești pentru cazare și să fii invitat la mîncare. Cînd tinerii află că rudele lor nu îi pot găzdui, se pierd. Se alătură altor migranți și alunecă treptat în procesul infracțional.“

„În cartierele sărace ale Africii de nord arabe“, a continuat el, „există mult mai puțină criminalitate, deoarece islamul oferă o ancoră socială: de educație și îndoctrinare. Aici, în Africa de Vest, avem mult islam superficial și creștinism superficial. Religia occidentală este subminată de credințe animiste care nu sînt potrivite pentru o societate morală, deoarece se bazează pe puterea irațională a spiritelor. Aici, spiritele sînt folosite pentru a se răzbuna, fie de către o persoană împotriva alteia, fie de către un grup împotriva altuia.“ Multe dintre atrocitățile din războiul civil din Liberia au fost legate de credința în spiritele juju, iar BBC a relatat, în revista sa Focus on Africa, că în luptele civile din Sierra Leone, se spunea că rebelii aveau „o tînără femeie cu ei care mergea pe front goală, mergînd mereu cu spatele și uitîndu-se în oglindă pentru a vedea încotro merge. Acest lucru o făcea invizibilă, astfel încît să poată trece la pozițiile armatei și acolo să îngroape talismane… pentru a îmbunătăți șansele de succes ale rebelilor.“

În cele din urmă, prietenul meu, ministrul, a menționat poligamia. Concepută pentru un mod de viață pastoral, poligamia continuă să prospere în Africa Subsahariană, chiar dacă este din ce în ce mai rară în Africa arabă de nord. Majoritatea tinerilor pe care i-am întîlnit pe drum în Africa de Vest mi-au spus că provin din familii „extinse“, cu o mamă într-un loc și un tată în altul. Traduse într-un mediu urban, structurile familiale laxe sînt în mare măsură responsabile pentru cele mai mari rate ale natalității din lume și pentru explozia virusului HIV pe continent. La fel ca comunalismul și animismul, acestea oferă un scut slab împotriva efectelor sociale corozive ale vieții în orașe. În aceste orașe, cultura africană este redefinită, în timp ce deșertificarea și defrișările – legate, de asemenea, de suprapopulare – alungă tot mai mulți țărani africani din zonele rurale.

O premoniție a viitorului

Africa de Vest devine simbolul stresului demografic, de mediu și societal la nivel mondial, în care anarhia criminală apare ca adevăratul pericol „strategic“. Bolile, suprapopularea, criminalitatea neprovocată, deficitul de resurse, migrația refugiaților, erodarea tot mai mare a statelor-națiune și a frontierelor internaționale, precum și împuternicirea armatelor private, a firmelor de securitate și a cartelurilor internaționale de droguri sînt acum cel mai elocvent demonstrate printr-o prismă vest-africană. Africa de Vest oferă o introducere potrivită la problemele, adesea extrem de neplăcute de discutat, cu care se va confrunta în curînd civilizația noastră. Pentru a recarta pămîntul politic așa cum va fi peste cîteva decenii – așa cum intenționez să fac în acest articol – consider că trebuie să încep cu Africa de Vest.

Nu există niciun alt loc pe planetă unde hărțile politice să te inducă atît de mult în eroare – să te mintă, de fapt – precum în Africa de Vest. Începem cu Sierra Leone. Conform hărții, este un stat-națiune cu granițe definite, cu un guvern care controlează teritoriul său. În realitate, guvernul din Sierra Leone, condus de un căpitan de armată în vîrstă de douăzeci și șapte de ani, Valentine Strasser, controlează Freetown ziua și, de asemenea, o parte din interiorul rural. Pe teritoriul guvernului, armata națională este o gloată rebelă care amenință șoferii și pasagerii la majoritatea punctelor de control. În cealaltă parte a țării, unități ale două armate separate din războiul din Liberia și-au stabilit sediul, la fel ca și o armată de rebeli din Sierra Leone. Forța guvernamentală care luptă împotriva rebelilor este plină de comandanți renegați care s-au aliniat cu șefii de sate nemulțumiți. O lipsă de formă premodernă guvernează cîmpul de luptă, evocînd războaiele din Europa medievală dinaintea Pacii de la Westfalia din 1648, care a inaugurat era statelor-națiune organizate.

Drept urmare, aproximativ 400.000 de locuitori din Sierra Leone sînt strămutați în interiorul țării, alți 280.000 au fugit în Guineea vecină, iar alți 100.000 au fugit în Liberia, chiar dacă 400.000 de liberieni au fugit în Sierra Leone. Gondama, al treilea oraș ca mărime din Sierra Leone, este o tabără de persoane strămutate. Cu încă 600.000 de liberieni în Guineea și 250.000 în Coasta de Fildeș, granițele care împart aceste patru țări au devenit în mare parte lipsite de sens. Chiar și în zonele liniștite, niciunul dintre guverne, cu excepția celui din Coasta de Fildeș, nu întreține școlile, podurile, drumurile și forțele de poliție într-un mod necesar pentru suveranitatea funcțională. Grupul etnic Koranko din nord-estul Sierra Leone își desfășoară toate activitățile comerciale în Guineea. Diamantele din Sierra Leone sînt mai susceptibile de a fi vîndute în Liberia decît în ​​Freetown. În provinciile estice ale Sierra Leone puteți cumpăra bere liberiană, dar nu și marca locală.

În Sierra Leone, ca și în Guineea, ca și în Coasta de Fildeș, ca și în Ghana, cea mai mare parte a pădurii tropicale primare și a tufișurilor secundare sînt distruse într-un ritm alarmant. Am văzut convoaie de camioane care transportau trunchiuri maiestuoase de lemn de esență tare către porturile de coastă. Cînd Sierra Leone și-a obținut independența, în 1961, pînă la 60% din țară era acoperită de pădure tropicală primară. Acum, mai sînt șase procente. În Coasta de Fildeș, proporția a scăzut de la 38% la opt procente. Defrișările au dus la eroziunea solului, ceea ce a dus la mai multe inundații și la mai mulți țînțari. Practic, toți locuitorii din interiorul Africii de Vest au o formă de malarie.

Sierra Leone este un microcosmos a ceea ce se întîmplă, deși într-o manieră mai temperată și graduală, în întreaga Africă de Vest și în mare parte a lumii subdezvoltate: dispariția guvernelor centrale, ascensiunea domeniilor tribale și regionale, răspîndirea necontrolată a bolilor și omniprezența tot mai mare a războiului. Africa de Vest revine la Africa atlasului victorian. Aceasta constă acum dintr-o serie de puncte comerciale de coastă, cum ar fi Freetown și Conakry, și un interior care, din cauza violenței, volatilității și bolilor, devine din nou, așa cum a observat cîndva Graham Greene, „gol“ și „neexplorat“. Cu toate acestea, în timp ce viziunea lui Greene implică un anumit romantism, ca în Freetown-ul somnolent și fermecător de sordid din celebrul său roman „Inima materiei“, Thomas Malthus, filosoful apocalipsei demografice, este acum profetul viitorului Africii de Vest. Iar viitorul Africii de Vest va fi, în cele din urmă, și cel al majorității restului lumii.

Să luăm în considerare „Chicago“. Nu mă refer la Chicago, Illinois, ci la un cartier de mahala din Abidjan, pe care tinerii duri din zonă l-au numit după orașul american. („Washington“ este o altă zonă săracă din Abidjan.) Deși Sierra Leone este considerată pe scară largă ca fiind irecuperabilă, Coasta de Fildeș a fost considerată o poveste de succes africană, iar Abidjan a fost numit „Parisul Africii de Vest“. Succesul, însă, a fost construit pe doi factori artificiali: prețul ridicat al cacao, pentru care Coasta de Fildeș este principalul producător mondial, și talentele unei comunități de expatriați francezi, ai cărei membri au ajutat la conducerea guvernului și a sectorului privat. Economia cacao în expansiune a transformat Coasta de Fildeș într-un magnet pentru lucrătorii migranți din toată Africa de Vest: între o treime și jumătate din populația țării este acum non-ivoriană, iar cifra ar putea ajunge pînă la 75% în Abidjan. În anii 1980, prețurile la cacao au scăzut, iar francezii au început să plece. Zgîrie-norii din Parisul Africii de Vest sînt o fațadă. Poate că 15% din populația orașului Abidjan, de trei milioane de locuitori, trăiește în cartiere de barăci precum Chicago și Washington, iar marea majoritate locuiește în locuri care nu sînt cu mult mai bune. Nu toate aceste locuri apar pe vreuna dintre hărțile la îndemînă. Aceasta este o altă indicație a modului în care hărțile politice sînt produsul înțelepciunii convenționale obosite și, în cazul Coastei de Fildeș, al unei elite care va fi în cele din urmă forțată să renunțe la putere.

Chicago, din ce în ce mai mult la fel ca Abidjan, este o mahala în mijlocul unor tufișuri: o structură în carouri de acoperișuri ondulate din zinc și pereți din carton și folie de plastic neagră. Este situată într-o rîpă plină de palmieri de cocos și palmieri de ulei și este devastată de inundații. Puțini locuitori au acces facil la electricitate, la un sistem de canalizare sau la o alimentare cu apă curată. Pămîntul sfărîmicios roșu, din laterită, mișună de șopîrle lungi de 30 de cm, atît în ​​interiorul, cît și în afara barăcilor. Copiii își fac nevoile într-un pîrîu plin de gunoaie și porci, zumzăind de țînțari ai malariei. În acest pîrîu, femeile spală rufele. Tinerii șomeri își petrec timpul bînd bere, vin de palmier și gin, în timp ce joacă jocuri de pinball construite din lemn putred și cuie ruginite. Aceștia sînt aceiași tineri care jefuiesc casele din cartierele ivoriene mai prospere noaptea. Un bărbat pe care l-am întîlnit, Damba Tesele, a venit la Chicago din Burkina Faso în 1963. Bucătar de profesie, are patru soții și treizeci și doi de copii, dintre care niciunul nu a ajuns la liceu. De cînd a venit în zonă, și-a văzut comunitatea de colibele distruse de autoritățile municipale de șapte ori. De fiecare dată, el și vecinii săi o reconstruiesc. Chicago este cea mai recentă încarnare.

Cincizeci și cinci la sută din populația Coastei de Fildeș este urbană, iar proporția se așteaptă să ajungă la 62% pînă în anul 2000. Creșterea netă anuală a populației este de 3,6%. Aceasta înseamnă că cei 13,5 milioane de locuitori ai Coastei de Fildeș vor ajunge la 39 de milioane pînă în 2025, cînd o mare parte a populației va fi formată din țărani urbanizați, precum cei din Chicago. Dar nu vă bazați pe faptul că Coasta de Fildeș va mai exista atunci. Chicago, care indică mai mult prezentul demografic al Africii și al Lumii a Treia – și chiar mai mult pentru viitor – decît orice peisaj idilic din junglă cu femei care echilibrează ulcioare de lut pe cap, ilustrează de ce Coasta de Fildeș, cîndva un model de succes în Lumea a Treia, devine un studiu de caz în catastrofa Lumii a Treia.

Președintele Felix Houphouet-Boigny, care a murit în decembrie anul trecut la vîrsta de aproximativ nouăzeci de ani, a lăsat în urmă un grup slab de partide politice și o birocrație puternică care descurajează investițiile străine. Deoarece armata este mică, iar populația non-ivoriană este numeroasă, nu există nici o forță reală de menținere a ordinii, nici un sentiment de unitate națională care să diminueze nevoia unei astfel de impuneri. Economia se contractă de la mijlocul anilor 1980. Deși francezii lucrează asiduu pentru a menține stabilitatea, Coasta de Fildeș se confruntă cu o posibilitate mai rea decît o lovitură de stat: o implozie anarhică a violenței criminale – o versiune urbanizată a ceea ce s-a întîmplat deja în Somalia. Sau ar putea deveni o Iugoslavie africană, dar una fără mini-state care să înlocuiască întregul.

