19. Nu. Chiar NU.

Cu MAICA pe ape călcînd

Cînd am alcătuit primul plan de călătorie în această parte a Asiei, Filipinele nu figurau pe el. Nici în al doilea și, cred, nici în cel de al treilea. Cu toate astea e aproape imposibil să ignori acest stat alcătuit din… 7461 de insule (!!!) – prea stă în calea tuturor drumurilor din zonă! De-aia am și cedat – am renunțat să revedem sudul Vietnamului ca să pornim de acolo spre Laos și, cu oarecare, temeri, în special culturale, am zis (luînd-o pe partea geopolitică acum!) „ei hai să vedem ce fac filipinezii ăștia atunci cînd… nu sînt bone!” Pe scurt, căutam un pretext pentru a optimiza un traseu.

Mult lăudata companie maritimă Jomalia (poate fiindcă avea vapoare noi, făcute în China, firește) avea și traseul mai scurt cu o jumătate de oră pe ruta El Nido – Coron față de rivalele ei. Pe chestia asta un bilet era în medie mai scump decît, să zicem, cu compania Montenegro. Noi am plătit pe două bilete fix 5600 ₱ (463 lei). În numerar. (E interesant că online, pe site-ul Jomalia, biletele sînt mai scumpe: clientul plătește și comisionul băncii!)

Tuktuk-ul de la hotel la portul de ferry a costat 100 ₱ și ne-a lăsat în fața unei curți mari, „amenajate” cu scaune de plastic și draperii de pînză în chip de umbrar deasupra capetelor. Tot confortul la 31°C!…

Apoi am mai plătit o taxă „ecologică” (nu mult dar, oricum, nici bilete nu ne-au dat…) și… ne-am pornit pe așteptat: vasul Jomaliei nu sosise…

La un moment dat ne-am mutat într-o curticică mai aproape de sala în care se afla scannerul de bagaje (păi ce, te încurci cu autoritățile portuare filipineze? 🙃) apoi chiar lîngă Sfînta Sfintelor: în sala cu scanner și cu aer condiționat! (Asta după ce plătisem și o taxă de mediu. Sau de adio. Ori ambele.)

Pe vasul MAICA 8 pe care ne-am îmbarcat cu o întîrziere de peste o oră erau condiții civilizate, fotolii comode, aer condiționat (setat la 20°C și care ne izbea direct în frunte – am resimțit durerea sinusurilor frontale pînă a doua zi dimineață!), propriul WiFi și un bufet de unde plănuiam să mai cumpăr o răcoritoare. N-am mai apucat. La puțină vreme după ce am ieșit din golful mirobolant El Nido MAICA 8 a început să taie mai „apăsat” valurile cu etrava ceea ce a dus la o senzație de roller coaster, montagne russe, numiți-l cum vreți, că românii aveau plăceri mai nevinovate la bîlci, iar despre „călușei” nu putea fi vorba…

La primele două prăvălituri unii pasageri au reacționat cu strigăte vesele, de surpriză, apoi – cum „surpriza” nu se mai sfîrșea – au amuțit. Și tăcerea asta înghețată a ținut pînă la sfîrșit, adică 4 ore… Mateloții filipinezi au început să distribuie „publicului larg” pungi transparente din plastic pentru efectele motion sickness, a.k.a „rău de mare”. Știam de mult că asta era o suferință veche a partenerei de ttb însă nu mă așteptasem ca un vas nou, „așa de” și „așa de”, să se comporte atît de mizerabil fiindcă, să ne înțelegem!, marea nu era agitată. M-am uitat în jur și tabloul era impresionant: peste un sfert din reprezentantele sexului frumos „foloseau” de zor punga. Lîngă mine Rodica „era pregătită în orice moment”, iar blonda scandinavă de pe rîndul meu avea fața roșie și tot adăuga conținut în pungă. Aș face cu această ocazie o modestă propunere companiilor maritime de pasageri: să nu mai distribuie pungi transparente pentru răul de mare. Chiar nu avem nevoie să detectăm criminalistic mîncarea ingerată înainte de voiaj. Culoarea pe care o sugerez este cea albastră. Ca situația.

Am păpat ultimul măr japonez rămas, cel cumpărat în Kaohsiung, și cînd am dat să mă ridic ca să arunc cotorul la un coș de gunoi am fost aruncat înapoi pe fotoliu! Abia atunci am realizat intensitatea balansului! 😳

Tot timpul treceam pe lîngă grupuri de insule pe care le localizam cu ușurință pe Google Maps fiindcă aveam WiFi. La un moment dat am trecut pe lîngă insula Ariara. Descrierea se potrivea frumuseții pe lîngă care alunecam:

Insula privată Ariara din arhipelagul Filipine poate fi exclusiv a ta; 500000 mp de natură neatinsă, înconjurată de plaje cu nisip curat, cu cazare de lux și facilități de cinci stele. 

