EURO-PA! 14. AQUI NASCEU PORTUGAL (plecăm din Porto)

Ei da, în cea de-a patra zi „plină“ pe solul portughez ne-am bucurat amîndoi să plecăm din Porto! Fie și doar pentru o zi. Nu e deloc complicat, chiar dacă nu închiriezi o mașină, să te deplasezi prin partea locului. O puteam face fie cu trenul (așa cum am făcut în 2012), fie cu autobuzele Flixbus (care, din fericire, aud că vor opera anul ăsta și în România). Am ales Flixbus fiindcă plecările spre și de la Guimarães și Braga, destinațiile noastre, erau mult mai convenabile ca timp, preț și comoditate cu autobuzul. Aveam, între timp, și experiența braziliană din 2024 cu varianta locală de Flixbus – parcursesem distanța dintre Rio și São Paulo în condiții absolut minunate!

Din fericire terminalul autogării din Porto e undeva în subteran, deci e acoperit și mai e și foarte civilizat (bufete, grupuri sanitare), principala atracție constituind-o faptul că plecările și sosirile autocarelor se fac la umbră! Am făcut cam o oră pînă la Guimarães unde atracția principală o constituie (totuși!) Castelo de Guimarães. De ce „totuși“? Guimarães orașul a fost proclamat și el, la 5 ani după Sibiu, Capitală Europeană a Culturii și nici n-am intrat în 2026 că i s-a și atribuit distincția de Capitală Verde a Europei pe… 2026!

Pe mine unul m-a înveselit să aflu că Guimarães a intrat în atenția aceluiași împărat fondator al Daciei Felix, Traian pre numele său mic [sic!] (pentru numele întreg cercetați aici 😊) și o idee foarte bună ar fi să înfrățim dacă nu Guimarães, măcar Caldas das Taipas din apropiere cu Băile Herculane! Romanii apreciau întotdeauna proprietățile izvoarelor termale și nu știu cum se face că redescoperim mereu că… nu erau proști deloc! 😊

Am pornit în pas avîntat de la autogara Guimarães către obiectivul principal, Castelo de Guimarães. Nu aveam cum să ne rătăcim fiindcă indicația primită era… direto em frente (tot înainte)! Pe jos am făcut cam 45 de minute pe un bulevard larg care la un moment dat cotea la dreapta de unde începea o pantă și mai accentuată. Strada devenise mai interesantă adică se transformase într-o zonă cu vile reușite arhitectural, sediul multor firme cuviincioase (!) de avocați (!!) Castelul începea să se vadă în zare…

Ei, Castelo… Castelul îți apărea ca baban [sic!] de la bun început: ziduri groase, șanțuri late, mă rog, tehnică de secol X-XI… [Ce făceau strămoșii noștri daci pe vremea aia? Nu cunosc decît ce am văzut în 2001 la Mănăstirea Ortodoxă de la Izvorul Mureșului: o pictură murală, voit stîngace, pe care o jumătate de voievod Mihai Viteazu era călare pe jumătate de iepure șchiop cal (fără mînere), iar în fața lui o serie de (con)cetățeni rosteau cuvintele Bine ai venit, Măria Ta! Sîntem aici de 2000 de ani!…]

Ghidurile de pe Internet te sfătuiesc pretutindeni să-ți cumperi bilet în avans ca să eviți cozile, bla-bla. Atmosfera pașnică a orașului m-a făcut să cred însă că n-o fi aglomerația chiar așa de mare și am avut dreptate. Erau vreo zece persoane în fața noastre, piece of cake pentru urmașii dacilor liberi care sîntem! Aveai însă și o problemă de alegere: să vizitezi doar Castelo de Guimarães, doar Palatul ducilor de Braganza (Paço dos Duques de Bragança) sau… pe amîndouă? Ne-am hotărît să le vizităm pe amîndouă fiindcă, mă interesasem, tot turul nu dura mai mult de o oră și jumătate, iar de la Guimarães plecam imediat la Braga.

Am început vizita cu Palatul ducilor de Braganza („z“-ul trebuie pronunțat pur și simplu „s“). A fost plăcut, chiar amuzant pe alocuri. În primul rînd ce e cu extravaganța cu ducii de Braganza? 😊

Să fii „duce de Bragança“ reprezintă apogeul în rîndul nobilimii portugheze. În 1640 Portugalia era în pragul rebeliunii împotriva dominației habsburgice spaniole și trebuia găsit un nou rege portughez. A fost ales Ioan (João, mă rog), al VIII-lea Duce de Braganza, care era îndreptățit la tronul Portugaliei atît prin bunică, Caterina de Guimarães, o nepoată în linie directă a regelui Manuel I, cît și printr-un stră-străbunic, al IV-lea duce de Braganza, nepot al regelui Manuel I. João era un om modest, fără ambiții deosebite la coroană. Era însă căsătorit cu frumoasa asta de mai jos…

