2026-vara. 04. O altfel de Vienă

Imaginea vienezilor ca mîncători de șnițele și băutori de bere, alături nelipsitele ștrudele cu mere și cafeaua băută cu dichis, trebuie totuși corectată. Cum s-a văzut în postarea anterioară în care, practic, l-am „lăsat” pe Stefan Zweig să povestească despre lumea în care Viena încă se simțea „imperială”, imaginea proiectată era cea văzută prin oglinda monumentelor, a personalităților. 

Dar doar pentru vizitatorul grăbit.

Ori noi nu eram grăbiți și – în orice caz – nu eram avizi să ne încolonăm pe caniculă (!) ca să vizităm vreun muzeu găzduit de cine știe ce castel faimos. Doream, de data asta, să înțelegem „ce-i mîna pe ei în luptă”, pe vienezii ăștia de toată ziua, ce-și doreau ei de la viață… Că pînă la urmă asta e important, nu că alimentează la pompă mai ieftin decît în România fiindcă dețin OMV, nu-i așa?

Știam că la Viena ne puteam bizui pe prieteni „de cursă lungă”, români statorniciți de decenii acolo, călători ca și noi pe toate meridianele pămîntului, iar ei ne-ar putea fi încă o dată călăuzele ideale și în căutările privind descifrarea acestor „ciudați” care vorbesc germana dar se consideră o nație aparte, s-au integrat în Uniunea Europeană dar nu fac parte din NATO fiindcă se declară… neutri, etc. Și nici de data asta nu ne-am înșelat: căldura și atenția cu care ne-au întîmpinat acești prieteni ne-au făcut să simțim că am pornit cu dreptul în această călătorie.

Locul de cazare a fost ușor de ales: sosisem cu trenul, mergeam mai departe tot cu trenul, ergo am ales hotelul Ibis Hauptbahnhofși am fost foarte mulțumiți de alegere.

Ne-am cazat destul de rapid în dimineața în care am coborît din „vestitul” tren 346 (ei, ne-a „ajutat” și faptul că a întîrziat o oră… 🤷🏻‍♂️), apoi am pornit nu prea departe, pe Argentinier Straße, în căutarea primului Schnitzel! Și l-am găsit la Café Goldegg care, tocmai fiindcă se intitula Café și nu „Restaurant”, avea în interior și masă de biliard 🎱 

și colecții de ziare… Dar noi ne-am găsit loc afară, sub o umbrelă solară generoasă, și am păpat o Kräftige Rindsuppe mit Frittaten Grießnockerl (supă cu găluști ca la mama acasă) și, evident, un Schnitzelll! Punct ochit, punct lovit!

Apoi am mai mers – nu departe, pînă la capătul străzii, soarele pripea puternic – și am intrat în biserica St. Elisabeth din mica piață cu același nume. 

Ne-am mai răcorit un pic și-apoi am luat-o amîndoi, cît lent, soarele strălucea în… ambient, pe străzile ce își urmează lor precum un argument plictisitor (!) 😂

Ne întorceam la Ibis Hotel, să ne întindem la răcoare…

Seara am făcut o plimbare scurtă în apropiere. Ne-am oprit la Schweitzer Garten (Grădina Elvețiană) care este un parc public istoric de 11.5 ha (un fel de Parcul Ioanid+Parcul Grădina Icoaneidar mai mare 😀), situat în districtul 3 al Vienei, Landstraße, la sud de faimosul Palat Belvedere. 

Nu era chiar foarte îngrijit și iarba era un pic uscată din cauza valului de căldură dar era alternativa liniștită și locală la grădinile „turistice” mai aglomerate din apropiere. Pentru noi, „călătorii observatori”, era minunat!

De unde însă numele de Grădina Elvețiană ? 🤔

O plăcuță de la intrare ne lămurea că parcul, ale cărui baze au fost puse între 1902-1904 și care vădea un stil peisagistic englezesc (alei șerpuitoare, iazuri, pîraie și formațiuni stîncoase), purtase inițial numele de Grădina Maria-Josefa, dar a fost redenumit Schweitzer Garten în 1920 pentru a onora „generosul ajutor umanitar acordat Vienei de către Elveția după Primul Război Mondial.” (Bref, veșnicii perdanți austrieci, morți de foame și după primul și după cel de-al doilea război mondial, au primit atunci merinde de la elvețieni…)

Pentru cea de-a doua (și ultima) zi de hoinăreală vieneză (ei, cît Schnitzel poți să mănînci? 😃) planul era complet diferit. Și purta numele de Grinzing.

E locul unde se face „corecția” de care scriam la început: băutorii de bere 🍺 sînt înlocuiți de băutorii de vin!🍷 😀

Grinzing este și locul unei împerecheri bruște între peisajul urban și cel rural. Viena urbană nu a înghițit cu totul peisajul rural, iar farmecul locului poartă un nume greu de tradus într-un cuvînt dar care poate fi explicat: Heuriger. 

Văd că Heuriger apare în dicționare cu traducerea aproximativă de „taverne vieneze”. Merită să stărui un pic.

