De data asta nu voi lăsa suspansul titlului pînă la final ca în postarea anterioară.

Mind the Gap! Atenție la distanță!

Am aterizat la Taipei dimineața asta la 9:12 după 3 ore și 3 minute de zbor din Borneo de Nord și am simțit de la început, cu toată oboseala noastră, că intrăm într-o altă lume. Una la care visasem de cînd eram mic, poate. 

Urmează niște referințe la evenimente istorice peste care puteți trece

Sînt atît de bătrîn încît țin minte ca prin vis cum era reflectată în presa românească a anilor ‘60 – adică în „Scînteia” și în revista „Urzica” 🙃 – criza strîmtorii Taiwan, care desparte insula de continentul asiatic, practic de China „populară”. Pare foarte comic, chiar neverosimil acum, dar în 1958, în disputa pentru insulele Jinmen (Kinmen) și Mazu (Matsu), cei doi inamici ideologici, comuniștii și „ciankaișiștii”, luaseră hotărîrea să se bombardeze reciproc și… alternativ: o zi una, cealaltă alta! 🙄😆

China publica în ziare avertismente pe care le numerota: primul, al zecelea, al 134-lea, al… 834-lea, etc.!! 😀  Pentru restul lumii „avertismentele” astea numărate cu grijă dar neurmate de vreo acțiune  erau, evident, ridicole. Degeaba îl prezentau Scînteia și Urzica pe Cian kai-și (Chiang Kai-shek) ca pe un monstru caricatural (la fel fusese cazul și cu „călăul” Tito, adesea prezentat cu o șapcă militară și cu o bardă în mînă 🤣 pînă cînd liderii români s-au împăcat și „pupat piața Endependenții” cu „călăul” Iugoslaviei pe vremea lui Hrusciov…). 

Cu Chiang Kai-shek lucrurile au stat însă altfel. El a rămas la putere pînă în anul morții sale (1975), a fost succedat la conducere de fiul său (Chiang Ching-kuo) care a și devenit președinte în 1978, și toate astea pentru că… geografia contează în politică! Taiwan-ul e „ghimpele” din coasta Chinei, a fost și este susținut neîntrerupt de americani cu toate că, formal, SUA a recunoscut Republica Populară Chineză ca unic reprezentant al Chinei la ONU și nu are relații diplomatice cu Taiwan-ul.
Dar are relații economice și… militare! 😆

Că Chiang Kai-shek a acționat cu mînă de fier, „dictatorial” am spune azi, este incontestabil. Dar de aici pînă la enormități de felul afirmației de mai jos (culeasă nu mai știu de unde) e cale lungă…

Dacă Franco din Spania a fost fascist, Salazar al Portugaliei a fost fascist și chiar și Chiang Kai-Shek din China a fost fascist, cine poate spune că Carl Gustaf Emil Mannerheim din Finlanda sau Józef Piłsudski din Polonia nu a fost fascist?

Cuvîntul ăsta, „fascist”, e aruncat cu voluptate în discuție de oameni care dau impresia că se pricep. Mannerheim al Finlandei s-ar fi aliat și cu dracul ca să scape de ruși!! A fost el „fascist”? 

Franco și Salazar pot fi mai ușor judecați de europeni fiindcă au la îndemînă propria istorie, pot compara cum a trecut țara lor prin lunga perioadă de tranziție de la încheierea ultimului război mondial pînă la stabilizarea economiei europene.

„Cazul” Chiang Kai-shek arată limitele în care se poate dezvolta o ideologie „puristă”, pe de o parte și condițiile geopolitice ale acestei dezvoltări, pe de altă parte, niciodată identic replicabile.

Am avut o discuție de acest tip și în România, imediat după 1990, mai exact în 1992, cînd fostului rege Mihai I al României i s-a permis să facă prima vizită în România. 

Entuziasmul popular era mare pentru că Mihai I era perceput ca un „salvator al nației”. Dar ar fi putut acționa el în această paradigmă? Cine i-ar fi fost consilierii tineri de care s-ar fi înconjurat?

Se repetă ea, istoria, dar totdeauna de pe o altă spirală… 🌀 

Ei, gata cu paranteza istorică…

Să trecem la plebicist: Taipei.

Tehnic vorbind nu aterizezi la Taipei, ci la Taoyuan, așa cum nu aterizezi la București, ci la Otopeni…

Aeroportul nu e impresionant de modern pe dinafară, pare mai degrabă vechi, doar că înăuntru stătător așa cum trebuie. Iar formalitățile de trecere a frontierei pentru o țară așa de „asediată”, cum percepem Taiwanul, sînt reduse la minimum. Primul punct bun.

Al doilea a fost amabilitatea unor ființe umane, cele de la asistența MRT (metroul taiwanez) care ne-au sfătuit ce tip de bilete să alegem pentru șederea noastră fragmentată în Taipei (trei zile la început și două la sfîrșitul sejurului taiwanez). Pentru transportul pînă la punctul central din Taipei, Main Station, un fel de Gara de Nord a lor dar așezată mai central, ți se un fel de nasture măricel din plastic mov. Îl validezi la plecarea din aeroport, îl păstrezi pe durata călătoriei și la stația finală ești eliberat după ce introduci token-ul într-un dispozitiv de colectare. Am luat 4, în speranța că ne vom și întoarce la aeroport!…

Hotelul Relax 5 a fost ales lîngă gară, avînd în minte și deplasarea spre Kaohsiung unde nu aveam chef, indiferent la ce oră avem trenul de dus sau de întors, să alegem vreun mijloc de transport spre sau hotel sau spre gară.

E un hotel plăcut și are un singur neajuns: camera e FOARTE mică… (Așa a fost și prima dată în Hong Kong dar asta din Taipei bate recordul!)

Spre exemplificare:

Camera înainte de a ne așeza bagajele…

…și după…

Nu puteam spera să fie camera gata pe la ora 12:15 cînd am ajuns (și nici n-a fost) așa că ne-am refugiat o oră și jumătate la cafeneaua NOTCH care, în afară de sortimente impresionante de cafea din toată lumea, avea, natural, și sortimente de ceai extraordinare (Taipei e unul din puținele orașe mari care conține pe anumite povîrnișuri – fiindcă e așezat într-o căldare înconjurată de munți – plantații de ceai foarte bun!)

