2026 – vara. 11. TIMIȘOARA TERMINUS

Scriu notele astea la București, relativ la multă vreme după ce am ajuns acasă. Dar nu pot lăsa blogul neterminat, nu-i așa? Și mai e ceva, ceva care seamănă izbitor de mult cu senzația pe care o ai cînd te trezești într-o bună dimineață cu o melodie care-ți ocupă mintea. Nu știi de unde a venit dar… e acolo, aleargă prin mintea ta. Ei, cam aceeași senzație am avut-o cînd am găsit titlul acestei postări – TIMIȘOARA TERMINUS. Sper că din ceea ce voi scrie se va înțelege de ce titlul nu e atît de banal pe cît pare la prima vedere (TIMIȘOARA TERMINUS ? Păi e sfîrșitul călătoriei, e… „Terminus“, nu ?)

Deocamdată să derulăm imaginile plecării din Belgrad și parcurgerii Banatului sîrbesc pînă la Vatin (Serbia) – Moravița (România), punctul de graniță terestră cu patria nostra que bestiis abundant… (Observați că am sărit peste multæ silvæ sunt. Am făcut-o din motive pragmatice. SILVÆ nu mai sînt atît de MULTÆ: le-am mai tăiat în numele IKEA…)

La răs-vizitata autogară (Autobuska stanica u Beogradu) ne-am descurcat bine, nu mai era nimic de descifrat, le știam pe toate, ca niște belgrădeni consacrați. Mai mîndru am fost că drumul de la adresa reședinței noastre pînă la stația de autobuz 95 din Zeleni Venac (unde se află cea mai veche piață în aer liber încă în funcțiune în Belgrad și unde urci și cobori pe străzile aruncate pe coline) l-am parcurs fără probleme cu bagaj, cu tot.

A sosit, punctual și autobuzul 95, am mai admirat odată Turnul Belgrad (Kula Beograd) de pe podul Branko (Brankov Most) pe care am traversat rîul Sava și… am ajuns.

Autocarul nostru ar fi trebuit să fie unul cu verdele tradițional al FLIXBUS. Nu era. Scria doar FLIXBUS lîngă ușa de urcare. Cel mai important însă era că scria și că autocarul mergea în România, la Timișoara, via Pančevo și Vršac. Eram curios să văd cum arată micile localități sîrbești și n-am fost dezamăgit. Aveau case mari și frumoase, era curat și cu o rețea de magazine bine structurată. De asemenea, era încă verde în jur și asta, pe văpaia de foc care era și în Serbia, ne-a făcut bine măcar vizual. Am oprit pe drum la un OMV pentru popasul regulamentar de ππ și am văzut că toaleta strălucea de curățenie.

Totul a mers bine pînă la controlul de frontieră. Pe partea sîrbă controlul a fost rapid: s-au colectat pașapoartele apoi ni s-au înapoiat (probabil cu o ștampilă de ieșire, n-am verificat). Da, dar Serbia nu e în Schengen… Am ajuns acum ca în versurile alea „patriotice“ de care făceam mișto în tinerețe: Român zice / viteaz zice! Acum era varianta modificată România zice / Schengen zice! 🤦🏻‍♂️La granița română tocmai Schengenul ne-a ieșit pe nas din cauza unor loaze de pasageri tineri din Flixbusul nostru care erau cetățeni UK, deci Brexit, deci trebuiau să respecte nu’ș ce reglementări noi că România nu e Ceuta să lase imigrația marocană, poftim, britanică, să o potopească! Era chiar și o tînără mamă cu un copchil care sigur că nu avea toate documentele cerute (niciodată nu le ai, better travel light, ohne Kinder, ascultați ce vă spun…) din cauza căreia am stat și am stat și am stat la controlul de frontieră… E adevărat că am stat pe locurile noastre din autobuz dar criza iraniană n-o puneți la socoteală? 😱 Păi da, Golful Hormuz, criza carburantului, etc., a condus șoferul sîrb la ideea deșteaptă să mai oprească motorul MAGAoaiei ca să economisească bezina pînă cînd poliția de frontieră de pe partea română se lămurea ce caută liftele britanice în România, adică preț de ‘fo oră și douăzeci așa… 🤦🏻‍♂️ DAR STAI, CĂ ASTA NU E TOT (parcă aud reclamele TV cu chilipiruri…) FĂRĂ MOTOR PORNIT, N-AM MAI AVUT NICI AER CONDIȚIONAT!! 🤬🤬

