Etapa Gauguin

Asemănarea dintre Gauguin și noi se oprește la împrejurarea că și pictorul a vizitat Panam[e]a înainte de a pune piciorul în Tahiti, respectiv la Pape’ete. Oricum ar fi, asocierea liberă a destinației Tahiti cu Gauguin nu poate fi ignorată. La sfîrșitul secolului XIX și începutul secolului următor Tahiti era sinonim cu exotismul în stare pură, doar o iluzie cum avea să descopere, rapid, Gauguin. În ce ne privește, eram avizați și aveam așteptări mai modeste: să constatăm cît din respectivul exotism se mai păstrase, eventual.

Cert este că după o călătorie de (doar) 5 ore uriașul Dreamliner negru pe care scria cu alb AIR NEW ZEALAND a aterizat fără probleme, după miezul nopții, pe o insulă pierdută în imensitatea Pacificului de Sud. Era Tahiti.

Spre deosebire de cel mai cunoscut vizitator european al arhipelagului polinezian, eu unul chiar nu aveam alte așteptări față de ce am afirmat mai sus. Rodica, da. Ei îi place la plajă. Mie nu-mi place chiar deloc fiindcă mersul la plajă, cît de aproape să fie ea, e o expediție în sine: trebuie să iei cu tine atîtea lucruri respingătoare (creme) sau care trebuie cărate (prosoape de baie, etc.) încît mersul în doi pe o plajă sauvage, chiar dacă nu e un lux, devine o corvoadă de care m-aș lipsi bucuros. Dar… team-building-ul trebuie întreținut. Uite, cu mici gesturi dezinteresate ca acesta: sigur, mergem! Dar să nu stai prea mult la soare! Cam asta e tot ce poți să obții.

Să urmez așadar, mai alert, firul poveștii, amintind că pe aeroportul Faa călătorii coborîți din pîntecele balenei înaripate au fost întîmpinați de trei presupuși indigeni rămași… de pe vremea lui Gauguin (erau îmbrăcați ca atare) care cîntau ceva ritmat într-o limbă necunoscută dar asumată de toți cei care stăteau cu pașaportul în mînă la controlul de frontieră ca fiind polineziana

Am stat la coadâ la taxi cam 20 de minute și în final am împărțit costul (nu prea mare) cu trei americance care mergeau la același Hôtel Tiki așezat, cum aveam să aflăm, pe vîrful unui deal. Cazarea a mers repede, facturile erau deja printate, am putut plăti cu cardul (de pe aeroport scosesem oricum 34000 de CFP, absolut acoperitor. Camera era OK (avea și balcon, sigur că da! 🤣) am putut urca cu liftul pînă la… unicul etaj al hotelului (bravo lor!) dar graba cea mai mare era să mai apucăm cîteva ore de somn, deja trecuse de două noaptea, iar dimineața ne reîntorceam la aeroportul din Faa ca să plecăm la Huahine…

Am remarcat-o pe d-ra Keikilani Alves, o tînără de la recepție cu ascendență portugheză, cum mi-a mărturisit chiar ea. Și poate mi-ar fi mărturisit mai multe dar… a venit taxiul! Aveam deja experiență și… banii pregătiți în mînă (nu avea contor fiindcă nici nu era, de fapt, un taxi), am mai scos bani de la ATM, apoi am mîncat un sandwich și am băut un pahar mic de Coke de la omniprezenta Coca Cola.

Am plecat spre Huahine fix la 10:35 cu a patra companie aeriană din acest periplu: Air Tahiti. Era un avion bimotor tip ATR 72, nou nouț și pe drum spre Huahine urma să mai facă un stop. La Bora Bora unde vom zbura și noi luni, 6 martie. Zborul a fost plăcut fiindcă îți oferea și posibilitatea să vezi din aer culorile azurii care înconjoară zonele coraliere și de un verde deschis de jurul împrejurul insulelor. Și erau o puzderie!

Aeroportul din Huahine era mic și funcțional, ca cel din – acum – îndepărtata Hokitika. Am fost preluați de un van al pensiunii Fare Ara și cred că am mers vreo 5 km de la aeroport. Locul de cazare ne aștepta cu o terasă umbroasă (esențial!), cu suc de lămîie și batoane de vanilie (se cultivă vanilie în mai multe ferme de pe insulă). Tot esențial este că aveam și un aparat de aer condiționat fără de care aș fi rămas probabil numai la duș… Plouase un pic atunci cînd am aterizat și mai răcorise atmosfera dar după asta soarele ne-a readus la realitate.

