Lucky Strike!

…bine spunea odată tovarășul Stalin că va veni primăvara și pe ulița noastră!… Sau, dacă preferați vorbe d’ale noastre, din popor, „după soare și furtună, iaca vine vreme bună”…

Am plecat de dimineață din Bora Bora, insula mega-publicității Polineziei Franceze, cu concluziile pe care le-am scris ieri și cu sentimentul că vreau să plec de acolo cît mai repede. După un zbor de numai un sfert de oră am ajuns în insula Raiatea, o bijuterie absolută de la prima luare de contact! Nu m-am plictisit nici măcar cîtă vreme așteptam descărcarea bagajelor din avion!

Trebuie să recunosc că alăturarea asta vizibilă aeroport – vaporaș n-am mai văzut-o nicăieri! (Sigur, e posibil să nu fi călătorit destul 🤷🏻‍♂️) A fost o încurcătură în comunicarea cu Myriam (aa, n-am apucat să spun, în Raiatea n-am rezervat prin booking.com ci prin Airbnb – tot .com…) și n-am știut să ne uităm după „Giovanni” taximetristul care ne aștepta din partea casei. Așa că am luat un alt taxi. Toate bune și frumoase dar de Villa Merahi nu auzise nimeni. Taximetriștii s-au mobilizat și au aflat numărul de telefon al lui Myriam. Eu degeaba aveam datele de contact dacă – neavînd cartelă locală cu Internet – nu avusesem prevederea să salvez numărul de telefon al ei atunci cînd aveam WiFi… Învățătură de minte.

…și am început să urcăm… Știam, vag, din puțină corespondență cu Myriam, că „vila” era pe o înălțime („muntele” Tapioi – 294 m) care domină Uturoa așezarea principală (3700 locuitori) din Raiatea, Insula Fugarilor cum o numise la începutul secolului XVII navigatorul portughez Pedro Fernandez de Quiros. Dumnezeu mai știe ce era cu fugarii ăștia! Wikipedia ne anunță că înaintea noastră în Raiatea a poposit și Charles Darwin 😀 😀 Firește că această informație ne face mîndri, bucuroși și indică și luminile noastre spirituale!

Și-am tot urcat așa cu taxiul vreme de 10 minute. Apoi ne-am oprit. A apărut gazda, Myriam, și iată ce ne-a prezentat ea… sur la coline…

Exact ca Joe Dassin îmi venea să cînt! Iată ce dorisem (și îmi doresc în continuare dacă e să evadez din jungla urbană) – un loc cu o natură paradisiacă și cu… liniște! Aici am găsit asta. În ultima zi de facto a sejurului polinezian (Pape’ete nu se pune). Aveam „pe mînă” toată această vilă! De ce Dumnezeu n-am ales să stăm trei, patru zile aici și doar una la Bora la pătrat?? 🤦🏻‍♂️

Singurul inconvenient este că locurile astea spectaculoase fie se află pe o stîncă neagră într-un vechi castel, fie – ca în cazul de față – pe o… colină cu acces dificil (urcușul e chiar susținut: nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost să urcăm muntele Tapioi după ce am fi mîncatde prînz…)

Ne-am întreținut apoi la o un espresso bun, pregătit de Myriam asupra situației noastre de voyageurs (vorbea și engleza), asupra situației sale (divorțată cu copii care rămăseseră cu fostul în Noua Caledonie de unde venise și ea, acum vreo opt ani) și inevitabil la problemele sociale… De ce se face grevă aiurea în Franța contra măririi vîrstei de pensionare, cu ce ar trebui început anume, cu retragerea mai multor beneficii sociale care nu motivează francezul să se apuce să muncească, în sfîrșit cu… tăierea pensiilor speciale de care beneficiază birocrațiii… Începea să-mi sune cunoscut… 😉

Aveam o dominantă: din cauza plecării matinale din Bora Bora, nu mîncasem nimic diminața (eu mîncasem totuși un măr pe taxiul maritim, iar resturile sale bidodegradabile le aruncasem pur și simplu în siajul vasului)

așa că ni se cam făcuse foame. Am speculat sosirea unui francez, cunoscut al gazdei, care urma să se reîntoarcă rapid în… centre-ville Uturoa, și l-am rugat să ne ia și pe noi. Plecarea a fost așa de grăbită încît nu am mai apucat să luăm de la Myriam coordonatele noii noastre reședințe. Asta avea să ne coste…

Centrul Uturoa arăta mult mai a… oraș decît Huahine sau Bora Bora. Totul era curat, plantele, palmierii erau minunați, marea la doi pași, casele aveau… ștaif de centru

Dacă tot ajunsesem în centru am intrat într-o doară într-un magazin cu îmbrăcăminte „din Tahiti” (era al unor chinezi, nu știu de ce mai scriu asta: au chinezii ăștia o soft power pe care-o simți și la… București!). Cînd am ieșit de acolo mă „înnoisem”: mi-am luat două cămăși, una cu un model polinezian mai discret, alta… 😂 😂 înflorată! Poate mă pozez cînd o îmbrac, n-am decis…

Am mai intrat într-un supermarché alimentar constatînd că, prin comparație, și aici Uturoa se ținea bine. Doar că… nu mai aveam nevoie de ceva… Ei, am luat totuși (Rodica a luat) o brînză Philadelphia pentru dimineață. Apoi am ajuns aici.

Era restaurantul La Raie’Gate unde și mîncarea a fost delicioasă, iar panorama te făcea să visezi… oniric! Curat de Chirico !

Minunat. Chiar minunat. Și mai vedeai trecînd și cîte o barcă…

Am fost amîndoi foarte mulțumiți de loc, de mîncare, și am hotărît să revenim și a doua zi, înainte de plecarea spre Pape’ete, sfîrșitul periplului prin insulele Polineziei franceze. Rămînea doar să ne întoarcem cu un taxi la locul de unde coborîsem din munți…

Ei, la care adresă e Villa Merahi asta? Păi… WiFi tot nu aveam, ce era dat ca indicații prețioase de cum să ajungi, urci, cobori faci la dreapta erau în engleză, traducerea lor (proastă, recunosc) în franceză mai mult o confuza pe taximetristă (noroc că era o femeie zdravănă și voioasă care a avut bunăvoință), noroc că mi-am dat seama de la început că o pornise în direcția greșită și tot întrebînd (nu exagerez) cel puțin opt persoane (plus conversații telefonice)… a dat Dumnezeu și am ajuns! Quelle aventure!

Așa că atunci cînd, pe la ora patru după-amiază am ajuns, m-am băgat direct în bazin! Rodica nu avea ideea asta dar a avut bunăvoința să imortalizeze momentul.

Seara Myriam ne-a servit cu niște vegetale locale, papaia verde și (parcă) fructul arborelui de pîine. A fost interesant, chiar bun și… a trecut și ziua asta… Cu 10!