Nu mai contează, veți spune: ajunseserăți acasă, în Româniaa! Într-adevăr. Ajunsesem. Intrarea în Timișoara arăta bine, orașul nu dorea să arate că bunăstarea lui stă în niște blocuri înalte din „oțel și sticlă“. Dimpotrivă, cartierele periferice arătau foarte bine cu casele lor așezate, cu curți mari și cu un ritm al vieții pe care îl sesizai imediat – mai lent dar învăluitor. De la autogară am luat Uberul direct spre… gară! Repetam „figura“ din Muntenegru, cu asigurarea imediată a biletelor de călătorie. Spre București, de data asta, cu trenul privat al ASTRA TRANSCARPATIC (așa-i cheamă, n-am inventat nimic!). Vagonul de dormit al ASTRA… etc. promitea o cabină cu grup sanitar propriu și duș, un lux căruia i se făcuse reclamă pe YouTube și, evident, doream ca reîntoarcerea să fie… apoteotică! 🤪

S-a dovedit că întîrzierea Flixbusului fusese benefică: ajunsesem la gară la 15:45, casa de bilete a firmei ASTRA se deschidea în fiecare zi la ora 16:30 (!) Și stătea așa deschisă, la dispoziția publicului, pînă la ora 20:05 fix!! 🤦🏻‍♂️ Ne bătuse la un moment dat gîndul să stăm la Timișoara doar o noapte, în loc de două ca în planul inițial. Am abandonat însă fiindcă… pentru a doua zi nu mai erau bilete!! Dar poimîine? Ei, peste două zile mai aveau…

Am revenit fără regrete la planul inițial (două nopți în Timișoara), am cumpărat biletele luxului suprem, apoi, în sfîrșit!, am luat Uberul spre ultima reședință a turneului, la Timișoara! O selectasem cu grijă la Belgrad. Trebuia să fie centrală.

Și mai centrală decît atît, să poți ieși pe unul din cele două (!) balcoane ale apartamentului și să vezi la stînga, aproape, conturul inconfundabil al Catedralei ortodoxe, iar în dreapta clădirea Operei din Timișoara, cred că nu e posibil! JACKPOT!! 🎰

Era foarte curat și ne simțeam bine. Că aveam în dormitor un televizor mare, iar în living un alt televizor mare, nici nu m-a mai mirat. Asta e România pe care o regăseam: cea în care distracția e televizorul, iar știrile îți picură din (tik) tok…

Seara, după ora 19, am ieșit amîndoi să vedem unde am putea mînca, cum s-a mai schimbat Timișoara și ne-am spus că sînt și în România multe locuri underrated. Clar, Timișoara este unul. Iar modelele pe care încearcă să le absoarbă? De acolo veneam…

***

A doua zi aveam de îndeplinit o datorie de suflet. Să mergem la cimitir, la mormîntul unui unchi.

Îl voi numi „unchiul D“, cu inițiala poreclei sau numelui de alint cu care era cunoscut în familie. Îl vedeam foarte rar fiindcă și acum distanța dintre Timișoara și București se parcurge la fel de greu ca acum 60 de ani cînd am ajuns pentru prima dată, împreună cu tata, la Timișoara. (E adevărat că atunci, deși pare neverosimil, am ajuns la Timișoara cu avionul ✈️ de la… ARAD!!! 😂😂 Explicația este că pînă la vîrsta de 14 ani nu zburasem cu avionul, îmi doream foarte mult să fac asta, iar TAROM, atunci ca și acum, nu avea o idee clară despre eficiența economică. Se zbura București-Arad-Timișoara, iar de la Arad se permitea și îmbarcarea pe tronsonul neverosimil de scurt Arad-Timișoara. Biletul costa, țin minte fiindcă păstrez biletul, 17 lei!… Cred că era în 1968.)

