PE DRUM!

62 de km. Atît a măsurat premiera oceanică a șoferiței mondiale. Să mai privim odată harta pe care co-pilotul o ține pe genunchi.

Noi ne aflam pe la jumătatea de vest a insulei mari (Huahine Nui), acolo unde scrie cu negru pe alb FARE ARA. De aici am luat-o spre nord, am trecut ușor de aglomerația 😀 de mașini din centre-ville, și pînă ai zice Huahine ne-am pomenit în zona de nord a insulei unde, la drept vorbind, nu era nimic deosebit de semnalat (pentru cei străini de insulă; pentru localnici o fi fost important, așa cum, de exemplu, Piața Domenii pentru mine nu înseamnă mare lucru, dar Piața Obor este cea de care mi-e dor…) Doar că în nordul Huahine Nui nu erau piețe. Era doar drumul asfaltat (bitumé, cum frumos zicea dl. Tinau) și niște bălării, vreau să zic flora spontană locală. Am trecut și de muzeul semnalizat (n-aveam dispoziția să ne oprim pentru asta), și de locația nefericită care în toată lumea poartă numele de artizanat local și chiar și de locul unde cugetă pentru huahinezi țiparii sacri. [Ei, de ăștia îmi pare un pic rău că nu i-am văzut: ce-or fi făcut țiparii ăștia de au ajuns să fie venerați? Măcar la Reykjavik faimosul muzeu cu tentă de… țipari are un nume clar! 🤣]

Și dacă bolidul cu nume de cățelușă, Suzuki, tot fusese oprit am pozat și eu, exclusiv pentru aducere aminte, una din activitățile veșnic la modă în insulițele din Pacific: culesul (??) nucii de cocos!

În fine, tot dînd tîrcoale, am ajuns la adevărata țintă a turului oceanic în premieră mondială: masa de prînz la un alt restaurant! 🤣 Iar altul mai bun decît cel din sudul insulei Huahine Iti, adică Chez Tara, pur și simplu nu exista! Toată șmecheria restaurantelor din zonele turistice se reduce la un singur aspect: locația, priveliștea pe care și-o va reaminti clientul. [Pour les connaisseurs, în lumea civilizată – și aici am în vedere exclusiv Europa – mai există un criteriu: priceperea bucătarului. În Polinezia acest criteriu este doar proclamat.]

Restaurantul avea și belle vue, avea și curtea plină de mașini și era pentru prima dată cînd vedeam în Huahine, pe lîngă francezi, și grupuri mai mari de americani. Și nici nu începusem bine să ne bem piña colada că a sunat adunarea pentru prînzul tip bufet. Ce la fix nimerisem!! Lucrurile se petreceau așa: nu aveai de ales!! 😀🤣 Adică ți se dădea farfuria, ți se punea ceva în ea de către bucătăreasă, apoi treceai la alta, îți punea și aia ceva (nu era foarte clar ce) și tot așa. Îți umpleai farfuria și te duceai la masă. Era, dacă stau bine să mă gîndesc, un fel de all you can eat. Fiindcă aveam și desert (pepene roșu și banane pregătite în fel și chip) la asta m-am mai dus odată. Restul, masa principală adică, era ca în fotografia de mai jos

Și dacă te săturai de mîncat și începeai să te mai uiți în jur… aveai ce să vezi! 😂

…mă rog, așa e la mare: mai nu vrei că e apa rece, mai nu vrei că e prea adîncă, însă te vei bucura în cele din urmă…

N-ar mai fi prea multe de adăugat în privința turului oceanic: peisajele continuau să fie frumoase și pe cînd ne apropiam de locul nostru din Fare Ara…

…dar se lăsa rapid și seara, iar la tropice aceasta vine brusc, cu ziua aproape egală cu noaptea, iar șoferița mondială nu suferă să conducă pe întuneric așa că ne-am dus spre casă, am parcat, am făcut (a cîtă oară?) bagajele, noaptea a fost liniștită, iar dimineața, înainte de plecare, Hinanui (pe scurt Hina) ne-a dăruit colanele cu flori ale prieteniei!

– De ce ne dă florile acum, la plecare, de ce nu ni le-a dat cînd am venit? a vrut să știe Rodica.

– De bucurie că am plecat! i-am răspuns eu 😀

…cînd, pe vremuri, partenera de teambuilding a spus „Hai să ne luăm și noi o mașină” am avut o singură replică: Bine. Da’ o conduci tu! Fraza asta simplă rezumă destul de bine aversiunea mea față de șoferit, activitate care pur și simplu mi-ar fura timpul pe drum, cît să mă gîndesc la una sau la alta… Rodica a fost însă de la început o entuziastă (slavă Domnului!) în ce privește conducerea mașinilor pe care le-am schimbat în aproape 30 de ani. Nu avea la cine să apeleze la vreun sfat în legătură cu condusul așa că a fost nevoită să se formeze ca un… self made driver. Eu, pe postul asumat de co-pilot. Și asta fiindcă nu cu multă vreme în urmă telefoanele nu erau așa inteligente, iar bieții oameni trebuiau să compenseze ei neștiința instrumentelor. (Acum situația s-a inversat… 🤣 Bine că tot nu mă interesează!)

Așadar împreună cu Rodica șoferița am făcut drumuri lungi sau scurte în Străinezia. Toate fără incidente. Unele mai lungi (pînă colea, în Suedia, în 2006, sau de la Auckland la Mt. Cook în 2010), altele mai scurte (în Europa, Alaska, Tasmania) dar niciunul atît de scurt și de exotic și care să constituie, în același timp o premieră: șoferitul în Oceania!!

Era sîmbătă, cam pe la ora 10:30. Stăteam de vorbă cu domnul Ropati Tinau, managerul de la Fare Ara, care îmi prezenta „oferta turistică“ a locului.

– Turul Huahine în șalupă?

– Nu, mulțumesc, zic, soția mea ar prefera ceva mai… terestru (!)

– Avem atunci, a continuat dl. Tinau netulburat, oferta asta de tur al insulei cu mașina. Vă costă 8000 CPF. Journalier, a adăugat el. Dar ar fi mai bine să închiriați mașina mîine. Aici se întunecă brusc pe la ora 18 și acum e 11. Așa că, dacă plecați mîine mai devreme, veți avea timp să mergeți încet, să vă opriți aici… (și a urmat o punere în temă cam așa: acolo e un templu sacru, acolo sînt niște țipari sacri (!), acolo e un centru artizanal, acolo e un restaurant bun, etc.)

