2026. 12. LUMEA MAYA – Atitlán

Pe 23 februarie 2022 seara am aterizat în Panama City 🇵🇦 după un zbor scurt, dintr-o altă țară din America Centrală – Costa Rica. 🇨🇷 A doua zi de dimineață, pe 24 februarie, cînd am deschis televizorul în camera de hotel din Panama, am constatat că a început un război în Europa, mai exact în Ucrania 🇺🇦, cum spun vorbitorii de spaniolă.

Patru ani mai tîrziu, pe 22 februarie dimineața, ne trezim în Antigua Guatemala, 🇬🇹 o altă destinație din America Centrală, știm că războiul continuă dar nu mai deschidem televizorul…

Cum am ajuns aici? 🤔

…păi noi am ajuns în Guatemala 😀 zburînd din Ecuador 🇪🇨, dar nu fără peripeții! Fiindcă în noaptea dinaintea zborului din Guayaquil s-a dezlănțuit o furtună violentă, tunete și trăsnete s-au auzit și au luminat cerul deasupra fluviului Guayas! Apoi a venit prima știre, pe la 6 dimineața: zborul Avianca spre Bogotá – BOG (unde făceam escală și luam o altă cursă Avianca spre Guatemala City – GUA) s-a amînat cu o oră. Eram la limită să ne îmbarcăm în zborul din BOG spre GUA. Apoi, peste încă o oră, alt anunț: zborul s-a mai amînat o oră! 🙄 Bye-bye BOG-GUA! Nu mai prindeam zborul din Bogotá.

Что делать? Ce-i de făcut? vorba tovarășului Ulianov (Lenin, pour les connaisseurs) Am luat decizia rațională să plecăm totuși spre aeroport pentru a ne orienta „la fața locului”. Afară continua să plouă, Guayaquil/Ecuadorul parcă doreau să ne mai rețină 😢⛈️, dar noi nu și nu: doream să plecăm în America Centrală! 

La mayași.

Primul Uber, găsit cu greu, a abandonat comanda, la fel şi al doilea, în sfîrșit al treilea a sosit după 17 minute! Bine și așa… 

Pe drum spre aeroport am văzut ravagiile furtunii: pe partea mai înclinată a autostrăzii mașinile erau semi-amfibii!

Ideea că „fie ce-o fi să plecăm la aeroport” s-a dovedit salvatoare. La check in, unde predam un bagaj de cală, un funcționar de la Avianca a venit cu soluția: n-ați vrea să vă rerutați prin Costa Rica? Ați ajunge chiar mai devreme în GUA… Cum să nu? Excelentă idee! Așa am făcut! Și ne-am pomenit aterizînd din nou (la patru ani distanță) în San José. SJO are aerul unui aeroport american. Evident fiindcă e plin de americani! 😃 

Chiar și așa [😜] ne-am pomenit năpădiți de amintirile excelente despre Costa Rica: la ce ne-o trebui Guatemala?

Ei, răspunsul e totuşi simplu: nu doar pentru că nu mai fusesem în Guatemala, ci și pentru că, la un moment dat, zumzetul ăsta „american” devine obositor. și vrei să vezi, vorba lui Valeriu Stelian „ce-a mai rămas din oameni”, în cazul de față urmașii războinicilor mayași și ce-or fi fost ei pe-acolo…

Chiar și cu rerutarea prin Costa Rica tot am ajuns pe seară în Guatemala City. Prevăzători, renunțasem încă de la plecarea din București la ideea de a pleca „dintr-o bucată” de la aeroportul GUA spre Santa Cruz de la Laguna, respectiv ținta noastră la lacul Atitlán. Am fi ajuns noaptea tîrziu, iar de la punctul final de oprire al vehiculelor la lac (localitatea Panajachel, pe scurt „Pana”, ca în celebra interjecție neaoșă 🤪) spre Santa Cruz trebuie să iei o barcă…

Mai cuminți, rezervasem un alojamiento lîngă aeroport, cu mic dejun inclus, care purta numele de Villa Toscana (!) şi care nu arăta deloc rău, deși camera era mică. Era curat, cu baie proprie și, mai ales, cu o ieșire spre terasă din care pășeai direct spre curtea interioară (patio) aranjată chiar cu gust – vilă toscană, ce mai! 😉 Extrem de util s-a dovedit și faptul că, la fel ca la Madrid, aveai shuttle gratuit de la și spre aeroport. Am comandat pizza, mai aveam niște vin, am mîncat în grădină, vreme plăcută, de primăvară, și am dormit neîntorși pînă a doua zi de dimineață!

Era ziua „saltului” spre Atitlán. Am avut desayuno în frumoasa grădină 

și ne-am sfătuit cu ce să plecăm. Cei de la Villa Toscana ne înarmaseră cu două numere de telefon ale unor companii de transport privat. Erau 4 ore și ceva de drum, iar prețul era de $150. Părea destul de mult în comparație cu transportul în minibus, cu mai multe persoane, dar avantajul era că plecai atunci cînd erai gata.