Deoarece realitatea demografică a Africii de Vest este o zonă rurală care se transformă în mahalale dense de pe coastă, în cele din urmă, conducătorii regiunii vor ajunge să reflecte valorile acestor orașe țărănești. Există deja semne în acest sens în Sierra Leone – și în Togo, unde dictatorul Etienne Eyadema, la putere din 1967, a fost aproape înlăturat în 1991, nu de democrați, ci de mii de tineri pe care revista West Africa, cu sediul la Londra, i-a descris drept „adolescenți care aruncă cu pietre, asemănători celor din Soweto“. Comportamentul lor ar putea prevesti un regim mai brutal decît cel represiv al lui Eyadema.

Fragilitatea acestor „țări“ vest-africane m-a impresionat cînd am luat o serie de taxiuri de-a lungul Golfului Guineei, din capitala togoleză Lomé, traversînd Ghana, pînă la Abidjan. Călătoria de 640 km a necesitat două zile întregi de condus, din cauza opririlor la două puncte de trecere a frontierei și a altor unsprezece puncte vamale, la fiecare dintre ele celorlalți pasageri fiindu-le percheziționate bagajele. A trebuit să schimb bani de două ori și să completez în mod repetat formulare de declarare a valutei. A trebuit să mituiesc un funcționar de imigrare togolez cu echivalentul a optsprezece dolari înainte ca acesta să fie de acord să-mi pună o ștampilă de ieșire pe pașaport. Cu toate acestea, contrabanda peste aceste granițe este larg răspîndită. London Observer a relatat că, în 1992, echivalentul a 856 de milioane de dolari a părăsit Africa de Vest spre Europa sub formă de „bani urmăriți“, despre care se presupune că sînt bani spălați din droguri. Cartelurile internaționale au descoperit utilitatea regimurilor vest-africane slabe și cu probleme financiare.

Cu cît suveranitatea reală este mai fictivă, cu atît autoritățile de frontieră par mai severe în încercarea de a demonstra contrariul. Obținerea vizelor pentru aceste state poate fi la fel de dificilă ca și trecerea granițelor lor. Ambasadele de la Washington ale Sierrei Leone și Guineei – cele mai sărace două națiuni de pe pămînt, conform unui raport al Națiunilor Unite din 1993 privind „dezvoltarea umană“ – mi-au cerut scrisori de la banca mea (în loc de bilete dus-întors preplătite) și, de asemenea, referințe personale, pentru a dovedi că aveam suficiente mijloace pentru a mă întreține în timpul vizitelor mele. Mi-am amintit de problemele mele legate de vize și valută în timp ce călătoream în statele comuniste din Europa de Est, în special Germania de Est și Cehoslovacia, înainte ca aceste state să se prăbușească.

Ali A. Mazrui, directorul Institutului de Studii Culturale Globale de la Universitatea de Stat din New York, Binghamton, prezice că Africa de Vest – de fapt, întregul continent – ​​este în pragul unei schimbări de frontieră la scară largă. Mazrui scrie: „În secolul XXI, Franța se va retrage din Africa de Vest pe măsură ce se implică din ce în ce mai mult în afacerile [europene]. Sfera de influență vest-africană a Franței va fi ocupată de Nigeria – o putere hegemonică mai naturală… În aceste circumstanțe, granițele Nigeriei se vor extinde probabil pentru a include Republica Niger (legătura Hausa), Republica Benin (legătura Yoruba) și, eventual, Camerunul.“

Viitorul ar putea fi mai tumultos și mai sîngeros decît îndrăznește să spună Mazrui. Franța se va retrage din fostele colonii precum Benin, Togo, Niger și Coasta de Fildeș, unde a susținut monedele locale. Va face acest lucru nu doar pentru că atenția sa va fi îndreptată către noile provocări din Europa și Rusia, ci și pentru că oficialilor francezi mai tineri le lipsesc legăturile emoționale ale generației mai în vîrstă cu fostele colonii. Cu toate acestea, chiar dacă Nigeria încearcă să se extindă, este probabil ca și ea să se împartă în mai multe bucăți. Biroul de Informații și Cercetare al Departamentului de Stat a subliniat recent următoarele aspecte într-o analiză a Nigeriei: „Perspectivele unei tranziții către o guvernare civilă și democratizare sînt reduse… Aparatul represiv al serviciului de securitate al statului… va fi dificil de controlat de orice guvern civil viitor… Țara devine din ce în ce mai neguvernabilă… Diviziunile etnice și regionale se adîncesc, o situație agravată de creșterea numărului de state de la 19 la 30 și de dublarea numărului de autorități guvernamentale locale; clivajele religioase sînt mai grave; fundamentalismul musulman și militantismul creștin evanghelic sînt în creștere; iar anxietatea musulmanilor din nord cu privire la controlul [creștin] asupra economiei din sud este intensă… voința de a menține Nigeria unită este acum foarte slabă.“

Avînd în vedere că Nigeria, bogată în petrol, este un indicator pentru regiune – populația sa de aproximativ 90 de milioane este egală cu populațiile tuturor celorlalte state vest-africane la un loc – este evident că Africa se confruntă cu cataclisme care ar putea face ca foametea din Etiopia și Somalia să pălească în comparație. Acest lucru este valabil mai ales pentru că populația Nigeriei, inclusiv cea a celui mai mare oraș al său, Lagos, a cărui criminalitate, poluare și supraaglomerare îl transformă în clișeul prin excelență al disfuncției urbane din lumea a treia, este menită să se dubleze în următorii douăzeci și cinci de ani, în timp ce țara continuă să-și epuizeze resursele naturale. O parte din dilema Africii de Vest este că, deși zonele sale demografice sînt orizontale, cu densități de locuire crescînd pe măsură ce se călătorește spre sud, departe de Sahara și spre abundența tropicală a litoralului atlantic, granițele ridicate de colonialiștii europeni sînt verticale și, prin urmare, se contrazic cu demografia și topografia. Fotografiile din satelit ilustrează aceeași realitate pe care am trăit-o în taxiul de tufiș: coridorul de coastă Lomé-Abidjan – într-adevăr, întreaga porțiune de coastă de la Abidjan spre est pînă la Lagos – este un megalopolis înfloritor care, după orice standard economic și geografic rațional, ar trebui să constituie o singură suveranitate, mai degrabă decît cele cinci (Coasta de Fildeș, Ghana, Togo, Benin și Nigeria) în care este împărțit în prezent.

Pe măsură ce multe granițe interne africane încep să se prăbușească, se ridică o graniță tot mai impenetrabilă care amenință să izoleze continentul în ansamblu: zidul bolii. Doar pentru a vizita Africa de Vest într-un anumit grad de siguranță, am cheltuit aproximativ 500 de dolari pentru o serie de vaccinări împotriva hepatitei B și alte profilaxii ale bolilor. Africa poate fi astăzi mai periculoasă în această privință decît era în 1862, înainte de antibiotice, cînd exploratorul Sir Richard Francis Burton descria situația sanitară de pe continent ca fiind „mortală, o Golgota, un Jehannum“. Dintre cele aproximativ 12 milioane de persoane din întreaga lume al căror sînge este seropozitiv, 8 milioane se află în Africa. În capitala Coastei de Fildeș, al cărei sistem rutier modern nu face decît să contribuie la răspîndirea bolii, 10% din populație este seropozitivă. Iar războiul și mișcările de refugiați ajută virusul să pătrundă în zone mai îndepărtate ale Africii. Alan Greenberg, medic, reprezentant al Centrelor pentru Controlul și Prevenirea Bolilor din Abidjan, explică faptul că în Africa virusul HIV și tuberculoza „se accelerează acum reciproc“. Dintre cei aproximativ 4.000 de pacienți nou diagnosticați cu tuberculoză în Abidjan, 45% au fost, de asemenea, descoperiți ca fiind seropozitivi. Pe măsură ce ratele natalității în Africa cresc vertiginos și mahalalele proliferează, unii experți își fac griji că mutațiile virale și hibridizările ar putea, cel puțin posibil, să ducă la o formă a virusului SIDA care este mai ușor de contractat decît tulpina actuală.

Malaria este cea mai responsabilă pentru zidul de boală care amenință să separe Africa și alte părți ale Lumii a Treia de regiunile mai dezvoltate ale planetei în secolul XXI. Transmisă de țînțari, malaria, spre deosebire de SIDA, este ușor de contractat. Majoritatea oamenilor din Africa Subsahariană au episoade recurente ale bolii pe tot parcursul vieții, iar aceasta se transformă în forme din ce în ce mai mortale. „Marele dar al malariei este apatia totală“, a scris Sir Richard Burton, portretizînd cu acuratețe situația din mare parte a Lumii a Treia de astăzi. Vizitatorii zonelor afectate de malarie ale planetei sînt protejați de un nou medicament, meflochina, al cărui efect secundar este reprezentat de vise vii, chiar violente. Dar o tulpină de malarie cerebrală rezistentă la meflochina este acum în ofensivă. Prin urmare, a te apăra împotriva malariei în Africa devine din ce în ce mai mult ca a te apăra împotriva crimelor violente. Te angajezi în „modificarea comportamentului“: nu ieși afară la amurg, porți repelent de țînțari tot timpul.

Iar orașele continuă să crească. Mi-am făcut o idee generală despre viitor în timp ce conduceam de la aeroport pînă în centrul orașului Conakry, capitala Guineei. Călătoria de patruzeci și cinci de minute în trafic intens a trecut printr-un cartier de coșmaruri nesfîrșit: un spectacol dickensian de coșmar căruia Dickens însuși nu i-ar fi dat niciodată crezare. Colibele de tablă ondulată și pereții scîrboși erau acoperiți cu mîzgă neagră. Magazinele erau construite din containere de transport ruginite, mașini uzate și grămezi de plasă de sîrmă. Străzile erau o baltă lungă de gunoaie plutitoare. Țînțari și muște erau peste tot. Copiii, mulți dintre ei cu burți proeminente, păreau la fel de numeroși ca furnicile. Cînd a scăzut mareea, șobolani morți și schelete de mașini au fost expuse pe plaja noroioasă. În douăzeci și opt de ani, populația Guineei se va dubla dacă creșterea continuă în ritmul actual. Exploatarea lemnului de esență tare continuă cu o viteză nebunească, iar oamenii fug din zonele rurale din Guineea spre Conakry. Mi s-a părut că aici, ca și în alte părți ale Africii și ale lumii a treia, omul provoacă natura mult dincolo de limitele ei, iar natura începe acum să se răzbune.

Africa poate fi la fel de relevantă pentru caracterul viitor al politicii mondiale precum au fost Balcanii acum o sută de ani, înainte de cele două războaie balcanice și de Primul Război Mondial. Atunci, amenințarea era prăbușirea imperiilor și nașterea națiunilor bazate exclusiv pe trib. Acum, amenințarea este mai elementară: natura necontrolată. Viitorul imediat al Africii ar putea fi foarte grav. Răsturnările care vor urma, în care ambasadele străine sînt închise, statele se prăbușesc, iar contactul cu lumea exterioară are loc prin intermediul unor posturi comerciale de coastă periculoase și afectate de boli, vor avea o importanță majoră în secolul în care intrăm. (Nouă din cele douăzeci și una de misiuni de ajutor extern ale SUA care vor fi închise în următorii trei ani se află în Africa – un prolog al unei consolidări a ambasadelor SUA.) Tocmai pentru că o mare parte a Africii este pe cale să treacă peste pragul prăpastiei într-un moment în care Războiul Rece s-a încheiat, cînd stresul ecologic și demografic din alte părți ale globului devine critic și cînd sistemul de state-națiune de după Primul Război Mondial – nu doar în Balcani, ci poate și în Orientul Mijlociu – este pe cale să se prăbușească, Africa sugerează cum vor fi războiul, granițele și politica etnică peste cîteva decenii.