Am luat o decizie rapidă (nedemocratică, evident) hotărînd că, da, vom face turul ăsta. Hotăra co-pilotul și în numele șoferiței fiindcă… ce alternative am fi avut? (Sigur, n-am scăpat de remarca „și cum, ai hotărît așa și în numele meu?” dar lucrurile erau consumate. Îmi asumasem și mustrarea asta.) Mașina urma să fie o Suzuki S, basic, desigur, dar nou-nouță.

Pînă una alta însă ce să facem sîmbăta asta? Unde e plaja? Era aproape una mică, m-a lămurit dl. Tinau. Cu acest information package m-am întors în cameră anunțînd că dacă trebuie neapărat să mergem la plajă o putem face în acel moment, iar mîine – surpriză! – plecăm într-un tur al insulei cu mașina!

- Și cine conduce?, a vrut să știe Rodica.
- Tu o să fii aceea.

Așa am plecat, obidit, spre plajă dar cu mulțumirea că măcar a doua zi vom avea un program mai plăcut. Dacă ar fi fost după mine aș fi stat să citesc, neputîndu-l copia pe Gauguin cu multiplele sale activități, dar, cum mai aminteam, secretul în teambuilding (mă rog, unul dintre ele) este „să mai lași de la tine”.

Ce făceam eu în timpul ăsta? Am luat temperatura apei Pacificului cu tegumentele tălpilor și gleznelor. Ciorbă!

Soarele strălucea ucigaș, nu eram în mood-ul să mă iau la trîntă cu el, mai curînd să mă ascund, vorba lui Alecsandri, supt un copaci bătrîn. „Copaciul” exista, era chiar și o bancă de piatră pe care ne lăsasem gențile de plajă dar în momentul în care chiar și Rodica a spus Groaznic frige soarele ăsta! (și se unsese cu cremă ecran 50) am stabilit un time-limit de încă douăzeci de minute și… gata plaja! „Acasă”, duș, aerul condiționat setat la… răcorel 😊 și am simțit că redevenim (alți?) oameni. În orice caz, raționali. Plaja nu e un lucru rațional. Îmbăiatul, înotul, da.

E momentul să spun că atunci cînd, înspre ora 17, am ieșit din nou din casă îndreptîndu-ne spre restaurantul Yacht Club din Fare – între ora 17 și 18 e Happy Hour la băuturi – mă rog, nu ăsta e punctul nostru de interes, dar după asta, rămînînd la masă, poți cina și privi spectaculosul asfințit de soare de pe terasă. Așa am și făcut!

Voi încheia „în glorie“ această postare cu două fotografii ale apusului de soare în Pacificul de Sud. Nu mai e nevoie de cuvinte!

Asemănarea dintre Gauguin și noi se oprește la împrejurarea că și pictorul a vizitat Panam[e]a înainte de a pune piciorul în Tahiti, respectiv la Pape’ete. Oricum ar fi, asocierea liberă a destinației Tahiti cu Gauguin nu poate fi ignorată. La sfîrșitul secolului XIX și începutul secolului următor Tahiti era sinonim cu exotismul în stare pură, doar o iluzie cum avea să descopere, rapid, Gauguin. În ce ne privește, eram avizați și aveam așteptări mai modeste: să constatăm cît din respectivul exotism se mai păstrase, eventual.

Cert este că după o călătorie de (doar) 5 ore uriașul Dreamliner negru pe care scria cu alb AIR NEW ZEALAND a aterizat fără probleme, după miezul nopții, pe o insulă pierdută în imensitatea Pacificului de Sud. Era Tahiti.

Spre deosebire de cel mai cunoscut vizitator european al arhipelagului polinezian, eu unul chiar nu aveam alte așteptări față de ce am afirmat mai sus. Rodica, da. Ei îi place la plajă. Mie nu-mi place chiar deloc fiindcă mersul la plajă, cît de aproape să fie ea, e o expediție în sine: trebuie să iei cu tine atîtea lucruri respingătoare (creme) sau care trebuie cărate (prosoape de baie, etc.) încît mersul în doi pe o plajă sauvage, chiar dacă nu e un lux, devine o corvoadă de care m-aș lipsi bucuros. Dar… team-building-ul trebuie întreținut. Uite, cu mici gesturi dezinteresate ca acesta: sigur, mergem! Dar să nu stai prea mult la soare! Cam asta e tot ce poți să obții.

Să urmez așadar, mai alert, firul poveștii, amintind că pe aeroportul Faa călătorii coborîți din pîntecele balenei înaripate au fost întîmpinați de trei presupuși indigeni rămași… de pe vremea lui Gauguin (erau îmbrăcați ca atare) care cîntau ceva ritmat într-o limbă necunoscută dar asumată de toți cei care stăteau cu pașaportul în mînă la controlul de frontieră ca fiind polineziana

Am stat la coadâ la taxi cam 20 de minute și în final am împărțit costul (nu prea mare) cu trei americance care mergeau la același Hôtel Tiki așezat, cum aveam să aflăm, pe vîrful unui deal. Cazarea a mers repede, facturile erau deja printate, am putut plăti cu cardul (de pe aeroport scosesem oricum 34000 de CFP, absolut acoperitor. Camera era OK (avea și balcon, sigur că da! 🤣) am putut urca cu liftul pînă la… unicul etaj al hotelului (bravo lor!) dar graba cea mai mare era să mai apucăm cîteva ore de somn, deja trecuse de două noaptea, iar dimineața ne reîntorceam la aeroportul din Faa ca să plecăm la Huahine…

Am remarcat-o pe d-ra Keikilani Alves, o tînără de la recepție cu ascendență portugheză, cum mi-a mărturisit chiar ea. Și poate mi-ar fi mărturisit mai multe dar… a venit taxiul! Aveam deja experiență și… banii pregătiți în mînă (nu avea contor fiindcă nici nu era, de fapt, un taxi), am mai scos bani de la ATM, apoi am mîncat un sandwich și am băut un pahar mic de Coke de la omniprezenta Coca Cola.