E proprietatea unor englezi și se poate închiria. Dar dacă ajungi la ea doar cu vasul nu sîntem interesați. 😐

Ce cauți aici, Neagule?

Cum, necum, am ajuns. Din portul Coron nu ieșeai dacă nu plăteai ai altă taxă. Mică, dar care ciupea din prețiosul numerar în pesos filipinezi. Cînd, în sfîrșit, am ieșit în stradă am observat că „organizarea filipineză” 🤦🏻 funcționa în continuare: un gen de autoproclamat dispecer distribuia pasagerii de pe ferry către tuktuk-uri, în funcție de destinație. Ne-a cerut 250 ₱ (~21 lei) dar am trecut mai departe cu fermitate. Vizavi era concurența. Acolo era un băiat care a cerut și el 250 ₱, am spus „nu” și el mi-a spus: stabilește tu prețul! 😀 Asta m-a amuzat, i-am zis 200 și am bătut palma! Era fericit, claxona unor alți… colegi de tuktuk și le spunea vesel “Two hundred, two hundred!” Adevărul e că el se poziționase isteț, dincolo de șirul „tuktukarilor” care ascultau de „dispecer” (fără exagerare cred că erau 50-60) și luase o cursă în timp ce alții rămăseseră cu buza umflată. C’est la vie, așa-i la vie! 🤪

Am ajuns la “Homestay”-ul nostru rezervat.

Citisem pe booking.com aprecierile călătorilor care apreciau și curățenia dar și mărimea camerei. A noastră era foarte mică. 😟 Cea mare era ocupată dar începînd cu a doua zi era liberă… 2 zile. Păi cum, zic, noi stăm 4 zile, ce e chestia asta? A rămas să tranșez discuția cu proprietăreasa, care nu era prezentă. 

Asta era cea mare…

Am lăsat bagajul în camera gen Relax 5 – Taipei, tura 1 (doar că la Coron era pretty basic) și, evident, am ieșit imediat să vedem ce era cu orașul și să… mîncăm, evident.

Homestay-ul nostru era plasat într-o gîtuitură a unei străzi, un cul de sac, poftim, iar drumul spre „centru” (??), foarte aproape, presupunea să te întorci la stînga pe o stradelă, ferindu-te de tuktuk-uri și motorete dar și de… noroiul, bălțile și denivelările drumului

Despre gazele de eșapament emanate de toate mașinăriile mici care te înconjoară la orice pas pe stradă ce să mai vorbesc? Curat… Bora Bora, o altă reclamă fără acoperire… (O fi ‘fo conspirație sorosistă? 😳😡)

Ăsta a fost momentul în care Rodica a dat glas unui citat din Amintirile d-lui Neagu Djuvara, care – plecat din România în ziua de 23 august 1944 – a revăzut-o abia în 1990, cînd, într-un tramvai, tot auzind limbajul „buruienos” folosit după… „Revoluție”, s-a întrebat bietul om Ce cauți aici, Neagule? 😳

Așa și noi: ce căutăm noi în mizeria asta? De ce ajunsesem aici?

Am continuat discuția la masă (ce țin minte era că un spațiu interior acoperit era împărțit de mai multe restaurante așa că alegeai, odată ce luai loc, tipul de bucătărie preferat. N-a fost nici rău, nici bine, doar că cereau plata în numerar. Și ne era și silă să punem mîna pe bancnotele de hîrtie soioase ale filipinezilor…)

Discuția despre Coron, promovat în reclame ca minune a naturii bla, bla, are, sigur, în vedere puzderia de insulițe la care se poate ajunge ușor cu o bangka. Dar nu explică totuși aceeași mulțime post-hipiotă de sorginte europeană (preponderent britanică) de pe străzi. De ce vin în mizeria asta? Pentru exotism?? Păi la El Nido era și exotism dar fără noroi… 🤔 Ce găsesc oamenii ăia aici și nu la, știu eu, Pocreaca, unde poate e mai mult noroi?!

Concluzia la care am ajuns este că Lumii Noi îi place, pur și simplu, balamucul! (Dacă vorbim despre sex cu băștinașele poate fi o ipoteză valabilă dar în niciun caz atît de particularizată la un singur oraș. Cu numele CORON.)