Heuriger este abrevierea de la „heuriger Wein” (vinul anului) în germana vorbită în Austria și în dialectul bavarez. Inițial, erau simple taverne în aer liber, în curțile podgorenilor, unde oamenii își aduceau mîncare și beau vinul cel nou (Beaujolais-ul local, doar că aici vorbim de vin alb și mai sec).

N-am auzit ca în vechime, în România, cineva să vină cu mîncarea de acasă și să bea vin de la vecini! 🤔  Admir însă capacitatea de organizare a altor nații. 

În Austria, în concret, unde fiecare stat (da, Austria e organizată pe sistem federal, pe „state”!) are reglementări cu privire la cîte Heuriger-uri dintr-o localitate pot fi deschise în același timp (!) și pentru cît timp în total pe parcursul anului (!!!), sistemul, ce să vezi?, funcționează!

Reglementarea concurenței e făcută pe bază de bun simț arhaic, aș spune. Ar fi multe de povestit… 

S-a plecat de la decretul inițial din 1784 al împăratului Iosif al II-lea care le permitea tuturor supușilor să deschidă localuri pentru a vinde și servi vin și sucuri de poame produse în regie proprie dar nu și mîncare (pentru a preveni concurența cu restaurantele, impozitate diferit), și s-a ajuns în timp la relaxarea inevitabilă a restricțiilor astfel încît, în prezent, „tavernele” sînt situate la distanță de podgorii și oferă atît mîncare, cît și băuturi. Heurige-urile unde se servește cidru de mere sau de pere se numesc Mostheurige și tare mi-e teamă că am găsit și filiera cuvîntului must din română! (Da, cuvîntul e de origine latină – mustum – dar în germană s-a împrumutat masiv din latină.)

Una peste alta trebuie să vă imaginați o suburbie de oraș cu vile cochete dar și cu case „mai din vechime” (ca să nu zic den betrani 😎) și mai peste tot anunțuri cu… vinul casei!

Indicația faptului că heuriger-urile sînt deschise, se face în mod tradițional prin afișarea unui pumn de crenguțe de conifere legate într-o împletitură circulară, deasupra ușii de la intrare. 

Împreună cu prietenii noștri am intrat la Weingut-Heuriger Alter Bach-Hengl care avea afișat la loc de cinste și indicația AUSG’STECKT. 

Ce înseamnă asta? Că Heuriger-ul pe care l-am ales își ținea rangul: acolo se bea vin din producția proprie… (Comèdie mare cu viticultorii austrieci, parol! 🤣)

Am rămas la o masă la umbră în curtea îmbietoare a așezămîntului și l-am inspectat și în interior cu ideea ascunsă că s-ar putea să revin și în alt anotimp. 

(Am fost și martorul fără voie al unei scene amuzante: am auzit un țipăt scurt, înăbușit al unei femei dar, inițial, nu știam de unde vine. Politicos din fire nu m-am alertat și am descoperit apoi că era vorba de o tînără chelneriță, lungită pe o bancă în interiorul localului, căreia, cel mai probabil, i se făcea masaj de către doi colegi, un bărbat și o femeie. Fără glumă totuși, meseria de chelner poate fi istovitoare, fără discuție, dacă locul are vad. Iar ăsta avea.)

O serie de bunătăți „de casă” te așteptau în galantar și în vitrinele frigorifice cum pășeai înăuntru: de la șunci țărănești la tort Sacher. Ce să zic? Se duce pe apa Sîmbetei orice idee de dietă! 🤦🏻

Am cerut un șpriț slab, de vară și l-am primit! 😃

Am ales o Hühnersuppe mit Nudeln (supă de găină cu tăiței) servită într-o ceașcă mare și apoi am fost de acord ambii parteneri de „tt”, să împărțim o farfurie mare cu 

Selchfleisch, Schweinsbraten, Brathuhn, Grillwürstel, Bratkartoffel, Sauerkraut (carne afumată, porc la cuptor, pui la cuptor,

cîrnați la grătar, cartofi înăbușiți, varză murată) fiindcă nu cred că puteam imagina ceva mai tipic!

Gustul? Se to’au în gu’ă! Mi-nu-nat!

Și ca să încheiem en fanfare am mai luat un Apfelstrudel mit Vanillesauce (nu mai e nevoie să traduc, avem și noi Ciocolată Poiana, în România! 🙃) cu un espresso ristretto, iar doamna mea un Birnenschnaps (ceva cu pere, nu mă pricep).

Ce bine că am fost printre primii la deschidere! Curtea de la Heuriger, cît era de mare s-a umplut (din fericire atunci cînd terminam de mîncat) cu grupuri de turiști. Și s-a făcut țăndări toată tihna taclalei! Ba au apărut și muzicanții locali…

Muzica a făcut parte în mod tradițional din ambianța Heuriger-urilor și contribuie în mare măsură la atmosfera lor plăcută (Gemütlichkeit). Cînd am fost noi acolo apăruse o pereche de cîntăreți (Heurigensänger) care cîntau serenade pentru grupurile de „turiști organizați”. Repertoriul lor, ni s-a spus, cuprinde cîntece vieneze de petrecere și Schrammelmusik.

Uite, dom’le că există și o altă Vienă, nu doar Strauss, Strauss! 😂😂😂