Am plecat spre Huahine fix la 10:35 cu a patra companie aeriană din acest periplu: Air Tahiti. Era un avion bimotor tip ATR 72, nou nouț și pe drum spre Huahine urma să mai facă un stop. La Bora Bora unde vom zbura și noi luni, 6 martie. Zborul a fost plăcut fiindcă îți oferea și posibilitatea să vezi din aer culorile azurii care înconjoară zonele coraliere și de un verde deschis de jurul împrejurul insulelor. Și erau o puzderie!

Aeroportul din Huahine era mic și funcțional, ca cel din – acum – îndepărtata Hokitika. Am fost preluați de un van al pensiunii Fare Ara și cred că am mers vreo 5 km de la aeroport. Locul de cazare ne aștepta cu o terasă umbroasă (esențial!), cu suc de lămîie și batoane de vanilie (se cultivă vanilie în mai multe ferme de pe insulă). Tot esențial este că aveam și un aparat de aer condiționat fără de care aș fi rămas probabil numai la duș… Plouase un pic atunci cînd am aterizat și mai răcorise atmosfera dar după asta soarele ne-a readus la realitate.

Ce deliram mai sus? (Căldura, asta e, căldura…) Totuși, înainte de a trece mai departe la întîmplările zilei să ofer un minim de date despre aceste îles Sous-le-Vent numite oficial Polynésie française – collectivité d’outre-mer française dans l’océan Pacifique. (Va să zică nu mai sînt teritorii acum se numesc colectivități… Simpatică franceza, nu-i așa? Oo, cît le semănăm! Sau invers. Au rezolvat-o! Parcă văd expunerea de motive care vorbește cu căldură despre faptul că alegerea cuvîntului colectivități corespunde mai bine… bla-bla… la même Jeannette, outrement coiffée…)

Ce să facă oamenii într-o asemenea climă, Greta Thunberg? Să demonstreze împotriva încălzirii globale?? Păi aici a fost cald întotdeauna… Și pe vremea lui Gauguin. Să zicem că el a împletit utilul cu plăcutul, a mai pictat ceva, a mai scris ceva (foarte interesantă povestea vieții lui, nu vreau s-o parodiez), a mai „iubit cîte-o femeie” (vorba neuitatului Gh. Dinică) și pînă a murit (1903) s-a mai „implicat social”. Va să zică acest activism social e o boală franțuzească. Franțuzească fiind, nu duce la nimic bun.

Polinezia franceză are 4167 km2 și 283000 de locuitori. 82% din hrana necesară se importă. Ei, ăsta e un procent interesant și explică de ce, într-un peisaj idilic, hrana costă mult prin comparație. Cam totul se importă. Aproape ca în 🇷🇴…

În fine, cînd soarele era la apogeul său ucigător ne-am găsit și noi să cercetăm centre-ville din Fare. Fiindcă Huahine, insula (care sînt de fapt… două, cea mare și cea mică, noi locuind în cea mai mare) are și ea niște așezări, n-aș zice tocmai sate. Sînt 6000 de oameni pe toată insula, iar casele, spre uimirea noastră, sînt foarte bine îngrijite. Sînt și multe mașini 🤦🏻‍♂️ în condițiile în care înconjurul celor două Huahine e de vreo 62 km.

În centre-ville Huahine aveam de rezolvat mai multe lucruri: să scoatem niște bani de la bancă, să ne cumpărăm apă și merinde pentru micul dejun și, nu în ultimul rînd, să vedem unde și ce putem mînca de prînz-seară…

La ora la care scriu din Huahine există o paritate fixă între Euro și așa-numitul CFP (francul pacific) folosit nu doar în Polinezia franceză, ci și în Noua Caledonie și în arhipelagul Wallis și Futuna. 1 CFP = 0.0083 Euro. (Sau, fiindcă așa ne dăm seama mai bine, 1 Euro = 120.09 CFP.)

Gazda, o figură interesantă, managerul pensiunii (vedeți? sînt manageri și în Huahine!) ne-a promis, și s-a ținut de cuvînt, cîte o… baguette în fiecare dimineață. Bagheta costă – am văzut la supermarché – 60 CFP. Nu e neapărat ca cea pe care o mîncam la Paris dar măcar e proaspătă! (Des baguettes găseai și în satele din Madagascar: probabil ca dovadă glorioasă a moștenirii coloniale franceze…) Ne-au mai dat și cîte un pic de unt, două feluri de gem, cafea, cacao… mă rog, cam pe-aici eram cu micul dejun insular. Cum echipa de travel-teambuilding provine însă dintr-o zonă… continentală 😀 a trebuit să mai căutăm niște brînză (fie și topită), niște salam decent (francez) ca să ne simțim… funcționali, dimineața.

Cu locul de mîncare am rezolvat-o rapid în prima zi. Centre-ville de Fare are, pe partea de faleză, și niște restaurante. Ne-am oprit la unul din ele care promitea o salată + o friptură de ton cu cartofi pai sau cu friptură de porc în aceeași combinație. (Chestia tricky a fost „salata grecească” aleasă de Rodica 😂 Am întrebat: „Ce e asta?”, iar răspunsul a fost – ca în bancul cu „Lenin în Polonia” – cît se poate de serios: salată grecească!!)

Totul a fost 7500 CFP (~ € 62) cu băutură cu tot. Ai putea să spui că e scump dar să nu uităm că „aici se importă 82% din alimente”… Gîndul ăsta nu face mîncarea mai ieftină dar îți liniștește conștiința comunitară europeană… 🤦🏻‍♂️

Ei și am revenit acasă, în „prispa” noastră străjuită de cocotieri și floră locală (!), reușind să facem planul de bătaie pentru a doua zi: RODICA URMA SĂ DEBUTEZE CA ȘOFERIȚĂ (și) ÎN OCEANIA! Urma turul rutier al Huahine !

Ieri, „de mărțișor”, ne-am întors la Auckland… vorba aia, ca să avem de unde pleca! Fiindcă de plecat vom pleca mîine, pe seară, și vom ajunge… ieri! Vom trece linia internațională de schimbare a datei 🌎 și ceea ce pierdusem pînă acum tot mergînd spre est, vom cîștiga mergînd… tot spre est 🙄 (Da, dar trecînd linia de demarcație!) Curat Phileas Fogg!!