Recunosc cinstit că nu m-am gîndit că prin partea locului prezervativul cu miros de duș proaspăt ar putea fi o atracție de nerefuzat 🤪

De ce spun „balamucul”? Uite un exemplu la îndemînă. Cum e să te cazezi la un hotel unde o cameră costă de la 186 USD pe noapte (Zuri Resort – Coron) și care are ca proxim vecin… Cimitirul orașului ?? 🙄🙄

Primăria din Coron pare să fie un amestec de „competențe” ale lui Mazăre combinat cu Pandele… Un haos nu numai generalizat dar și într-o continuă extindere într-un oraș care nu a avut nici șansa unui golf ca El Nido, nici pur și simplu a unei idei care să treacă prin tărtăcuța unui responsabil local.

Am salvat totuși etapa asta 

Dovada că se poate și altfel am avut-o în momentul în care ne-am „extras” din Coron City și am plecat haihui într-o excursie pe care ne-am inventat-o singuri.

Cîteva precizări. 

Coron City nu se află pe insula Coron, din apropiere,  ci e cel mai mare oraș de pe insula Busuanga. Există și un oraș Busuanga mai în nord. Care are și el golfuri, insulițe în apropiere, Filipine, deh…

Ca și în El Nido toată lumea din Coron te direcționează spre tururi cu barca (bangka, mă rog). După nefericitul episod cu traversarea pe mare, era clar că îmi pierdusem partenera de circuit „pe vas”. O agentă de turism, bună vorbitoare de engleză, a fost cea prin care am ajuns să închiriem o mașină cu care să ajungem la Busuanga (municipalitatea). Și a mers și ea, d-na Nieva Riza R. Bacones, cu noi la Busuanga, că doar era de loc chiar de acolo! 🤣 (De ce se mutase la Coron? Fiindcă avea un băiat de 14 ani, iar în Busuanga orașul nu există școli private…)

Ei și am mers pe o șosea surprinzător de bună pe distanța asta

am oprit pentru micul dejun la 

Busuanga Bay Lodge

superb, piscină infinită, peisaje dar… cam moartă ☠️: fiindcă era o cazare mai scumpă veneau altfel de turiști (să zicem cupluri în care vîrstele erau la distanțe mai mari…). Bun, stăteai o zi, două dar după asta?

Și am ajuns și la Busuanga – orașul și am văzut că pe aceeași insulă în Filipine pot exista și altfel de abordări ale urbanismului, adică unele nor-ma-le! Curățenie pe străzi, asfalt, copii drăguți îmbrăcați în uniforme școlare simpatice, ș.a.m.d.

Marina din Busuanga – orașul

Pînă la urmă am ajuns și mai în nord de Busuanga City, la Buluang, unde niște întreprinzători amenajaseră la marginea unei păduri de mangrove un iaz cu tot felul de pești, iar restaurantul avea separeuri pe picioroange deasupra iazului…

Am făcut poze la plajă!

Ne-am întors în Coron și am mîncat a doua seară la rînd la Ristorante Gran’ Italia (de trei ori, cu seara asta). În sfîrșit un restaurant nu doar „zis” italienesc. (Și aici e o explicație: chef-ul e chiar un italian!…)

Costoletta Di Maiala ‘Milanese’, de cînd te așteptam!

[“Good food brings people together and what we choose to eat helps to define us – as families, communities and nations” said King Charles III hosting on Friday, 7 February, an Italian-themed dinner with dishes including crab, ravioli and pork, along with English and Italian wine.

O spune un rege, aproape concomitent cu noi. Mai trebuie să adaug ceva? 🙃🙃🙃]

În Coron dimineața am fost la micul dejun într-un loc numit Follow Your Taste. Decent, chiar ce trebuia. (Aici am mîncat ca fel principal o farfurie cu caju prăjite pe lîngă două fructe: mango și banană! Perfect! Și sănătos.)

La final de etapă filipineză

Ne-am mutat în camera mare, am avut aer condiționat silențios, purificator de apă și ceai, cafea, la ușa noastră, pe coridor, apă caldă…Iar proprietăreasa, o doamnă mai în vîrstă, poate de origine chineză, a fost extrem de manierată și am rezolvat cu bine capitolul cazare.

Rămîne orașul. Coron. Ei, nu. Chiar NU. Nu merită timpul și banii chiar dacă ai fi mai tînăr și cu dorința de a explora. Pur și simplu nu ai ce. 

Mîine, 8 februarie, plecăm de la aeroportul din Busuanga la Manila, iar de acolo la Bangkok. Pe 9 februarie avem un zbor spre Luang Prabang ຫຼວງພະບາງ – Laos.