Pentru a înțelege evenimentele din următorii cincizeci de ani, așadar, trebuie să înțelegem deficitul de mediu, conflictul cultural și rasial, destinul geografic și transformarea războiului. Ordinea în care le-am numit pe acestea nu este întîmplătoare. Fiecare concept, cu excepția primului, se bazează parțial pe cel sau cele anterioare, ceea ce înseamnă că ultimele două – noile abordări ale cartografierii și ale războiului – sînt cele mai importante. De asemenea, sînt cele mai puțin înțelese. Acum voi analiza fiecare idee, bazîndu-mă pe munca specialiștilor și, de asemenea, pe propriile mele experiențe de călătorie în diferite părți ale globului, în afară de Africa, pentru a completa golurile unui nou atlas politic.

Mediul înconjurător ca putere ostilă

Pentru o vreme, mass-media va continua să atribuie revoltele și alte tulburări violente din străinătate în principal conflictelor etnice și religioase. Dar, pe măsură ce aceste conflicte se înmulțesc, va deveni evident că altceva se întîmplă, făcînd din ce în ce mai multe locuri precum Nigeria, India și Brazilia neguvernabile.

Dacă menționezi Mediul înconjurător sau „diminuarea resurselor naturale“ în cercurile de politică externă, te vei confrunta cu un zid de scepticism sau plictiseală. Mai ales pentru conservatori, termenii înșiși par inconsistenți. Fundațiile de politici publice au contribuit la lipsa de interes, prin finanțarea unor studii de mediu cu focus restrîns, pline de jargon tehnic pe care experții în afaceri externe îl lasă pur și simplu să se adune pe birourile lor.

Este timpul să înțelegem Mediul înconjurător pentru ceea ce este: problema de securitate națională de la începutul secolului XXI. Impactul politic și strategic al creșterii populației, răspîndirii bolilor, defrișărilor și eroziunii solului, epuizării apei, poluării aerului și, eventual, creșterii nivelului mării în regiuni critice și supraaglomerate precum Delta Nilului și Bangladesh – evoluții care vor provoca migrații în masă și, la rîndul lor, vor incita conflicte de grup – va fi principala provocare de politică externă din care vor emana în cele din urmă majoritatea celorlalte, stîrnind publicul și unind diverse interese rămase din Războiul Rece. În secolul XXI, apa va fi periculos de insuficientă în locații atît de diverse precum Arabia Saudită, Asia Centrală și sud-vestul Statelor Unite. Un război ar putea izbucni între Egipt și Etiopia pentru apa rîului Nil. Chiar și în Europa au apărut tensiuni între Ungaria și Slovacia din cauza construirii unui baraj pe Dunăre, un caz clasic al modului în care disputele de mediu se contopesc cu cele etnice și istorice. Politologul și fostul consilier al lui Clinton, Michael Mandelbaum, a declarat: „Avem astăzi o politică externă de formă asemănătoare unei gogoașe – multe interese periferice, dar nimic în centru“. Mediul, voi argumenta, face parte dintr-o serie terifiantă de probleme care vor defini o nouă amenințare la adresa securității noastre, umplînd golul din gogoașa lui Mandelbaum și permițînd unei politici externe post-Război Rece să apară inexorabil, din nevoie, mai degrabă decît intenționat.

Politica noastră externă din timpul Războiului Rece a început cu adevărat cu celebrul articol al lui George F. Kennan, semnat „X“, publicat în Foreign Affairs în iulie 1947, în care Kennan pleda pentru o „limitare fermă și vigilentă“ a unei Uniuni Sovietice motivate imperial, mai degrabă decît ideologic. Este posibil ca politica noastră externă post-Război Rece să fie considerată într-o zi ca avînd începuturile într-o analiză scrisă chiar mai îndrăzneață și mai detaliată: una care a apărut în revista International Security. Articolul, publicat în toamna anului 1991 de Thomas Fraser Homer-Dixon, șeful Programului de Studii pentru Pace și Conflict de la Universitatea din Toronto, a fost intitulat „La prag: Schimbările de mediu – cauze ale conflictelor acute“. Homer-Dixon a integrat, cu mai mult succes decît alți analiști, două domenii pînă acum separate – studiile conflictelor militare și studiul mediului fizic.

În viziunea lui Homer-Dixon, viitoarele războaie și violența civilă vor apărea adesea din cauza lipsei de resurse precum apa, terenurile cultivate, pădurile și peștele. Așa cum vor exista războaie determinate de mediu și fluxuri de refugiați, vor exista regimuri pretoriene induse de mediu – sau, așa cum spune el, „regimuri dure“. Țările cu cea mai mare probabilitate de a dobîndi regimuri dure, potrivit lui Homer-Dixon, sînt cele care sînt amenințate de o bază de resurse în declin, dar au și „o istorie a forței statale [citește «militare»]“. Printre candidați se numără Indonezia, Brazilia și, bineînțeles, Nigeria. Deși fiecare dintre aceste națiuni a manifestat tendințe de democratizare în ultima vreme, Homer-Dixon susține că astfel de tendințe sînt probabil „epifenomene“ superficiale, care nu au nicio legătură cu procesele pe termen lung care includ creșterea populației și scăderea materiilor prime. Democrația este problematică; penuria este mai sigură.

Într-adevăr, Saddam Hussein-ii viitorului vor avea mai multe ocazii favorabile, nu mai puține. Pe lîngă generarea de conflicte tribale, resursele mai limitate vor pune o presiune mare asupra multor popoare care nu au avut vreodată o tradiție democratică sau instituțională de la bun început. În următorii cincizeci de ani, populația Pămîntului va crește de la 5,5 miliarde la peste nouă miliarde. Deși optimiștii au speranțe pentru noi tehnologii de gestionare a resurselor și dezvoltarea pieței libere în satul global, ei nu reușesc să observe că, așa cum a subliniat Academia Națională de Științe, 95% din creșterea populației va avea loc în cele mai sărace regiuni ale lumii, unde guvernele de acum – uitați-vă doar la Africa – demonstrează o capacitate redusă de a funcționa, darămite de a implementa chiar și îmbunătățiri marginale. Homer-Dixon scrie, prevestitor: „Neo-malthusienii ar putea subestima adaptabilitatea umană în sistemul social-de mediu de astăzi, dar pe măsură ce trece timpul, analiza lor ar putea deveni din ce în ce mai convingătoare.“

În timp ce o minoritate a populației umane va fi, așa cum ar spune Francis Fukuyama, suficient de adăpostită pentru a intra într-un tărîm „post-istoric“, trăind în orașe și suburbii în care mediul a fost stăpînit, iar animozitățile etnice au fost înăbușite de prosperitatea burgheză, un număr din ce în ce mai mare de oameni vor fi blocați în istorie, trăind în cartiere de coteț unde încercările de a depăși sărăcia, disfuncțiile culturale și conflictele etnice vor fi sortite eșecului de lipsa apei de băut, a solului de cultivat și a spațiului pentru supraviețuire. În țările în curs de dezvoltare, stresul ecologic îi va pune pe oameni în fața unei alegeri din ce în ce mai mari între totalitarism (ca în Irak), mini-state cu tendințe fasciste (ca în Bosnia controlată de sîrbi) și culturi de tip „războinic rutier“ (ca în Somalia). Homer-Dixon concluzionează că „pe măsură ce degradarea mediului continuă, amploarea potențialei perturbări sociale va crește“.

Tad Homer-Dixon este un proroc Ieremia improbabil. Astăzi, la o vîrstă fragedă de treizeci și șapte de ani, a crescut în mijlocul măreției silvestre a Insulei Vancouver, urmînd școli private. Vorbirea sa este calmă, perfect uniformă și pronunțată clar. Nu există nimic în trecutul sau în felul său de a fi care să indice o înclinație spre pesimism. Canadian anglican care își petrece verile plimbîndu-se cu canoe pe lacurile din nordul provinciei Ontario și care vorbește despre munții inofensivi, urșii negri și brazii Douglas din tinerețea sa, este opusul neoconservatorului intelectual sever, genul care se simte confortabil cu scenariile conflictuale. Nu este nici un ecologist care se opune dezvoltării. „Tatăl meu a fost un exploatator forestier care s-a gîndit la silvicultura ecologică înaintea altora“, spune el. „A exploatat lemne, a plantat, a exploatat lemne și a plantat. A ieșit din afacere exact cînd problema era polarizată de ecologiști. Ei urăsc ecosistemele schimbate. Dar ființele umane, doar prin faptul că transportă semințe, schimbă lumea naturală.“ Fiind copil unic, al cărui loc de joacă era o sălbăticie practic neatinsă și o coastă maritimă, Homer-Dixon are o familiaritate cu lumea naturală care îi permite să vadă o realitate față de care majoritatea analiștilor politici – copii ai suburbilor și ai străzilor orașelor – sînt orbi.

„Trebuie să readucem natura în realitate“, susține el. „Trebuie să încetăm să mai separăm politica de lumea fizică – clima, sănătatea publică și mediul înconjurător.“ Citîndu-l pe Daniel Deudney, un alt expert pionier în aspectele de securitate ale mediului, Homer-Dixon spune că „prea mult timp am fost prizonierii teoriei «sociale-sociale», care presupune că există doar cauze sociale pentru schimbările sociale și politice, mai degrabă decît și cauze naturale. Această mentalitate socio-socială a apărut odată cu Revoluția Industrială, care ne-a separat de natură. Dar natura revine în forță, legată de creșterea populației. Va avea implicații incredibile în materie de securitate.“

„Gîndește-te la o limuzină alungită pe străzile pline de gropi din New York, unde locuiesc cerșetori fără adăpost. În interiorul limuzinei se află regiunile postindustriale cu aer condiționat din America de Nord, Europa, zona emergentă a Pacificului și alte cîteva locuri izolate, cu întîlnirile lor comerciale și autostrăzile informaționale. În afara ei se află restul omenirii, mergînd într-o direcție complet diferită.“

Intrăm într-o lume care se bifurcă. O parte a globului este locuită de Ultimul Om al lui Hegel și Fukuyama, sănătos, bine hrănit și răsfățat de tehnologie. Cealaltă parte, mai mare, este locuită de Primul Om al lui Hobbes, condamnat la o viață „săracă, urîtă, brutală și scurtă“. Deși ambele părți vor fi amenințate de stresul mediului, Ultimul Om va putea să-l stăpînească; Primul Om nu.

Ultimul Om se va adapta la pierderea pînzelor freatice subterane din vestul Statelor Unite. Va construi diguri pentru a salva Capul Hatteras și plajele Chesapeake de creșterea nivelului mării, chiar dacă Insulele Maldive, în largul coastei Indiei, se scufundă în uitare, iar țărmurile Egiptului, Bangladeshului și Asiei de Sud-Est se retrag, împingînd zeci de milioane de oameni spre interior, unde nu mai este loc pentru ei, accentuînd astfel diviziunile etnice.