Am mîncat fiecare și sandvișuri cu ou și șuncă, respectiv cu ou și ton. 👌🏻Muzica se auzea la volumul care trebuie (iată link-ul unei melodii remarcate), era deci foarte plăcut cu excepția faptului că doream să mă culc! (Mare tortură frustrarea asta de somn… 😖)

Am mai remarcat eu somnambul, pe stradă, una și alta dar, în fine, s-a făcut ora să intrăm în posesia camerei (care nu mai era mică, ci devenise de vis!) și, cățărîndu-ne (ad litteram) în pat am adormit 💤 imediat…

Nici trei ore n-au fost suficiente dar ne-am mobilizat și am defilat pentru masă spre un loc care arăta foarte bine dar… totul era rezervat (ni se oferise in extremis loc nu la masă, ci la bar… Cam incomod cu mîncatul… Am fost apoi îndrumați spre un alt restaurant. L-am găsit, avea ce trebuie în meniu dar și prețuri de bilete de avion!! Am mîncat (bine!) pînă la urmă la un no name!

Ce mi-a plăcut cel mai mult? Uite, mie, care nu mă dau în vînt după legume, mi-au plăcut la nebunie niște muguri (bean sprouts) care se topeau în gură, literalmente…

În drum spre hotel am mai oprit să luăm ceva de mîncare (sandvișuri japoneze de la 7/11, imbatabil și un suc de fructe exotice și morcovi) apoi am ajuns glorie în patul visurilor noastre) am făcut duș și asta a fost prima zi în Taipei.

(Cînd scriu aceste însemnări am terminat și cu ziua a doua dar asta rămîne pe mîine, orașul e foarte solicitant și fizic.)

Un pic de etimologie la sfîrșit.

Zona metropolitană a așa numitului Marele Taipei (sau Taipei-New Taipei-Keelung), îl face cel mai mare oraș din Taiwan, cu 7 milioane de oameni, sau 30% din populația țării.

Taipei înseamnă ad litteram „Taiwanul de Nord” (臺 / 台 sau taipentru Taiwan + 北 sau bei pentru nord). A devenit capitala Taiwanului abia în 1894. Capitala originală a Taiwanului a fost Tainan (臺南 sau „sudul Taiwanului”). Există, de asemenea, un Taide mijloc (Taichung), un Tai de est (Taitung) și Tai de vest (un sat mic numit Taixi).

Și gata!

N-am dormit chiar mult în noaptea care a trecut, iar în noaptea asta plecăm spre aeroportul din Kota Kinabalu pe la 3 fiindcă singurul zbor direct spre Taiwan e pe la ora 6:00…

Cu ocazia efectuării check in-ului am descoperit că nu aveam locuri alăturate (primisem însă amîndoi loc la fereastră!) așa că am plătit în plus 80 RM (~ 86 RON) ca să… facem conversație timp de 3 ore și jumătate! 😀

(Teoretic am putea conversa amîndoi însă pe mine zborul mă destinde atît de mult încît adorm aproape instantaneu… Și cum partenera de teambuilding nu vorbește mandarina… tare mi-e teamă că în loc de conversație va dezlega Sudoku! 🙃 Sînt mîndru însă că i-am cumpărat din Kota Kinabalu un set de 6 creioane, cu ascuțitoare și gumă! Un gest mic, care a fost apreciat… În ce privește „alte” gesturi, we’re working on it, de-aia sîntem în travel! )

Nu contează cît de rodat ești în planificarea etapelor, cu zboruri, cazare, lucruri pe care îți dorești să le faci, etc.: mereu se ivește ceva neprevăzut, un lucru care te scoate din rutină și te obligă să fii inventiv. Altfel… 🤷🏻‍♂️

În etapa Taiwan de mîine buturuga mică este Noul An Lunar Chinezesc care în 2025 cade miercuri, 29 ianuarie. Toată lumea va avea liber de la serviciu de sîmbătă, 25 ianuarie, pînă duminică, 2 februarie, deci vor fi nouă zile libere.

24 ianuarie (ziua Unirii în care ajungem): 

Încă este o zi lucrătoare și totul va fi deschis. Oamenii ar putea începe să părăsească orașul, mai ales seara. Moment rău pentru a rezerva trenuri!

25 ianuarie: 

Nu este o sărbătoare oficială, dar… este sîmbătă, așa că majoritatea oamenilor își vor începe vacanța în această zi. Oamenii continuă să părăsească orașul, așa că rutele de ieșire din Taipei se aglomerează, însă cele mai multe magazine încă vor fi deschise în oraș.

26 ianuarie (ziua de naștere a… dar ce știu ăștia tineri? 🤦🏻):

Ca și pe 25 ianuarie.

27 ianuarie… Eeei pe 27 ianuarie am rezervat două nopți în sudul Taiwanului, la Kaohsiung City (高雄市) care e un fel de portul Constanța combinat cu… Orașul Artelor (??? – avem un asemenea oraș în România? Uite, pe moment, aici, în Kota Kinabalu, zău dacă-mi vine în minte! 🤷🏻‍♂️)

Și de aici a început nebunia!!

Pe linia de mare viteză dintre Taipei și Kaohsiung City circulă trenuri din 15 în 15 minute. Ei bine… în afară de 4 (patru) trenuri, toate între 6 și 7 dimineața 🙄, nu mai erau bilete la nicio oră pînă pe la 10 seara!!!

Am rezolvat problema „alegînd” un tren de 6:30… (Și cică ești în vacanță…)

Vasăzică un mic „amănunt” (Anul Nou Lunar Chinezesc – a cărui amploare e însemnată peste tot unde sînt organizate comunități chinezești, darămite în Taiwan, la „mama” – sau la „tatăl” lor!!) ne-a bulversat total. 

Despre asta sper să mai scriu de la fața locului (ca întotdeauna schimbarea operatorului preferat de firma care a emis eSIM-ul meu, conduce la un oarecare balamuc 🫰🏻).

Deocamdată… scurte observații despre etapa 1: Malaezia, respectiv Kuala Lumpur și Borneo, care se încheie azi.