[Nu zicea Seneca după mine va fi ce a fost înaintea mea ? Uite că e adevărat în feluri la care nu ne-am gîndit! 🙃]

Am ajuns la Auckland Airport, am luat un autobuz pînă la Puhinui, de-acolo trenul pînă la Britomart (ia uite cum turui acum trasee în Auckland, nu e repetiția mama învățăturii?), iar de pe la începutul Queen Street, cam vis-à-vis de Bulgari sau Prada,

am mai luat CityLink vreo 4 stații și am ajuns, în sfîrșit, la hotelul cu pricina, situat tot pe Queen, la o clădire distanță de un sediu al Universității din Auckland. Un hotel la înălțime, și la propriu și la figurat (locuiam la etajul 12), cu balcon 🙃 și cu acces la o priveliște inconfundabilă: clădirea Sky Tower…

Am căutat pe yelp! și pe TripAdvisor un loc de mîncare decent pe lîngă noua locuință temporară. La 93 (!) m distanță era situat în mic restaurant cu specific franțuzesc, La Garde-Manger, pe care însă nu l-am găsit ușor fiindcă era pur și simplu înghesuit între localurile cu bucătărie asiatică. Am intrat, atmosfera era simpatică, aveau afișe vintage

și fețe de masă cu carouri alb-roșu, fata care ne-a întîmpinat la intrare a răspuns cum se cuvine salutului nostru (Bonne soirée!) și am comandat imediat un pahar de vin alb Te Awanga “Wild Song” din regiunea Hawke’s Bay (unde, off, se află Napier, orașul în care, de data asta n-am mai ajuns) și, respectiv, Diabolo 😈, varianta grenadine, apoi, cu gîndul la hoinăreala prin Lauris, Provence, nu cu mulți ani în urmă, am ales pentru început un platou cu gustări reci (șuncă din Pirinei, felii de diferite salamuri și cîrnați, cu murături și pîine de casă). Alegerea asta a fost excelentă însă ce a urmat (coq au vin pentru Rodica și Beef Scotch fillet pentru mine) a fost doar decent… De comun acord i-am dat nota de 7-8 locandei cu aer galic… Ah, am mai luat și o clătită cu gem de căpșuni… Serios, știu să fac clătite mai bune! 😄

Accidentul înfiorător care mi se întîmplase la La Garde-Manger – căzuse o picătură de sos cu Blue cheese pe tricoul portocaliu 😳 – a putut fi reparat cu ușurință (și din fericire) de Rodica fiindcă am găsit o sticluță de Shout – stain remover la o convenience store de vis-à-vis de hotel. Ne-am plimbat apoi… cina cît e strada Queen de lungă, înainte și înapoi, ne-am întors, patul era foarte bun, pernele de asemenea și am adormit fără probleme, fără aer condiționat în funcțiune, doar cu ușa balconului de la etajul 12 deschisă și cu veghea lunii deasupra Sky Tower așa cum am fotografiat-o. Din balcon.

A doua zi „plină” (și ultima) în Auckland și Noua Zeelandă m-am lăsat pe mîna partenerei de travel team-building care avusese o idee excelentă pe cînd eram în Queenstown cu vizitarea unui „loc istoric”, fostul orășel minier Arrowstown. De data asta a zis „hai să vedem azi Selwyn Village!” M-a lămurit că și ăsta e un „loc istoric” (??) și că, deci, neavînd alte idei mai bune la dispoziție, ar merita să-l vedem. Ne-am dus cu un autobuz spre marginea de nord-vest a orașului. Am coborît la stația indicată de Google Maps. Am întrebat. Nimeni nu părea să știe de „locul istoric” Selwyn Village 🤔 Am folosit picioarele și Google Maps (sau invers) și am ajuns.

Ce era, de fapt? Ce văzuse Rodica la televizor și „cumpărase” la face value? Nimic altceva decît reclama unui dezvoltator imobiliar care construise deja acolo o stradă cu vile și bloculețe și cu servicii esențiale – cele medicale. După o viață de muncă acolo te retrăgeai să-ți petreci ultimii ani: la malul mării, lîngă biserică și… într-un loc cu verdeață… Că Selwyn Village era cu desăvîrșire mort ar fi o afirmație modestă (apucasem să văd o „locatară” în cărucior cu rotile transportată de un bărbat aproape la fel de în vîrstă ca ea, în rest nici țipenie). Morala este că sursa de informare cea mai dubioasă este televizorul dar și că în tot răul e un bine: ne-am făcut plimbarea de dimineață prin locuri calme, cu parcuri imense și aer bun, de care nu auzise nimeni! 😂 Am fi vrut să locuim vreodată, cînd poate vom ajunge și mai bătrîni, în această zonă posh ? Said the Raven NEVERMORE!

Am luat apoi un nesperat autobuz 66 care tocmai sosise și care avea punctul terminus la Sylvia Park. De Sylvia respectivă știam din drumurile anterioare spre și de la aeroport. Știam și că acolo e un… mall. Eu îmi căutam două tricouri simple – iată motivația! Tricourile le-am luat (de la un magazin Cotton On cum era însă și pe Queen Street), iar mall-ul, deși avusese spațiu să se desfășoare nu avea o idee clară despre ce ar vrea el să fie: popular, pentru tineri, pentru… ?

Spre stația de tren, cea care duce la Gara de Nord a Auckland-ului (Britomart – care alta ? 🤷🏻‍♂️) ne-a îndrumat foarte amabil un domn mai în vîrstă care, auzindu-mi accentul, m-a întrebat de unde sînt. Romania, Europe, am răspuns automat. „Aa, păi eu sînt din Croația!” a replicat domnul cu starea de bine pe care ți-o dă întîlnirea cu un vecin. Și am discutat pînă a venit trenul.

Am ajuns la hotel, am mai stat vreo oră, apoi am ieșit pentru masa de „adio Auckland!” la un restaurant de pe chei, foarte probabil cel la care am cinat în prima seară la Auckland în 2010. Sigur, acum toate lucrurile fuseseră aranjate, modernizate și în locul cu pricina ne aștepta un grătar… à la Brésil! (??!) Șeful de sală vorbea aferat, avea un stil onctuos pot să zic, care nu ne-a plăcut. (De fapt dorea să ne vîndă oferta specială de churrasco, tip all you can eat, iar noi ne țineam de de meniul à la carte. A rămas ca noi, evident. Am comandat berbecuț…

Și ne-am întors acasă agale, teleap, teleap, pe eterna Queen Street la numărul nostru norocos, 363…

Cam asta a fost ultima zi la Auckland. Azi am eliberat camera pe la 11, ne-am plimbat dar starea pe care o avem este cea de pre-îmbarcare spre o destinație nouă, sîntem ușor agitați sans raison apparente…

Nu știm… multe despre noua destinație 😀 Polinezieni care vorbesc franceza 🤷🏻‍♂️ Mă rog, se putea și mai rău… Nu știu dacă rețeaua WiFi e așa de rapidă ca cea de aici, din NZ. Vom vedea!

