Sadoveanu povestind copiilor

[THE END]

Indiscutabil, face parte din plăcerile celui care ține un pix în mînă sau apasă tastatura să decidă neîngrădit încotro se va îndrepta povestirea. În cazul nostru, după ce voi spune că o cursă KLM a decolat pe 15 martie de pe aeroportul SFO și a aterizat cu bine pe 16 martie dimineața pe aeroportul din Amsterdam, după care aeronava Traian Vuia aparținînd companiei naționale TAROM ne-a readus cam în 3 ore, fără incidente, în patrie (dar și fără să ne dea în tot acest timp vreun pahar cu apă chioară sau vreo bomboană la aterizare), voi continua cu… am ajuns acasă și…

КОНЕЦ ФИЛЬМА

Mda. O tăcere asurzitoare. Ne revenim încet, încet, la fusul orar strămoșesc. Iar eu am ocazia să scriu cîteva lucruri care, iarăși, după modelul Sadoveanu povestind… mă urmăresc de mai multă vreme. Pînă la urmă tot ce mi se cere (vorba vine, nu-mi cere nimeni, eu am pretenția de la mine să…) este să integrez ce am văzut sau am re-văzut în diverse colțuri de lume și să încerc să fac din toate imaginile astea „un tablou“, „un tot unitar“, bla-bla…

N-ar trebui să-mi fie mai greu decît Rodicăi care „s-a scos“ cu timpul relativ, cu ce își imaginează Rovelli, cu ce a zis Seneca… 😊

RECAPITULARE

SINGAPORE

Un stat mic a cărui singură noimă este, vorba americanului, location. Location, location. Stau acolo, gata să muște la bursa lor de valori orice mișcă în Asia și nu numai. N-are nicio importanță că au grădini suspendate, că ne-a plăcut sau nu ne-a plăcut transportul lor în comun (ne-a plăcut) etc. Toată populația lor multietnică (da, și musulmani și indieni pe lîngă chinezi) nu e decît un decor pentru felul în care se mișcă indicele bursei singaporeze STI (Singapore Strait Index) SGX… În 2017, cînd am vizitat temeinic… Vietnamul, toate poveștile despre ascensiunea lor economică (reală) aveau și o componentă financiară localizată în… Singapore.

Peisajul însă, da, peisajul, zgîrie norii futuriști în care se află uriașii lumii financiare și marile firme de avocatură corespondente, seamănă izbitor cu ce văzusem cu un an înainte în Panamá… Probabil că singura deosebire este că în Panamá controlul îl deține S.U.A., iar în Singapore… mai mulți (!)

NEW ZEALAND

Față de acum 13 ani sigur că am văzut multe schimbări. Aici nu mă refer însă la reconstruirea orașului Christchurch după cutremurul din 2011 (disputată politic și în prezent), sau la avîntul acelorași nume de coloși financiari din Singapore și în Auckland, ci la felul cum am simțit interacțiunea cu populația neozeelandeză. Tot deschiși, tot primitori, cu o mai mare preocupare pentru deschiderea către minoritatea māori întîistătătoare (determinată însă, din păcate, nu de afinități, ci de rațiuni de marketing comercial), neozeelandezii ne-au părut că au, cronic, cam aceeași problemă pe care, chipurile, și-o descoperă abia acum (!) și românii: lipsa forței de muncă… Fiindcă se pleacă și din raiul neozeelandez (nu cred că sînt singurul care am constatat scumpirea vieții) Și vin în loc… chinezi, care se știe, se mulțumesc cu mai puțin. (La noi și nepalezi…)

[ – Da’ e frumos acolo? ]

De frumos rămîne în continuare frumos, minunat, aproape de perfecțiune…

POLYNÉSIE FRANÇAISE – COLLECTIVITÉ D’OUTRE-MER FRANÇAISE DANS L’OCÉAN PACIFIQUE

Am lăsat denumirea în franceză a… colectivității. Francezii, niște „triști“ care, dacă e să mă iau după informațiile primite de la Myriam, au cam aceeași tactică păguboasă pe care a avut-o și România în Basarabia în perioada interbelică (nu, nu iau în calcul și războiul din prezent): trimitea „înalți“ funcționari (ageamii, evident) la tot felul de sinecuri locale.
Nu merge. Se prinde lumea. Se prind (și nu-i înghit pe proprii compatrioți) și francezii plecați în „colectivități“ pe barba lor, hotărîți să-și adune bănuțul (prin mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe) și care se lovesc cu stupoare de privilegiile funcționarilor trimiși de Franța-mamă să „sprijine“ (întotdeauna „să sprjine“) înrădăcinarea birocrației locale. Din ce am văzut eu scopul a fost atins.

CALIFORNIA

(adică U.S.A.)

