Undeva, o insulă… 3. …ASCUNS CUM NUMAI MAREA…

…ascuns, cum numai marea

Meduzele cînd plimbă sub clopotele verzi…

Am avut foarte clară în minte imaginea asta cînd mă plimbam azi pe malul Mării Egee și mi-am zis (și făcut!) că le voi insera în blogul ăsta. Am fost mulțumit de idee pînă cînd, tot gîndindu-mă la Jocul secund, mi-am dat seama că vor fi mulți cei care își vor aminti – cu mult mai multă repeziciune – de rezultatul unui meci de fotbal. Le-aș fi eu superior pentru că țin minte niște versuri? 

Și sub clopotul din imagine erau meduzele!

Nu, lumea oamenilor este și trebuie să rămînă diversă. Dacă roboții – despre care se crede acum că ne vor înlocui în cele mai multe domenii – ar interveni și în uniformizarea modelelor umane… abia atunci vom pieri ca specie.

Să mă reîntorc la clopotele verzi ale Αιγαίου Χρώματα (Mării Egee).

Grecia nu înseamnă doar soare și plaje. Este și culoare. De la albul orbitor al caselor cicladice pînă la albastrul intens al mării și al cerului, fiecare insulă are propria paletă de culori – o poveste despre culoare, cultură și emoție. Kárpathos „al nostru” are o cromatică specială: verde și maro cu verde. Marea și pămîntul  stîncos din care răsar miraculos și măslini, și rodii și portocali.

De unde vine numele „Rodica”…

A doua zi după ce am ajuns la Diafáni am aranjat cu Mihailis să ne repeadă pînă la satul reprezentativ de pe insulă – Olympos. Cu mașina, firește, fiindcă satul reprezentativ e cocoțat pe stînci pe care nu te poți cățăra, iar mașina merge pe o șosea care are curbe strînse și dese pînă la intrarea în sat unde e amenajată o parcare. După asta… satul propriu-zis e constituit dintr-o uliță lungă și îngustă așezată pe o culme pietroasă. Aici se găsesc toate: și magazinele cu broderii pe care nu le cumpără nimeni, și tavernele și magazinele cu fastfood etnic grecesc (care vor avea întotdeauna deverul lor), și magazinașele cu mere, struguri și sucuri în sticle de plastic care tot curg, unul după altul, pînă înspre o zonă brusc lățită care este piața din fața bisericii.

Apoi iarăși locurile de promenadă se îngustează, urmează niște priveliști uluitoare (unde am scos  la vedere stegulețul tricolor din dotare) apoi… satul se sfîrșește oarecum brusc, în fața unor stînci ocolite probabil din timpuri imemoriale.

Prometeu și vulturul iubitor de ficat

Noi punem steagul românesc pe crîncena redută

E frumos, foarte pitoresc și foarte umblat de turiști chiar la sfîrșit de sezon. Pentru acest din urmă considerent sigur că ne-a părut bine că am ales ca bază pentru prima etapă Diafáni și nu Olympos! 

În plus cred că Rodica și-a dat seama cumva că satul e prea supralicitat ca „obiectiv” de neratat (asta am făcut și noi, nu?) cu corolarul (fals) că cei „aleși”, „campionii” acolo trebuie să se cazeze.

Zic așa: dacă ai de ales între a zări marea de pe munte și a sta la marginea ei, să-i… vezi meduzele sub clopotele verzi, alege țărmul.

Am stat vreo jumătate de oră pe terasa unei cafenele (urcai pe o scară îngustă pînă la un rooftop unde te aștepta un domn politicos, de vîrsta a treia, evident zvelt (fiindcă urcatul și coborîtul scării ăleia are și el un rol) și care vorbea o engleză perfectă. „Ați fost și dvs. plecat în America?” l-am întrebat eu care aveam deja lecția învățată. Evident, fusese. M-am sfiit să-l întreb ce făcuse acolo fiindcă limonada pe care mi-o adusese nu permitea (totuși!) un asemenea „interogatoriu” dar m-am bucurat că l-am găsit „de strajă” acolo sus, între munții din Kárpathos.

