EURO-PA! 13. PORTO (zilele 2, 3 și 5)

Ubi Tu Gaius, Ego Gaia

Scriam în postarea anterioară că revizitarea orașului Porto în 2025 „m-a dezamăgit destul de mult“. Și dădeam vina în principal pe furnicarul de turiști. Revin un pic asupra afirmației: mai e un factor care are influență: sastiseala. („Dex“-ul ne indică două sensuri pentru verbul a sastisi: primul ar fi emoționa, fîstîci, intimida, tulbura, zăpăci, chiar deranja, al doilea a (se) plictisi, sătura. Mărturisesc că nu l-am folosit vreodată cu primul sens. Dar de unde să vină plictiseala, saturația? Am văzut, probabil, mai multe așezări de tipul ăsta răsfirate prin lume și nu mai am senzația de interes pe care ți-o dă noutatea. Aș mai spune însă și altceva – și joie de vivre trece, din păcate, în pas cu timpul…)

În dimineața celei de-a doua zile întregi în Porto (Rodica nu numără ziua de sosire și ziua de plecare în vreun loc, pe care le trece la „pregătiri de călătorie“) ne-am îndreptat pașii spre zona numită Ribeira, respectiv malul drept al rîului Douro, cel dinspre Porto, și pe care o mai țineam minte de la prima vizită.

Cea mai roșcată trecătoare din mulțime, aceea e partenera mea

Am ajuns pe caniculă la Ponte Luiz I pe care l-am trecut cu pasul, am făcut fotografii de pe pod cu mărețul rîu al podgorenilor, Douro, firește și am ajuns pe malul stîng. Formal am pus piciorul într-un oraș nou, Vila Nova de Gaia. (De la GAIA vine și numele acestei secțiuni. În dreptul roman formula sacrosanctă a căsătoriei, echivalentul răspunsurilor „Da“ de azi la ceremonia căsătoriei civile, era… UBI TU GAIUS, EGO GAIA – unde vei fi tu, Gaius, acolo voi fi și eu, Gaia. Firește că și mirele îi răspundea: UBI TU GAIA, EGO GAIUS… Bref, Till death do us part din lumea anglo-saxonă.)

Nu era normal să ne urmăm unul pe altul pe Podul Luiz I? Gaius și Gaia, ajung în (Vila Nova de) Gaia!!  …Doamne, ce cald era! Mie unuia îmi venea să mă sui în prima ramă de metrou și să mă întorc la stația „mea“, TRINDADE, să stau frumușel la umbră la etajul 6 de pe Camões 63! „Gaiei“, nu. 🤦🏻‍♂️ Așa că am făcut pe loc un compromis, specialitatea casei în travel team-building: ne mai tîram de-a lungul Douro în Vila Nova de Gaia pînă cînd, răpuși, urma să ne așezăm undeva la umbră să luăm niște refrigerantes (varianta portugheză pentru „răcoritoare“).

A fost ca în basme cînd eroul mai căpăta o gură de apă vie! Apoi… n-am mai luat-o pe pod, ci am urcat pe un pinten stîncos (poate că nu era așa, dar asta am simțit!) unde era stația de metrou. O doamnă micuță din America de Sud (probabil Perú) mă îndemna să nu cedez urcușului (!) doar ca să constat că, în stație, era mult mai leșinată decît mine 😊 (Poate e și asta o tehnică, să te dai mare față de alții…) În fine, am ajuns la umbra visată

…apoi, pe seară, ne-am încumetat (prima și ultima data!) să alegem să mîncăm pe Ribeira, doar că am luat-o la dreapta și ne-am oprit la întîmplare la un local „cu priveliște“ – Café do Cais.

…iată-mă în 2012 la o masa de pește tot pe Ribeira

și în 2025 la Café do Cais (înainte de a-l fi citit pe N.N.Taleb care, bineînțeles, avea dreptate, nu trebuie să mănînci la restaurante „cu priveliște“, nu sînt cele mai bune, dar n-am rezistat…)

A fost și comédia cu cîrnatul în flăcări – partenera de t-b nici nu s-a prefăcut: nu agreează joaca în jurul sau cu focul…

În fine, am mai făcut fotografii cu malul pe care se întinde Vila Nova de Gaia, aflat la ora la care am terminat masa sub primele raze ale lunii…

Mercado do Bolhão

În cea de-a treia zi m-am răzvrătit că nu avem ceai în casă și am coborît la parter, la cafeteria Pão Fôfo (nu sună bine?) unde… ei bine, mi-am luat așa numitul

„meniu 9“  de €9.90 (1/2 de leite, sumo laranja, torrada c/compota, croissant – observ și eu că lîngă lapte cafeaua este subînțeleasă, iar la traducerea în engleză de la torrada c/compota = toast with jam, am citit, distrat, toast with ham… Așa a apărut dezastrul de mai sus! Pîinea prăjită era prea pufoasă și prea… multă, croissantul era prea… portughez și nu mi-a plăcut, iar ceaiul după care plecasem ???  Ei, măcar cafeaua cu lapte era excelentă!!)