***

Concluziile mai profunde despre Noua Zerlandă le mai amîn un pic. Să ne luăm distanță…

Gîndirea noastră răzbește prin fortificațiile cerului și nu este mulțumită să știe ce i se arată.

Pătrunzătoarea minte omenească voiește să privească și dincolo de lume, să-i înțeleagă ținta, originea și către ce sfîrșit se îndreaptă universul atît de rapid.

Am înțeles că Seneca ne este contemporan, nu mă mir că prevestește un sfîrșit rapid al universului, dar nu reușesc să conciliez ceea ce am citat mai sus cu un alt gînd exprimat de filozoful stoic.

Moartea înseamnă a nu fi. Știu deja cum este: după mine va fi ce a fost înaintea mea.

Tocmai într-asta greșim: privim moartea dinaintea noastră, numai că mare parte din ea este deja în spatele nostru.

Ba chiar mi se pare că aici trebuie să se afle citatele din Seneca, în aceste însemnări de călătorie în care urmăm un traseu lung! Ce vrem să descoperim? Evident, dorim să ne descoperim pe noi. În ceilalți oameni „diferiți” pe care îi întîlnim. Poate vă amintiți faimosul aforism al lui Lucan:

Homo sum, humani nihil a me alienum puto. (Sînt om, nimic din ce e omenesc nu mi-e străin.)

Ei bine, Seneca a fost nepotul lui Lucan!

***

…și terminînd lectura de dimineață ia să ieșim noi în Auckland… 😀

De 1 Martie vă trimitem tuturor, indiferent de gen, în total acord 🙄 cu ce se întîmplă pe 🌎 salutări de la sfîrșitul verii din sud și începutul primăverii în emisfera de nord!

…ci în ziua următoare, Șeherezada Teambuilding-ului continuă…

Pe 17 februarie ne aflam încă în Singapore cînd am primit următorul mesaj:

Va să zică… Houston, we’ve got a problem!, în cazul de față de logistică: trebuia să anulăm unul sau două zboruri și să programăm altele. Îmi părea sincer rău de necazurile lui Godo(t) din Napier, cu atît mai mult cu cît acolo ne simțisem excelent acum… o sută de ani, dar ce puteam alege în locul orașului Art Deco, în insula de nord? 🤔 Și-atunci Wellington, capitala, a căzut din cărți!

În 2010 doar înnoptasem acolo fiindcă trebuia să trecem pe ferry, cu mașină cu tot, în insula de sud. Impresiile despre Wellington erau bune, colorate, fiindcă ne orientasem să alegem un hotel pe fascinanta și non-conformista Cuba Street. (Aveam atunci o ediție nou-nouță a ghidului Noii Zeelande publicată de Lonely Planet și se dovedise de ajutor.)

Acum, următoarea etapă era schimbarea biletelor de avion din Queenstown spre Napier cu unele Queenstown – Wellington și adăugarea unui segment nou – Wellington – Auckland. N-a fost așa simplu fiindcă am dat pe aeroportul din Christchurch de o funcționară de la Air New Zealand care, pe la cei 40 și ceva de ani ai săi, era… trainee (în perioada de pregătire).

Coada la sectorul de bilete crescuse multișor în spatele nostru dar m-am străduit să rămîn calm și… amabil în timp ce biata trainee tot calcula… A reușit pînă la urmă, însă doar cu ajutorul unei tipe mai tinere pe al cărei ecuson scria cu mîndrie – Trainer 😀

Va să zică așa am ajuns ieri, 27 februarie, la Wellington în loc de Napier. Zborul Queenstown – Wellington a fost unul scurt, pînă într-o oră, cu singurul eveniment (imposibil de ignorat de altfel) al prezenței unui grup compact de 40-50 de indieni care zbierau frenetic și cu mare voioșie unii la alții în tot avionul și tot timpul zborului! Am obiectat la remarca Rodicăi („asta e lipsă de educație”) tocmai fiindcă mă gîndesc că aceste lungi călătorii trebuie să scoată europocentrismul din noi. De ce ar fi educația noastră cea care trebuie să primeze? (S-ar putea răspunde, poate, cu mai vechiul adaos Hic Rodos, hic salta! fiindcă indienii se aflau în Noua Zeelandă, nu în India…)

[Da, dom’le, l-am simțit foarte bine, zdrăngănea cușca de sticlă de la baie. Aotearoa e o țară cu activitate seismică, vulcani… Stay calm & keep on writing!]

Am luat de la aeroport AX-ul, (Airport Express – o linie de autobuz) și în 22 de minute am fost în centru, după alte 7 minute, mergînd pe jos de data asta, am ajuns la Microtel – hotelul ales.

Mda, ce să zic, are un design oarecum elegant, doar că cel care a proiectat interioarele fie este nepotrivit pentru meseria asta, fie noi sîntem din generația „greșită”… Nu există veioze, becuri care să spînzure din tavan sau să fie încastrate în perete și la lumina cărora să poți citi în pat! Poate cărțile cu pagini de hîrtie sînt desuete? 🤔 Și de ce n-am fi noi desueți, chiar expirați ? Mai e ceva legat de utilitățile de la Microtel care o nemulțumește pe partenera de travel-teambuilding: televizorul. E mare dar e și dezarmant de… inteligent. E ca în povestea aia cu „Poftim pungă la masă, dacă ți-ai adus de-acasă!” (Creangă, Povestea lui Harap Alb) : dacă ai laptop sau telefon mobil inteligent poți să-ți proiectezi ce vrei de pe el, poți să citești ziare pe Internet, să accesezi YouTube… mai puțin să urmărești banalele programe TV locale: hotelul nu e abonat! 😀😀😀

Am lăsat bagajele în camera 303 (ultimul etaj, trei cu toatele) și am plecat imediat spre Cuba Street, adică spre locul unde ne leagă amintirile singurei zile petrecute în Wellington în 2010.