Homer-Dixon arată spre o hartă mondială a degradării solului din biroul său din Toronto. „Cu cît culoarea hărții este mai închisă, cu atît degradarea este mai gravă“, explică el. Coasta Africii de Vest, Orientul Mijlociu, subcontinentul indian, China și America Centrală au cele mai închise nuanțe, semnificînd tot felul de degradare, legată de vînturi, substanțe chimice și probleme legate de apă. „Cea mai gravă degradare este, în general, acolo unde populația este cea mai mare. Populația este, în general, cea mai mare acolo unde solul este cel mai bun. Așadar, degradăm cel mai bun sol al Pămîntului.“

În opinia lui Homer-Dixon, China este exemplul chintesențial al degradării mediului. „Succesul“ său economic actual maschează probleme mai profunde. „Rata de creștere de paisprezece procente a Chinei nu înseamnă că va fi o putere mondială. Înseamnă că China de coastă, unde are loc creșterea economică, se alătură restului zonei Pacificului. Disparitatea cu China din interiorul țării se intensifică.“ Referindu-se la cercetările de mediu ale colegului său, ecologistul de origine cehă Vaclav Smil, Homer-Dixon explică modul în care disponibilitatea terenului arabil pe cap de locuitor în interiorul Chinei a scăzut rapid, în același timp în care calitatea acestui teren a fost distrusă de defrișări, pierderea solului vegetal și salinizare. El menționează pierderea și contaminarea rezervelor de apă, epuizarea fîntînilor, blocarea sistemelor de irigații și a rezervoarelor cu nămol erodat și o populație de 1,54 miliarde pînă în anul 2025: este o concepție greșită că China și-a ținut populația sub control. Mișcări de populație la scară largă sînt în curs de desfășurare, din interiorul Chinei către coasta Chinei și din sate către orașe, ceea ce duce la o creștere a criminalității precum cea din Africa și la creșterea disparităților regionale și a conflictelor într-o țară cu o puternică tradiție de șefi de război și o tradiție slabă de guvernare centrală – din nou, ca în Africa. „Probabil vom vedea centrul contestat și fracturat, iar China nu va rămîne aceeași pe hartă“, spune Homer-Dixon.

Lipsa unui mediu înconjurător compatibil va alimenta urile existente și va afecta relațiile de putere, pe care le observăm acum.

Cazaci rași în cap, Războinici Juju

În vara anului 1993, într-un număr al revistei Foreign Affairs, Samuel P. Huntington, de la Institutul Olin pentru Studii Strategice al Universității Harvard, a publicat un articol care te pune pe gînduri intitulat „Ciocnirea civilizațiilor?“. Lumea, susține el, a trecut în cursul acestui secol de la conflictul dintre stat-națiune la conflictul ideologic și, în final, la conflictul cultural. Aș adăuga că, pe măsură ce fluxurile de refugiați cresc și pe măsură ce țăranii continuă să migreze în orașele din întreaga lume – transformîndu-le în sate întinse – granițele naționale vor însemna mai puțin, chiar dacă mai multă putere va cădea în mîinile unor grupuri mai puțin educate și mai puțin sofisticate. În ochii acestor milioane de oameni needucați, dar recent împuterniciți, granițele reale sînt cele mai tangibile și dificil de rezolvat: cele ale culturii și tribului. Huntington scrie: „În primul rînd, diferențele dintre civilizații nu sînt doar reale; sînt fundamentale“, implicînd, printre altele, istoria, limba și religia. „În al doilea rînd… interacțiunile dintre popoarele aparținînd unor civilizații diferite sînt în creștere; aceste interacțiuni tot mai mari intensifică conștiința civilizației.“ Modernizarea economică nu este neapărat un panaceu, deoarece alimentează ambițiile individuale și de grup, slăbind în același timp loialitățile tradiționale față de stat. Este demn de remarcat, de exemplu, că tocmai orașul cel mai bogat și cu cea mai rapidă dezvoltare din India, Bombay, a fost cel care a cunoscut cele mai grave violențe intercomunitare între hinduși și musulmani. Luați în considerare faptul că orașele indiene, la fel ca cele africane și chineze, sînt bombe ecologice cu ceas – Delhi și Calcutta, dar și Beijing, au cea mai proastă calitate a aerului dintre toate orașele din lume – și este evident cît de profund legate sînt creșterea populației, degradarea mediului și conflictul etnic.

Huntington subliniază conflictele interconectate dintre civilizațiile hinduse, musulmane, ortodoxe slave, occidentale, japoneze, confucianiste, latino-americane și, eventual, africane: de exemplu, hindușii se ciocnesc cu musulmanii în India, musulmanii turci se ciocnesc cu rușii ortodocși slavi în orașele din Asia Centrală, Occidentul se ciocnește cu Asia. (Chiar și în Statele Unite, afro-americanii se trezesc asediați de un aflux de latino-americani concurenți.) Indiferent de legi, refugiații găsesc o modalitate de a sparge granițele oficiale, aducînd cu ei pasiunile lor, ceea ce înseamnă că Europa și Statele Unite vor fi slăbite de disputele culturale.

Pentru că abordarea lui Huntington este amplă, particularitățile sale sînt vulnerabile la atacuri. Într-o respingere a argumentului lui Huntington, profesorul Fouad Ajami de la Johns Hopkins, un șiit de origine libaneză care cu siguranță cunoaște lumea dincolo de suburbii, scrie în numărul din septembrie-octombrie 1993 al revistei Foreign Affairs: „Lumea islamului se divide și se subdivide. Liniile de luptă din Caucaz… nu sînt echivalente cu liniile de falie civilizaționale. Liniile urmează interesele statelor. În timp ce Huntington vede un duel civilizațional între Armenia și Azerbaidjan, statul iranian a abandonat zelul religios… vîntului… în acea bătălie, iranienii s-au înclinat spre Armenia creștină.“

Este adevărat, războiul ipotetic al lui Huntington dintre islam și creștinismul ortodox nu este confirmat de rețeaua de alianțe din Caucaz. Dar asta se întîmplă doar pentru că a identificat greșit ce război cultural are loc acolo. O vizită recentă în Azerbaidjan mi-a arătat clar că turcii azeri, cei mai seculari musulmani șiiți din lume, își văd identitatea culturală nu în termeni de religie, ci în termeni de rasă turcică. Armenii, de asemenea, luptă împotriva azerilor nu pentru că aceștia din urmă sînt musulmani, ci pentru că sînt turci, înrudiți cu aceiași turci care i-au masacrat pe armeni în 1915. Cultura turcică (seculară și bazată pe limbi care folosesc alfabetul latin) se luptă cu cultura iraniană (militantă religioasă, așa cum este definită de Teheran, și legată de alfabetul arab) pe întreaga suprafață a Asiei Centrale și a Caucazului. Prin urmare, armenii sînt aliați naturali ai concetățenilor lor indo-europeni, iranienii.

Huntington are dreptate cînd vede Caucazul drept un punct de izbucnire al războiului cultural și rasial. Dar, așa cum observă Ajami, tectonica plăcilor lui Huntington este prea simplă. Două luni de călătorii recente prin Turcia mi-au arătat că, deși turcii dezvoltă o neîncredere profundă, aproape de ură, față de Iranul musulman, ei își revizuiesc și, mai ales în cartierele sărace care au ajuns să domine opinia publică turcă, identitatea de grup, văzîndu-se din ce în ce mai mult ca musulmani abandonați de un Occident care face puțin pentru a-i ajuta pe musulmanii asediați din Bosnia și care atacă musulmanii turci pe străzile Germaniei.

Cu alte cuvinte, Balcanii, un butoi cu pulbere pentru războiul dintre state naționale la începutul secolului al XX-lea, ar putea fi un butoi cu pulbere pentru războiul cultural la începutul secolului al XXI-lea: între creștinismul ortodox (reprezentat de sîrbi și o configurație bizantină clasică formată din greci, ruși și români) și Casa Islamului. Totuși, în Caucaz, acea Casă a Islamului se confruntă cu o ciocnire între civilizațiile turcică și iranienă. Ajami afirmă că tocmai această subdiviziune, ca să nu mai vorbim de toate diviziunile din lumea arabă, indică faptul că Occidentul, inclusiv Statele Unite, nu este amenințat de scenariul lui Huntington. Așa cum a demonstrat Războiul din Golf, Occidentul s-a dovedit capabil să joace o parte a Casei Islamului împotriva alteia.

Adevărat. Totuși, fie că este conștient de acest lucru sau nu, Ajami descrie o lume și mai periculoasă decît cea pe care și-o imaginează Huntington, mai ales dacă luăm în considerare cercetările lui Homer-Dixon despre deficitul de mediu. În afara limuzinei s-ar afla o planetă dărăpănată și aglomerată, plină de cazaci rași în cap și războinici juju, influențați de cele mai mari deșeuri ale culturii pop occidentale și de uri tribale străvechi, luptînd pentru bucăți de pămînt suprautilizat în conflicte de gherilă care se extind pe continente și se intersectează fără un model clar – ceea ce înseamnă că nu există o amenințare ușor de definit. Lumea lui Kennan, cu un singur adversar, pare la fel de îndepărtată ca lumea lui Herodot.

Majoritatea oamenilor cred că lumea politică a trecut prin schimbări imense din 1989 încoace. Dar acestea sînt minore în comparație cu ceea ce urmează. Dezmembrarea și refacerea atlasului abia acum începe. Prăbușirea imperiului sovietic și sfîrșitul apropiat al confruntării militare arabo-israeliane sînt doar prologuri ale schimbărilor cu adevărat mari care stau în față. Michael Vlahos, un gînditor pe termen lung al Marinei SUA, avertizează: „Nu sîntem responsabili de mediu și lumea nu ne urmează. Acesta merge în multe direcții. Nu presupuneți că capitalismul democratic este ultimul cuvînt în evoluția socială umană.“

Înainte de a aborda problemele legate de hărți și de conflicte, vreau să analizez mai atent interacțiunea dintre religie, cultură, schimbările demografice și distribuția resurselor naturale într-o anumită zonă a lumii: Orientul Mijlociu.

Trecutul este mort

Construite pe dealuri abrupte și noroioase, barăcile din Ankara, capitala Turciei, emană dramatism vizual. Altındag, sau „Muntele de Aur“, este o piramidă a viselor, construită din blocuri de beton și tablă ondulată, ridicîndu-se ca și cum fiecare baracă ar fi construită peste alta, toate întinzîndu-se stîngaci și dureros spre cer – raiul turcilor mai bogați care locuiesc în alte părți ale orașului. Nicăieri altundeva pe planetă nu am găsit un simbol arhitectural atît de emoționant al strădaniei omului, cu crăpături în pereții caselor astupate cu conserve ruginite și praz și ceapă crescînd pe verande asamblate din scînduri de lemn putrezit. Din motive pe care le voi explica, barăcile turcești sînt un univers psihologic diferit de cel african.

Pentru a vedea cu adevărat secolul XXI, ochii trebuie să deprindă o estetică diferită. Trebuie să respingem imaginile excesiv de stilizate din revistele de călătorie, cu fotografii atrăgătoare ale satelor exotice și ale centrelor comerciale pline de farmec. Există mult prea multe milioane de oameni ale căror vise sînt mai comune, mai reale – ale căror energii și dorințe brute vor copleși viziunile elitelor, transformînd viitorul în ceva înfricoșător de nou. Dar în Turcia am învățat că mahalalele nu sînt toate rele.

