EURO-PA! 9. Regio vinaria (St. Émilion și Bordeaux)

Bun îi vinul bine-mi place

Nu știu viei ce i-oi face

A doua dimineață în Bordeaux am mîncat gospodărește acasă (că ne cumpărasem pînă și moutarde dela Carrefour) apoi am urmat planul dinainte stabilit de comitetul de travel-building. Am părăsit spațiul urban Bordeaux pentru satul St. Émilion, celebru de multe secole pentru 

terroir-ul său (din termenul latin terratorium). Fiindcă nu poți să spui, pur și simplu, „e celebru fiindcă acolo e un vin bun”. Vin „bun” are și Casa Isărescu la Drăgășani însă n-are terroir, dom’le, ca la St. Émilion!

Vreți să vă convingeți? Repetați încetișor următoarele denumiri de origine controlată: Château Cantenac, Château Laniote, Cloître des Cordeliers, Château Coutet, Château Saint-George-Côte-Pavie, Château de Ferrand, Château Montlabert, Château Ambe Tour Pourret, Château Soutard… Vedeți vreun Maison ca la alde Isărescu? Nu. Toate sînt Château!! 😂 (chit că unele arată mai ceva ca Ruinurile Târgoviștei…)

Sigur, n-au avut emilioniștii banii d-lui Isărescu dar fac în continuare bani buni din terroir – „gustul și aroma caracteristice unui vin pe care i le dau mediul în care este produs (inclusiv factori precum solul, topografia și clima)”.

Așa este și pot să depun și o mărturie personală: cînd eram mic am mai prins viile bunicilor care se găseau în lunca inundabilă a Dunării. Ei, tocmai mîlul ăla cu caracteristici de… Nil (!), conținînd, am spune azi, diferite proporții de minerale și oligoelemente [îmi place asta cu „oligoelementele” fiindcă țara, s-a demonstrat, e plină de oligofreni… dar să nu deviem] îi dădea vinului produs acolo o savoare peste cea a butașului de viță nobilă sădit la început!

Iar istoria viței din partea asta a Europei este și ea surprinzătoare: cînd Claudius a cucerit ceea ce este acum Marea Britanie, a adus cu el Biturica, un soi de struguri mai robust și mai rezistent la frig. Pe această bază, precum și pe geologia și clima favorabile dezvoltării sale, s-au născut vinurile de Bordeaux.

…ca să ajungi la St. Émilion (oricum, un loc super bătut de turiștii japonezi, coreeni și americani – pe englezi nu-i pun fiindcă ei erau, oarecum, „de-ai casei”) dacă nu ai închiriat o mașină sau nu te afli într-un autobuz burdușit de turiști, nu-ți rămîne decît să pleci cu trenul. 

Așa am făcut și noi și, după jumătate de oră, am coborît în gara patriarhală de la St. Émilion. 

Doar că, de la gară pîn’ la moară (St. Émilion) mai era o distanță pe care noi am parcurs-o cu un „piețar” cam în… 5 minute (atît de departe era 🙃) contra sumei de €10, în timp ce toți ceilalți călători o luaseră pieptiș la deal…

Satul are o așezare pitorească, case frumoase, unele extrem de vechi dar și extrem de bine păstrate, însă… are și toate lucrurile rele pe care le implică turismul de masă. În primul rînd ubicuitatea turiștilor. 🤷🏻‍♂️

O statistică dezarmantă: satul are 1700 de locuitori și e vizitat anual de… 1 (un) milion de turiști…

Am vrut să facem un tur al principalelor domenii viticole. Cu un kiki-car deghizat în trenuleț am făcut și traseul ăsta. 

Nu ne-am oprit să „degustăm” vreun soi de vin la unul din cele cîteva „castele” întîlnite pe traseu fiindcă ar fi fost prea de tot, prea la botul calului, și ne datorăm respect nouă înșine.

Sincer să fiu, hurducăiala pe lîngă diferite domenii n-a fost chiar interesantă. Cu muult, mult mai interesante au fost vizitele la podgoria [Mission Estate Winery] din Napier, Noua Zeelandă, sau la cele din Mendoza, Argentina. Dar nu sîntem nemulțumiți fiindcă la St. Émilion știusem că mergem pe o variantă de turism… colectiv și nu aveam pretenții.

Alta e problema, și nu doar în St. Émilion, ci în toată Franța: ORA DE MASĂ!