De departe preferăm Borneo, chiar dacă beteșugurile amîndurora ne-au „cantonat” doar în Kota Kinabalu (pe care, ca întotdeauna, ajungem să-l cunoaștem în momentul… plecării, adică după ce l-am bătut și cu… off! piciorul, nu doar l-am zărit pe geamul Grab-ului).

Oamenii din partea locului, un amestec în care elementul chinez e mai pronunțat decît în Selangor, statul din partea de vest a peninsulei malaeze unde se află capitala, sînt corecți, dornici să fie de ajutor, și ne-am simțit bine.

Și mai bine ar fi fost să fi fost validă Rodica, să fi făcut niște tururi cu mașina în zona muntoasă sau să fi zburat la rezervația de urangutani de la Sepilok, în estul Sabah. E adevărat că asta ar fi însemnat să ne organizăm altfel traseul. Acum zic: la ce ne-a trebuit Kuala Lumpur? 😀 (unde am avut însă condiții ideale de locuit și mîncat, nu-i chiar de colo…)

În Malaezia există un salariu minim de 1500 ringgit pe care l-a impus statul. Ce înseamnă asta mi- spus ghidul de ieri, Tan Kian Seng: chiria unui apartament în oraș ajunge la 1200 ringgit, nu prea rămîn bani pentru altceva… Și totuși el fusese „peste hotare”, e adevărat, într-o singură destinație, la Krabi, în Thailanda. Cum a reușit? „Am economisit! Dar e adevărat și că în perioada aia locuiam cu părinții…” Și acum? „Acum, de puțină vreme m-am căsătorit. Lucrează și soția, altfel nu se poate.” Și și-au închiriat un mic apartament. În „oraș”. T.K. Seng e absolvent de ceea ce la A.S.E. în București se numea la un moment dat „Economia Turismului”. Mi se pare competent și instruit. Recunoaște că a făcut o școală chinezească, organizată de comunitatea chineză locală. 

Și a spus că e o școală un pic mai bună decît cea de malaeză (islamică) stipendiată de stat. Și contribuțiile de asigurări sociale? „Angajatul și angajatorul contribuie în proporții aproape egale la fondul de pensie. Nu ai voie să te atingi de acei bani pînă la împlinirea vîrstei de 55 de ani.” Dar statul sau fondul privat de pensii nu asigură o pensie lunară? Face ochii mari „Lunară?? Nu…”

Am discutat (vorbea o engleză bună, fără poticneli) și despre… Inteligența Artificială (!)

Seng nu credea că AI se va impune curînd în Malaezia… Era el visător? Nu știu, însă am aflat că forța de muncă educată găsește destul de greu de lucru conform pregătirii. Ca și în Zambia. Geaba ai patalamaua dacă nu găsești de lucru. Iar pe unii dintre absolvenții zambieni îi văzusem încercînd să vîndă automobiliștilor, la stopuri, tot felul de nimicuri…

Eu zic să închid aici paranteza asta. Nu mă ocup de proorociri. Văd însă că, de-a lungul și de-a latul planetei, problemele critice sînt din ce în ce mai convergente.

În fine, la final, pour la bonne bouche… 

După ce ne-am învîrtit asudînd pe lîngă hotel (dacă acum e așa multă umezeală, cum o fi mai încolo, înspre vară? 🙄), bătînd temeinic „Lipscaniul” local – Gaya street – 

și am reușit să găsesc niște chiloți de baie fără brizbrizuri (yeeeeaah!)  în mall-ul Suria Sabah, 

am băut o cafea caramel la Old Town White Coffee

am mîncat de prînz la Pate Grill House unde erau promise niște grătare minunate

am plecat bombănind că – dacă tot sînt musulmani și mănîncă doar halal – să viseze nu să știe!, cum se face un grătar de vită medium rear (prin comparație șnițelul de pui al Rodicăi se topea în gură…)

după ce am cumpărat două vederi dar, evident, nu și timbre fiindcă „bugetarii malaezi de la poștă” închiseseră oficiul cu 40 de minute înainte de sosirea noastră 🤦🏻 (e vineri, sînt musulmani, e weekend și la ei)

după toate astea am ajuns la hotel și mi-am risipit ADN-ul în tot Borneo!

Mi-am făcut pedichiura.

Ei și, pe 22 ianuarie, la 9:15, a apărut la intrarea în hotel ghidul nostru, ne-a identificat rapid (nu era greu, eram singurii albi) și am plecat cu un van pe care scria Amazing Borneo în care mai încăpuse o familie chineză. De zece persoane. 🙄

Am ajuns foarte repede la Sutera Harbour Marina & Country Club unde am primit vestele de salvare (găsiseră una și pe măsura mea! 🙃) 

și am pornit spre Jetty (barca cu motor). Urcatul la bordul bărcii se făcea decent (aduseseră un podium mic, cu două trepte) dar trebuia replicată și coborîrea pe partea cealaltă a vasului. 🤔 Niciun obstacol nu a stat în calea bravei partenere! A reușit din prima! 😂

M-am strecurat spre spatele bărcii cu motor la locul rezervat… albilor (! – noi doi…) și, fără să mă visez vreun Nemo sau Sandokan, am început să filmez cum treceam cu “Jetty” ca lebăda pe ape în timp ce chinezoaicelor din familia lărgită le fluturau pletele în vînt…

Neavînd plete, partenera mea se încleștase puternic de scaun fiindcă Jetty sălta vesel cam la fiecare 20 m… În sfîrșit, am ajuns pe prima din cele două insule: Sapi. 

„Manevra Rodica” (urcat-coborît) perfect executată și… ne-am trezit în mijlocul Chinei populare!! (Abia dacă am zărit un cuplu de albi de vîrstă mijlocie în drum spre Tandas – toaleta). 

Cum despre scuba-diving nu putea fi vorba (!) am stat în loc la umbră supt un stejar bătrîn. (Poate că nu era chiar stejar dar bătrîn era…)

Pe insula Sapi mai erau niște restaurante în aer liber, o cafenea, etc. dar… abia mîncasem la hotel. Plimbîndu-ne cît ne permitea drumul pietruit (după asta intrai direct în – hai să nu fiu dramatic și să spun „junglă” ci vegetație sălbatică) am descoperit și case de locuit pe mica insulă.