Revenind la unchiul „D“, o rudă comună a ambilor parteneri de tu-tuu (!! – ei, multe se întîmplă în viață, nu?) ce mai trebuie spus neapărat sînt două lucruri: era un personaj neconvențional, hîtru și manierat în aceeași măsură și – trebuie să spun și asta –înmormîntarea sa (în 1991) a fost mai veselă chiar decît vestitul Cimitir vesel de la Săpînța!! 🤪 O să încerc să explic și să-mi explic ce s-a întîmplat. Imediat după fatidicul sfîrșit de an 1989, unchiul „D“, timișoreanul, într-un neam ce număra aproape exclusiv „regățeni“, ne-a confirmat „evenimentele în desfășurare“ și ne-a ținut o vreme la curent cu dezvoltarea lor în „primul oraș liber al Revoluției române“ (!). Asta nu înseamnă că ne telefonam zilnic. Cred că o parte din vechile reflexe de apărare instaurate în iepoca de aur funcționau automat. El rămăsese singur în orașul acela îndepărtat, soția sa – unguroaică, iată o altă deosebire față de restul „neamului“, pe care o cunoscusem și îmi plăcuse – murise cu puțin înainte de 1989. Compoziția „familiei lărgite“ suferise și ea modificări: rămăsese un singur frate supraviețuitor (unul sobru, fost judecător, absolut contrastant cu „D“), iar cele două surori supraviețuitoare erau reprezentate prin fiicele lor (întîmplător 😉una din fiice era Rodica), iar tatăl meu, vărul lui „D“, de mine. A mai zburat la Timișoara împreună cu noi și văduva unui alt frate al lui „D“, mamă a unor nepoți deja emigrați „peste Ocean“, o femeie cu mult simț al umorului de situație… Fratele prezent a rămas sobru în toate discuțiile să le spunem… neconvenționale care aveau loc în casă (da, eram cazați cu toții în apartamentul lui „D“ în acele două trei zile cît a durat înmormîntarea, respectiv formalitățile notariale) dar asta a fost o atitudine singulară. Cred că ceilalți nu-și puteau reprima sentimentul că se află, de fapt, într-o scurtă vacanță (noi tocmai ne întorsesem din Elveția, iar înainte, ca scăpați din pușcă, fusesem o lună la Londra): oricum ai lua-o însă Timișoara e un loc exotic pentru bucureșteni!

Așa stînd lucrurile seria de quiproquo-uri din acel mijloc de august 1991, mi-a rămas în minte cu aerul de amuzament gratuit, ba chiar cu aerul că împărțeala bunurilor („D“ nu avea copii) te putea duce cu gîndul la finalul Bubulinei din Zorba grecul (în care gînd imaginar noi, participanții, eram… vecinii și localnicii care o prăduiesc imediat după deces!) E limpede acum că la finalul călătoriei din 2026 în Balcanii de vest am vrut să ne oprim în Timișoara și pentru a aduce un omagiu mult întîrziat la mormîntul unchiului „D“. (Eu nu mai pusesem piciorul în Timișoara de atunci, din 1991, iar partenera de tu-tuu, care avea deplasări anuale în orașele cu aeroporturi din România pînă prin 2003, se dusese, ce-i drept, la cimitir cu mașina ce îi era pusă la dispoziție de… „autorități“ astfel încît nu se mai obosise să țină minte numele cimitirului. 🤦🏻‍♂️ Știa doar, vag, că era unul catolic. Apoi deplasările au încetat și totul a fost uitat…

Poate povestea pare prea personală pentru a fi inserată în acest blog dar vă asigur că e în acord cu ceea ce am simțit amîndoi, dincolo de tumultul călătoriei, ca atunci cînd ai un moment de respiro și îți limpezești gîndurile. Doream să aprindem o lumînare, să punem niște flori la mormîntul rudei noastre doar că… nu (mai) știam unde era cimitirul. Am zis să o luăm metodic. Cîte cimitire catolice pot fi în Timișoara? Ne-am uitat pe Google Maps, am chemat Uber-ul și am ajuns la Cimitirul Mehadia. Liniște și pace (!)

Vreau să zic că nu era prezent nici administratorul, în ciuda programului afișat. Era însă afișat telefonul mobil. Am sunat și a răspuns vocea tînără a unei femei: „vin în 3 minute“. A apărut foarte repede, într-adevăr, a fost eficientă, a început să parcurgă ferfeloage vechi (digitalizarea de la Administrația Cimitirelor din București nu a ajuns la Timișoara…) și, în final, ne-a comunicat sec „nu e aici“. Păi și… unde ar putea fi? A ridicat din umeri. Într-adevăr întrebarea noastră nu avea sens: ar putea fi… oriunde! Acolo însă, nu. Din nou am chemat un Uber și am plecat de la Cimitirul Mehadia la un alt cimitir, fost catolic, acum multiconfesional, despre care Google preciza că se află în administrarea societății locale de gospodărie urbană Horticultura SA. JACKPOT!🎰 Ăsta era! Rodica l-a recunoscut de cum am intrat pe poartă după capela impunătoare din mijlocul aleilor.