Înțeleg că mîncarea de la restaurante trebuie să fie mereu proaspătă, gătită ATUNCI pentru tine, nu reîncălzită, că bucătarii au și ei drepturi, între care sacrosanctul drept la ziua de muncă de 8 ore, drept care își iau o pauză de gătit între prînz și seară (și anume chiar atunci cînd sînt condiționat de acasă, din patria 🇷🇴 străbună, să morfolesc a doua – și ultima… – mîncare a zilei între 4 și 5 PM) dar cazul înfometării străinilor în Franța ar trebui să ajungă la ONU! (Sau la Haga, e mai aproape.)

Ultima încercare de a mînca în St. Émilion am avut-o chiar la restaurantul « Le Medieval » de la intrarea în sat. Ne-a servit o chelneriță pe care am interogat-o scurt „de unde ești? și a răspuns (BINGO!!!) din Londra! 😂😂

Dar ce ne-a servit chelnerița, că la ora 16:10 mîncare am stabilit că nu exista ?? 🤔

Ne-a servit VIN!! Un vin alb ex-cep-ți-o-nal, Entre Deux Mers AOC (cuvée Clémence)… 😋😋😋

Am luat-o apoi la vale repejor fiindcă le prochain train pleca la 17:09. 

Am ajuns pe la 17:02, peronul era plin de mîndri călători care zdrăngăneau grav cartoane de 3 sau 6 sticle de vin – dovada împlinirii călătoriei.

Trenul era aglomerat (am avut totuși locuri) și partenera de t-b a făcut o remarcă neașteptată: în timpul călătoriei de 30 de minute între St. Émilion și Bordeaux doar 3 călători din vagonul nostru au citit cărți, restul și-au văzut de telefoanele mobile. Și, adăugat ea, vezi cum crește gradul de însingurare între oameni? 🤔 Văd. Dar ce pot să fac? (Și-apoi una e să cari o carte cu tine, și alta un biet telefon de buzunar…)

LATE EDIT: Mai erau două categorii, mi-a reamintit partenera-psiholog, respectiv un bărbat care își tăia unghiile în timp ce PĂREA că se uită pe mobil și ultima categorie (dar, de departe, nu cea mai de pe urmă) chiar ea, partenera mea, care-i observa cu discreție pe ceilalți 50…

De la Gara Saint-Jean din Bordeaux am mers cu încredere (știam deja locurile!) spre Quinconces și ne-am oprit să mîncăm la bistroul La Folie Rouge de pe strada Scufiței Roșii. Aici aveau une formule imbatabilă! Ne-am înveselit imediat! 😀

Și, din nou, drumul spre casă, cît, lent, pe cer se-ntinde seara ca un pacient, sub masca de eter pe masă, vorba lui T. S. Eliot…

Pentru a doua zi aveam un plan: de continuare…

Bun îi vinul și gustos

Cînd îl bei cu om frumos

Planul era să vizităm emblematicul Cité du Vin, o clădire de șapte etaje care arăta cam așa

Ceva, ceva știam eu de acasă: că e un muzeu modern, cu experiențe senzoriale, bla-bla… Erau, de fapt, 3 tematici, fiecare prezentate în franceză și engleză, și am mai găsit ultimele două bilete pentru turul „de engleză” la tematica Via Sensoria (unde au participat și doi copii mici, o gravidă, un părinte tînăr, care mergea de-a bușilea cu copiii săi, o pereche tînără și elegantă, domni și doamne mai în vîrstă.)

Ce era cu Via Sensoria? Manifestul expoziției spunea așa: 

Timp de o oră, dați frîu liber simțurilor dumneavoastră prin jocuri de degustare originale și surprinzătoare, savurînd în același timp comorile pe care fiecare anotimp le are de oferit. Această călătorie cu instalații artistice, care combină creații vizuale, sonore, olfactive și poetice, va fi punctată de o varietate de degustări intuitive sau geo-senzoriale. [geo-senzoriale… E tare!] Veți putea descoperi patru vinuri din diferite regiuni ale lumii sau băuturi nealcoolice selectate în funcție de sezon.

Ce era de fapt? Un… spațiu în care, din loc în loc, se găseau împrejmuiri de nuiele (chipurile via, chestii rustice, înțelegeți) alături de care se găsea un bar cu pahare. Pe pereți, podea, paralelipipezi care spînzurau de tavan sau pe tavan, se proiectau continuu imagini… evocatoare (!) ale ciclurilor anotimpurilor. Tînără care se ocupa de turul de engleză era simpatică dar timorată, se vedea că e începătoare și, în plus, singurul lucru cu care putea să te atragă era… să-ți toarne în pahar!🤪

[- Și copiilor?

 – Copiilor le turna suc de aceeași culoare ca și vinul din paharul părinților.