Partea de “fun” era însă garantată de tinerele chinezoaice care mișunau la locul de acostare. Erau multe bărci cu motor ca a noastră acostate și, în consecință, și mulți chinezi, mai ales chinezoaice și cele mai multe tinere și preocupate de… Instagram! 🙄😜

Am urmărit-o fascinat pe una care cred că își făcea o nouă poză de profil cu ajutorul unei prietene. Așa mi-a și atras atenția fiindcă la un moment dat am văzut-o îngenuncheată în fața fotografei. 

Ei, după asta s-a ridicat, și-a arcuit spinarea, și-a împins bustul mai în față și nu a încetat tot timpul ăsta să-și mîngîie pletele care, spunea și Coșbuc, îi curgeau rîu…

Fetele (fotografa și diva în devenire) nu erau în barcă noastră dar le-am revăzut și cu ocazia opririi pe insula următoare – Manukan.

Era imposibil să nu le remarci, într-atît de ahtiate erau de portofoliul de imagini din Borneo încît (se) pozau literalmente pe potecile pe care circulam cu toții!

Pe insula Manukan, ni s-a servit și dejunul la restaurantul „Perahu”. Practic a fost vorba de frigărui de pui și de creveți mari, cu legume de prin partea locului, orez și… cartofi tăiați în felii mari,  deep fried, că, uite nu știu numele acțiunii în românește. 🤷🏻‍♂️

A fost mulțumitor și deși ora de masă era complet schimbată (am mîncat între orele 13 și 14) ne-am dat seama că ar fi excesiv pentru țesutul nostru adipos să ieșim și seara la restaurant la întoarcerea în KK. Ghidul, Tan Kian Seng, un malaezian de etnie chineză, tînăr (32 de ani), cu care am avut o discuție lungă și interesantă pe insula Sapi, ne-a recomandat un restaurant rar din KK pe care probabil îl vom încerca mîine. De ce rar ? Fiindcă e chinezesc și are și mîncare non-halal (حلال halal, adică „permis” în arabă), porc ca s-o spun pe șleau!

Am ajuns, în fine, la punctul culminant, al acestei postări, cel care îi dă și titlul: Affirmative Action.

Ce s-a întîmplat? Partenera de teambuilding își terminase Margarita pe care o comandase la masa din Manukan și plecase să mai pufăie din dispozitivul IQOS care-i servește acum drept țigară. Eu tocmai îmi mai comandasem un Bundaberg Tropical Mango (îl serveau excelent, cu lămîie și gheață în pahar) și priveam marea 

cînd, lateral față de masa noastră, am zărit un chinez cu bustul gol care se chinuia să mute înspre masa lui orientarea unui ventilator care răcorise pînă atunci masa noastră. 🤔 Fiindcă nu a reușit a chemat în ajutor chelnerul. Și atunci…

…atunci s-a ivit în mine imboldul de a nu mai ceda în fața altor umanoizi doar pentru că nu mai sîntem mîndri de culoarea albă a pielii noastre !😡

Et de profundis clamavi – și am strigat din adîncuri NO! NOO!! că s-a auzit pe toată terasa! 

S-a făcut liniște… Chinezul cel obraznic la bustul gol a înghețat, apoi iute s-a îndepărtat, iar chelnerul un alt aparat a montat și problema s-a rezolvat.

Sigur, am trecut acum într-un registru umoristic dar întrebați-vă dacă, în locul meu, ați fi procedat la fel. 🤔 La urma urmei nu era ceva care să țină de rasă, ci de bunul simț. Iar eu, singurul alb în restaurantul ăla plin de chinezi, mi-am exercitat dreptul de a nu fi discriminat doar pentru că eram… alb.

Apoi a venit Jetty, partenera a reușit din nou să se urce în el

în ciuda balansului și a entorsei 👏🏻, am ajuns la mal, la  Sutera Harbour Marina & Country Club de unde plecasem, i-am dat ghidului un tip meritat, mașina ne-a lăsat la hotel și m-am despărțit de simpaticii copii chinezi din mașină

cu un 再见！(Zàijiàn – la revedere!) pronunțat cît am putut de bine.

În după amiaza asta ne-am putut răsfăța amîndoi după amiază cu un sommeil de beauté meritat.

Affirmative action… Luptați pentru drepturile voastre chiar dacă sînteți albi!

…pe 21 ianuarie 2024 aterizam la Rio de Janeiro,

Copacabana…

anul următor ne găsește la aceeași dată în improbabila (?) locație Kota Kinabalu din Borneo. Ba nu e improbabilă deloc: vizam să ajungem aici din 2020, „cînd cu pandemia”!!

2024 a fost un an agitat. Am reușit să ajungem în Brazilia și Columbia, în Malta și Franța, în Italia și în Turcia. Poate că periplul de la acest început de an e ultimul cînd ne avîntăm în locuri necunoscute pe termen mai lung. Mie îmi place și Europa 😉 Comparațiile cu România îți vin în minte cu mai multă ușurință cînd ești mai pe lîngă casă.
Totuși… roata lumii se învîrte aici, în Asia de sud-est, și e de neprețuit să poți să aduni informații chiar de acolo. Nu de alta, dar nu merită să te uiți la „analiști” care copiază de la alți analiști care… preiau informații ale serviciilor de informații, ș.a.m.d.

Asia se mișcă într-un ritm al ei și chiar dacă într-un loc demografia pare să încetinească, se găsește altul care să preia ștafeta. E chiar impresionant să vezi puzderia de copii cu care defilează pe stradă, la plajă, în hotel aproape fiecare familie tînără. Nu mai sîntem obișnuiți cu asta în Europa… 

Am vizitat azi Sutera Harbour Marina & Country Club și totul era impecabil: yahturile, clubul, grădinile îngrijite.

Pînă la urmă (de entorsele noastre e vorba! 🤦🏻) ne vom încumeta să plecăm mîine, miercuri, 22 ianuarie, într-o plimbare de 7 ore cu o barcă mai mică. Vom poposi pe două insule. Sper să fim amîndoi în formă și să am ce (de)scrie.