De ce am spus despre Cuba Street că e nonconformistă? Să vedem cîteva afișe lipite cît e strada de lungă (și e foarte lungă!)

La magazinul Army Surplus erau expuse în vitrină… ce credeți? Într-adevăr, lucruri de care nu aveți nevoie dar pe care (mulți!) vi le amintiți, cum ar fi… pantalonii de uniformă ai armatei române, respectiv tunica aceleiași armate 🇷🇴

Mi-am zis că acest tip de umor reflectă percepția de națiune exotică a României (sau a multor state europene mici și mijlocii) așa cum, pentru noi, Noua Zeelandă e insula [sic! sînt două, de fapt] aia de la capătul lumii unde se dansează Haka! 😂

Oricum, Cuba Street a rămas, în ansamblu, o zonă de anarhism desuet, un fel de Centrul Vechi al capitalei neozeelandeze, senzație întărită și de atenționările lipite pe multe clădiri asupra riscului (hmm…) seismic.

În final am ajuns acasă, la Microtel #303, am citit… cum am putut și am adormit pînă azi pe la ora 7:30, semn că ne acomodasem de-a binelea cu fusul orar local. Ne-a dat prin minte să mîncăm de dimineață chiar la hotel, care avea o ofertă de mic dejun continental cu doar 15 $NZ/ pers. Vigilentă, Rodica s-a dus în inspecție și mi- a spus că „nici vorbă de mic dejun continental! Au doar iaurt, niște veggies, cereale…” Am întrebat și eu fata de la recepție: „Ce înțelegeți prin continental? Aveți omletă, șuncă?” No, Sir, a fost răspunsul…

Azi ne-am fixat doar două-trei ținte (ușoare, ce-i drept) să mergem cu telecabina (Swiss made) locală, așa numitul Wellington Cable Car, să ajungem în port, să vizităm Wellington CBD și portul orașului, ca amintire. Le-am îndeplinit cu brio pe toate! 😀

Apoi am coborît în CBD (City Business District), tot cu telegondola, am văzut că orașul nu s-a sfiit să se dezvolte și pe verticală

Wellington CBD e la o aruncătură de băț de port, am ajuns lejer acolo și am privit… Întotdeauna îmi place să merg în port, activitatea de acolo acționează, pentru mine cel puțin, ca un tonic.

Am trecut apoi, pe lîngă un monument mișcător care fusese comandat inițial, în 2010, de guvernul celei mai mari puteri din rugby-ul lumii ca să onoreze Cupa Mondială care s-a desfășurat în 2011 în Noua Zeelandă. Doar că pe 22 februarie 2011 un cutremur de 6.2 grade a lovit în zona Christchurch (al cincilea dezastru seismic major al țării) și a provocat și tsunami uriașe, evident, sporind pagubele. Totuși RWC („Cupa Mondială la Rugby”) s-a ținut în bune condiții în Noua Zeelandă. Pe soclul monumentului – care e un fel de încleștare epică, amestecînd rugby, case și maree – nu e scris nimic. Doar în spate, discret, pe o placă, e amintit contextul.

A, mai e, tot în spatele monumentului, o atenționare savuroasă

Ne-am întors agale spre hotel, apoi, cum am scris mai sus, spre pub-ul irlandez care ne căzuse cu tronc, am mîncat, apoi afară, pe Cuba Street 😀 o fată inimoasă s-a oferit să ne facă o fotografie.

Am avut și azi o zi cu tot felul de peripeții. Mîine e zborul înapoi, spre Auckland, semn că cele două săptămîni de revedere cu Aotearoa se apropie de sfîrșit.

…mă gîndeam ieri seară că orașul pe care doream să-l folosim doar ca bază de plecare spre Te Anau – Milford Sound și, respectiv spre următoarele destinații din Noua Zeelandă (de Queenstown vorbesc, să nu mă pierd în divagații!) și-a luat revanșa: cu 5 nopți petrecute neîntrerupt aici, a depășit și Auckland! Sînt multe motive pentru care neozeelandezii plescăie de plăcere cînd le spui că mergi și în Queenstown: așezarea spectaculoasă în jurul meandrelor lacului Wakatipu (bate cu mult alte localități la care v-ați putea gîndi) și tinerețea etalată aproape ostentativ cu trimitere la sporturile extreme, Bungee jumping sau paragliding fiind doar două dintre ele…

Nu m-aș fi gîndit să fac paragliding, trebuie să posezi o tehnică minimă ca să te folosești de curenții ascensionali, dar bungee jumping îmi imaginam că aș fi putut face. Am rămas cu imaginația fiindcă deși ne aflăm în… teambuilding, sînt lucruri asupra cărora partenera își exercită dreptul de veto. Ăsta era unul.

Lucrul minunat era, culmea!, lipsa oricărui program pentru weekend: doar să mergem agale să vedem despre ce e vorba în orașul tinereții… agresive. Queenstown are o așezare extrem de colinară, urci și cobori (avîntat chiar!) la tot pasul. Ne mutasem acum și mai aproape de centru și cînd plecam așa, în plimbarea vieții de la reședința din 7 Melbourne Street, aproape că încercam un sentiment de vinovăție întîlnind backpackeri tineri sau sportivi vîrstnici care roiau în toate direcțiile: păi noi ce căutam în orașul ăla? Doar să mîncăm??

Orașul reducea prozaic momentele de relaxare în țara de la antipozi: văzusei de pe șosea, în natură, celebrele vaci de carne neozeelandeze?

Wakatipu te atrage, orice ai face, pe malurile sale, iar acolo, pe lîngă puzderia de restaurante și magazine cu suveniruri, se mai aflau și monumente specifice

Pasărea Moa, săraca, a dispărut de vreo 200 de ani din Noua Zeelandă. Era cea mai mare pasăre din lume, cu cele aproape 250 kg ale sale, cu înălțimea de aproape 3 m, Dinornis Giganteus (fiindcă așa o cheamă oficial) a avut soarta dropiei străbune (deși străbuna cică n-ar fi dispărut de tot: vorba e – a mîncat cineva dropie? Nu ?? E limpede că a dispărut!) Ei și, după asta am trecut pe lîngă un tip care cînta la chitară acompaniat de un cîine mare și mițos care urla a jale destul de frecvent (în asta consta acompaniamentul). Nouă ni s-a făcut milă, chiar m-am gîndit că în locul cîinelui mi-aș fi pierdut rapid vocea 🙄

Am trecut pe lîngă promenada din centrul Queenstown și pe lîngă una din plajele lacului; nu era foarte cald dar nici rece, unele stăteau la plajă…

…apoi s-a întîmplat un eveniment neașteptat și neplăcut: m-a mușcat o albină!!! Ne trăsesem într-un cul de sac la o locandă mexicană (TACO MEDIC) să bem o bere cu niște nachos cu guacamole, etc. A apărut o albină insistentă, atrasă de gustarea noastră.

