PE DRUM!

Nu sînt singurul care se trezește dimineața cu o frîntură de melodie în minte (uite, de exemplu, Macarale cu deliciosul îndemn „Spor la lucru și te iubesc!” 😂!! Zău! Dați un clic pe cuvîntul Macarale!)

Eu am în minte și frînturi de poezii care nu sînt neapărat cîntate. Așa m-am trezit dimineața, în patul generos din hotelul Dolphin din buza portului Pigádia, cu versurile Eu și cu Annabel Lee…

Poezia lui Poe, Annabel Lee, e destul de cunoscută. Cred că mi-a răsărit în minte prin asocierea cu versul In this kingdom by the sea…

Iubita mea parteneră de viață și travel-teambuilding dormea liniștită lîngă mine și prin geam se zărea marea întinsă…

(În rest, sigur, sînt departe de obsesiile morbide ale lui Poe, sîntem amîndoi partenerii într-o stare mulțumitor de bună, dar cadența unor asocieri lirice uite că răsare cine știe cum! Cel mai mare mister este mintea omenească, nu e niciun dubiu!… 👍🏻)

Am plecat din Diafáni spre Pigádia cu același ferryboat cu care se repatria pe Grecia continentală, pînă în mai, anul viitor, Mihailis „al nostru”. (Nu uitați: avea o nevastă americană și doi băieți de crescut. Uneori trebuie să te împarți în multe locuri în viață, așa constat…)

Pînă la Pigádia am plătit €4 „de căciulă” cu ferry-boatul Chios al principalei linii de ferry a Greciei – Blue Line – al cărei motto (neinspirat) este Navigînd împreună spre latura sustenabilă a vieții. 

Noi ajungem la Pigádia în 20 de minute. Mihailis face 20 de ore pînă la Pireu, iar biletul (fără cușetă de dormit) e vreo €67. El își va căuta o cușetă pe vas pe care nu vrea să o împartă cu altcineva și va mai da încă pe atît. Dar merită.

În burta ferryboat-ului Chios au intrat și vreo două autobuze…

Vasul e o minunăție: imens, stabil, se mișcă aproape fără zgomot, cu baruri și cu restaurant, loc de joacă pentru copii… În fine, e suficient să spun că a primit cel mai „definitiv” premiu: aprobarea Rodicăi! 😂

Pigádia a fost aleasă ca loc de popas din considerentul că, fiind cea mai mare așezare de pe insulă, avea darul să ne orienteze în legătură cu ce viață duc, la urma urmei, karpathienii ăștia ?!

A doua alegere care a urmat a fost a hotelului: dintre zecile locații posibile am ales una care s-a dovedit și plăcută și cea mai apropiată de locul de debarcare: Dolphin apartment hotel. Practic, de pe dig am urcat pe o scară și… iată-ne “chez nous”!

Cazarea din Pigádia

Dibăcia (ce-mi place cuvîntul ăsta, dibaci, care rimează cu cîrmaci, ori Cîrmaciul era numai unul și ce dibaci era! 😂😂😂) de care am dat dovadă în legătură cu rezervarea cazării are legătură cu faptul că – știind că hotelurile sînt goale la sfîrșit de sezon – am rezervat „de probă” doar o noapte, iar pentru restul de două nopți am negociat „la fața locului”. A fost mult mai bine pentru ambele părți, client și hotelier! 😂

Ce e Pigádia și ce vrea ea

Deși toată lumea îi spune Pigádia, numele oficial al orașului a fost schimbat de peste 70 de ani în Κάρπαθος – Kárpathos, iar pe hărțile oficiale, pentru a spori de-a binelea confuzia, se numește Kárpathos Town. Are doar un pic peste 3000 locuitori dar par mult mai mulți pentru că tot timpul vin „cu treburi în capitală” și locuitori din celelalte 14 sate de pe insulă. 

Vedere panoramică a orașului Kárpathos (Pigádia)

În plin sezon, cu turiști și cu familii ale localnicilor aflate în alte părți ale Greciei sau ale lumii, populația din Kárpathos atinge ușor 20000 de locuitori.

Străzile sînt așezate în straturi pornind de la linia țărmului golfului Vrontis și ceea ce observi imediat – venind din satul fantomăDiafáni – sînt mașinile!

Aglomerație de mașini, nu glumă, în Pigádia

Apoi magazinele, inclusiv cele de bijuterii, nu numai de suveniruri, magazine cu fructe și legume și supermagazine cu de toate, plăcuțele care atestă practica medicilor specialiști, numeroasele restaurante, pizzerii şi cofetării. Toate astea deci la o populație stabilă de doar 3000 de locuitori… Pe mine m-a impresionat!