E ușor să expediezi în cîteva rînduri niște insule, unele foarte mici, și să-ți exprimi concluziile în mod sentențios… Cu America nu merge așa. Nu numai fiindcă e un continent, ci și pentru că în partea asta de lume unde ne-am născut am ajuns să ne sucim gîtul tot uitîndu-ne spre „Patria libertății“… Trebuie să-i acordăm așadar mai multă atenție, eventual fără un ton ironic, doar cu „aplicațiune”. Fiindcă multe din lucrurile la care asistăm în lume – fie și așa, o dată sau de două ori pe an cînd Travel-teambuilding încearcă să fie mai puțin europocentriști, să plece departe de Europa ca să vadă proprii oculis ce e cu asiaticii, sud-americanii, insularii ăia și ce vrea [sic!] ei – poartă o amprentă americană pronunțată. Întîi am aclamat această „amprentă“, acum lucrurile par să se întoarcă… (odată cu constatările americanilor înșiși că lucrurile nu merg bine în țara lor… continentală).

[Ajuns în punctul ăsta în care m-am băgat singur, încerc să mă liniștesc spunîndu-mi că lumea nu așteaptă cine știe ce concluzii nemaiauzite din partea mea, că trebuie doar să schițez un drum, etc. Da, asta și încerc să fac, să „schițez“, să apuc ghemul de undeva, dar și așa e greu fiindcă „ghemul“ e foarte încîlcit…]

Mișcările sociale din anii ’60 au fost de inspirație de stînga peste tot în Occident. Doar că nu era o „stînga“ trîmbițat stalinistă, maoistă, etc., ci mai mult un reflex de revoltă care cuprinsese lumea (lumea care se putea manifesta liber vreau să spun), împotriva tiparelor birocrației, a caracatiței conformității în statul „prosper“ de după război. Și care alt stat era mai prosper decît America? Generația mea doar prindea niște frînturi muzicale (Woodstock… 1969) sau accepta că fenomenul Flower Power desfășurat în aceeași perioadă avea doar componenta pacifistă împotriva războiului din Vietnam. Cum, necum, welfare state eșuează și se întîmplă un lucru ciudat: retorica „stîngii“ e preluată de establishement-ul de… dreapta care insistă pe panaceul miraculos pe care îl reprezintă „soluțiile pieței libere“. O catastrofă politică din care America trage și acum (nu să moară… dar nici să trăiască bine) fiindcă au fost create condițiile fuziunii dintre cele mai proaste elemente ale birocrației cu cele mai proaste elemente ale capitalismului.

Cînd spun „birocrație“ am în vedere în primul, în al doilea și în al treilea rînd establishement-ul bancar. (Nu știu de ce mi-a rămas în minte o caricatură dintr-o veche revistă Urzica de la începutul anilor ’50, pe care am găsit-o la un moment dat prin casă – cînd mergeam deja la școală, nu sînt chiar așa de bătrîn! 😊 Un tip spunea: Să terminăm cu birocrația! Prima măsură: afară cu birourile! – cred că nici nu înțelegeam ce era „birocrația” dar ideea că birourile trebuiau scoase afară mă amuza…) Asta dacă mă refer la americani.

La ruși (unde nu mi-a călcat piciorul dar, nu-i așa?, nici nu e nevoie! 😂) tradiția birocratică începe de la familiile aristocratice de la curte, toți devin militari de elită sau primesc sinecuri pe la curte și tradiția continua în direcția asta (nu doar la ei, ci și în multe părți ale Europei, mutatis mutandis, pînă în prezent).

La americani aristocrația se rezumă la bănci sau la ramuri ale puterii guvernamentale (Ronald Reagan glumea doar aparent cînd afirma „cele mai îngrozitoare nouă cuvinte din limba engleză sînt Sînt de la guvern și sînt aici să vă ajut! – mă rog, în engleză sînt doar nouă 😊)

Ce am constatat (nu neapărat în aceste trei-patru zile petrecute pe sol american dar citind presă diversă și întrebînd numeroșii prieteni care au devenit cetățeni americani și trăiesc acolo) este că percepția americanului de rînd asupra guvernului este că executivul e în general format din două tipuri de oameni: „politicienii“ (niște escroci și mincinoși înveterați dar care măcar mai pot fi urniți de pe scaun prin vot) și „birocrații“ (adevărata elită, imposibil de urnit). Americanii au de tras și din cauza alianței tacite (descrisă cu jumătate de gură „în termeni de rasă“ ca să nu spun rasistă de-a dreptul!) dintre săracii care parazitează ajutoarele sociale și oficialii, paraziți și ei, a căror existență depinde de ajutoarele acordate acestor săraci folosindu-se de taxele contribuabililor mai… răsăriți. Și cred că nu doar nostalgiile apartenenței inițiale la continentul european îi determină pe unii dintre prietenii mei americani să se gîndească, sau măcar să viseze, la o „relocare“ în Europa. (Sigur, nu în România…)

Din această dilemă nu puteți ieși! Am zis!

