17. Bă nenică!

Birocrația

Îi spusesem eu cu o seară înainte partenerei de (travel) teambuilding „ia-ți adio de la civilizație, de mîine mergem în sălbăticie!”, dar nu-mi închipuiam ce adevăr tocmai rostisem…

Primul „hop” filipinez l-am înregistrat la plecarea pe aeroportul din Taipei, cînd dl. Jian, funcționarul de la check in, ne-a rugat  să completăm un document de care nu aveam habar: o declarație electronică compusă cu picioarele de guvernul filipinez (probabil mîndru nevoie mare că se alinia unor „standarde occidentale”!) și care, deși simplă în esență și redundantă ca mai toate documentele de acest tip, și-a dovedit inutilitatea la trecerea pe aeroportul din Manila: compusesem două declarații (că doar eram doi vizitatori) dar a fost scanată doar una, etc. Forma fără fond à la Philippines.

Dl. Jian dovedise exces de zel cînd declarase că nu ne poate elibera boarding pass-urile fără completarea declarației on line imbecile. Am încercat cu onestitate să trec de la anumite rubrici care trebuiau musai completate (le completasem) la altele dar eram mereu întors la una sau la alta pînă cînd, excedat, m-am întors la omul cu boarding pass-urile și i-am spus (cu voce, cred, foarte tare…): Vrei să verifici singur că aceste f***ing eDeclarations sînt de necompletat?

Cumva intimidat, dl. Jian s-a apucat cu meticulozitate chinezească să facă ce îl rugasem: o dată, de două, de trei, de patru ori… Coada de la AirAsia creștea în spatele nostru…

Pînă la urmă s-a declarat învins: Eu vă dau boarding  pass-urile dar va trebui ca la Manila să rugați un funcționar… bla, bla. Păi nu puteai, vere, să spui asta de la început?!

Declarațiile am reușit să le completez pe aeroportul Taoyuan chiar înainte de îmbarcare. Cum am reușit? Habar n-am. Așa a vrut hazardul. 🤷🏻‍♂️

În așteptarea îmbarcării am verificat la ce terminal urma să ajungem, poate aveam noroc să fie același. Nici vorbă. Aterizam la terminalul 3 și urma să decolăm în 1h55’ de la terminalul 2. Am apucat să mă uit și cum să ne transportăm de la un terminal la altul. Și ce am văzut… nu i-am comunicat partenerei de „ttb”: la ce rost să sporești îngrijorarea cuiva deja preocupat de timpul scurt de transfer?! 🤷🏻‍♂️

Erau informații care puteau fi ușor trecute ca „neverosimile”. Adică, fiți atenți!:

în cadrul aceluiași aeroport, transferul de la un terminal la altul nu se face nici cu un autobuz al aeroportului, nici cu o linie internă de tren/metrou, ci… cu taxiul! (??? 🙄)

În fine, am plecat la timp din Taipei spre Manila și am aterizat la terminalul 3 la ora 11:54. Acolo… ce să vezi?? 🙄😳

Reamintesc: eram într-o cursă contracronometru pentru a prinde cursa spre El Nido, din Palawan. Ne-am coborît bagajele de cabină, am rugat politicos dar ferm să ni se permită să avansăm pe culoar fiindcă… bla, bla, am ieșit printre primii din avion și am început cursa de fond pe un culoar nesfîrșit al aeroportului din Manila!

O singură dată pe traseul fără capăt a apărut și 1 (o) bucățică de covor rulant. Din greșeală, evident. 

Ne-am grăbit spre ghișeele de trecere a frontierei. Mulțimea care aștepta era „cîtă frunză, cîtă iarbă”.

Normal. Deocamdată lucrau doar doi polițiști de frontieră. 🤦🏻 (Poate că 12:30, sîmbătă, la Manila e o oră prea timpurie? 🤔) În silă, au mai apărut doi… Dar… păreau în grevă japoneză!!

Trebuia să trecem la “planul B”: să avansăm peste lanțurile liniilor șerpuite ale pasagerilor și să ajungem în față fără să ofensăm pe cineva! 😎

Manevra reușește dacă îți creezi aliați. Am început să vorbesc cu un britanic de vîrsta mea care bătea aeroportul din Manila de 25 de ani și care mi-a spus  resemnat că nu se mișcă nimic în Filipine fiindcă autoritățile sînt corupte. (Ooops! Cunoșteam cuvîntul…) Oricum, a încurajat tentativa noastră de a sări „ștachetele” de lanțuri (brusc nu ne mai durea nimic!!) și astfel încurajați am sărit unul, două, trei, patru astfel de hopuri și ne-am pomenit în fața cozii, într-un gen de No Men’s Land unde nimeni nu ne invita să avansăm. O tentativă de a ne apropia fără invitație de un ghișeu a fost reprimată autoritar („treceți la loc!”) și am mai așteptat. În fine, am trecut, ne-am îndreptat spre zona de vamă și acolo era un individ care se prefăcea că scanează nefericitele eDeclaration pe care le salvasem pe telefon.

La ce duce corupția

Am recuperat bagajele și ne-am pomenit în sala mare a aeroportului cu ghișee de tot felul, etc. Mă informasem în Taipei și cît ar putea să coste, eventual  (că eu tot nu credeam!) transferul cu taxiul de la terminalul 2 la terminalul 3: între 190-240 ₱ (pesos filipinezi, 1 RON = 12.13 ₱)

Să scoatem niște bani de la ATM!” propun eu. Neapărat, încuviințează păstrătoarea tezaurului familiei. Dar cît… ?

Am scos 3000 ₱ și, în fine, am ieșit din aeroport… à la recherche du temps perdu, evident, fiindcă autobuzul de transfer exista doar în imaginația noastră mult prea europocentristă…

May I help you Sir? mă interpelează un tip. Dau din mînă a lehamite „mergem spre Terminalul 2.”