Prin comparație cu răs-bătutul Olympos, Diafáni apare la sfîrșit de sezon ca un ghost city. Străzile-s pustii, știubeiele-s pustii,

plopii-s cărămizii, vorba lui Arghezi, doar că  restul nu se mai potrivește cu imaginea de sfîrșit de lume din Duhovnicească. 

Casele sînt frumoase, toate puse la punct, e o stare de curățenie care te face să bănuiești că locul nu e chiar părăsit… 

Chiar asta era fereastra noastră

E sfîrșit de sezon, iar gazdele și cei cîțiva oaspeți care au mai rămas, se strîng în cele 4-5 taverne de la malul mării sau beau cafeaua sau rakiul la cafeneaua Chrissi Akti. 

Povești marinărești la Chrissi Akti

La cafeneaua asta am băut un fresh de portocale pe care mi l-a servit Manolis, un bătrîn lup de mare, cu o frumoasă barbă albă… Lup de mare fusese doar că… era mai tînăr decît mine cu exact o lună! (Acum, de dragul lui, să mă prefac și eu că aș fi bătrîn? 🙃🙃)

Manolis m-a recunoscut în Pigádia: Hei, Romania!

Avea și lupul ăsta de mare niște istorii pe care ni le-a spus fără grabă, cu un licăr de curiozitate în ochi, semnul indubitabil al unei experiențe de viață. Da, lucrase în marina comercială, ajunsese prin anii ‘70 și la un port din Coreea de Nord de unde transportase piatră la… Constanța și ne-a spus, și acum perplexat, că piatra aia au descărcat-o apoi au primit ordin să o ducă înapoi în Coreea de Nord… 😳😂

Omul trăise niște ani și la Paris și i-ar fi plăcut să vorbească franțuzește cu noi dar vorbea chiar bine engleză așa că am aflat că avem aceeași părere în legătură cu imigranții în Europa: nu vor putea fi opriți…

Așa departe de lume cum părea el, Diafáni s-a dovedit un punct de întîlnire al unor călători „extremi”. În special la micul dejun, fastuos, la Hotel Balaskis, am întîlnit fie o pereche mai tomnatică de italieni (doamna era stilată și drăguță, la vreo 50 de ani, iar partenerul ei, mai mare ca vîrstă, taciturn, avea părul negru strălucitor strîns într-o coadă de cal, purta ochelari negri sub umbrarul terasei, și, în general, lăsa impresia unui mafioso cu pantaloni scurți și trekkeri scumpi…) Cu doamna am discutat despre… politici europene (!), iar a doua zi a fost rîndul unui neamț, singur, vorbăreț, de loc de undeva de lîngă Frankfurt („din Germania veche”, s-a prezentat el) care locuia jumătate de an în Germania și jumătate de an în nordul Braziliei, în cel mai mic stat, Sergipe, pentru că… avea o nevastă braziliancă. Tot nu-și explica de ce berea braziliană nu o poate egala pe cea germană… 🤣

Am și eu povestea mea! Am ajuns în penultima zi la restaurantul Dolphins și am poftit la o sepie în sos de vin. Știam că sosul are obiceiul nesuferit să îți stropească îmbrăcămintea, Rodica știa și ea că, din păcate, dacă acest eveniment nefericit se produce „fac urît” [sic!] așa că mi-am luat măsuri de precauție. I-am cerut chelnerului (care era și pescar… Dolphins e un restaurant de pește 🙃) să îmi aducă un șorț de bucătărie (ποδιά – podiá, omul nu prea vorbea engleza). 

Nu avea. ☹️

A avut însă o rezolvare genială: mi-a adus și pus guler o față de masă de hîrtie care avea pe o parte un strat de plastic. GE-NI-AL!!! 😂😂😂

Sauceproof!!

Ei, m-am întins și eu la povești dar parcă așa convenisem: să spun povești! Măcar fotografiile sper să le fi ales bine! 😀