Ce deliram mai sus? (Căldura, asta e, căldura…) Totuși, înainte de a trece mai departe la întîmplările zilei să ofer un minim de date despre aceste îles Sous-le-Vent numite oficial Polynésie française – collectivité d’outre-mer française dans l’océan Pacifique. (Va să zică nu mai sînt teritorii acum se numesc colectivități… Simpatică franceza, nu-i așa? Oo, cît le semănăm! Sau invers. Au rezolvat-o! Parcă văd expunerea de motive care vorbește cu căldură despre faptul că alegerea cuvîntului colectivități corespunde mai bine… bla-bla… la même Jeannette, outrement coiffée…)

Ce să facă oamenii într-o asemenea climă, Greta Thunberg? Să demonstreze împotriva încălzirii globale?? Păi aici a fost cald întotdeauna… Și pe vremea lui Gauguin. Să zicem că el a împletit utilul cu plăcutul, a mai pictat ceva, a mai scris ceva (foarte interesantă povestea vieții lui, nu vreau s-o parodiez), a mai „iubit cîte-o femeie” (vorba neuitatului Gh. Dinică) și pînă a murit (1903) s-a mai „implicat social”. Va să zică acest activism social e o boală franțuzească. Franțuzească fiind, nu duce la nimic bun.

Polinezia franceză are 4167 km2 și 283000 de locuitori. 82% din hrana necesară se importă. Ei, ăsta e un procent interesant și explică de ce, într-un peisaj idilic, hrana costă mult prin comparație. Cam totul se importă. Aproape ca în 🇷🇴…

În fine, cînd soarele era la apogeul său ucigător ne-am găsit și noi să cercetăm centre-ville din Fare. Fiindcă Huahine, insula (care sînt de fapt… două, cea mare și cea mică, noi locuind în cea mai mare) are și ea niște așezări, n-aș zice tocmai sate. Sînt 6000 de oameni pe toată insula, iar casele, spre uimirea noastră, sînt foarte bine îngrijite. Sînt și multe mașini 🤦🏻‍♂️ în condițiile în care înconjurul celor două Huahine e de vreo 62 km.

În centre-ville Huahine aveam de rezolvat mai multe lucruri: să scoatem niște bani de la bancă, să ne cumpărăm apă și merinde pentru micul dejun și, nu în ultimul rînd, să vedem unde și ce putem mînca de prînz-seară…

La ora la care scriu din Huahine există o paritate fixă între Euro și așa-numitul CFP (francul pacific) folosit nu doar în Polinezia franceză, ci și în Noua Caledonie și în arhipelagul Wallis și Futuna. 1 CFP = 0.0083 Euro. (Sau, fiindcă așa ne dăm seama mai bine, 1 Euro = 120.09 CFP.)

Gazda, o figură interesantă, managerul pensiunii (vedeți? sînt manageri și în Huahine!) ne-a promis, și s-a ținut de cuvînt, cîte o… baguette în fiecare dimineață. Bagheta costă – am văzut la supermarché – 60 CFP. Nu e neapărat ca cea pe care o mîncam la Paris dar măcar e proaspătă! (Des baguettes găseai și în satele din Madagascar: probabil ca dovadă glorioasă a moștenirii coloniale franceze…) Ne-au mai dat și cîte un pic de unt, două feluri de gem, cafea, cacao… mă rog, cam pe-aici eram cu micul dejun insular. Cum echipa de travel-teambuilding provine însă dintr-o zonă… continentală 😀 a trebuit să mai căutăm niște brînză (fie și topită), niște salam decent (francez) ca să ne simțim… funcționali, dimineața.

Cu locul de mîncare am rezolvat-o rapid în prima zi. Centre-ville de Fare are, pe partea de faleză, și niște restaurante. Ne-am oprit la unul din ele care promitea o salată + o friptură de ton cu cartofi pai sau cu friptură de porc în aceeași combinație. (Chestia tricky a fost „salata grecească” aleasă de Rodica 😂 Am întrebat: „Ce e asta?”, iar răspunsul a fost – ca în bancul cu „Lenin în Polonia” – cît se poate de serios: salată grecească!!)

Totul a fost 7500 CFP (~ € 62) cu băutură cu tot. Ai putea să spui că e scump dar să nu uităm că „aici se importă 82% din alimente”… Gîndul ăsta nu face mîncarea mai ieftină dar îți liniștește conștiința comunitară europeană… 🤦🏻‍♂️

Ei și am revenit acasă, în „prispa” noastră străjuită de cocotieri și floră locală (!), reușind să facem planul de bătaie pentru a doua zi: RODICA URMA SĂ DEBUTEZE CA ȘOFERIȚĂ (și) ÎN OCEANIA! Urma turul rutier al Huahine !