Și-acum închipuiți-vă că cele cîteva zile ale prezenței noastre în America (și nu oriunde, în California!) au coincis cu falimentul S.V.B. – Sillicon Valley Bank… 🙄

De atunci și pînă astăzi cînd scriu, adică în interval de doar o săptămînă, reacțiile americanilor cunoscători ai domeniului bancar au escaladat uluitor!

După anunţarea programului de salvare a băncilor – fie ele mari, mici, mijlocii sau de oricare altă dimensiune – profesorul Steve Hanke a scris într-un articol din The Daily Caller că „băncile au devenit o afacere susţinută de guvern“. Dar nu trebuiau băncile să fie cel mai solid pilon al capitalismului? Oare cîţi paşi mai sunt de făcut pe drumul către centralizarea completă a creditării, unul dintre punctele de bază din… Manifestul Partidului Comunist ?

Într-un interviu acordat Financial Times, Kenneth Griffin, fondatorul Citadel, un fond de hedging de 62 de miliarde de dolari, a criticat dur Federal Reserve, pentru că „a dormit la volan“, şi a subliniat implicaţiile grave ale garantării totale a depozitelor de la SVB. „Se presupune că Statele Unite au o economie capitalistă, dar aceasta se destramă în faţa ochilor noştri“, a mai declarat Griffin pentru FT. Motivul destrămării a fost invocat şi de investitorul Carl Icahn într-o declaraţie pentru CNBC. „Sistemul se prăbuşeşte şi avem o problemă majoră în economia noastră actuală“, a precizat Icahn, care apoi a caracterizat SUA drept „una dintre cele mai slabe ţări din punct de vedere al guvernanţei corporatiste“.

Andrew Ross Sorkin, jurnalist la New York Times şi autorul cărţii “Too Big to Fail”, scrie că „banking-ul este acum oficial o afacere susţinută de guvern, dacă nu a fost şi înainte“ şi susţine că „trecerea la garantarea completă a depozitelor înseamnă că banking-ul nici nu mai poate fi considerat o afacere“.

Și așa mai departe. Povestea americanilor continuă și a lumii angrenate de ei de asemenea…

***

Cel mai probabil este că ce am scris mai sus (nu despre mîncare, nu despre cazare, nu despre vizitare) se potrivește ca nuca în perete cu ce voi scrie de aici încolo, în finalul acestui blog. Adevărul este însă că titlul „Sadoveanu povestind copiilor“ m-a urmărit de mai multă vreme și aceasta era ultima posibilitate să îl folosesc 😊

Demult, cînd eram io mic, cam prin școala generală de mic, erau la modă niște culegeri de povestiri, ba chiar niște rezumate din volume cu prea multe pagini pentru a fi considerate potrivite pentru copiii prea mici, cum vă zic… Ele aveau titlul generic „Icsulescu povestind copiilor“, iar copii trebuiau se simtă ușurați că trebuiau să frunzărească doar cărticele subțirele în loc de volume cu multe ocale… Bine că părinții noștri nu trebuiau să ne cumpere maculatura asta cu „ … povestind copiilor“: le împrumutam de la biblioteca școlii. Pe vremea aia școlile, nu toate dar a noastră așa era, aveau și bibliotecar încadrat pe post, iar eu purtam discuții îndelungate cu d-na Popovici, o distinsă doamnă bibliotecară (mai tîrziu aveam să aflu că fusese și persecutată politic) de la care aflam, de pildă, că Sadoveanu în persoană, s-a deplasat odată la Școala generală nr. 52, ca să povestească… copiilor.

Au stat aceștia smirnă, Sadoveanu (cunoscut arghirofil) le-o fi povestit el ce le-o fi povestit timp de o oră, s-a încheiat povestirea, conu’ Mihai s-a întors către d-na Popovici și a dat să-i dicteze contul în care să i se trimită onorariul. „Păi nu, a roșit aceasta, această întîlnire figura că e gratis…“

„Cuum? s-a înroșit pe loc Sadoveanu, gratis??? Cum gratis? Pe timpul meu??“

…ei bine, mi-am luat „din timpul meu“ pentru a ține pe cît posibil la zi un jurnal în călătoria asta și am făcut-o în primul rînd pentru noi, că vine o vreme în care mai uiți una, alta… Prietenilor, ca să nu mai fiu nevoit să povestesc… copiilor 😊 de o sută de ori „cum a fost acolo“ și „cum a fost dincolo“, le-am trimis adresa acestui blog și ne-am trezit că asta implică și niște responsabilități: chiar să scriem adică… cum a fost!

A fost bine. Nu ne-am plictisit. Am continuat să ne cizelăm echipa. Și ne e martor Seneca despre adevărul spuselor sale

Nu poți fi mulțumit că ai un lucru, decît dacă ai cui să-l împărtășești. (Seneca – Scrisori către Luciliu 6.4)