EURO-PA! 12. PORTUL. O PORTO. OPO

De-aici vine și numele (abrevierea IATA, mă rog) OPO, de la cuvîntul articulat în portugheză: O Porto. Portul. Evident, pentru că toți știm că de la Rîm ne tragem și Porto provine din Portus… Și, într-adevăr, mai portus decît ăsta e greu să găsești în toată lumea! Fiindcă pîlnia lungă a rîului Douro, care intră adînc în partea continentală a țării, se termină cu estuarul spectaculos dinspre Atlantic. Frumos, frumos, de-aia am și revenit aici după 13 ani știind că – offf! – nimerim în plin sezon…

În 2012 fusesem și la Lisabona și în sud, Algarve. Dar Região Norte a Portugaliei (cu Porto, Vila Nova de Gaia și Braga) ne cucerise. Și am propus, iar partenera de team-building a acceptat cu plăcere, să ne reîntoarcem în Região Norte cu amendamentul că, de data asta, să facem o excursie de o zi nu numai la Braga dar și la Guimarães.

Și iată-ne coborînd pe R. dos Heróis e dos Mártires de Angola cu care se continuă Rua de Camões „a noastră“ pe lingă primăria orașului…

…în căutarea unui loc de café da manhã (mic dejun). Aveam unul recomandat. Ăsta de jos

Do Norte Café by Hungry Biker, pe Rua do Almada 57,

însă la ora la care am ajuns acolo (cam înspre 11 AM) reclama își făcuse datoria, hoardele (tinere) erau la post, am clătinat din cap și am făcut calea întoarsă spre Cofeitaria Ateneia, un local retro de tipul unor „saloane de ceai unde se adunau doamnele din înalta societate, oferind un stil și o atmosferă pe măsură“. Dar pentru că nu eram doamnă (!!!) și nici din „înalta societate“ nu am comandat ceai (desi, reamintesc, eram răcit), ci un cappuccino așa, ca să fac o comparație cu Bordeaux. Au fost onorabili, atmosfera era plăcută, spațiul era, oarecum rarefiat (în orice caz în comparație cu Do Norte Café!) dar punctul lor forte era (ca în toată Portugalia) Francesinha! S-a întîmplat ca în prima zi de ședere a noastră în Porto să fie foarte cald, altminteri m-aș fi încumetat și eu să merg pe urmele lui Anthony Bourdain la Café O Alfonso pentru același preparate, dar și sandvișul (că asta este, pînă la urmă, un sandviș cu de toate) de la Ateneia a fost spectaculos…

Eei și ne-am întors teleap-teleap spre Rua de Camões de unde plecasem doar că de data asta urcam și se făcuse și mai cald,

am trecut din nou pe lîngă primărie

dar nu ne-am dus direct acasă ci foarte aproape, la magazinul Auchan, de unde am luat de-ale gurii ca să populăm frigiderul

(de sus în jos – o pungă cu Pasteis de Nata, brînză tartinabilă, 6 sticluțe de apă minerală Pedras, alte 6 tot Pedras dar cu un gust fin de mandarine, excepționale!, șuncă și salsichas, roșii, ardei gras și cireșe portugheze. Mărul făcuse călătoria împreună cu noi din Berg, Germania, iar ciocolata din Bordeaux. Pe ușă sînt gemul de portocale, untul, altă sticlă de apă minerală, două cutii cu suc de mango și portocale și o veche cunoștință din țară – un Mateus rosé.)

Vasăzică ne pregătisem fortăreața! 😊 Am mai stat pe terasa noastră la umbră,

am mai recuperat din somnul restant după-amiaza, apoi pe seară, am ieșit pe stradă (nu în centru, că în centru eram!) să revedem orașul. Cred că e momentul să o spun: nu din cauza faptului că eram răcit, că entorsa de la gleznă încă mă mai chinuia, dar revederea unui oraș minunat care, sigur, și în 2012 era plin de turiști dar nu în halul ăsta!, m-a dezamăgit destul de mult. Cine e de învinovățit? Vara e anotimpul vacanțelor, copiii părăsesc școala și pleacă împreună cu părinții. Că trupurile lor, înșirate de-a lungul străzilor, acoperă detalii ale clădirilor, că abundența cererii saltă prețurile sau ascunde locurile cu adevărat remarcabile, asta e inevitabil. (N.N.Taleb, autorul Lebedei negre, scria de curînd pe Twitter – Dacă vrei să mănânci mâncare adevărată, evită 1) restaurantele cu o stea Michelin sau care încearcă să obțină o stea Michelin, 2) restaurantele cu un bucătar „celebru“, 3) restaurantele cu priveliște.) Nu evitasem nici noi sezonul dar asta pentru că legasem un eveniment cu dată fixă (botezul de pe 1 iunie) cu alte etape de călătorie – ca să fiu corect și să nu pară că doar ne plîngem.

Prima opțiune pentru masa de seară (Monteen) s-a dovedit fără noroc: era plin, iar următoarea posibilitate de rezervare era… miercuri. Am înghițit în sec și ne-am continuat preumblarea (nu eram flămînzi, doar doritori să ne așezăm undeva în orașul care tot urca și cobora) și pînă la urmă ne-am oprit la Bodale’s Gastrobar, necunoscut dar… plin și el unde (fără mirare) am mîncat bine și… am băut sangría comme il faut.

Sigur, mai eram răcit (și, inerent, partizanul lui… mucușor 😊), dar viața redevenea din nou roz și asta e ceea ce contează!

Am găsit cu ușurință (adică fără Google Maps) drumul spre casă și am urcat la etajul 6 ca să ne pregătim pentru știrile din România și din lume (pe YouTube) și pentru… noapte (care pînă la urmă sosise și pe meridianul GMT 0 al Portugaliei!)

Mărturisesc că am o nemulțumire în ce privește timpul alocat cititului. Cititului de cărți, vreau să zic. Trăgînd concluzii (juste pînă la urmă!) în privința pericolului numit generic Internet, partenera de t-b și-a impus să citească volume cu pagini de hîrtie în defavoarea lecturii de orice fel de pe Internet. Așa se face că, de exemplu, cartea importantă pe care semnalat-o aici (Istoria viitorului de Peter Turchin) ea a citit-o mai întîi, după cum chiar în timpul acestei călătorii, terminîndu-și carticica cu care plecase de la București s-a apucat să citească volumul lui Stanley Tucci – „What I Ate In One Year – and related thoughts“ pe care îl pusesem în bagaj pentru mine…

Avantaj Ea? Cred că da. Dacă am reuși să ne păstrăm și o existență care să nu ne poarte prin tranșeele calculelor optime (???) ale TVA, ale războaielor lumii care amenință biata noastră patrie mai mult decît prostia însumată a locuitorilor ei, în fine dacă am putea să scăpăm de morbul Everything Everywhere All at Once „așa cum era odată“, ce bine ar fi…

Dar nici măcar ea nu reușește pe deplin.