Cît

Ceva-ceva o fi adevărat și în legătură cu observațiile privind semnele zodiacului: o team built up prin travel, compusă dintr-o leoaică și un săgetător, ambele semne de foc. Mai sînt interacțiuni… focoase (!!) între noi dar e adevărat că dacă spiritul de justiție e comun ambelor zodii, iar dorul de ducă e o caracteristică a săgetătorului, după cum leul se poate lăuda, înainte de toate, că este curajos și cinstit, peregrinările noastre prin lume (începute în echipă imediat ce a fost posibil, adică după 1989) ne-au dus la concluzii din ce în ce mai apropiate de realitățile locurilor unde ajungeam. Sigur este că experiența se dospește în timp (uneori mult timp) pînă la formarea unor concluzii.

Un exemplu concret: pâinea! Pîinea cea de toate zilele pe care orășenii de peste tot din lume o cumpără de la brutării, iar cei din orașele foarte mari și din magazine cu secțiuni de panificație. Cum arăta pîinea cumpărată la București înainte de ’89 ? Nu prea mai țin minte dar în februarie 1991 cînd am ajuns la Londra pentru prima dată am fost pur și simplu bulversat de numărul de sortimente de pîine din supermarket-ul respectiv (foarte probabil să mă fi aflat atunci într-un Sainsbury’s). Și cît de mult mă fascina ideea „pîinii feliate“ – nu se găsea încă așa ceva la București!…

Entuziasmul mi-a fost temperat de prietena româncă la care am locuit o lună la Londra și care mi-a spus „nu te zgîrci să dai mai mulți bani pe pîine: asta albă în special, are un gust de cretă“… Avea dreptate. (Rodica, o fericită din punct de vedere al siluetei, oricum nu prea mănîncă pîine și n-o interesa. Eu însă sînt… ăă… diferit!)

Da, trebuie să treacă timp pînă să tragi o concluzie asupra unui fapt banal: gustul pîinii… Fiindcă „analiza exemplului de mai sus“ nu se oprește aici. La sfîrșitul anilor ’90, în Florida, de data asta, alți prieteni, tot români, m-au avertizat să nu mai comand „pâine“ într-un restaurant de pește: mi se adusese la masă un fel de cozonac galben și dulce !! „Păi ce să cer ?“ am întrebat. Iar răspunsul neașteptat a fost… covrig !!! Da, da, pretzel, au insistat ei, e cel mai apropiat de pîinea de la noi !!

Epilogul la povestea cu pîinea s-a petrecut tot în S.U.A., la începutul lui iulie 2008, cînd stăteam peste noapte într-un motel (Ruby’s Inn) la Bryce Canyon, Utah.

Acolo am dat de alți doi români, angajați ai Parcului Național, care mi-au spus (și ce scriu acum e concluzia definitivă și a lor și a mea): „ăștia [americanii] nu le au cu pîinea, noi nu putem să mîncăm pîinea lor! Ne-am cumpărat o mașină mică de frămîntat aluatul și ne facem pîinea în casă !“

Da, lumea largă e plină de experiențe neașteptate și te obișnuiești cu ideea că sîntem diferiți (ca în cazul odiseei pîinii de mai sus) sau – din contră – poți trage concluzia că ne asemănăm pînă la identitate!

În ultima ipoteză am în vedere niște pașnici cetățeni malgași din Diego Surez / Antsiranana, în nordul Madagascarului, care, fiindcă veneam din „Tana“ [Antananarive], o capitală îndepărtată pe care n-o cuprindeau în viața lor zilnică și în care [2009] era în curs de desfășurare o lovitură de stat [sic!] mă întrebau [pe mine!!!] „Ce mai e prin Tana ?“

Ei bine, aerul cu care îmi era pusă această întrebare îmi era cu totul familiar ca unul care, înainte de a trece granițele României îi bătusem temeinic și coclaurii. În august 1990, de exemplu, un cioban de sus, de la o stînă din Borșa, Maramureș, mă întreba la fel de calm: „Ce mai e pe la București ?“

Nu, nu sînt coincidențe. Ne asemănăm și sîntem diferiți. Călătorim ca să vedem cît.