Sigur, sigur, Sir, Terminalul 2. Să vă găsesc un taxi! Și pune mîna pe o valiză și ne obligă să-l urmăm. Cea mai veche schemă… Deja știam că ne trebuie un taxi, pierdusem mult timp la intrarea în Republika ng Pilipinas, 

iar îmbarcarea începea în 20 de minute. Recunoscusem schema dar asta nu însemna și că eram o pradă. Aveam totuși niște informații. Între timp omul bodogănea ceva în tagalog cu un șofer de limuzină (cam prea frumoasă… dar și noi eram frumoși 😂😂😂) Ei, zic, cît costă pînă la Terminalul 2?

Și omul („nostru”, nu?) scoate o foaie cu zeci de rubrici, în culori diferite, și începe să simuleze o căutare: Terminalul 2, Terminalul 2… de parcă nu asta făcea tot timpul. Apoi, triumfător: Am găsit! 5600 ₱!

Whaaat? urlu eu, fiindcă nerușinarea are și ea o limită…

Sorry, Sir, sorry! I have confused things… Și scoate un alt tabel… Doar că situația se schimbase, îl obligasem să bată în retragere și acum eu îl pîndeam să văd ce porumbel îi mai iese din gură…

2400 ₱, mai încearcă el.

No way! Put them down immediately! (bagajele fuseseră deja încărcate în limuzină…) Nu mai urlam: cred că, în anumite momente, îmi este suficientă privirea…

Rodica nu asistase la tot schimbul de replici și, oricum, grija ei era pierderea zborului, de aceea, văzînd că bagajele erau descărcate, se cam – să zicem – „întristase” [sic!]. I-am explicat în două cuvinte schema și m-a întrebat, firește… Și acum ce facem?

Sigur că nu aveam un răspuns la îndemînă însă mizasem (și s-a dovedit un raționament corect) pe agitația pe care o provocasem și care trebuia să scoată la iveală și altfel de reacții. Într-adevăr, am fost din nou abordați, de altă persoană, întreb cît vor să ne ia pînă la nenorocitul ăla de Terminal 2 (britanicul îmi spusese că de vreo 3 ani ar fi fost gata soluția de corespondență dintre terminale dar… corupția…)

Îmi răspunde 700 ₱ și sînt de acord: chiar că intram în criză de timp…

Recapitulînd, taxiul ar fi trebuit să coste între 190-240 ₱, am urcat la 5600 ₱, apoi am coborît la 2400 ₱ și în sfîrșit la 700 ₱…

Am povestit pe larg toată istoria asta din două motive: 

• cu speranța că am avut o atitudine corectă care ar putea fi folositoare și altora în împrejurări similare
• ca să accentuez nu deosebirea, ci asemănarea autorităților filipineze cu cele din patria mumă 🤦🏻

Bătrînul șofer pe mîna cui fusesem dați nu era pe gustul partenerei șoferițe fiindcă nu era destul de… vioi 🤣, nu se grăbea, sau – cu o expresie consacrată – „nu mînca jăratic” 🤪

La un moment dat îmi sună telefonul (??) Era un apel pe WhatsApp de pe un număr cu prefix de Filipine. Răspund și se dovedește că eram așteptați la îmbarcare la… Terminalul 2 (!!!) ghișeul cutare. (Evident completasem anterior formularul de check în și, într-o doară, trecusem și telefonul. A fost util, să zicem. Nu pot să nu mă gîndesc însă cît de obișnuită era fata aia de la ghișeul SwiftAir să-și caute pasagerii în drum spre Terminalul 2…)

Manila – aeroportul „internațional”, cu terminalele sale răsfirate printre coșmeliile sau blocurile sale din Manila – orașul, arăta ca Bucureștiul în viziunea duamnei Firea după 20 de ani de mandat… Haos cît cuprinde! Nici nu trebuie să mai insist: corupție generalizată, stat eșuat (unde-am mai auzit asta?) dar cu poziție geostrategică excepțională care l-a ferit deocamdată de scufundare. 

În fine, am ajuns la timp, ne-am urcat într-un ATR 72-600 (plin ochi de o populație occidentală cu șort și șlapi) și… am purtat următoarea discuție… 😜

Queenie

¡Vamos a la playa! îi zic stewardesei Queenie, de la AirSwift, Filipine, drăguță, prospăt machiată, cu „sclipici” în mijlocul zilei.

Îmi spune “Sorry, I don’t understand 🤷🏼‍♀️ I’ve heard that so many times… What does it mean?”

Păi, îi răspund (în engleză dacă nu mersese cu spaniola 🙃), înseamnă „să mergem la plajă!”

“Oooooooo, how nice, I didn’t knoow…” 

Și rîdem amîndoi.

[- Și…?

Și nimic. Ea era în timpul serviciului! 😎]

Și-am aterizat la El Nido venind dinspre apă

și părînd că tot spre ea ne vom îndrepta (pista este extrem de scurtă așa că avionul se duce și se întoarce ca să mai… piardă din elan).

Aeroportul era simpatic ca cele din Polinezia Franceză – genul „colibă indigenă funcțională”.

Valiza noastră mică (cumpărată în Buenos Aires) a fost ultimul bagaj pus pe podeaua sălii de așteptare din aeroportul „Lio” dar ce contează?

A ajuns!!

Ne-am suit într-un tuktuk (un triciclu motorizat)

am încăput înghesuiți, cu bagajele legate la coada triciclului ca să nu se piardă,

și am rîs tot timpul ca nebunii: ne aminteam de Madagascar 2009…

Am ajuns și la El Nido.