Cartierele sărace din Abidjan îl îngrozesc și îl resping pe străin. În Turcia este invers. Cu cît mă apropiam mai mult de Muntele Aur, cu atît arăta mai bine și mă simțeam mai în siguranță. Aveam lire turcești în valoare de 1.500 de dolari într-un buzunar și cecuri de călătorie în valoare de 1.000 de dolari în celălalt, dar nu simțeam nicio teamă. Muntele Aur era un cartier real. Interiorul unei case îi spunea povestea: harababura arhitecturală din blocuri de beton, tablă și pereți de carton era înșelătoare. Înăuntru era o casă – ordine, adică, care transmitea demnitate. Am văzut un frigider funcțional, un televizor, un dulap suspendat cu cîteva cărți și o mulțime de fotografii de familie, cîteva plante lîngă o fereastră și o sobă. Deși străzile devin rîuri de noroi cînd plouă, podelele din interiorul acestei case erau impecabile.

Și alte case erau la fel. Școlarii alergau cu serviete legate la spate, camioanele aduceau benzină pentru gătit, cîțiva bărbați stăteau într-o cafenea și sorbeau ceai. Un bărbat sorbea bere. Alcoolul este ușor de obținut în Turcia, un stat laic în care 99% din populație este musulmană. Cu toate acestea problema alcoolismului este redusă. Infracțiunile împotriva persoanelor sînt infinitezimale. Sărăcia și analfabetismul sînt versiuni diluate a ceea ce se întîmplă în Algeria și Egipt (ca să nu mai vorbim de Africa de Vest), ceea ce face mult mai dificil ca extremiștii religioși să se infiltreze.

Ideea mea, atunci cînd aduc în discuție o mahala destul de salubră și fără criminalitate, este următoarea: existența ei demonstrează cît de formidabilă este structura din care este alcătuită cultura musulmană turcă. O cultură atît de puternică are potențialul de a domina din nou Orientul Mijlociu. Mahalele sînt teste decisive pentru punctele forte și slăbiciunile culturale înnăscute. Popoarele ale căror culturi pot păstra o viață cuprinzătoare în cartiere sărace fără a se descompune vor fi, relativ vorbind, cîștigătorii viitorului. Cei ale căror culturi nu pot, vor fi victimele viitorului. Mahalele – în sens sociologic – nu există în orașele turcești. Legătura dintre oameni și grupurile familiale este mai puternică aici decît în ​​Africa. Islamul renascut și identitatea culturală turcică au produs o civilizație cu o musculatură naturală. Turcii, nomazii pereni ai istoriei, acceptă perturbările de ritm.

Viitorul Orientului Mijlociu se așterne în liniște în mintea locuitorilor Muntelui de Aur. Gîndiți-vă la o tabără militară otomană în ajunul distrugerii Constantinopolului grecesc în 1453. Acesta este Muntele de Aur. „Am adus satul aici. Dar în sat am muncit mai mult – pe cîmp, toată ziua. Așa că nu am putut posti în timpul [lunii sfinte] Ramadanului. Aici postim. Aici sîntem mai religioși.“ Aishe Tanrikulu, împreună cu alte șase femei, îndesa orez în frunze de viță dintr-un bol rudimentar de plastic. M-a rugat să mă alătur ei la umbra unei foi de tablă. Fiecare dintre aceste femei avea părul acoperit de o batistă. În oraș, se întîlneau cu televiziunea pentru prima dată. „Sîntem oameni tradiționaliști, religioși. Emisiunile ne jignesc“, ne-a spus Aishe. O altă femeie s-a plîns de școli. Deși copiii ei nu aveau alte opțiuni educaționale disponibile în sat, trebuiau să concureze cu turcii mai bogați și seculari. „Copiii din familii bogate cu relații – ei primesc toate locurile.“ Mai multe șanse, mai multe tensiuni, cu alte cuvinte.

Ghidul meu către Muntele de Aur a fost unul atipic: Povești din Dealurile Gunoiului, un roman brutal de realist al scriitoarei turce Latife Tekin, despre viața în cartierele sărace, care în Turcia se numesc gecekondus („construite într-o noapte“). „Asculta pămîntul și plîngea neîncetat după apă, după muncă și pentru vindecarea bolilor răspîndite de gunoaie și deșeurile fabricilor“, scrie Tekin. În cel mai revelator pasaj din Povești din Dealurile Gunoiului, ocupanților ilegali li se spune „despre un anumit «Imperiu Otoman»… că acolo unde locuiau acum existase odată un imperiu cu acest nume“. Această istorie i-a „nedumerit“ pe ocupanți ilegali. Era prima dată cînd auzeau de ea. Deși unul dintre ei știa „că bunicul și cîinele său au murit luptînd cu grecii“, naționalismul și un simț cuprinzător al istoriei turcești sînt apanajul claselor de mijloc și superioare turcești și al străinilor ca mine, care se simt obligați să aibă o noțiune despre „Turcia“.

Dar ce știau ocupanții ilegali din Munții Aurului despre armatele de migranți turci care veniseră înaintea lor – și anume, selgiucizi și otomani? Pentru acești țărani recent urbanizați și omologii lor din Africa, lumea arabă, India și atîtea alte locuri, lumea este nouă, ca să adaptăm expresia lui V. S. Naipaul. După cum a scris Naipaul despre refugiații urbani din India în O civilizație rănită : „Se vedeau la începutul lucrurilor: oameni nepregătiți care își revendicau pămîntul pentru prima dată și, din haos, își dezvoltau propria filozofie a comunității și a auto-ajutorării. Pentru ei, trecutul era mort; îl lăsaseră în urmă în sate.“

Peste tot în lumea în curs de dezvoltare de la începutul secolului XXI, acești bărbați și femei noi, se năpustesc asupra orașelor, refac civilizații și își redefinesc identitățile în termeni de religie și etnie tribală, care nu coincid cu granițele statelor existente.

În Turcia se întîmplă mai multe lucruri simultan. În 1980, 44% dintre turci locuiau în orașe; în 1990, procentul era de 61%. Pînă în anul 2000, se așteaptă ca cifra să ajungă la 67%. Satele se golesc pe măsură ce în jurul orașelor turcești se dezvoltă inele concentrice de dezvoltări gecekondu. Aceasta este adevărata revoluție politică și demografică din Turcia și din alte părți, iar corespondenții străini de obicei nu scriu despre ea.

În timp ce sărăcia rurală este veche și aproape o parte „normală“ a structurii sociale, sărăcia urbană este destabilizatoare social. După cum a arătat Iranul, extremismul islamic este mecanismul psihologic de apărare al multor țărani urbanizați amenințați cu pierderea tradițiilor în orașele pseudo-moderne, unde valorile lor sînt atacate, unde serviciile de bază precum apa și electricitatea nu sînt disponibile și unde sînt agresați de un mediu fizic nesănătos. Etnologul și orientalistul american Carleton Stevens Coon a scris în 1951 că Islamul „a făcut posibilă supraviețuirea și fericirea optimă a milioane de ființe umane într-un mediu din ce în ce mai sărăcit, pe o perioadă de o mie patru sute de ani“. Dincolo de mesajul său puternic și clar articulat, însuși militantismul Islamului îl face atractiv pentru cei asupriți. Este singura religie care este pregătită să lupte. O eră politică determinată de stresul mediului, sensibilitatea culturală crescută, urbanizarea nereglementată și migrațiile refugiaților este o eră creată divin pentru răspîndirea și intensificarea Islamului, deja religia cu cea mai rapidă creștere din lume. (Deși islamul se răspîndește în Africa de Vest, este împiedicat de sincretizarea cu animismul: acest lucru îi face pe noii convertiți mai puțin predispuși să devină extremiști anti-occidentali, dar duce și la o versiune slăbită a credinței, care este mai puțin eficientă ca antidot împotriva criminalității.)

În Turcia însă, Islamul își creează, în mod dureros și stîngaci, un consens cu modernizarea, o tendință mai puțin evidentă în lumea arabă și persană (și practic invizibilă în Africa). În Iran, boom-ul petrolier – deoarece a accelerat dezvoltarea și urbanizarea, intensificînd șocul cultural – a alimentat Revoluția Islamică din 1978. Însă Turcia, spre deosebire de Iran și lumea arabă, are puțin petrol. Prin urmare, dezvoltarea și urbanizarea sa au fost mai graduale. Islamiștii sînt integrați în sistemul parlamentar de zeci de ani. Tensiunile pe care le-am observat în Muntele de Aur sînt naturale, creative: genul de imigranți cu care se confruntă întreaga lume. În timp ce lumea s-a concentrat pe perversitatea religioasă din Algeria, o națiune bogată în gaze naturale, și din Egipt – a cărui capitală, Cairo, vădește o aglomerare mai mare decît am văzut chiar și în Calcutta – Turcia a trăit echivalentul musulman al Reformei Protestante.

Distribuția resurselor îi întărește pe turci într-un alt mod față de arabi și perși. Turcii pot avea puțin petrol, dar centrul anatolian are multă apă – cel mai important fluid al secolului XXI. Proiectul Anatoliei de Sud-Est al Turciei, care implică douăzeci și două de baraje majore și sisteme de irigații, blochează apele rîurilor Tigru și Eufrat. O mare parte din apa pe care arabii și poate israelienii vor trebui să o bea în viitor este controlată de turci. Piesa centrală a proiectului este barajul Atatürk, lat de o milă și cu șaisprezece etaje, pe care sînt inscripționate cuvintele fondatorului Turciei moderne: „Ne Mutlu Turkum Diyene“ („Norocos este cel care este turc“).

Spre deosebire de barajul înalt Assuan din Egipt, de pe Nil, și de barajul Revoluției din Siria, de pe Eufrat, ambele construite în mare parte de ruși, barajul Atatürk este o afacere predominant turcească, cu ingineri și companii turcești la conducere. Într-o vizită recentă, am observat birourile imaculate și grădinile lor, rețelele electrice de înaltă tensiune și stațiile de comutare telefonică, întinderea amețitoare a transformatoarelor gigantice care zumzăie, deversoarele din beton turnat și suburbiile impecabile, cu școli pentru angajații barajului, care prindeau contur. Puterea emergentă a turcilor era palpabilă.

Erduhan Bayindir, administratorul șantierului barajului, mi-a spus că „deși petrolul poate fi transportat în străinătate doar pentru a îmbogăți elitele, apa trebuie distribuită mai uniform în cadrul societății… Este adevărat, putem opri fluxul de apă în Siria și Irak timp de pînă la opt luni fără ca aceeași apă să ne debordeze barajele, pentru a le regla comportamentul politic“.

Puterea se mută cu siguranță spre nord, în Orientul Mijlociu, de la cîmpurile petroliere din Dhahran, din Golful Persic, pînă la cîmpia acvatică din Harran, din sudul Anatoliei – lîngă amplasamentul barajului Atatürk. Dar va fi statul-națiune Turcia, așa cum este constituit în prezent, moștenitorul acestei bogății?

Mă îndoiesc foarte mult.

Minciunile cartografilor

În timp ce Africa de Vest reprezintă cea mai puțin stabilă parte a realității politice în afara limuzinei lungi a lui Homer-Dixon, Turcia, o consecință organică a două imperii turcești care au condus Anatolia timp de 850 de ani, a fost printre cele mai stabile. Granițele Turciei nu au fost stabilite de puterile coloniale, ci într-un război de independență, la începutul anilor 1920. Kemal Atatürk a oferit Turciei un mit secular al construirii națiunii, pe care majoritatea statelor arabe și africane, împovărate de granițe trasate artificial, nu îl au. Această lipsă va lăsa multe state arabe fără apărare împotriva unui val de islam care le va eroda legitimitatea și frontierele în anii următori. Totuși, chiar și în ceea ce privește Turcia, hărțile înșeală.