Se spune că soția sa, Luísa de Gusmão, l-a îndemnat să accepte oferta spunînd: „Aș prefera să fiu regină pentru o zi decît ducesă pentru o viață“. Și ce era să facă bietul om? A acceptat…

Dincolo de legendele țesute invariabil în jurul femeilor cu rang nobiliar care ies cît de cît în evidență, ceea ce începi să realizezi vizitînd palatul ducal este imensa sferă de influență a portughezilor în evul mediu… Păi nu delimitase papa însuși aceste sfere de influență? (Voi spaniolii, aveți dreptul să cuceriți de aici pînă aici, voi portughezii de acolo pînă acolo…) Împăratul Pedro I și-a păstrat titlul de duce de Braganza și după ce a abdicat de la tronul Braziliei în secolul XIX. Spre deosebire de alte republici europene (Grecia) care încearcă să împiedice prezența fostelor case regale pe teritoriile lor, Portugalia republicană și pretendenții la tron ​​s-au împăcat de mult timp, fapt demonstrat de faptul că printre invitații la nunta din 1995 a lui Duarte Pio, ultimul duce de Braganza s-au numărat președintele cît și prim-ministrul Republicii Portugheze…

Informația pe care am găsit-o uimitoare (și pe care, deși era expusă la loc de cinste în palatul ducal, mi-a semnalat-o iscoditoarea mea parteneră de team-building), era că lingurița de ceai ar fi fost inventată de prințesa Caterina de Braganza (fiica regelui João IV care, în 1662, a devenit regină a Angliei, prin căsătoria cu regele Charles al II-lea). Chiar „inventată“ de Caterina nu a fost the teaspoon; impusă însă da, odată cu consumul de ceai, evident. Și o iau și eu pe urmele lui Creangă: „Nu știu alții cum sînt…“ dar chiar a meritat să urc dealul din Guimarães ca să aflu detaliul ăsta! Pentru că mult dincolo de ceea ce ne închipuim de obicei, lumea întreagă este legată prin firele nevăzute ale acestor detalii. Și le spun „detalii“ fiindcă e limpede că nu sînt coincidențe.

Prin ordinea cu care am început vizita în complexul de clădiri-muzeu, am inversat ordinea cronologică a istoriei portughezilor: „ducii de Braganza și extravaganța“ au apărut doar pentru că, prin secolul XI, cînd Portugalia a devenit independentă de Regatul León, Castelo de Guimarães a devenit reședința regală oficială (din 1139), respectiv reședința conților de… Portucale (chiar așa 😊) Păi atunci ne mai miră de ce AQUI NASCEU PORTUGAL („aici s-a născut Portugalia“), cum scria pe zidul castelului? Bref, independența orașului Portucale a dus la formarea nucleului a ceea ce avea să devină Portugalia…

Ne-am suit pe metereze, am făcut cîteva fotografii și ne-am bucurat sincer că am ajuns în… Alba Iulia portugheză!! 😊

Am coborît apoi direct spre Flixbus, am mai fi rămas prin partea locului, orășelul e simpatic, dar doream să revedem Braga. Post-factum constat că n-a fost o idee strălucită: Braga ne plăcuse mult în 2012 – vizitasem atunci un muzeu (Casa dos Biscainhos) care ne-a luminat cu privire la traiul unei familii nobile portugheze. (Numele cam curios, dos Biscainhos, are de a face cu meșterii care au ridicat respectiva reședință seniorală și care erau niște basci din… Biscaya franco-spaniolă de azi.)

O reședință splendidă, cu o grădină-labirint aidoma, pe care nu avea însă rost să o revizităm. Eram în căutarea unei biserici baroce (Igreja da Misericórdia de Braga) care ne impresionase foarte mult atunci: plină pe dinăuntru de minunate stucaturi de lemn.

Ei bine… n-am găsit-o… la momentul oportun! Am confundat-o cu catedrala Santa Maria de Braga, m-am enervat și… orașul nu mi s-a mai părut elegant. ☹ (Este totuși…)

Am mîncat (foarte bine) în Braga, și ceea ce se poate povesti – dar nu cred că se poate recrea în laboratoarele culinare de pe malurile Dîmboviței – îl constituie caperele prăjite (!) și sosul minunat care acompania orezul…

…am mai intrat în niște magazine șic, da, foarte plăcut… Ca să constat, comparînd arhiva foto din 2012 cu cea de acum, că fix în fața Igreja da Misericórdia de Braga băusem atunci o cafea avînd pe cap o pălărie de hîrtie (pe care mi-o luasem cu un an înainte în… Macao adică, dacă vreți, tot în Portugalia)!

Și totuși, resorturi obscure ale memoriei m-au făcut să fotografiez „din senin”, pe 11 iunie 2025, și scările bisericii unde sorbisem cafeaua pe 17 mai 2012… Fusesem atît de aproape!

Cam asta a fost escapada în afara Porto. Lucrurile noi pe care le faci sau le afli te țin în mișcare.