Cum răbdarea nu e punctul meu forte, m-am gîndit să-i dau o lecție albinei și s-o extermin. În oglindă, albina s-o fi gîndit și ea că nu pot fi așa de hain dar, prevăzătoare, și- a scos acul. Amîndoi ne-am ținut promisiunea: eu am pocnit-o, albina m-a înțepat! „Ești incredibil de… “ mi-a spus Rodica supărată, folosind un cuvînt de ocară și scoțînd din geantă un antihistaminic. Mda, nu știu ce să zic: să nu mai avem noi, oamenii, dreptul la autoapărare? 🤔

Am trecut apoi pe lîngă parohia anglicană de Wakatipu, biserica Saint Peters, și am notat frumoasa versiune maori a unei binecuvîntări:

Te atawhai o tatou Ariki
o Ihu Karaiti
Me te aroha o te Atua
me te whiwhinga tahitanga
ki te Wairua Tapu
a ake ake
Amine

Prin harul Domnului nostru / Iisus Christos / iubirea de Dumnezeu / și însoțirea cu Duhul Sfînt / să fie cu tine întotdeauna / Amin

Ostoindu-mi astfel spiritual durerea degetului de călău, am ajuns acasă, am mai citit, seara de sîmbătă a venit, am arborat pe malul lui Wakatipu un zîmbet de sfînt care suferă în tăcere

Am ajuns seara la restaurantul BLUE KANU și ne-am ospătat cu anticipație în stilul tradițiilor Oceaniei (adică pește, fructe de mare, lemongrass, lapte de cocos și tăiței subțiri de orez). A doua zi dimineață vremea părea să fie mai rece și mai înnorată dar s-a făcut frumos pînă la urmă și am urmat sfatul Rodicăi care citise că ar fi interesant să vizităm fostul orășel minier Arrowstown de lîngă Queenstown. Acesta decăzuse după terminarea goanei aurului dar fusese reînviat de duhul turismului. Am plătit foarte puțin pe biletele de autobuz, am ajuns, am văzut, ne-a plăcut!

Am încheiat seara de duminică, ultima din cele petrecute la Queenstown, cu o masă excelentă la Captain’s unde norocul ne-ajutat să găsim o masă afară, la stradă, temperatura fiind de vară la ei, de primăvară la noi.

În fine, merita să încheiem seara un pic mai festiv fiindcă încheiam și șederea în sudul Insulei de Sud în Aotearoa… Ne-am dus să privim seara luminile orașului oglindite în lacul Wakatipu.

Închei aceste rînduri în Wellington, unde am ajuns azi cu un zbor de la Queenstown. De ce am ajuns la Wellington și nu la Napier, cum era planul inițial și biletele de avion?

Asta e o altă poveste…

Am aflat din țară că a murit filosoful Mihai Șora. La 106 ani. Știrea decesului, indiferent cît de respectuos ar fi redactată, nu ocolește numărul anilor dispărutului: 106…

Pentru că umblu „împreună” cu Seneca voi aminti aici, fără comentarii, o cugetare a sa.

Lungimea vieții nu depinde de mine: de mine depinde să trăiesc cu adevărat viața care este a mea.

…ci într-a treisprezecea zi de la plecarea lor din 🇷🇴, cei doi din travel-teambuilding continuă istorisirea celei de a zecea zi a călătoriei, cea în care urmau să ajungă în Fiordland National Park, cunoscut și sub numele destinației finale adică Milford Sound.

Agitata zi precedentă avusese drept consecință și o plimbare matinală prin Queenstown, de la vechiul la noul hotel. Motivul este că, într-adevăr, la 9:05, urma să fim preluați de la Earnslaw Lodge, cel de malul mărețului lac Wakatipu, dar fără bagaje – n-ar fi încăput! Am preferat să le ducem noi, dimineața, înainte de ora plecării, la noul loc de cazare și apoi să ne întoarcem frumușel de unde plecasem, în așteptarea mașinii.

Ne-am dus, am lăsat bagajele, am primit cheia apartamentului (da, ne boierisem, aveam acum un apartament, nu o cameră, televizor în living, televizor în dormitor, baie spațioasă) și asta pentru că, evident, altceva nu găsisem aproape de centru fiindcă… NO VACANCY! În legătură cu poziționarea cît mai aproape de centru a fost întotdeauna o luptă între noi: Rodica subliniază aspectele practice (restaurante, magazine în jur), eu pe cele legate de amplasamentul mai… bucolic al multor altor locuri de cazare, fără să fie poziționate „în centru”. În plus, de multe ori pot fi și mai ieftine. Da, dar există un amendament: dacă pleci cu mașina. Noi plecasem cu avionul, chiar avioanele, pot să zic. 🤷🏻‍♂️

Ne-am reîntors pentru 45 de minute în camera noastră cu vedere la lac, am citit știrile zilei pe Internet (se împlinea exact un an de cînd, tot într-o cameră de hotel, în Panam[e]a City de data asta, aflam că izbucnise un conflict militar pe lîngă granița 🇷🇴 noastră) și, la ora 9:02, mi-am dat seama că în trei minute trebuie să coborîm, să lăsăm cheile și să traversăm pe cealaltă parte a drumului unde urma să oprească microbuzul (sau să-i spun van, ca toată lumea de pe-aici? 🤔)

Bucuria că plecam la o oră decentă (9 dimineața) a fost însă decompensată de faptul că pe chestia asta, în microbuzul de 8 pasageri rămăseră disponibile doar ultimele două locuri, cele mai înghesuite… 😔 Rodica prevăzuse asta dar, oricum, nu aveam ce face: în afacerea asta cei din urmă nu vor fi cei dintîi. Așa am fi făcut și noi dacă am fi fost „săltați” printre primii: ne-am fi ales locurile cele mai bune.