Nu doar maghernițele africane lipsesc de pe hărțile urbane. Lipsesc multe mahalale din Turcia și din alte părți, la fel ca și teritorii mari controlate de armatele de gherilă și mafiile urbane. Călătoriile alături de gherile eritreene în ceea ce, conform hărții, era nordul Etiopiei, călătoriile în „nordul Irakului“ alături de gherilele kurde și cazarea într-un hotel din Caucaz controlat de o mafie locală – ca să nu mai vorbim de experiențele mele din Africa de Vest – m-au determinat să dezvolt un scepticism sănătos față de hărți, ceea ce, am început să-mi dau seama, creează o barieră conceptuală care ne împiedică să înțelegem criza politică ce abia începe să materializeze la nivel mondial.

Luați în considerare harta lumii, cu cele aproximativ 190 de țări ale sale, fiecare reprezentată printr-o culoare îndrăzneață și uniformă: această hartă, cu care am crescut cu toții, este în general o invenție a modernismului, în special a colonialismului european. Modernismul, în sensul în care vorbesc, a început odată cu apariția statelor naționale în Europa și a fost confirmat de moartea feudalismului la sfîrșitul Războiului de Treizeci de Ani – un eveniment intercalat între Renaștere și Iluminism, care împreună au dat naștere științei moderne. Oamenii au fost brusc cuprinsi de un entuziasm de a clasifica, de a defini. Harta, bazată pe tehnici științifice de măsurare, oferea o modalitate de a clasifica noile organisme naționale, creînd un puzzle din piese îngrijite, fără zone de tranziție între ele. Frontiera este în sine un concept modern care nu exista în mintea feudală. Și pe măsură ce națiunile europene au configurat domenii întinse, în același timp în care tehnologia tipăririi ieftinea reproducerea hărților, cartografia și-a cîștigat importanța ca modalitate de a crea evidențe prin ordonarea modului în care privim lumea.

În cartea sa, „Comunități imaginate: Reflecții asupra originii și răspîndirii naționalismului“, Benedict Anderson, de la Universitatea Cornell, demonstrează că harta le-a permis colonialiștilor să se gîndească la bunurile lor în termenii unei „grile clasificatoare totalizante… Era delimitată, determinată și, prin urmare – în principiu – numărabilă“. Pentru colonialiști, hărțile de țară erau echivalentul registrelor contabile. Hărțile, explică Anderson, „au modelat gramatica“ care ar face posibile concepte discutabile precum Irak, Indonezia, Sierra Leone și Nigeria. Statul, să ne amintim, este o noțiune pur occidentală, una care pînă în secolul al XX-lea s-a aplicat unor țări care acopereau doar trei procente din suprafața terestră a Pămîntului. Nu sînt convingătoare nici dovezile că statul, ca ideal de guvernare, poate fi transportat cu succes în zone din afara lumii industrializate. Chiar și Statele Unite ale Americii, după cum spunea unul dintre cei mai buni poeți ai noștri în viață, Gary Snyder, constau din „impuneri arbitrare și inexacte asupra a ceea ce este cu adevărat aici“.

Totuși, această realitate inflexibilă, artificială, continuă să se clatine, nu doar în cadrul Națiunilor Unite, ci și în diverse publicații geografice și de călătorie (ea însele produse secundare ale unei ere a turismului de elită, posibil datorită colonialismului), care încă relatează și fotografiază lumea în funcție de „țară“. Ziarele, această revistă și cel care scrie nu sînt nevinovați de această tendință.

Conform hărții, marele complex hidroenergetic reprezentat de barajul Atatürk este situat în Turcia. Uitați de hartă. Această regiune sud-estică a Turciei este populată aproape în întregime de kurzi. Aproximativ jumătate din cele 20 de milioane de kurzi ai lumii trăiesc în „Turcia“. Kurzii sînt predominanți într-o regiune care se suprapune nu doar cu Turcia, ci și cu Irakul, Iranul, Siria și fosta Uniune Sovietică. Enclava kurdă impusă de Occident în nordul Irakului, consecință a Războiului din Golf din 1991, a expus deja natura fictivă a acestui presupus stat-națiune.

Într-o vizită recentă la granița turco-iraniană, mi-am dat seama cît de riscantă este ideea statului-națiune. Aici mă aflam pe linia de falie legală dintre două civilizații aflate în conflict, turcică și iraniană. Totuși, realitatea era mai subtilă: la fel ca în Africa de Vest, granița era poroasă și contrabanda abunda, însă aici, oamenii care făceau contrabandă, de ambele părți ale graniței, erau kurzi. Într-un astfel de peisaj lunar, peste care popoarele au migrat și s-au stabilit în modele care șterg granițele, sfîrșitul Războiului Rece va aduce un proces crud de selecție naturală în rîndul statelor existente. Aceste state nu vor mai fi atît de ferm susținute de Occident sau de Uniunea Sovietică. Deoarece kurzii se suprapun cu aproape toată lumea din Orientul Mijlociu, din cauza faptului că au fost înșelați și au fost privați de un stat în tratatele de pace de după Primul Război Mondial, ei apar, în fapt, ca selectorul natural – verificarea supremă a realității. Ei au destabilizat Irakul și ar putea continua să perturbe statele care nu le oferă suficient spațiu de respirație, întărind în același timp statele care le oferă.

Deoarece turcii, datorită resurselor lor de apă, economiei lor în creștere și coeziunii sociale demonstrate de mahalalele cu cele mai puține infracțiuni pe care le-am întîlnit, sînt pe punctul de a deveni o mare putere și pentru că cele 10 milioane de kurzi din Turcia amenință acest statut, rezultatul disputei turco-kurde va fi mai important pentru viitorul Orientului Mijlociu decît rezultatul final al recentului acord israeliano-palestinian.

Fascinația Americii față de problema israeliano-palestiniană, coroborată cu lipsa sa de interes față de cea turco-kurdă, este o funcție a propriilor obsesii interne și etnice, nu a realității cartografice care este pe cale să transforme Orientul Mijlociu. Procesul diplomatic care îi implică pe israelieni și palestinieni va avea, cred, un efect redus asupra hărții regiunii de la începutul și mijlocul secolului XXI. Israelul, cu o rată de creștere economică de 6,6% bazată din ce în ce mai mult pe exporturile de înaltă tehnologie, este pe cale să intre în limuzina alungită a lui Homer-Dixon, fortificată de o comunitate politică bine definită, care este un rezultat organic al istoriei și etniei. La fel ca Japonia prosperă și pașnică, pe de o parte, și Armenia sfîșiată de război și sărăcie, pe de altă parte, Israelul este un organism național-etnic clasic. O mare parte a lumii arabe, însă, va suferi modificări, pe măsură ce Islamul se va răspîndi peste frontiere artificiale, alimentat de migrațiile în masă către orașe și de o rată a natalității în creștere cu peste 3,2%. Șaptezeci la sută din populația arabă s-a născut după 1970 – tineri cu puține amintiri istorice despre luptele anticoloniale pentru independență, încercările postcoloniale de construire a națiunii sau oricare dintre războaiele arabo-israeliene. Cea mai îndepărtată amintire a acestor tineri va fi umilința suferită de Occident față de Irakul inventat colonial în 1991. Astăzi, șaptesprezece din douăzeci și două de state arabe au un produs național brut în scădere; în următorii douăzeci de ani, la ratele actuale de creștere, populația multor țări arabe se va dubla. Aceste state, la fel ca majoritatea celor africane, vor fi neguvernabile prin ideologii seculare convenționale. Analista din Orientul Mijlociu Christine M. Helms explică: „Declarînd naționalismul arab «falimentar», «dezmoșteniții» politici nu raționalizează eșecul arabismului… și nici nu îl reformulează. Nu se iau în considerare soluții alternative. Ei au optat pur și simplu pentru paradigma politică de la celălalt capăt al spectrului politic cu care sînt familiarizați – Islamul.“

La fel ca granițele Africii de Vest, granițele coloniale ale Siriei, Irakului, Iordaniei, Algeriei și altor state arabe sînt adesea contrare realității culturale și politice. Pe măsură ce mecanismele de control statal se ofilesc în fața stresului de mediu și demografic, este probabil să apară orașe-stat islamice „solide“ sau state-mahalale. Ficțiunea conform căreia orașul pauperizat Alger, de la Marea Mediterană, controlează Tamanrasset, adînc în Sahara algeriană, nu poate dura pentru totdeauna. Indiferent de rezultatul procesului de pace, Israelul este destinat să fie o fortăreață etnică evreiască în mijlocul unui vast și volatil tărîm al islamului. În acest tărîm, cultura violentă a tinerilor din mahalalele din Gaza ar putea fi un indicator al erei care vine.

Destinul turcilor și kurzilor este mult mai puțin sigur, dar mult mai relevant pentru tipul de hartă care va explica lumea noastră viitoare. Kurzii sugerează o realitate geografică ce nu poate fi reprezentată în spațiu bidimensional. Problema din Turcia nu este pur și simplu o chestiune de acordare a autonomiei sau chiar a independenței kurzilor din sud-est. Nu este vorba despre Balcani sau Caucaz, unde regiunile se subîmpart pur și simplu în unități mai mici, Abhazia se desprinde de Georgia și așa mai departe. Federalismul nu este răspunsul. Kurzii se găsesc peste tot în Turcia, inclusiv în cartierele nevoiașe din Istanbul și Ankara. Problema Turciei este că masa sa continentală anatoliană este casa a două culturi și limbi, turca și kurda. Identitatea în Turcia, ca și în India, Africa și în alte părți, este mai complexă și mai subtilă decît o poate afișa cartografia convențională.

Un nou tip de război

Pentru a aprecia pe deplin implicațiile politice și cartografice ale postmodernismului – o epocă a juxtapunerilor fără teme, în care grila clasificatoare a statelor-națiune va fi înlocuită de un model zimțat de orașe-state, state-mahalale, regionalisme nebuloase și anarhice – este necesar să luăm în considerare, în cele din urmă, întreaga chestiune a războiului.

„O, ce ușurare să lupți, să lupți împotriva unor dușmani care se apără singuri, a unor dușmani care sînt treji!”, a scris André Malraux în „La Condition humaine“. Nu mă pot gîndi la un strigăt de luptă mai potrivit pentru mulți combatanți din primele decenii ale secolului XXI. Sălbăticia intensă a luptelor în contexte culturale atît de diverse precum Liberia, Bosnia, Caucazul și Sri Lanka – ca să nu mai vorbim de ceea ce se întîmplă în cartierele defavorizate ale Americii – indică ceva foarte tulburător la care cei dintre noi care sîntem în limuzină, preocupați de probleme precum drepturile clasei de mijloc și viitorul televiziunii interactive prin cablu, nu avem curajul să ne gîndim. Este vorba de următoarele: un număr mare de oameni de pe această planetă, cărora le este complet necunoscut confortul și stabilitatea unei vieți de clasă de mijloc, consideră războiul și existența într-o cazarmă un pas înainte, nu un pas înapoi.

„Așa cum nu are sens să întrebi «de ce mănîncă oamenii» sau «de ce dorm»“, scrie Martin van Creveld, istoric militar la Universitatea Ebraică din Ierusalim, în lucrarea sa „Transformarea războiului“, „tot așa lupta, în multe împrejurări, nu este un mijloc, ci un scop. De-a lungul istoriei, pentru fiecare persoană care și-a exprimat oroarea față de război, există o alta care a găsit în el cea mai minunată dintre toate experiențele care i-au fost oferite omului, chiar pînă în punctul în care mai tîrziu și-a petrecut o viață plictisindu-și urmașii povestind isprăvile sale.“ Cînd i-am întrebat pe oficialii Pentagonului despre natura războiului în secolul XXI, răspunsul pe care l-am primit frecvent a fost „Citiți-l pe Van Creveld“. Conducătorii de rang înalt sînt îndrăgostiți de acest istoric nu pentru că scrierile sale le justifică existența, ci, dimpotrivă: Van Creveld îi avertizează că mașini militare de stat uriașe, precum cele ale Pentagonului, sînt dinozauri pe cale să dispară și că ne așteaptă ceva mult mai teribil.