…și scara asta să ducă la ușa ta…

Ce-am făcut noi în Pigádia / Kárpathos Town

Păi ce să facem? Am urmărit și noi cum se închide stagiunea de vacanță la greci! Lin, cu cîte un fel de mîncare preparat tradițional din porc, capră, pui sau, și mai bine, pește (numai de κοκορέτσι – kokoretsi nu i-am pomenit partenerei mele, e sensibilă la anumite… idei culinare 🙃), cu cîte un pahar de vin, bere sau raki…

Un pahar aburit de raki…

À propos de ultimul, în Grecia, raki, cunoscut și sub numele de tsikoudia în Creta, este o băutură tradițională din tescovină de struguri, cu un conținut de alcool de aproximativ 37-45%. Nu conține anason, spre deosebire de cel turcesc, ceea ce a înveselit-o pe Rodica, absolut ne-iubitoare de uzo și derivatele sale 😀. Servit pe post de limoncello, ca digestiv sau aperitiv, rece sau cu gheață, e pentru greci un simbol al ospitalității și companiei, mai ceva decît țuica la noi! 😉

χταπόδι – htapódi – caracatița

În restaurantul în care am mîncat în prima seară evenimentul nu a fost, totuși, caracatița (χταπόδι – htapódi) după care jinduisem îndelung, ci zbieretele [sic!] unei tinere animatoare daneze de la Apollo, cel mai mare operator de turism  danez și scandinav (parte a grupului german DER Touristik) care oferă pachete turistice pentru Grecia. 

De ce zbiera?

Eu eram întors cu spatele la întreaga scenă dar am văzut cîteva secvențe în care numita, cu un microfon în mînă și în fața unei hărți mari a insulei, se chinuia pare-se, să-i facă pe respectivii danezi să memoreze 😳 numele localităților prin care vor fi plimbați…

No, woman no yell!…

Cum, în ultima seară din „capitală”, am ales să mîncăm tot la restaurantul cu pricina (Maxim), am dat iarăși de animatoarea daneză și de un grup de turiști cu aceeași naționalitate. Nu mai avea hartă și m-am bucurat că n-o să mai aibă de ce să mai zbiere la microfon.

Aș! A fost și mai și!!

Închipuiți-vă cum noi, cei cu travel-TB, ne holbam unul la altul nevenindu-ne să credem că danezii străbătuseră toată Europa ca să vină să… joace BINGO în Kárpathos!!! 🤦🏻

Ce să zic? Să nu supraestimăm gradul de cultură al „occidentalilor” sau să nu subestimăm gradul de îndobitocire?

Singura ispravă culturală pe care am înfăptuit-o a fost să ajungem pe jos, la… 1,2 km distanță 😅, la ruinurile Târgoviștei de la Agia Fotini (Αγία Φωτεινή), unul din foarte rarele vestigii care au rămas din Kárpathos-ul vechi. 

Agia Fotini

Agia Fotini

Am zis vechi, nu străvechi, fiindcă e vorba de ruinele unei biserici creștine datînd de prin secolele V sau VI. 

Nu e mare lucru de văzut dar trecerea de la cultul zeităților Greciei antice la noua religie (creștinismul monoteist) este figurată pînă în ziua de azi în biserica greacă prin aceleași coloane impunătoare, din marmură albă, printre care apar și sfinții creștini și, firește crucea. Această continuitate e, pentru mine, mișcătoare și exemplul care e cel mai la îndemînă este biserica greacă din București, de la începutul bd. Pache Protopopescu. E deschisă rareori dar am fost odată înăuntru cu ocazia sărbătorii pascale și am fost impresionat.

Biserica greacă din București

La întoarcere am mai zăbovit pe un un șezlong pe plaja Limniatis dar nu ne-am dezechipat pentru plajă fiindcă ne lăsasem costumele de baie la hotel (era ziua de activități culturale, repet! 😀)

Limniatis Beach

Asta nu m-a împiedicat să urmăresc fîlfîitul unui sutien, atîrnat sub o umbrelă de stuf, pe aceeași plajă…

Cine știe cîte Annabel Lee coexistă în lume în același moment?… 🤔

                            Câte oare le vor sparge

                            Vânturile, valurile?

…ascuns, cum numai marea

Meduzele cînd plimbă sub clopotele verzi…

Am avut foarte clară în minte imaginea asta cînd mă plimbam azi pe malul Mării Egee și mi-am zis (și făcut!) că le voi insera în blogul ăsta. Am fost mulțumit de idee pînă cînd, tot gîndindu-mă la Jocul secund, mi-am dat seama că vor fi mulți cei care își vor aminti – cu mult mai multă repeziciune – de rezultatul unui meci de fotbal. Le-aș fi eu superior pentru că țin minte niște versuri? 

Și sub clopotul din imagine erau meduzele!

Nu, lumea oamenilor este și trebuie să rămînă diversă. Dacă roboții – despre care se crede acum că ne vor înlocui în cele mai multe domenii – ar interveni și în uniformizarea modelelor umane… abia atunci vom pieri ca specie.

