Prin Mările Sudului – epiloguri așteptate

Ei, iată traseul călătoriei pe care o vom începe pe 14 februarie 2023. Ne vom îndrepta atunci către Noua Zeelandă, la 13 ani față de prima călătorie…

În 2010 plecam la Auckland pe 8 februarie, tot prin Istanbul… Îmi lăsasem ghetele – cu care înotasem prin nămeții de pe stradă pînă la rigola unde oprise taxiul către Otopeni – chiar taximetristului! Rodica a rezistat pînă la Aeroportul din Istanbul: acolo și-a lăsat și ea pantofii dar nu fiindcă erau uzi, ci fiindcă planificase să-i transforme într-unii „de unică folosință“ [sic!] cu ocazia plecării pe urgia de afară…

Eram euforici, plecam în călătoria la care visasem atît de mult (eu cel puțin), eram „în formă“ (dovadă și blogul călătoriei, cel mai reușit și, cred, singurul complet de pînă acum) și… eram mai tineri!!! 13 ani… Mda, contează oricînd.

Nu știu cît de „în formă“ mai sîntem amîndoi acum, ne-o va dovedi călătoria pretențioasă cu… ăăă… 18 avioane schimbate în 31 de zile (!!) dar e adevărat că nu ne mai permitem să călătorim la pas, cu mașina închiriată, și să oprim unde avem chef fiindcă s-au mai schimbat lucrurile… Vrem-nu vrem, vom înghesui mai multe spații geografice în această lună de iarnă-primăvară în România și vară în emisfera sudică: Singapore (o premieră), revenirea în Noua Zeelandă pentru a vedea ceea ce ne-am promis în 2010 – jumătatea sudică a insulei sudice, etapa „Gauguin“ (Polinezia Franceză), urmată de un salt la San Francisco… (Statele Unite n-au putut fi evitate la întoarcere; altul era planul făcut în 2019-2020 înainte de pandemie: exista un zbor pe săptămână, unul singur dar esențial, care lega Polinezia Franceză de America de Sud prin Insula Paștelui. De acolo am fi zburat la Santiago, și, mai de parte, la Manaus, în inima Amazonului… Dar pandemia…)