Și-am pornit-o la un moment dat (momentul ăsta „dat“ e întotdeauna prea tîrziu pentru gustul meu care sînt un tip matinal – una din diferențele structurale, imposibil de conciliat dintre noi) spre Mercado do Bolhão, un fel de Halele Obor noi, dacă-mi permiteți patriotismul local bucureștean,

cu diferența că aici aveau și… un pian pentru public!! Scria chiar așa: Há Piano no Mercado – Este piano é para ti. Senta-te, sozinho ou acompanhado, e toca. Deixa-nos ouvir a tua música. (Există un pian al pieței – Acest pian este pentru tine. Așează-te, singur sau cu altcineva, și cîntă. Lasă-ne să auzim muzica ta.)

Ei și era un tînăr care cînta… Sarà perché ti amo al… strămoșilor noștri Ricchi e Poveri… 😊

În ziua în care am ajuns noi, 10 iunie, piața nu era deschisă. De fapt, așa cum am aflat întîmplător, portughezii de pretutindeni sărbătoresc atunci ziua Portugaliei – Dia de Portugal. (Numele oficial e un pic mai lung – Dia de Portugal, de Camões e das Comunidades Portuguesas – Ziua Portugaliei, a lui Camões și a comunităților portugheze) Și cum au ales această zi (care nu trebuie confundată cu ziua națională – 29 mai, Revoluția Garoafelor Roșii) ?

Luis de Camões, autorul Luisiadelor (un poem lung cît o carte, pe care cred că generațiile noi de portughezi, în ciuda reverențelor aduse unui Homer al Portugaliei, nu l-au citit în întregime așa cum cred că nici Țiganiada nu a fost citită cap-coadă vreodată!) nu se știe cînd s-a născut dar se știe exact că a murit pe 10 iunie (1580). Mystery solved.

Camões a fost și un aventurier: și-a pierdut un ochi luptînd în Ceuta, a supraviețuit unui naufragiu în Vietnamul de astăzi și, conform folclorului, și-a salvat capodopera înotînd cu un braț, în timp ce ținea poemul în afara apei cu celălalt!

Ziua Portugaliei este sărbătorită de ambasadele Portugaliei de pretutindeni, de multe ori cu sprijinul Institutului Camões. Se organizează expoziții, concerte și festivități. De fapt, pentru a reaminti că această zi este o celebrare a comunităților portugheze din întreaga lume, în 2016 festivitățile oficiale au fost împărțite pentru prima dată între Lisabona și Paris.

Am intrat un pic în biserica numită Capela das Almas de Santa Catarina (Biserica sufletelor Sfintei Caterina) dar era plin, era în desfășurare un serviciu religios așa că am mers mai departe, pe piciorușele noastre pînă la (auto)gara Campanha de unde a doua zi plecam și mai în nord…

Nu era un drum frecventat de turiști și se vedea, nu că ar fi fost părăginit dar nici aer de prosperitate nu radia. Ne plăcea însă realitatea nefardată, înveți mai mult așa despre locurile unde te afli.

Vremea era mai bună cu noi, se mai răcorise, ba chiar pe la ora atipică (4-5 PM) la care am îndrăznit să încercăm să mîncăm începuse și o ploicică. A fost scurtă însă și ne-am desfătat cu ce gătise bucătarul de la Concept 31 : frango (pui) pentru doamna și doradă (bună dar porția era mică…) pentru mine. Am mai băut un espresso ristretto (pur și simplu café în portugheză) și am împărțit o porție (generoasă de data asta…) de cheesecake bun. „Surpriza emisiunii“ la Concept 31 a fost însă carafa de sangría… Asta e de povestit însă prin viu grai!

La Cărtureștiul lor

Într-o sfîntă joi la vale… ziua dinaintea plecării, ne-am încumetat să ajungem și noi la Livraria Lello (care se auto-complimentau cu titlul de cea mai frumoasă librărie din lume!) Mai încercasem odată, era coadă, n-am mai stat. Pe 12 iunie însă era o acțiune de tipul It’s now or never! – a doua zi plecam…

E de explicat aici de ce Livraria Lello e promovată intens în 2025 ca obiectiv cultural de prima mînă. În 2012 nu țin minte să fi fost. S-a răspîndit într-atît cultura cititului de carte prin partea locului? Ei nu, „să n-o luăm mecanic“… S-a întîmplat altceva: s-a rafinat marketingul! Gîndiți-vă că pe o vreme incertă (mai și ploua din cînd în cînd) erau trei cozi paralele, fiecare de cîte 30-40 de persoane, în spatele unor tăblițe care arătau ora de intrare în librărie (și implicit timpul de așteptare). Exista așadar cererea dar oferta era… rarefiată! Contra sumei de €10 puteai cumpăra (exclusiv on line) un așa numit Silver Entry Ticket. Dar, cum scriam, stăteai la coadă. Pentru oamenii ocupați dar și „înzestrați“ (cu un buget mai permisiv, vreau să zic) exista și un Golden Entry Ticket. Nu stăteai la coadă dar plăteai €16.

