Huahine aller-retour

62 de km. Atît a măsurat premiera oceanică a șoferiței mondiale. Să mai privim odată harta pe care co-pilotul o ține pe genunchi.

Noi ne aflam pe la jumătatea de vest a insulei mari (Huahine Nui), acolo unde scrie cu negru pe alb FARE ARA. De aici am luat-o spre nord, am trecut ușor de aglomerația 😀 de mașini din centre-ville, și pînă ai zice Huahine ne-am pomenit în zona de nord a insulei unde, la drept vorbind, nu era nimic deosebit de semnalat (pentru cei străini de insulă; pentru localnici o fi fost important, așa cum, de exemplu, Piața Domenii pentru mine nu înseamnă mare lucru, dar Piața Obor este cea de care mi-e dor…) Doar că în nordul Huahine Nui nu erau piețe. Era doar drumul asfaltat (bitumé, cum frumos zicea dl. Tinau) și niște bălării, vreau să zic flora spontană locală. Am trecut și de muzeul semnalizat (n-aveam dispoziția să ne oprim pentru asta), și de locația nefericită care în toată lumea poartă numele de artizanat local și chiar și de locul unde cugetă pentru huahinezi țiparii sacri. [Ei, de ăștia îmi pare un pic rău că nu i-am văzut: ce-or fi făcut țiparii ăștia de au ajuns să fie venerați? Măcar la Reykjavik faimosul muzeu cu tentă de… țipari are un nume clar! 🤣]

Și dacă bolidul cu nume de cățelușă, Suzuki, tot fusese oprit am pozat și eu, exclusiv pentru aducere aminte, una din activitățile veșnic la modă în insulițele din Pacific: culesul (??) nucii de cocos!

În fine, tot dînd tîrcoale, am ajuns la adevărata țintă a turului oceanic în premieră mondială: masa de prînz la un alt restaurant! 🤣 Iar altul mai bun decît cel din sudul insulei Huahine Iti, adică Chez Tara, pur și simplu nu exista! Toată șmecheria restaurantelor din zonele turistice se reduce la un singur aspect: locația, priveliștea pe care și-o va reaminti clientul. [Pour les connaisseurs, în lumea civilizată – și aici am în vedere exclusiv Europa – mai există un criteriu: priceperea bucătarului. În Polinezia acest criteriu este doar proclamat.]

Restaurantul avea și belle vue, avea și curtea plină de mașini și era pentru prima dată cînd vedeam în Huahine, pe lîngă francezi, și grupuri mai mari de americani. Și nici nu începusem bine să ne bem piña colada că a sunat adunarea pentru prînzul tip bufet. Ce la fix nimerisem!! Lucrurile se petreceau așa: nu aveai de ales!! 😀🤣 Adică ți se dădea farfuria, ți se punea ceva în ea de către bucătăreasă, apoi treceai la alta, îți punea și aia ceva (nu era foarte clar ce) și tot așa. Îți umpleai farfuria și te duceai la masă. Era, dacă stau bine să mă gîndesc, un fel de all you can eat. Fiindcă aveam și desert (pepene roșu și banane pregătite în fel și chip) la asta m-am mai dus odată. Restul, masa principală adică, era ca în fotografia de mai jos

Și dacă te săturai de mîncat și începeai să te mai uiți în jur… aveai ce să vezi! 😂

…mă rog, așa e la mare: mai nu vrei că e apa rece, mai nu vrei că e prea adîncă, însă te vei bucura în cele din urmă…

N-ar mai fi prea multe de adăugat în privința turului oceanic: peisajele continuau să fie frumoase și pe cînd ne apropiam de locul nostru din Fare Ara…

…dar se lăsa rapid și seara, iar la tropice aceasta vine brusc, cu ziua aproape egală cu noaptea, iar șoferița mondială nu suferă să conducă pe întuneric așa că ne-am dus spre casă, am parcat, am făcut (a cîtă oară?) bagajele, noaptea a fost liniștită, iar dimineața, înainte de plecare, Hinanui (pe scurt Hina) ne-a dăruit colanele cu flori ale prieteniei!

– De ce ne dă florile acum, la plecare, de ce nu ni le-a dat cînd am venit? a vrut să știe Rodica.

– De bucurie că am plecat! i-am răspuns eu 😀