Măsura în care „Transformarea războiului“ de Van Creveld completează lucrările lui Homer-Dixon despre mediu, reflecțiile lui Huntington despre ciocnirea culturală, propriile mele descoperiri călătorind pe jos, cu autobuzul și cu maxi-taxi în peste șaizeci de țări și trezirea serioasă la influența reală a Americii în zone cu o cultură dificilă, precum Haiti și Somalia, este surprinzătoare. Cartea începe prin a demola ideea că bărbaților nu le place să lupte. „Prin forțarea simțurilor de a se concentra asupra prezentului“, scrie Van Creveld, războiul „poate determina un om să-și ia rămas bun de la el“. După cum vă poate spune oricine a avut experiență cu cetnicii din Serbia, „tehnicienii“ din Somalia, tonton-macouții din Haiti sau soldații din Sierra Leone, în locurile în care iluminismul occidental nu a pătruns și unde a existat întotdeauna sărăcie în masă, oamenii găsesc eliberarea în violență. În Afganistan și în alte părți, am experimentat indirect acest fenomen: îngrijorarea cu privire la mine și ambuscade te eliberează de grijile pentru detaliile banale ale existenței zilnice. Dacă propria mea experiență este prea subiectivă, există o multitudine de date care arată frecvența mare a războiului, în special în țările în curs de dezvoltare de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace. Agresivitatea fizică face parte din ființa umană. Numai atunci cînd oamenii ating un anumit standard economic, educațional și cultural, această trăsătură este liniștită. Avînd în vedere faptul că 95% din creșterea populației Pămîntului va fi în cele mai sărace zone ale globului, întrebarea nu este dacă va exista război (va fi mult), ci ce fel de război. Și cine va lupta împotriva cui?

Demitizîndu-l pe marele strateg militar Carl von Clausewitz, Van Creveld, poate cel mai original gînditor în domeniul războiului de la acel prusac de la începutul secolului al XIX-lea încoace, scrie: „Ideile lui Clausewitz… erau înrădăcinate în întregime în faptul că, încă din 1648, războiul fusese purtat în mod covîrșitor de state“. Dar, așa cum explică Van Creveld, perioada statelor naționale – și, prin urmare, a conflictului statal – se încheie acum, și odată cu ea „diviziunea triplă clară în guvern, armată și popor“ pe care o impun războaiele dirijate de state. Astfel, pentru a vedea viitorul, primul pas este să privim înapoi la trecutul imediat anterior nașterii modernismului – războaiele din Europa medievală care au început în timpul Reformei și au atins punctul culminant în Războiul de Treizeci de Ani.

Van Creveld scrie: „În toate aceste lupte, motivele politice, sociale, economice și religioase erau iremediabil încurcate. Întrucît aceasta era o epocă în care armatele erau formate din mercenari, toate erau însoțite și de roiuri de antreprenori militari… Mulți dintre ei nu făceau decît să le ofere servicii superficiale organizațiilor pentru care se angajaseră să lupte. În schimb, jefuiau țara în numele lor…“

„În astfel de condiții, orice distincții fine… între armate, pe de o parte, și popoare, pe de altă parte, erau sortite să dispară. Cuprinși de război, civilii au suferit atrocități teribile.”

Cu alte cuvinte, pe atunci nu exista politică așa cum am ajuns să înțelegem termenul, la fel cum există din ce în ce mai puțină politică astăzi în Liberia, Sierra Leone, Somalia, Sri Lanka, Balcani și Caucaz, printre alte locuri.

Deoarece, așa cum notează Van Creveld, raza de încredere în cadrul societăților tribale este restrînsă la familia apropiată și la camarazii de gherilă, armistițiile încheiate cu un comandant bosniac, să zicem, pot fi încălcate imediat de un alt comandant bosniac. Multitudinea de armistiții de scurtă durată din Balcani și Caucaz constituie o dovadă că nu mai sîntem într-o lume în care se aplică vechile reguli ale războiului între state. Mai multe dovezi le oferă distrugerea monumentelor medievale din portul croat Dubrovnik: atunci cînd se luptă culturi, mai degrabă decît state, atunci monumentele culturale și religioase sînt arme de război, ceea ce le face pradă corectă.

De asemenea, entitățile care poartă războaie nu vor mai fi limitate la un teritoriu specific. Organismele laxe și obscure, cum ar fi organizațiile teroriste islamice, sugerează de ce granițele vor însemna din ce în ce mai puțin, iar straturile sedimentare de identitate și control tribal vor însemna mai mult. „Din punctul de vedere al prezentului, există toate perspectivele ca fanatismele religioase… să joace un rol mai important în motivarea conflictelor armate“ în Occident decît în ​​orice alt moment „în ultimii 300 de ani“, scrie Van Creveld. Acesta este motivul pentru care analiști precum Michael Vlahos monitorizează îndeaproape cultele religioase. Vlahos spune: „O ideologie care ne provoacă s-ar putea să nu ia o formă familiară, precum vechii naziști sau comuniști. S-ar putea să nici nu ne implice inițial în moduri care se potrivesc vechilor marcaje de amenințare.“ Van Creveld conchide: „Conflictul armat va fi purtat de oameni pe Pămînt, nu de roboți în spațiu. Va avea mai multe în comun cu luptele triburilor primitive decît cu războiul convențional la scară largă.“ Deși un alt istoric militar, John Keegan, în noua sa carte, „O istorie a războiului“, creionează un portret mai benign al omului primitiv, este important de subliniat că ceea ce Van Creveld înțelege de fapt este omul reprimitivizat: societăți războinice care operează într-o perioadă de lipsă fără precedent a resurselor și supraaglomerare planetară.

Viziunea pre-westfaliană a lui Van Creveld asupra unui conflict mondial de intensitate redusă nu este un scenariu superficial de „înapoi în viitor“. În primul rînd, tehnologia va fi utilizată în scopuri primitive. În Liberia, liderul gherilei, Prințul Johnson, nu i-a tăiat doar urechile președintelui Samuel Doe înainte ca acesta să fie torturat pînă la moarte în 1990 – Johnson a realizat un videoclip despre asta, care a circulat în toată Africa de Vest. În decembrie 1992, cînd complotiștii dintr-o lovitură de stat eșuată împotriva regimului Strasser din Sierra Leone au avut urechile tăiate la Hamilton Beach din Freetown înainte de a fi uciși, mulți au considerat-o o execuție similară. Avînd în vedere, așa cum am explicat mai devreme, că regimul Strasser nu este de fapt un guvern și că Sierra Leone nu este de fapt un stat național, ascultați cu atenție ce spune Van Creveld: „Odată ce monopolul legal al forței armate, revendicat de mult timp de stat, îi este smuls din mîini, distincțiile existente dintre război și crimă se vor destrăma, așa cum se întîmplă deja astăzi în… Liban, Sri Lanka, El Salvador, Peru sau Columbia.“

Dacă criminalitatea și războiul devin imposibil de distins, atunci „apărarea națională“ ar putea fi considerată în viitor un concept local. Pe măsură ce criminalitatea continuă să crească în orașele noastre și capacitatea guvernelor statale și a sistemelor de justiție penală de a-și proteja cetățenii scade, criminalitatea urbană s-ar putea, potrivit lui Van Creveld, „să se transforme în conflicte de intensitate redusă prin consolidare de-a lungul unor criterii rasiale, religioase, sociale și politice“. Pe măsură ce violența la scară mică se înmulțește în țară și în străinătate, armatele statale vor continua să se micșoreze, fiind înlocuite treptat de o afacere de securitate privată în plină expansiune, ca în Africa de Vest, și de mafiile urbane, în special în fosta lume comunistă, care ar putea fi mai bine echipate decît forțele de poliție municipale pentru a acorda protecție fizică locuitorilor.

Războaiele viitoare vor fi cele de supraviețuire comunitară, agravate sau, în multe cazuri, cauzate de deficitul de mediu. Aceste războaie vor fi subnaționale, ceea ce înseamnă că statelor și guvernelor locale le va fi greu să-și protejeze fizic propriii cetățeni. Așa vor muri în cele din urmă multe state. Pe măsură ce puterea statală se estompează – și odată cu ea și capacitatea statului de a ajuta grupurile mai slabe din cadrul societății, ca să nu mai vorbim de alte state – popoarele și culturile din întreaga lume vor fi aruncate înapoi în propriile puncte forte și slăbiciuni, cu mai puține mecanisme de egalizare care să le protejeze. În timp ce viitorul îndepărtat va vedea probabil apariția unui om hibrid rasial, globalizat, în deceniile următoare vom fi mai conștienți de diferențele noastre decît de asemănările noastre. Pentru persoana obișnuită, valorile politice vor însemna mai puțin, securitatea personală mai mult. Credința că sîntem cu toții egali este susceptibilă de a fi înlocuită de obsesia predominantă a călătorilor greci antici: De ce există diferențele dintre popoare?

Ultima hartă

În lucrarea sa Geography and the Human Spirit, Anne Buttimer, profesoară la University College Dublin, amintește de opera unui geograf german de la începutul secolului al XIX-lea, Carl Ritter, a cărui operă implica „un plan divin pentru umanitate“ bazat pe regionalism și un flux constant și viu de forme. Harta viitorului, în măsura în care o hartă este posibilă, va reprezenta o răstălmăcire perversă a viziunii lui Ritter. Imaginați-vă cartografia în trei dimensiuni, ca într-o hologramă. În această hologramă s-ar afla sedimentele suprapuse ale identităților de grup și de altă natură peste marcajele colorate doar bidimensionale ale orașelor-stat și ale națiunilor rămase, ele însele confundate pe alocuri de tentacule umbroase, plutind deasupra, indicînd puterea cartelurilor de droguri, a mafiilor și a agențiilor private de securitate. În loc de granițe, ar exista „centre“ de putere în mișcare, ca în Evul Mediu. Multe dintre aceste straturi ar fi în mișcare. Înlocuirea liniilor fixe și abrupte pe un spațiu plat ar reprezenta un model schimbător de entități tampon, precum entitățile tampon kurde și azere dintre Turcia și Iran, entitatea tampon turco-uigură dintre Asia Centrală și China Interioară (ea însăși distinctă de China de coastă) și entitatea tampon latino-americană care ar înlocui o graniță precisă dintre SUA și Mexic. La această hologramă cartografică proteică trebuie adăugați alți factori, cum ar fi migrațiile populațiilor, exploziile ratelor natalității, vectorii bolilor. De acum înainte, harta lumii nu va fi niciodată statică. Această hartă viitoare – într-un fel, „Ultima Hartă“ – va fi o reprezentare în continuă schimbare a haosului.