Restul zilei de azi a fost „program gospodăresc”. Adică am mai cumpărat niște apă și fructe de la Servay Plaza de peste drum, creioane și gumă pentru Sudoku (partenera)și am mîncat masa principală de prînz-cină la KK GARDEN SEAFOD. Acolo peștii, crabii, erau ținuți în acvarii suprapuse,

clientul venea și alegea, peștele cum îl vedea, drept în farfurie sărea.

N-am făcut asta. Adică nu l-am privit în ochiul lui de pește cu 👁️ ochiul meu de om. Am ales din meniu. Chiar dacă am optat pentru cele mai mici porții (aveai opțiunile S, M și L), tot ne-au depășit cu mult…

Mîine mașina vine să ne ia de la hotel la ora 9:00. Voi încheia aici, ex abrupto.

Mǎ gîndeam cǎ o poezie care îmi place mult (Cîntecul de dragoste al lui Alfred J. Prufrock de T. S. Eliot) n-r fi putut fi compusă pe aceste meridiane.

Poezia începe așa:

Ci hai să mergem amîndoi cît, lent, 

Pe cer se-ntinde seara ca un pacien

Sub masca de eter pe masă.

[Let us go then, you and I,

When the evening is spread out against the sky

Like a patient etherized upon a table]

Aici seara se prăbușește peste tine, apusurile, deși grandioase, inegalabile, se consumă și ele pe parcursul unui sfert de oră.

Cum să fie timp să mergi încet, lent, urmînd mersul serii? Asta nu merge în Asia de sud-est! Nu merge nu numai din cauza geografiei, ci și a percepției lumii de către cei din Europa și cei din zona asta veșnic frămîntată (e de ajuns să spun că partea de sud din Borneo străjuiește Strîmtoarea Malacca pentru care au fost, sînt și vor mai fi bătălii purtate de popoare mari sau mici!).

Pe scurt: de unde timp de reflecție în Borneo? 🤔

Meditația asta asupra curgerii vieții a devenit în prezent un lux din ce în ce mai mare. Aș merge pînă acolo încît aș afirma că nici Islamul, religia dominantă prin partea locului, nu s-ar fi putut naște fără un minim de răgaz de reflecție acum 1403 ani…

Inevitabil trebuie să povestesc aici și vizita de azi la așa numita Masjid Bandaraya Kota Kinabalu (Moscheea orașului Kota Kinabalu), cunoscută și sub numele de Moscheea plutitoare. E cea mai mare moschee din Sabah, inaugurată în februarie 2000, după ce KK a obținut statutul de oraș. 

De ce Moscheea plutitoare? Moscheea este parțial înconjurată de un șanț mare cu vedere la golful Likas, creînd iluzia că plutește pe apă. Nu egalează superba moschee Hassan al II-lea din Casablanca care e „pusă” literalmente pe un promontoriu de pe țărmul Mediteranei, dar este și ea, cea din Kota Kinabalu, demnă de vizitat.

Am luat bilete de intrare (5 RM de persoană) și am mai primit (contracost, alți 10 RM) și îmbrăcămintea adecvată: hijab și ‘abaya, pentru doamna,

o jubba verde și o kufi pentru mine.

Mai era un hop: în moschee intri desculț (pasămite într-atît trebuie să fii de modest) și lași încălțările afară. La KK ni s-a spus „luați papucii înăuntru, să nu vi-i fure” [sic!], așa că, ascultători, am făcut cum ni s-a spus. Pe ambele părți ale intrării, în interiorul moscheii, se vindeau eșarfe, sucuri, în fine ce-i poate fi de folos drept credinciosului musulman. (Nefiind altceva decît un infidel din punct de vedere islamic, nu m-am mai ostenit să văd dacă aveau și chiloți de baie. Se pare că nu.)

„Surpriza emisiunii” urma abia după ce avansai în interiorul moscheii: un cordon pus de-a latul nu-ți mai permitea înaintarea… 🙄 Puteai zări, în depărtare, cu cîtă vrednicie se prosternau cu fața spre mihrab (și cu „spatele” spre noi)

drept credincioșii dar tu, ne-musulmanul, erai împiedicat să vezi partea cea mai interesantă a moscheii… 😞

Что делать? Ce-i de făcut? vorba lui Lenin. 

Ei bine, i-am dat telefonul meu cerberului care ne atrăsese atenția pînă unde avem voie să înaintăm și i-am spus: „noi nu sîntem musulmani dar tu ești! Te rog să mergi acolo unde noi nu avem acces și să faci niște poze!” Și omul s-a conformat în fața autorității care emana din mine [sic!], ba chiar a făcut și un film! 😂

Toată lumea mulțumită…

Apoi am avut ideea să mergem pînă la așa numitul Sign Hill unde e amplasat un Observator al orașului și al coastei. Zis și făcut. Chemat Grab, urcat pe colină, coborît din mașină și… jale! 😭 

Poarta spre Observator era închisă cu un lacăt! 

Păi acolo unde, nu cu multă vreme înainte, puteai zări de la Observator coasta și marea, acum privirea se împiedica de o dihanie de hotel, de niște blocuri înalte și – evident – fără noimă…

La ce bun să mai fie deschis Observatorul?

Am chemat un alt Grab ca să ne ducă la Turnul cu ceas al lui Atkinson. Nu ne-a localizat bine și a renunțat. La fel am pățit cu al doilea șofer. Abia la al treilea mi-a dat prin cap să mă apropii mai mult de platforma Observatorului și, în sfîrșit, am fost localizați și duși la Turnul lui Atkinson. Abia că monumentul era în reparație, chiar se lucra la el. 