Și – ca să fiu sincer pînă la capăt – sirop de cassis am băut și eu!! Ce minunăție! – vorba fiicei noastre adoptive…]

Sînt un pic jenat fiindcă nici nu pot să spun că participarea la Via Sensoria a fost un fiasco, nici nu pot lăuda pe de-a întregul show-ul pus la cale la Cité du Vin. Ar mai fi trebuit ceva…

În fine, to sum up, pentru €22/persoană ai posibilitatea să deguști 4 soiuri de vin (și/sau sirop, să nu uit!). Spre lauda organizatorilor nu toate soiurile de vin prezentate au origini franțuzești (nu sînt suveraniști „d’ăia” ca ai noștri…)

Soiul care reprezintă primăvara era un soi local, alb, cu nuanțe minerale conturate și vagi urme florale la sfîrșitul degustării.

Soiul care reprezenta vara era roșu… Bordeaux (ce surpriză!!) dar altceva nu mai țin minte în afară de culoarea unică…

Toamna a fost reprezentată de un vin georgian, tot roșu, o surpriză extrem de plăcută, cu nuanțe de prune uscate, nuci și… ce-or mai mînca ei pe-acolo (bătaie? 🤔)

În sfîrșit, de unde credeți că era vinul iernii, stimați cititori? Ei, ghiciți ?

Era un vin alb, aproape licoros… Știe cineva?

-România! 🇷🇴 

-Nțț…

-Moldova!  🇲🇩 

-Măi… Deci vă dați bătuți deși v-am pus pe tavă răspunsul… Dar vinul de Tokay 🇭🇺 ce are, frate, de ce nu l-ați amintit?

Un punct de vedere personal, care m-a îndemnat să scriu de bine despre Via Sensoria, este cel al versurilor libanezului Nami Moukheiber, alese cu sensibilitate, traduse și în engleză și spaniolă, care, deși contemporane, au acel „nu-știu-ce” senzual și oriental amintind de perenitatea lui Omar Khayyam خیّام عمر, și care erau proiectate peste tot…

Retrouver l’ombre sous la branche

Et, sur le tronc, les noms entrelacés 

Arroser la tristesse des dimanches

De blanc, de rouge ou de rosé 

Una peste alta BINE dar SE POATE ȘI MAI BINE, TOVARĂȘI!

Vis-à-vis de Cité du Vin ce era? Multă veselie într-o piață modernizată (cum am mai văzut la Christchurch, NZ, la Riverside Market, în 2023) pe numele ei Les Halles Bacalan.

La Bacalan era veselie mare! Un grup de suporteri cîntau ceva ce se aude și pe stadioanele noastre și băteau darabana în imense butoaie de bere (goale). Înăuntrul halei erau delimitate spații alimentare distincte (unul numai pentru fois gras de canard, altul pentru soiuri de brînză franțuzești sau pâté en croûte canard pistache… 😋 în fine, „e multe”…

Ne-am întors spre casă cu tramvaiul ligne B hotărîți să găsim alt loc de mîncat. (Era ora 17… o oră fatidică pentru masă la francezi).

Rînd pe rînd, fie închiseseră sans motif apparente, fie era deschis dar bucătăria , din păcate, urma să funcționeze mai tîrziu 😡, pașii ne-au purtat pe tot felul de străzi și străduțe pe care altfel, sincer, cine ar fi călcat?

Partea bună în parteneriatul nostru de călătorii este că ne susținem unul pe altul cu note de umor. Altfel, într-o situație ca cea de mai sus am fi eșuat, doamne ferește!, în vreun Mc Donald’s!! 😳

Și după ce am țesut astfel cu pașii o adevărată pînză de păianjeni ne-am oprit pe terasa de la L’intendance unde oamenii chiar mîncau! 

Așa i-am comandat și noi bravului chelner cu vîrstă incertă și inel de negru la mînă

o salată de fructe de mare (scoici și creveți) à partager și, respectiv, Entrecôte d’environ 300gr Garniture et sauce au choix, 

iar partenera de travel și de viață a comandat ceva ciudat… vorba unuia dintre Beatles name lips my mind.

Oricum ar fi fost mîncasem iarăși prea mult, dovadă că lăsasem o bucată bună de antricot în farfurie.

Desertul nu l-am luat aici, ci am mai mers pînă la Place Tourny unde, peste drum de PAUL, era o mică, cafeteria unde am băut o café noisette și un irezistibil flan (crème caramel). De la locul unde eram așezați se vedea în lungul micuței noastre străzi pînă la Place des Quinconces…

Era vineri seara. A doua zi plecam spre Porto, lăsînd urmă fetele astea drăguțe și alte amintiri…