Distanța dintre Queenstown și Milford Sound (via Te Anau) e de vreo 290 km. Mai făceam vreo două, trei opriri pe drum și trebuia să ne îmbarcăm la destinație fix la 15:30, ultima cursă a vaporului. În fața noastră era o pereche de scoțieni vîrstnici, iar în fața acestora o pereche de americani corpolenți, ca să zic așa. Doamna din Scoția a vrut să știe ce limbă vorbeam între noi. Română, am zis. Ce interesant, mi-a răspuns ea, mi s-a părut că e maghiară [sic!!!] I-am zis că avem în țara noastră [și ciocolată Poiana, vorba unei reclame post-decembriste] și cetățeni maghiari, în zona Transilvaniei, dar că maghiara e cît se poate de diferită de română. Da, da, am auzit că e o limbă unică, mi-a răspuns (cu referire la maghiară) și mi-am dat seama de regretul ei: ar fi putut povesti că a mers în mașină cu niște persoane care vorbeau limba aceea unică… 🤦🏻‍♂️

Am continuat să mergem (pe șoseaua simplă, fără două culoare pe sensul de mers dar impecabilă) spre Te Anau, unde am făcut cea de a doua oprire, la 170 km de Queenstown. Îmi imaginasem că Te Anau este un oraș mic și fără personalitate, dar rămîne valabilă doar prima parte: e mic (2970 de locuitori în iunie 2022) dar are personalitate, are un aer care amintește de micile orășele din Arizona.

Am plecat încîntați din Te Anau (la urma urmei era cît pe-aci să ne și cazăm aici!) și, în fine am făcut o primă oprire în Fiordland Național Park. Era înt-un loc pastoral, descoperit în 1859 de doi frați, John și Henry Kirk Hodge, într-un moment de transhumanță! Își mutau vitele de pe coasta de est, de la Dunedin, pe coasta de est, trecînd mult dincolo de Te Anau !!! Ce timpuri…

Am mai făcut un popas la încîntătorul Mirror Lake (unde, în afară de peisaj, mi-atras atenția grija cu care era ocrotită natura, călcai pe un fel de grătar de fier, nu direct pe iarbă sau pe mușchi, erau balustrade pe o parte și pe alta și locuri de belle vue – e un barbarism, avem în română echivalentul? uite că nu-mi vine în minte)

În fine, după un tunel lung, lung (și traficul crescuse incredibil) am ajuns la locul visat: punctul de îmbarcare pe vasul cu care aveam să înconjurăm Milford Sound (Piopiotahi cum ar veni în Maori… 🤪)

Se construise un fel de… cum să-i zic? gară fluvială modernă,

nu era doar un singur vas care să preia pasagerii și ca atare erau mai multe locuri de andocare. Cu toate că veniseră mai multe autocare pline ochi (hmmm, cînd îmi aduc aminte cum era să ratăm…) organizarea perfectă a locului mi-a pus în mînă boarding pass-ul în doar două minute!!

Apoi ne-am îmbarcat.Vasul avea un etaj și, deasupra acestuia, o punte superioară neadăpostită. Ne-am dus pe puntea de sus, unde priveliștea era minunată și neobturată, doar că vîntul sufla… nah, ca pe mare.

La un moment dat, ne-am retras pe puntea acoperită („etajul unu”) unde erau și mese, și fotolii, mă rog, condiții foarte civilizate fiindcă vasul era relativ nou, fusese produs în Australia, la Melbourne, în 2016 și navigase de acolo singur, singurel, în 3 zile și jumătate pînă la locul unde l-am găsit noi. Ziua era strălucitoare, minunată (nu așa fuseseră zilele dinainte, ni s-a spus!), ne-așezat la o masă apropiată de puntea/locul de comandă (că doar era un vas, nu un avion), m-am dus să-mi iau o cană de ciocolată caldă de la espressor (free for everyone) și cînd m-am întors la masă am văzut cum căpitanul povestea ceva la microfon pasagerilor.

– Dorin, stai aici! m-a somat Rodica. Dorin, stai aici! a repetat… cine ??? 🙄 Nu era glasul Rodicăi, era un glas metalic, dar de unde se auzea?

– Puteți să veniți, am auzit din nou și de data asta mi-am dat seama: era căpitanul !!!!! Da, căpitanul era român! 🇷🇴🇲🇸

De-aici încolo puteți să vă imaginați și singuri… Frumoasă era strîmtoarea și golful Milford, minunată chiar, dar mai minunată era această întîlnire cu căpitanul compatriot, VIRGIL pe numele său de botez! Sigur, avea multe să ne spună, trebuia să aibă grijă și de navigație și de povestirile locului pentru pasageri (de exemplu că e unul din cele mai umede locuri din lume!! – de aici și bucuria pentru norocul că ziua era perfect însorită, că aia e cascada Stirling și cealaltă Lady Bowen, că uite, pe stîncile alea sînt niște pui de focă, etc.) dar între timp noi aflam că Virgil e absolvent al Institutului de Marină, că e bucureștean, locuia pe Barbu Văcărescu, că a plecat din țară în 1988 și de atunci nu s-a mai întors, că a vrut să vină la 45 de ani de la terminarea liceilului în 2020 dar… a izbucnit pandemia, că locuiește cu nevasta și socrii, toți români, în Auckland, iar la Milford Sound are o locuință de serviciu, mi-a împărtășit părerea sa despre evenimentele din 1989 (coincidea cu a mea), că, în sfîrșit, nu s-ar întoarce „de tot” în țară dar ține legătura cu unii din foștii colegi de liceu și pentru ei va face totuși, cît de curînd, un drum în România…

Cel mai neașteptat lucru a fost primirea făcută de companionii de drum! 😀 Wow, ați stat atît de vorbă cu căpitanul! Woww, e român!! se mirau cu toții. Așa de „rară” să fi ajuns nația noastră? Probabil doar la antipozi. În orice caz mirările și aprecierile celor din jur păreau sincere: era ca și cum ar fi stat vorbă cu cei care… stătuseră de vorbă cu… Messi ! 😀😀 Ne-am întors cu bine, se făcuse noapte la Queenstown, în noua locuință totul era perfect, eram mulțumiți!

Asta a fost ziua, asta a fost povestea…