De ce am ținut morțiș să văd Turnul lui Atkinson? Este probabil cea mai veche construcție din Kota Kinabalu. Turnul a fost construit în 1905 în memoria primului ofițer de district al lui Jesselton (am scris în postarea anterioară că o vreme îndelungată KK s-a numit Jesselton), Francis George Atkinson, care a murit de malarie la vîrsta de 28 de ani…

Am băut niște sucuri de fructe reci la un bar de peste drum și am descoperit cu uimire că pe jos ne lua doar 8 minute să ajungem la hotelul nostru (plin de chinezi și japonezi care trebuiau pînă de curînd să solicite viză pentru Malaezia). Așa am făcut. Am mers… agale (nu lent!) amîndoi, am făcut  duș și mai pe pe seară am ieșit să păpăm la Moginum  Poate vă inspiră meniul! 😀

În paharul din partea dreaptă se află o băutură cu nume poetic “Sunset in KK”. Ce conține? Iaca niște bere neagră, să zicem Guiness, în partea de sus, iar jos e fresh de portocale. Asta la început. Apoi, pe măsură ce bei, galbenul portocalelor dispare, băutura se mai amărăște… se lasă noaptea!

Ura!!

…și fiind eu născut pe lîngă arcul Carpaților mîndrei Republici Populare Romîne (pe vremea aia, cu „î”, nu cu „â”) și plăcîndu-mi de mic să citesc (fiindcă nu aveai TikTok ca acum, atunci „Scînteia” era TikTok-ul partidului) m-am bucurat că Jules Verne nu era „banat” (cum am spune azi în pidgin-ul româno-englez) de cenzura populară și am citit toate cărțile sale!

Acolo, în „20000 de leghe sub mări”, cred că am întîlnit prima dată numele Sarawak. 

Ei, nu pot să rezist să-l numesc pe cel mai cunoscut pirat de prin partea locului, chit că vorba doar de unul ficțional: Sandokan !!

Numele de azi al insulei Borneo nu era menționat, fiecare populație o numea în felul ei, iar Sarawak era un nume dat de populația malaeză zonei Borneo. Mișuna de pirați în zona asta dar căpitanul Nemo era neînfricat!!

…abia acum am pus piciorul [ca să facem o glumă tristă] în Borneo, cu singurul regret că sălbăticia se evaporase de tot, iar aeroportul internațional din Kota Kinabalu îl face de rușine pe Henri Coandă al nostru (aeroportul, nu inventatorul vreau să spun).

Ce e cu numele ăsta contorsionat, Kota Kinabalu? 

Cuvîntul malaez pentru „fort” sau „oraș” este Kota. Orașul este numit așa după Muntele Kinabalu, cel mai înalt din Borneo (4095 m) dar sensul exact al cuvântului Kinabalu este destul de neclar. O teorie sugerează că înseamnă „văduvă chineză”, deoarece Kina înseamnă chineză în limba Kadazandusun și balu înseamnă „văduvă” în malay. Totuși, aceasta este doar una din teorii… 🤦🏻

Cert e că populația de origine chineză mi se pare clar predominantă aici dacă fac o comparație cu locul de unde tocmai am plecat – Kuala Lumpur.

Așadar Kota Kinabalu. Se poate vedea cercetînd link-ul inclus că orașul s-a mai numit și… Jesselton, și Api-Api (în malay)…

Pe urmele Căpitanului Nemo am aterizat aici pe 18 ianuarie 2025 la 17:05, am făcut imediat o recunoaștere a aeroportului (fiindcă vom ajunge din nou acolo pe 24 ianuarie dimineața la ora… 3 pentru zborul spre Taipei), am chemat Uberul Grab (obișnuința…) și în 10 minute eram acompaniați de “Leon” (un chinez tînăr, afabil, bun vorbitor de engleză) care ne-a făcut turul apartamentului.

Ne-a plăcut ce am găsit: poziția, mobilierul funcțional, aerul condiționat și ventilatoarele. 

Se făcuse 8 seara: unde să mîncăm bine și în siguranță (altfel e plin de restaurante)?  Am ales Mother India cu un meniu fabulos, un interior elegant fără să fie kitsch – lucru rar la restaurantele indiene).

Mîncarea a fost bună, noi mulțumiți, iar la întoarcerea ne-am oprit și în  piața de noapte deschisă în fiecare weekend. Și era sîmbătă.

Priviți, priviți…

Știu că lumea e ocupată chiar în momentele astea cu investirea noului președinte american (care se întîmplă să fie unul vechi) și asta mă face simt bine aici, în Borneo, unde preocuparea principală a fost duminică să găsim un restaurant de pește bun la malul mării. Și l-am găsit: Todak!! (Todak înseamnă pește spadă în malay.)

Kuala Lumpur, oraşul „vibrant” de azi (ce-mi place mie folosirea acestui cuvînt magic: vibrant… 😐 E despre „tineri”, nu? Vibrant, vibrant, voci vibrante, vieți vibrante…Măi să fie! Alte cuvinte nu se mai găsesc?

Dar cine să le găsească dacă chinezoiaca din holul hotelului, unde așteptăm să ne „înhațe” – to grab, nu? – … Grab-ul, nu-și mai căuta niciun cuvînt 🙄 în videoconferința cu iubitul ei, ci îi trimitea bezele cu degețelele pe parcursul a 3 lungi minute de „convorbire” de final…

N-am nimic cu chinezii. Așa se întîmplă peste tot: și cu Tik și cu Tok. Fără cuvinte. Cuvintele trădează, degețelele nu!)

Unde rămăsesem? La Kuala Lumpur, o mlaștină nenorocită prin 1857 cînd, „un grup de 87 de mineri de cositor chinezi”, spune mitul fondator, s-au așezat în ceea ce este acum suburbia Ampang. Se pare că a primat însă o altă împrejurare: metropola de mai tîrziu era așezată într-o zonă de interes strategic, adicătelea pe ambele văi ale rîurilor care o străbat. Comunitatea chinezească a înflorit așadar mai întîi ca un centru de colectare de cositor, în ciuda locației sale în jungla infestată de malarie. În 1880, Kuala Lumpur a înlocuit Klang (acum Kelang) drept capitală a statului, iar creșterea sa rapidă a fost atribuită (cui altul dacă nu) lui Sir Frank Swettenham, rezident britanic după 1882. Sir Frank a inițiat construcția căii ferate Klang-Kuala Lumpur și a încurajat utilizarea cărămizii și a țiglelor la clădiri ca măsură de precauție împotriva incendiilor și ca ajutor pentru o stare mai bună a sănătății. Ei și, odată ce au avut și toate țiglele pe casă (nu toți le au!) și cale ferată, era inevitabil ca poziția centrală a orașului să nu conducă la alegerea sa capitală a Statelor Malaeze Federate (1895).

