Un tremur în capitală

…ci în ziua următoare, Șeherezada Teambuilding-ului continuă…

Pe 17 februarie ne aflam încă în Singapore cînd am primit următorul mesaj:

Va să zică… Houston, we’ve got a problem!, în cazul de față de logistică: trebuia să anulăm unul sau două zboruri și să programăm altele. Îmi părea sincer rău de necazurile lui Godo(t) din Napier, cu atît mai mult cu cît acolo ne simțisem excelent acum… o sută de ani, dar ce puteam alege în locul orașului Art Deco, în insula de nord? 🤔 Și-atunci Wellington, capitala, a căzut din cărți!

În 2010 doar înnoptasem acolo fiindcă trebuia să trecem pe ferry, cu mașină cu tot, în insula de sud. Impresiile despre Wellington erau bune, colorate, fiindcă ne orientasem să alegem un hotel pe fascinanta și non-conformista Cuba Street. (Aveam atunci o ediție nou-nouță a ghidului Noii Zeelande publicată de Lonely Planet și se dovedise de ajutor.)

Acum, următoarea etapă era schimbarea biletelor de avion din Queenstown spre Napier cu unele Queenstown – Wellington și adăugarea unui segment nou – Wellington – Auckland. N-a fost așa simplu fiindcă am dat pe aeroportul din Christchurch de o funcționară de la Air New Zealand care, pe la cei 40 și ceva de ani ai săi, era… trainee (în perioada de pregătire).

Coada la sectorul de bilete crescuse multișor în spatele nostru dar m-am străduit să rămîn calm și… amabil în timp ce biata trainee tot calcula… A reușit pînă la urmă, însă doar cu ajutorul unei tipe mai tinere pe al cărei ecuson scria cu mîndrie – Trainer 😀

Va să zică așa am ajuns ieri, 27 februarie, la Wellington în loc de Napier. Zborul Queenstown – Wellington a fost unul scurt, pînă într-o oră, cu singurul eveniment (imposibil de ignorat de altfel) al prezenței unui grup compact de 40-50 de indieni care zbierau frenetic și cu mare voioșie unii la alții în tot avionul și tot timpul zborului! Am obiectat la remarca Rodicăi („asta e lipsă de educație”) tocmai fiindcă mă gîndesc că aceste lungi călătorii trebuie să scoată europocentrismul din noi. De ce ar fi educația noastră cea care trebuie să primeze? (S-ar putea răspunde, poate, cu mai vechiul adaos Hic Rodos, hic salta! fiindcă indienii se aflau în Noua Zeelandă, nu în India…)

[Da, dom’le, l-am simțit foarte bine, zdrăngănea cușca de sticlă de la baie. Aotearoa e o țară cu activitate seismică, vulcani… Stay calm & keep on writing!]

Am luat de la aeroport AX-ul, (Airport Express – o linie de autobuz) și în 22 de minute am fost în centru, după alte 7 minute, mergînd pe jos de data asta, am ajuns la Microtel – hotelul ales.

Mda, ce să zic, are un design oarecum elegant, doar că cel care a proiectat interioarele fie este nepotrivit pentru meseria asta, fie noi sîntem din generația „greșită”… Nu există veioze, becuri care să spînzure din tavan sau să fie încastrate în perete și la lumina cărora să poți citi în pat! Poate cărțile cu pagini de hîrtie sînt desuete? 🤔 Și de ce n-am fi noi desueți, chiar expirați ? Mai e ceva legat de utilitățile de la Microtel care o nemulțumește pe partenera de travel-teambuilding: televizorul. E mare dar e și dezarmant de… inteligent. E ca în povestea aia cu „Poftim pungă la masă, dacă ți-ai adus de-acasă!” (Creangă, Povestea lui Harap Alb) : dacă ai laptop sau telefon mobil inteligent poți să-ți proiectezi ce vrei de pe el, poți să citești ziare pe Internet, să accesezi YouTube… mai puțin să urmărești banalele programe TV locale: hotelul nu e abonat! 😀😀😀

Am lăsat bagajele în camera 303 (ultimul etaj, trei cu toatele) și am plecat imediat spre Cuba Street, adică spre locul unde ne leagă amintirile singurei zile petrecute în Wellington în 2010.