Mai rămînea să reperăm și locul. Am așteptat răbdători ca administratorul să termine niște formalități cu un cetățean aflat acolo înainte de sosirea noastră. A durat ceva timp, căldura „africană“ era orbilă, ne-am adăpostit la umbră, eu am început să descifrez epitafuri din maghiară (tot cu Google, dar Translate 😜) apoi ne-a venit rîndul. Același sistem (adică neinformatizat) dar am avut noroc: ni s-a spus – aici trebuie să se afle! Și, luîndu-ne după administrator, am ajuns în fața unui mormînt îngrijit doar

că pe pe cruce erau scrise alte nume… (?????!!!!) „Aici este“, a insistat administratorul. Și, brusc, am înțeles. Regimul de concesionare. Dacă pentru locul „de veci“ (a fost însă vreodată ceva pe veci?..) nu se plătește anual o taxă de administrare, locul este reconcesionat altor „doritori“. Și ce se întîmplă cu cei care, ca unchiul „D“ și tanti „M“, se aflau deja acolo interrati ? Păi, mi-a spus, tot acolo rămîn, doar că oasele sînt adunate într-un săculeț și nu se mai păstrează inscripția…

Tradiția creștină (dar cred că nu numai ea) insistă că omul trăiește atît timp cît e „pomenit“, în sensul de amintit. Știu că, de exemplu, la Schitul Dârvari din București, poți trimite pomelnicul prin e-mail, iar acesta va fi citit… Să fie ăsta sensul pomenirii? Fiindcă slujitorul cultului îl citește, într-adevăr, dar locașul este gol… Și-atunci cred că amintirea unui singur gînd al cuiva este suficientă. Finalul apoteotic este, evident că revertaris in terram de qua sumptus es: quia pulvis es et in pulverem reverteris. (Geneza 3:19). „Primim pulberea (pulvis) și sub formă de cenușă de la cei care au optat pentru incinerare“ ar mai rămîne să sune anunțul de la Cel Prea Înalt. Sau, cum suna reclama americană (adevărată!!) a unei firme de Pompe funebre: „Dvs. muriți, de restul ne ocupăm noi!“ 🤦🏻‍♂️ 😂

Noi am aprins lumînări la Catedrala Ortodoxă în memoria lor și ne-am simțit bine că insistența de a face pe Sherlock Holmes a dat roade. Primul înțeles al titlului TIMIȘOARA TERMINUS are în vedere tocmai istoria de mai sus.

***

Am revenit la răcoarea micului apartament din centrul urbei după ce ne făcusem curaj și mai străbătusem în plin soare 🌞 străzi pietonale din perimetrul Pieței Unirii / Piața Operei, cum o știe toată lumea. (Unirea? E doar un vis frumos, îndepărtat / Chiar prea frumos să poată fi adevărat… ). Ce văzusem, cu această ocazie?

…iaca niște bătrîni tăifăsuind în voie pe băncile din Piața Libertății din „Cimișoara“ Brava lor! mi-am zis în gînd, ăștia au reușit să ajungă la vîrsta la care pot să stea pur și simplu à la Buena Vista Social Club (e drept dar și esențial: fără jazz…)

Am apreciat eforturile de restaurare depuse în Timișoara, chiar au ieșit la iveală niște clădiri superbe!

Tot în Piața Libertății, pe peretele unei clădiri dărăpănate era prinsă o placă mare de bronz: „PROCLAMAȚIA DE LA TIMIȘOARA“… Am recitit fără grabă unele cereri, am analizat unele formulări și – aproape inevitabil – am tras concluzia că lumea are o rezervă inepuizabilă de naivități numai bune de etalat în momente „istorice“.