Am plecat de la locul de cazare imediat după micul  dejun, spre aeroport; acolo am verificat detalii privind zborul următor, de pe 23 februarie, la Flores și, în final, ne-am oprit brusc asupra unei oferte văzute întîmplător la aeroport: GUA – Panajachel $140 = 1050 QTZ (quetzali, moneda locală), cu o Honda destul de nouă. A fost foarte bine! 

Agosto, şoferul, a fost măiastru, pe un drum de calitate excelentă, pe alocuri și kilometri buni de autostradă doar că era groaznic de aglomerat! Un fel de Comarnic – Azuga! 😱

Ba chiar l-am rugat să oprească și să ne însoțească la Piața din Chupol, o piață tradițională indigenă, considerată una dintre cele mai autentice sau „native” din Guatemala. E situată într-un cătun din Chichicastenango (Quiché), la kilometrul 110 al Autostrăzii Interamericane. În principal e plină de marfă miercurea și duminica, și poți cumpăra produse agricole și artizanale. Printre chicotelile femeilor și fetelor k’iche’ (păreau toate niște liliputane) din piață și avîndu-l ca interpret pe Agosto ne-am cumpărat roșii, gem de căpșuni, brînză cremă și, neapărat trebuie menționat, pepene galben! 😋

Astfel încărcați am ajuns în ultima clipă la debarcaderul din Panajachel de unde pleca o lancha publica 🚤 spre Santa Cruz de la Laguna. Că am prins-o a fost bine, că am stat amîndoi pe prima bancă dinspre proră a fost orbil! 😳 Valurile ne săltau în barcă amenințînd nu numai să ne disloce rinichii, ci să ni-i arunce de tot din barcă! O-ri-bil.

Dar am ajuns! Și puținul timp pe care l-am petrecut acolo a fost minunat. Închiriasem o căsuță cu „de toate” (dormitor, baie, bucătărie „de vară”, pe prispa de la intrare, sub acoperiș de stuf, utilată ce de toate, aragaz electric, cuptor cu microunde, grill, mașini de cafea, frigider, etc.) care s-a dovedit a fi proprietatea unui cuplu de americani din Colorado. Aceștia, prin 2006, au început „transhumanța”, mai întîi spre Texas, apoi au vîndut tot ce mai aveau în „State” și s-au oprit tocmai la lacul Atitlán, în Guatemala de unde – e nevoie s-o mai spun? – nu mai doreau să plece, necum să se mai întoarcă în America. De nord, fiindcă americani „centrali” erau.

Nu voi mai intra în alte detalii fiindcă simt și eu că frumusețea locurilor face inutile alte comentarii doar că pentru noi, românii travel-teambuilding, peisajul era încîntător dar nu unic! Lago Atitlán s-a format în craterul uriaș al unui vulcan 🌋, îi puteam admira de pe mal, de la Santa Cruz de la Laguna, conturul. În 2011 însă, în Sumatra, locuisem pe o insulă (Samosir) așezată pe lacul Toba, tatăl și mama tuturor lacurilor vulcanice din lume! Iar de pe Samosir nu puteam zări marginile lacului Toba…

Erau cîteva hoteluri și pensiuni, toate pline cu tineri. Americanii „noștri” se ocupau de kayaking și pe chestia asta, pe lîngă Atitlán , puteam admira și torsurile bine clădite ale unor vecine.

Dar ce era cu băștinașii? Pe scurt, în zonă locuiau reprezentanții unuia din cele 27 de comunități indigene din Gauatemala: Kaqchikel. Pînă acum la începutul secolului XXI aceștia trăiau oarecum liniștiți, dintr-o agricultură de subzistență. Presiunea turistică uriașă le-a creat, aparent, noi oportunități dar a deschis și cutia Pandorei: copiii trebuiau să meargă la școli, să-și aleagă meserii, în vreme ce înaintașii lor se orientaseră exclusiv spre liantul familiei. Sigur că nu spun lucruri noi. Doar repet că perspectivele sînt diferite și că trebuie să ne dăm seama de asta în fiecare moment.

În final am părăsit superba noastră ubicación, cu un sentiment de regret evident, ne legasem imediat de acel loc, de cei 4 cîini și o pisică ai gazdelor însă programul pe care ni-l alcătuisem singuri ne trimitea spre o altă destinație Maya: Antigua Guatemala. Am ieșit pe ponton, am făcut semn cu mîna spre stînga (Panajachel), o altă lancha publica s-a oprit, ne-a preluat și pe noi și pe alții (între care și un norvegian de vîrsta noastră care, în 2020, se aventurase în… România 6 zile și-i plăcuse și călătoria cu trenul pe la noi 🤣), am mers incomparabil mai lin și mai plăcut decît la ducere, încheind primul capitol al descoperirii Lumii Maya – Atitlán.