Revin asupra experienței din spațiul librăriei după ce arăt și unde ne-am pierdut vremea pînă la intrarea în Livraria Lello: într-o altă… livraria 😊 – Livraria da baixa. Traducerea corectă ar fi „Librăria din centrul orașului“ însă traducerea absolut corectă în spirit ar fi „Librăria din Fundul Curții“ !

Noi aici am băut un ceai (eu în sfîrșit!) avînd în spate acele… tipărituri minunate!

Ce era deci în Livraria Lello? Păi era în primul rînd înghesuială, în al doilea rînd reușeai să vezi pe laturile librăriei multe exemplare ale Lusiadelor lui Camões în diferite traduceri (prima pe care am răsfoit-o era în arabă…), în al treilea rînd vedeai o scară frumoasă care urca spre etaj desfăcîndu-se stînga-dreapta pe la mijlocul ei, iar deasupra era un tavan luminos, ornat, colorat…

Ca să fiu obiectiv există un lucru care trebuie lăudat și ține tot de marketing: costul intrării ți se deducea din costul unei eventuale cărți pe care ai fi cumpărat-o. (Două precizări: 1. Nu exista vreun volum sub €15   2. Trist, dar am observat destule persoane care ieșeau fără să fi cumpărat vreo carte…) Exemplarele cărților din Livraria Lello (istoria ei, poate fi urmărită aici) au un format special, în general unul de buzunar, o hîrtie superbă și iată ce ne-am cumpărat fiecare

DAR… este Livraria Lello cea mai frumoasă librărie din lume? Și răspunsul corect este NU! Acum las la o parte patriotismul local (deși Cărtureștiul Carusel de pe Lipscani mi se pare nu numai spectaculos, ci chiar minunat!) și mă gîndesc automat la librăria El Ateneo Grand Splendid din Buenos Aires…

…pe care am vizitat-o fix pe 20 februarie 2019…

Ei, hai să fim mai temperați, zic. Însă nimic nu mă împiedică să laud felul în care își conduce operațiunea de marketing Livraria Lello! [Și mijește așa, un gînd: în Bucureștiul nostru de se face oare destul pentru promovarea Cărtureștiului? Țin minte o oprire undeva, între San Francisco și Los Angeles, pe Highway 1 (Monterey?) din toamna lui 1992, la un gen de cafeteria amenajată într-un magazine de cărți sau unde, în orice caz, puteai să bei o cafea și să răsfoiești o carte. Eram fermecat! Peste numai 11 ani avea să se se deschidă și să se extindă conceptul de la Cărturești Verona! America a rămas mult în urmă… De ce? Asta e o altă discuție. Poate o voi deschide cîteva luni mai încolo…]

În fine și în final, vocea anonimului de la seral, cum spunea memorabilul meu profesor de latină din liceu, am ales și ultima destinație culinară din periplul portughez: Bulha, pe rua Sá de Bandeira. Am vrut tipic portughez și a fost cu adevărat tipic portughez! Mîncare excelentă și… FUN!

Rodica observase că pereții, mesele, scaunele de la Bulha erau pline de „însemnările“ celor care trecuseră pe acolo. Mă rog, asta nu era greu de observat. A observat însă și că erai îndemnat de cei de la restaurant să te „imortalizezi“ și că ți se puneau la îndemînă uneltele de scris! Recunosc, nu mă trăgea inima să scriu ceva de genul Ion și Maricica au fost aici… (Evident, majoritatea scrijeliturilor conțineau ceva de acest gen.) De asta nici nu am vrut să mă manifest. Este însă meritul ei integral că a intrat în joc, a cerut și – cu mare satisfacție – i s-au înmînat și markerele respective și a găsit miraculos și spațiul liber și mare unde a scris ce vedeți mai jos…

AMORE, MORE, ORE, RE PROBANTUR AMICITIAE (după care a scris și Ionul și Maricica respectivă)

Pe drumul spre casă ne-am oprit la un magazin „secret“…

(aflați că am consiliat-o pe doamna din imagine cu privire la ce pantofi să-și cumpere! Ea proba pereche după pereche, eu stăteam alături pe un fotoliu – clasic pentru soțul care așteaptă în magazin – și, la un moment dat, i-am spus instinctiv aceștia vi se potrivesc! Nu-mi ceruse nimeni părerea, nici măcar din priviri, mi s-a părut că mă purtasem grosolan. Doamna mi-a mulțumit și a zîmbit ușor. A mai stat de vorbă cu vînzătoarea și… și-a ales acea pereche de pantofi! Ce pot să spun? E o situație psihanalizabilă din ambele părți! 😊 )