Puțin mai încolo am văzut un monument inspirat, Fîntîna Martirilor, dedicat Revoluției din decembrie 1989 din Timișoara. (Sculptor Victor Gaga). Nu era doar o cișmea: apa curgea, simbolizînd memoria vie și lacrimile pentru victime, pe cele patru laturi ale cubului peste sute de nume gravate pe blocul de travertin. Numele persoanelor ucise și rănite în timpul Revoluției.

M-a emoționat mult fîntîna.

Mă întreb încă o data ca și la Jajce, ca și la Sarajevo: De ce au murit oamenii ăștia? Acum aș spune, cinic, că mă tem că de GEABA. Din perspectiva istoriei, întotdeauna alta decît cea a individului, lucurile stau altfel. Doar că va trebui să mai curgă apă, multă apă pînă atunci. Și să nu sece.

Și dacă în ziua sosirii, parcă din inerția spațiului balcanic de unde aterizasem, mîncasem seara în open air la una din multele terase din Piața Unirii (și, sincer, am fost dezamăgiți de mîncare dar priveliștea Catedralei Sfîntul Gheorghe – Domul Romano-Catolic, una dintre cele mai reprezentative construcții baroce din Banat, ne-a mai alinat)

în cea de-a doua seară la Timișoara am virat violent spre un restaurant cu profil… indian (!!) fiindcă iată ce face străinătatea din om, nu se mai poate bucura de ce are acasă! 🙃🙃🙃 [E bine să risipesc orice temeri: cu excepția peștelui, ne-am „nutrit“ cu o mîncare foarte asemănătoare celei din România. Tînjeam după altceva și bravii indienii (am vorbit cu unul, era din nord, din Punjab, iar patronal era din sud, din Goa) au venit în întîmpinarea noastră. Era super curat, super luminous, cu muzică în surdină și cu interminabile dansuri moderne de Bollywood pe ecranul unui TV uriaș (dar făcea parte din atmosferă, nu?) și cu o mîncare chiar foarte bună!]

A doua zi am rămas în reședința cu aerul condiționat care ne ținea în viață pînă pe la ora 15, apoi ne-am dus valizele la gară, le-am depozitat în lockere cu cifru apoi am încercat să găsim ceva de mîncare în zona Gării de Nord din Timișoara. Evident, nu am găsit nimic. Chiar nimic. Pînă și motoarele de căutare recunoșteau că e mai bine să căutăm… în centru! 😂 Dar am găsit calea! Pașii ne-au purtat pe malul Begăi apoi am trecut un pod metalic peste rîu (minune! încă navigabil) pînă pe str. Ady Endre,

iar la capătul ei ne aștepta restaurantul Del Vecchio! Arăta bine în exterior (era la parterul, respectiv subsolul unui restaurant „cu ștaif“ – Iosefin Residence), iar faptul că ne-am putut adăposti de căldura ucigătoare nu într-un loc cu AC, ci într-un soi de La Bolta Rece, făcea, credeți-ne, toți banii! Absolut.

Spațiul era extrem de generos dar aproape pustiu în ciuda faptului că se mînca bine, iar chelnerița era manierată. Perfect! Am depănat amintiri din… copilăria noastră și, încet, încet, am făcut calea întoarsă spre gară.

Trenul privat ASTRA TRANSCARPATIC, cel cu atîta reclamă, ne-a tras clapa însă chiar în privința condițiilor super luxoase! Închipuiți-vă că erau și două sau trei cabine cu duș în vagon. Restul erau „normale“, adică de clasa 1. Ca și noi, ceilalți călători au „sărit“ pe șeful de vagon: unde e baia? Și am aflat cu toții ceea ce tocmai am scris înainte: nu toate sînt așa… Prețul era însă același. Depinde ce pile aveai la casiera cu program redus…🤷🏻‍♂️ Păi nu v-am spus că am ajuns la capătul călătoriei, la TIMIȘOARA TERMINUS, în țara noastră??

…ascult o emisiune pe teme fierbinți la o televiziune de știri și îmi dau seama că mai am puțin și risc să virez travel-blogul nostru într-un pamflet politic. Chiar nu se cade să cedez unor supărări cotidiene pe teme a căror rezolvare, oricum, nu ne stă în puteri. Am avut o și acum călătorie memorabilă, ne-am simțit bine și cîtă vreme sîntem sănătoși și putem călători o vom face!

Să-mi termin paharul ăsta de bragă de la Obor.

Restul… e vînare de vînt…