Mă opresc liniștit aici cu detaliile istorice ca să subliniez două cuvinte care încep cu aceeași literă: M. Mlaștină și Metropolă.

ieri întuneric 🌑

azi lumină💡 

Noi însă am ales să ne oprim la Kuala Lumpur în primul rînd ca să ne tragem sufletul și să reintrăm pe un fus orar normal, cu alte cuvinte în ritm circadian (de la circa – „în jurul” și diem – zi. Păi nu? Altfel de ce ar fi continuat să repete obsedat ultimul șofer pe care l-am avut azi, dl. Lai Seng: Europa, Europa, acolo e multă cultură! ? )

Ne aflam în postura incomodă în care doar fiindcă proveneam din regiune… putredă de cultură (Europa, cu România cireașa de pe tortul ei) eram mîngîiați din vorbe… M-am gîndit însă că era o remarcă à la Švejk, parcă ce, știa dl. Lai Seng ce-i aia „cultură “? Nu știu nici eu, care, vorba aia, sînt din Europa, ce animal e cultura asta, darămite cetățeanul malaez!… 😂

Sigur, proclamăm că ceea ce ne mînă pe drumurile astea din Asia este cunoașterea nemijlocită. Am pretenția, adică, de „reconstituire a animalului” din cîteva detalii. Culese însă de la fața locului, ăsta e „șpilul”, propriis sensibus 🤪

Așa stînd lucrurile, Kuala Lumpur asta, o fi vibrantă,

o fi foodie city, o fi un oraș ideal pentru shopping,

dar astea le-am mai văzut, le-am mai trăit și prin alte părți. Rămîne ca veșnicii turiști chinezi și japonezi să descopere cu încîntare ritmul orașului de zgîrie nori. 😳 Mie unuia mi-e tot timpul dor de peisaje din natura neatinsă de „mîna omului”. Sau a robotului, fiindcă veni vorba…

Mîine zburăm spre Sabah, regiunea din nord-estul insulei Borneo, împărțită între Malaezia, Indonezia și minusculul sultanat Brunei.

Sabah e un cuvînt pe care îl cunoșteam din arabă, صباح înseamnă „dimineață”, prin extensie răsărit. Ei, tot același înțeles îl are și în malaeză. Probabil prin filieră dacică. 🙃

Stau aici, pe o terasă (musai acoperită în zonele dinspre Ecuator!) a unei locante, ca să zic așa, din capitala Malaeziei (“El Cero – Tapas y Vino”,  10, Jalan Yap Ah Shak, Chow Kit, 50300 Kuala Lumpur) și e imposibil să nu realizez ridicolul situației: păi în loc să mergem „din prima” la unul (din multele!) restaurante cu stele Michelin pentru care e renumită Kuala Lumpur, am ales un restaurant cu specific… spaniol?? 🙄

Ei, KL e renumită și pentru diversitatea tipurilor de bucătărie. De ce nu și… spaniolă? 😀

Și, sigur, l-am ales și fiindcă e relativ aproape de hotel (dar tot am mers cu Grab-ul, varianta locală de Uber, à cause de pied de Rodica) și fiindcă Sangría vs. japonezul Yakitori (care, sigur, e un tip de preparare a unor frigărui, nu o băutură) a avut cîștig de cauză în fața partenerei de teambuilding prin călătorii… 

Ca intensitate a dorinței, vreau să zic. (Nu că o sangría cu vin bun și fructe pe măsură e de refuzat cînd e… cald…)

A fost chiar perfect!

Fără gălăgie de tip Gangnam 강남스타일 coreean, cu serviciu bun, cu europeni rătăciți pe la mese, gustul mîncării a fost cu adevărat foarte bun, i-ar lăuda și prietenii noștri spanioli!

Am ales niște tapas cu crochete de rață afumată și niște baby octopus (n-am apucat să le mai fotografiez, le-am mîncat “instant”), apoi ceea ce se vede mai jos…

niște frigărui de cordero (berbecuț, da? “kambing” cică e „miel de talie mică”, ne-a zis ospătarul, în malaeză dar nu sînt prea convins – miel este… și “lambu” 😛😛, de la cuvîntul „colonialist” lamb, desigur 🤪)

Și totuși… care era specificul malaez în toată povestea asta cu bucătărie spaniolă?

Îl găsiți în titlu: fără porc. Asta scria ca avertisment chiar pe firma restaurantului: Pork free.

Sigur, respectăm toate confesiunile dar în Malaezia, spre deosebire de unele locuri din Europa [sic!] sînt majoritari musulmanii…

Deci fără porc. (Vrei jamón ibérico? Mergi matale – totuși – în España…)

Peripețiile de pe drum?

Au fost, au fost… La îmbarcarea în Istanbul spre Abu Dhabi ne-am pomenit întrebați (de angajații turci ai Etihad ٱلْاِتِّحَاد (asta înseamnă… „uniunea” în arabă, exact ce caracterizează poporul român, uniți în cuget și-n simțiri, nu?) dacă putem prezenta… biletul de întoarcere din Malaezia. (??)

-Nu, zic, noi din Malaezia mergem în Taiwan!

-Atunci biletul dinspre Malaezia spre Taiwan! nu s-a lăsat șefulețul turc (care, sigur, avea și el „instrucțiunile” lui 🤦🏻)

-Cu plăcere, zic, da’ biletul e pe mail, iar la mail nu am acces din cauza lipsei conexiunii.

-Vă ajut eu! zice turcul.

I-am dat telefonul și… m-a ajutat!! Păi așa știam și eu! A deblocat “Airplane mode”, mi-au năvălit nu știu cîte mesaje, iar Vodafone România m-a anunțat cu responsabilitate (!) că voi avea de plătit între 40 și 50 de Euro doar pentru că nu i-am primit la timp pe turci în UE!!! 🤬

eSim-ul AirAlo Asialink pe care mi-l cumpărasem din 🇷🇴 e minunat doar că cere un mediu prielnic de instalare la prima destinație (Kuala Lumpur). Ghiciți ce? Co-ne-xi-u-nee…😳

Ei și nu l-am avut, eram agitat din cauza privării de somn, am scos 500 de ringgit (imoneda locală) de la bancomat, cam 538 lei), am luat o mașină de ocazie condusă de o șoferiță cu حجاب hijab (în loc de Grab fiindcă, fără acces la “net” ești gata 💀 în lumea de azi) și m-a costat 150 de ringgit (MYR) în loc de 75-100 MYR cu Grab.