Subcontinentul indian ne oferă exemple despre ceea ce urmează să se întîmple. Din motive diferite, atît India, cît și Pakistanul sînt din ce în ce mai disfuncționale. Argumentul privind democrația în aceste locuri este din ce în ce mai puțin relevant pentru problema mai largă a guvernabilității. În cazul Indiei, se pune întrebarea: este birocrația greoaie din New Delhi cel mai bun mecanism disponibil pentru promovarea vieții a 866 de milioane de oameni de limbi, religii și grupuri etnice diverse? În 1950, cînd populația Indiei era mult mai mică, la jumătate, iar idealismul de construire a națiunii era încă puternic, dezbaterea despre democrație era mai impresionantă decît este acum. Avînd în vedere că în 2025 populația Indiei ar putea ajunge aproape de 1,5 miliarde, că o mare parte din economia sa se bazează pe o bază de resurse naturale în scădere, inclusiv pe scăderea dramatică a nivelului apei, și că violența comunală și urbanizarea sînt în spirală ascendentă, este dificil de imaginat că statul indian va supraviețui secolului următor. Revoluția Verde a Indiei, adesea trîmbițată, a fost realizată prin supraexploatarea terenurilor cultivate și epuizarea bazinului hidrografic. Norman Myers, consultant britanic în probleme de dezvoltare, este îngrijorat că indienii „s-au hrănit astăzi împrumutîndu-se din sursele de hrană ale copiilor lor“.

Problema Pakistanului este și mai fundamentală: la fel ca o mare parte a Africii, țara nu are sens geografic sau demografic. A fost fondată ca patrie pentru musulmanii subcontinentului, însă există mai mulți musulmani subcontinentali în afara Pakistanului decît în ​​interiorul său. La fel ca Iugoslavia, Pakistanul este un mozaic de grupuri etnice, aflate din ce în ce mai mult în conflict violent între ele. În timp ce mass-media occidentală vorbește cu entuziasm despre faptul că țara are o femeie prim-ministru, Benazir Bhutto, Karachi devine o versiune subcontinentală a orașului Lagos. În opt vizite în Pakistan, nu am avut niciodată senzația unei identități naționale coezive. Cu pînă la 65% din terenul său dependent de irigații intensive, cu defrișări la scară largă și cu o creștere anuală a populației de 2,7% (ceea ce asigură că suprafața de teren cultivat pe locuitor rural va scădea vertiginos), Pakistanul devine un loc din ce în ce mai disperat. Pe măsură ce irigațiile din bazinul fluviului Indus se intensifică pentru a deservi două populații în creștere, conflictele musulmano-hinduse privind scăderea nivelurilor freatice ar putea fi inevitabile.

„India și Pakistanul se vor destrăma probabil“, prezice Homer-Dixon. „Guvernele lor seculare au din ce în ce mai puțină legitimitate, precum și o capacitate de gestionare mai redusă a oamenilor și resurselor.“ În loc de o linie îndrăzneață care împarte subcontinentul în două părți, viitorul va vedea probabil o linie mult mai subțire și părți mai mici, entitățile etnice Pakhtunistan și Punjab înlocuind treptat Pakistanul în spațiul dintre platoul Asiei Centrale și inima subcontinentului.

Nimic din toate acestea nu ia în considerare schimbările climatice, care, dacă vor avea loc în secolul următor, vor eroda și mai mult capacitatea statelor existente de a face față. India, de exemplu, primește 70% din precipitații din ciclul musonic, pe care încălzirea planetară l-ar putea perturba.

Nu numai că aspectele tridimensionale ale Ultimei Hărți vor fi în continuă mișcare, dar și baza sa bidimensională s-ar putea schimba. Academia Națională de Științe raportează că „pînă la un miliard de oameni, sau 20% din populația lumii, trăiesc pe terenuri care ar putea fi inundate sau modificate dramatic de creșterea nivelului apelor… Țările joase din lumea în curs de dezvoltare, cum ar fi Egiptul și Bangladesh, unde rîurile sînt mari, iar deltele extinse și dens populate, vor fi cele mai afectate… Acolo unde rîurile sînt îndiguite, ca în cazul Nilului, efectele… vor fi deosebit de severe“.

Egiptul ar putea fi locul unde tulburările climatice – ca să nu mai vorbim de amenințarea mai imediată a creșterii populației – vor incita tulburări religioase într-un mod cu adevărat biblic. Catastrofele naturale, cum ar fi cutremurul din Cairo din octombrie 1992, în care guvernul nu a reușit să ofere ajutoare, iar locuitorii din mahalale au fost în multe cazuri ajutați de moscheile lor locale, nu pot decît să consolideze poziția facțiunilor islamice. Într-o declarație despre încălzirea gazelor cu efect de seră, care s-ar putea referi la oricare dintre o varietate de catastrofe naturale, experta în mediu Jessica Tuchman Matthews avertizează că mulți dintre noi subestimăm măsura în care sistemele politice, atît în ​​societățile bogate, cît și în locuri precum Egiptul, „depind de baza sistemelor naturale“. Ea adaugă: „Faptul că te poți muta cu ușurință din Vermont în Miami nu are nimic de spus despre consecințele ajungerii în Vermont a climei din Miami“.

Într-adevăr, nu este clar dacă Statele Unite vor supraviețui secolului următor exact în forma lor actuală. Deoarece America este o societate multietnică, statul-națiune a fost întotdeauna mai fragil aici decît este în societăți mai omogene precum Germania și Japonia. James Kurth, într-un articol publicat în The National Interest în 1992, explică faptul că, în timp ce societățile de tip stat-națiune tind să fie construite în jurul unei armate de recrutare în masă și a unui sistem școlar public standardizat, „regimurile multiculturale“ se caracterizează prin o armată de înaltă tehnologie, formată exclusiv din voluntari (și, aș adăuga, școli private care predau valori concurente), care operează într-o cultură în care industria media și de divertisment internațională are mai multă influență decît „clasa politică națională“. Cu alte cuvinte, un stat-națiune este un loc în care toată lumea a fost educată în mod similar, unde oamenii își iau exemplul de la liderii naționali și unde toată lumea (cel puțin fiecare bărbat) a trecut prin creuzetul serviciului militar, ceea ce face ca patriotismul să fie o problemă mai simplă. Scriind despre familia sa de imigranți din Chicago la începutul secolului, Saul Bellow afirmă: „Țara ne-a preluat. Era o țară pe atunci, nu o colecție de «culturi»“.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial și al deceniului care a urmat, Statele Unite au atins apogeul ca stat național clasic. În anii 1960, după cum este acum clar, America a început un proces lent, dar inconfundabil de transformare. Semnele abia necesită detalii: polaritate rasială, disfuncții educaționale, fragmentare socială de multe feluri. William Irwin Thompson, în lucrarea sa “Passages About Earth: An Exploration of the New Planetary Culture”, scrie: „Sistemul educațional care funcționase cu evreii sau irlandezii nu mai putea funcționa cu negrii; iar cînd profesorii evrei din New York au încercat să-i ia pe copiii negri de lîngă părinții lor exact în felul în care fuseseră luați de lîngă ai lor, au fost șocați să se confrunte cu o afirmare violentă a negritudinii“.

Probleme precum Africa de Vest ar putea apărea ca un nou tip de problemă de politică externă, erodînd și mai mult pacea internă a Americii. Spectacolul mai multor națiuni vest-africane care se prăbușesc simultan ar putea întări cele mai grave stereotipuri rasiale aici, pe plan intern. Acesta este un alt motiv pentru care Africa contează. Nu trebuie să ne amăgim: factorul de sensibilitate este mai mare ca niciodată. Sistemul școlar public din Washington, D.C., experimentează deja cu o programă afrocentrică. Summiturile dintre liderii africani și afro-americani proeminenți devin frecvente, la fel ca și pronosticurile de tip Pollyanna despre alegerile multipartite din Africa, care nu iau în considerare criminalitatea, creșterea ratei natalității și epuizarea resurselor. Grupul de experți în alegeri afro-americane din Congres a fost printre cei care au cerut implicarea SUA în Somalia și Haiti. La Los Angeles Times, angajații minorităților au protestat, printre altele, împotriva a ceea ce susțin a fi tonul rasist al relatărilor despre Africa ale ziarului, acuzații pe care redactorul secțiunii „Raport Mondial“, Dan Fisher, le neagă, spunînd în esență că Africa ar trebui privită prin aceeași lentilă analitică riguroasă ca și alte părți ale lumii.

Africa poate fi marginală în ceea ce privește concepțiile convenționale de strategie de la sfîrșitul secolului al XX-lea, dar într-o epocă a ciocnirilor culturale și rasiale, cînd apărarea națională este din ce în ce mai locală, suferința Africii va exercita o influență destabilizatoare asupra Statelor Unite.

Aceasta și mulți alți factori vor face ca Statele Unite să fie o națiune mai puțin importantă decît este astăzi, chiar dacă va cîștiga teritoriu în urma dizolvării pașnice a Canadei. Quebecul, bazat pe temelia romano-catolicismului și a etniei francofone, s-ar putea dovedi a fi statul-națiune cel mai coeziv și fără criminalitate din America de Nord. (Ar putea fi însă un Quebec mai mic, deoarece popoarele aborigene ar putea lua din părțile nordice ale provinciei.) „Patriotismul“ va deveni din ce în ce mai regional, pe măsură ce oamenii din Alberta și Montana descoperă că au mult mai multe în comun unii cu alții decît au cu Ottawa sau Washington, iar vorbitorii de spaniolă din sud-vest descoperă o asemănare mai mare cu Mexico City. (Cele nouă națiuni ale Americii de Nord, de Joel Garreau, o carte despre regionalizarea continentului, este mai relevantă acum decît atunci cînd a fost publicată, în 1981.) Pe măsură ce influența Washingtonului scade, și odată cu ea simbolurile tradiționale ale patriotismului american, nord-americanii își vor găsi refugiu psihologic în comunitățile și culturile lor izolate.

Întoarcerea din Africa de Vest toamna trecută a fost o experiență revelatoare. După ce am plecat din Abidjan, zborul meu Air Afrique a aterizat în Dakar, Senegal, unde toți pasagerii au trebuit să debarce pentru a trece printr-un alt control de securitate, de data aceasta impus de autoritățile americane înainte de a permite zborului să plece spre New York. Odată ajunși în New York, în ciuda miezului nopții, oficialii de imigrări de pe Aeroportul Kennedy au întîrziat debarcarea efectuînd interogări rapide ale pasagerilor aeronavei – aceasta pe lîngă toate procedurile normale de imigrări și vamale. Era evident că contrabanda cu droguri, bolile și alți factori contribuiseră la cele mai dure proceduri de securitate pe care le-am întîlnit vreodată la întoarcerea din străinătate.

Apoi, pentru prima dată în peste o lună, am văzut oameni de afaceri cu genți și laptopuri. Cînd plecasem din New York spre Abidjan, toți oamenii de afaceri se îmbarcau în avioanele spre Seul și Tokyo, care decolau de la porțile de aterizare de lîngă Air Afrique. Singurii non-africani care plecau spre Africa de Vest fuseseră lucrătorii umanitari în tricouri și pantaloni kaki. Deși granițele din Africa de Vest sînt din ce în ce mai ireale, cele care separă Africa de Vest de lumea exterioară devin, în diverse moduri, tot mai impenetrabile.

Însă afrocentriștii au dreptate într-o privință: ignorăm această regiune muribundă pe propriul nostru risc. Cînd Zidul Berlinului cădea, în noiembrie 1989, m-am întîmplat să fiu în Kosovo, relatînd despre o revoltă între sîrbi și albanezi. Viitorul era în Kosovo, mi-am spus în noaptea aceea, nu în Berlin. În aceeași zi în care Yitzhak Rabin și Yasser Arafat și-au ținut mîinile pe peluza Casei Albe, cursa meu Air Afrique se apropia de Bamako, Mali, dezvăluind barăci din tablă ondulată de zinc la marginea unui deșert în expansiune. Adevărata știre nu era la Casa Albă, mi-am dat seama. Era chiar dedesubt.

https://www.theatlantic.com/magazine/archive/1994/02/the-coming-anarchy/304670