De ce am spus despre Cuba Street că e nonconformistă? Să vedem cîteva afișe lipite cît e strada de lungă (și e foarte lungă!)

La magazinul Army Surplus erau expuse în vitrină… ce credeți? Într-adevăr, lucruri de care nu aveți nevoie dar pe care (mulți!) vi le amintiți, cum ar fi… pantalonii de uniformă ai armatei române, respectiv tunica aceleiași armate 🇷🇴

Mi-am zis că acest tip de umor reflectă percepția de națiune exotică a României (sau a multor state europene mici și mijlocii) așa cum, pentru noi, Noua Zeelandă e insula [sic! sînt două, de fapt] aia de la capătul lumii unde se dansează Haka! 😂

Oricum, Cuba Street a rămas, în ansamblu, o zonă de anarhism desuet, un fel de Centrul Vechi al capitalei neozeelandeze, senzație întărită și de atenționările lipite pe multe clădiri asupra riscului (hmm…) seismic.

În final am ajuns acasă, la Microtel #303, am citit… cum am putut și am adormit pînă azi pe la ora 7:30, semn că ne acomodasem de-a binelea cu fusul orar local. Ne-a dat prin minte să mîncăm de dimineață chiar la hotel, care avea o ofertă de mic dejun continental cu doar 15 $NZ/ pers. Vigilentă, Rodica s-a dus în inspecție și mi- a spus că „nici vorbă de mic dejun continental! Au doar iaurt, niște veggies, cereale…” Am întrebat și eu fata de la recepție: „Ce înțelegeți prin continental? Aveți omletă, șuncă?” No, Sir, a fost răspunsul…

Azi ne-am fixat doar două-trei ținte (ușoare, ce-i drept) să mergem cu telecabina (Swiss made) locală, așa numitul Wellington Cable Car, să ajungem în port, să vizităm Wellington CBD și portul orașului, ca amintire. Le-am îndeplinit cu brio pe toate! 😀

Apoi am coborît în CBD (City Business District), tot cu telegondola, am văzut că orașul nu s-a sfiit să se dezvolte și pe verticală

Wellington CBD e la o aruncătură de băț de port, am ajuns lejer acolo și am privit… Întotdeauna îmi place să merg în port, activitatea de acolo acționează, pentru mine cel puțin, ca un tonic.

Am trecut apoi, pe lîngă un monument mișcător care fusese comandat inițial, în 2010, de guvernul celei mai mari puteri din rugby-ul lumii ca să onoreze Cupa Mondială care s-a desfășurat în 2011 în Noua Zeelandă. Doar că pe 22 februarie 2011 un cutremur de 6.2 grade a lovit în zona Christchurch (al cincilea dezastru seismic major al țării) și a provocat și tsunami uriașe, evident, sporind pagubele. Totuși RWC („Cupa Mondială la Rugby”) s-a ținut în bune condiții în Noua Zeelandă. Pe soclul monumentului – care e un fel de încleștare epică, amestecînd rugby, case și maree – nu e scris nimic. Doar în spate, discret, pe o placă, e amintit contextul.

A, mai e, tot în spatele monumentului, o atenționare savuroasă

Ne-am întors agale spre hotel, apoi, cum am scris mai sus, spre pub-ul irlandez care ne căzuse cu tronc, am mîncat, apoi afară, pe Cuba Street 😀 o fată inimoasă s-a oferit să ne facă o fotografie.

Am avut și azi o zi cu tot felul de peripeții. Mîine e zborul înapoi, spre Auckland, semn că cele două săptămîni de revedere cu Aotearoa se apropie de sfîrșit.