Dar e așa de omenește! Ai da oricît pentru un pui de somn!

Hotelul e comod, cu cameră uriașă, înaltă.

Are și baie (cu cadă).

În seara asta am ieșit pe la ora 23, pe ploaie, cu umbrelă împrumutată de o grațioasă recepționeră cu… hijab (nu toate au, probabil fiindcă sînt de origine  chinezească) pînă la o “Convenience store” de lîngă hotel. De fapt erau două. Am luat iaurt cu mango și un borcan cu cappuccino instant pentru partenera care, rămăsese în cameră.

Așa arătam… pe ploaie! 😀

Am plecat spre Otopeni cu un Uber la ora 5:24… Vom zbura cu TAROM spre Istanbul (de unde abia bine ne-am întors în octombrie) pe considerentul că n-are rost să dai bani pentru confort atunci cînd zborul durează doar o oră. Și care ar fi fost zborul „confortabil”? Cel cu Turkish Airlines dar nu merita bani în plus… O oră? Să fim serioși! TAROM o fi el „pe butuci” (adică falimentar de-a dreptul) dar avem datoria „patriotică” să-l sprijinim, nu? De-aia am și renunțat la jetul privat! 🙃

Zborul a fost OK, iar reîntîlnirea cu modernul aeroport din Istanbul ne-a bucurat, chit că „unii” (partenera) erau cheauni de somn! Cîte amintiri ale îndrăgitului covrig cu susan (simit), ale cafelei la ibric… „Orientalisme”, sigur, care ne dau bobîrnacul realității: globetroterii care aspiram să fim se regăsesc în colțul ăsta de lume, cu greci și (de vreo 572 de ani) și turci… Îmi mai rămăseseră niște lire turcești în portofel de anul trecut. Nu multe, fiindcă nu mi-au ajuns și pentru o cafea la ibric. Prețuri de aeroport… În plus, ei bine, să fim cinstiți: ne e bine să te extaziezi doar pentru că vezi un simit de vînzare. Ăla cu adevărat bun e DOAR cel cald, nu cel reîncălzit.

O carte pe care am cumpărat-o acum vreo lună dar n-am apucat încă să o citesc („O lebădă neagră pe Bosfor”), un fel de volum de anchete coordonat de un ziarist din Cluj (Romeo Couți) surprinde destul de bine, mi-a spus partenera de team-building, ea a citit-o, freamătul Turciei pe care am apreciat-o în încercarea „erdoğan”-istă de a avea un loc la „masa bogaților”. Pînă una alta, turcul de rînd e încă sărăcuț dar muncitor. Mult mai muncitor decît mulți compatrioți sau alți europeni. Nu știu dacă toți turcii visează la refacerea Imperiului Otoman dar știu să fie pragmatici, să trateze cu orice… mușteriu! Dintr-o prezentare a cărții făcută la postul național de televiziune am reținut că Istanbulul găzduiește o ambasadă a … Transilvaniei (🙄 sic !!!), sigur un gest „cultural” al pragmaticilor vecini unguri, fiindcă a Ungariei e… „ambasada”. Trianon, suferință mare… În asemenea momente e bine să-l ții alături tot pe bătrînul Seneca…

Suferă mai mult decît trebuie cel care suferă mai înainte de a avea de suferit.
Sau, vorba lui Steven Wright, Vecinul meu conduce pe un drum circular din care nu poate ieși…

CNN Travel, a publicat pe 1 ianuarie o listă cu 25 de destinaţii care consideră că merită să fie vizitate în 2025. România e inclusă în clasamentul său, și e descrisă de jurnaliștii americani ca fiind „un dar în aceste zile de supra-turism”. Vai ce ne-am mai bucurat să aflăm că prietenii americani au deschis ochii și asupra dulcei Românii! 🤦🏻 Deocamdată doar lipsa autostrăzilor și a căilor ferate consolidate ne-a salvat de ubicuitatea turiștilor… 😳

M-am uitat în ultimele zile ale anului trecut la un interviu cu Rick Steves pe podcastul New York Times

Omul, care și-a făcut nu numai un renume dar și o avere din ghidurile de călătorie, podcast-uri, etc. spunea așa (și îl citez nu fiindcă îmi place în mod deosebit, nu îmi place, ghidurile sale sînt pentru americani cărora trebuie să li se dea mură în gură, ci pentru că acum emitea opinii de bun simț)

Oamenii călătoresc mai mult decît oricînd înainte, dar nu mai există tipul de călătorii transformațională … ce se întâmplă acum e că…  toți stau să-și facă selfie-ul cu Matterhorn în spatele lor … Cînd am început să călătoresc, era o lipsă acută de informații, acum există prea multe informații, oricine poate fi acum autor de ghiduri de călătorii … prin rețelele de socializare oamenii își iau informații unii de la alții… Thomas Jefferson a scris Călătoria face o persoană mai înțeleaptă chiar dacă mai puțin fericită…

În fine, Rick Steves spune că ar fi trei tipuri de călători: turistul, călătorul și pelerinul. Ei, pelerini nu mai avem timp să fim dar putem încerca în continuare să ne perfecționăm călătoriile și să ne întărim echipele: Travel Teambuildiiing!!

Harta de mai sus reprezintă schemă aproximativă a zborurilor, începînd cu escală Istanbul. Întoarcerea în Europa (sperăm!) nu e indicată: n-aveam atîta hartă! 😀

Gata, e timpul să ne pregătim de îmbarcare la poarta B13 cu Etihad. Vom face un popas scurt (o oră) în Abu Dhabi (yabadabadoo!) apoi, la 8 dimineața vom ateriza la Kuala Lumpur. La București va fi ora 2 noaptea…