Să mă reîntorc la clopotele verzi ale Αιγαίου Χρώματα (Mării Egee).

Grecia nu înseamnă doar soare și plaje. Este și culoare. De la albul orbitor al caselor cicladice pînă la albastrul intens al mării și al cerului, fiecare insulă are propria paletă de culori – o poveste despre culoare, cultură și emoție. Kárpathos „al nostru” are o cromatică specială: verde și maro cu verde. Marea și pămîntul  stîncos din care răsar miraculos și măslini, și rodii și portocali.

De unde vine numele „Rodica”…

A doua zi după ce am ajuns la Diafáni am aranjat cu Mihailis să ne repeadă pînă la satul reprezentativ de pe insulă – Olympos. Cu mașina, firește, fiindcă satul reprezentativ e cocoțat pe stînci pe care nu te poți cățăra, iar mașina merge pe o șosea care are curbe strînse și dese pînă la intrarea în sat unde e amenajată o parcare. După asta… satul propriu-zis e constituit dintr-o uliță lungă și îngustă așezată pe o culme pietroasă. Aici se găsesc toate: și magazinele cu broderii pe care nu le cumpără nimeni, și tavernele și magazinele cu fastfood etnic grecesc (care vor avea întotdeauna deverul lor), și magazinașele cu mere, struguri și sucuri în sticle de plastic care tot curg, unul după altul, pînă înspre o zonă brusc lățită care este piața din fața bisericii.

Apoi iarăși locurile de promenadă se îngustează, urmează niște priveliști uluitoare (unde am scos  la vedere stegulețul tricolor din dotare) apoi… satul se sfîrșește oarecum brusc, în fața unor stînci ocolite probabil din timpuri imemoriale.

Prometeu și vulturul iubitor de ficat

Noi punem steagul românesc pe crîncena redută

E frumos, foarte pitoresc și foarte umblat de turiști chiar la sfîrșit de sezon. Pentru acest din urmă considerent sigur că ne-a părut bine că am ales ca bază pentru prima etapă Diafáni și nu Olympos! 

În plus cred că Rodica și-a dat seama cumva că satul e prea supralicitat ca „obiectiv” de neratat (asta am făcut și noi, nu?) cu corolarul (fals) că cei „aleși”, „campionii” acolo trebuie să se cazeze.

Zic așa: dacă ai de ales între a zări marea de pe munte și a sta la marginea ei, să-i… vezi meduzele sub clopotele verzi, alege țărmul.

Am stat vreo jumătate de oră pe terasa unei cafenele (urcai pe o scară îngustă pînă la un rooftop unde te aștepta un domn politicos, de vîrsta a treia, evident zvelt (fiindcă urcatul și coborîtul scării ăleia are și el un rol) și care vorbea o engleză perfectă. „Ați fost și dvs. plecat în America?” l-am întrebat eu care aveam deja lecția învățată. Evident, fusese. M-am sfiit să-l întreb ce făcuse acolo fiindcă limonada pe care mi-o adusese nu permitea (totuși!) un asemenea „interogatoriu” dar m-am bucurat că l-am găsit „de strajă” acolo sus, între munții din Kárpathos.

Prin comparație cu răs-bătutul Olympos, Diafáni apare la sfîrșit de sezon ca un ghost city. Străzile-s pustii, știubeiele-s pustii,

plopii-s cărămizii, vorba lui Arghezi, doar că  restul nu se mai potrivește cu imaginea de sfîrșit de lume din Duhovnicească. 

Casele sînt frumoase, toate puse la punct, e o stare de curățenie care te face să bănuiești că locul nu e chiar părăsit… 

Chiar asta era fereastra noastră

E sfîrșit de sezon, iar gazdele și cei cîțiva oaspeți care au mai rămas, se strîng în cele 4-5 taverne de la malul mării sau beau cafeaua sau rakiul la cafeneaua Chrissi Akti. 

Povești marinărești la Chrissi Akti

La cafeneaua asta am băut un fresh de portocale pe care mi l-a servit Manolis, un bătrîn lup de mare, cu o frumoasă barbă albă… Lup de mare fusese doar că… era mai tînăr decît mine cu exact o lună! (Acum, de dragul lui, să mă prefac și eu că aș fi bătrîn? 🙃🙃)

Manolis m-a recunoscut în Pigádia: Hei, Romania!

Avea și lupul ăsta de mare niște istorii pe care ni le-a spus fără grabă, cu un licăr de curiozitate în ochi, semnul indubitabil al unei experiențe de viață. Da, lucrase în marina comercială, ajunsese prin anii ‘70 și la un port din Coreea de Nord de unde transportase piatră la… Constanța și ne-a spus, și acum perplexat, că piatra aia au descărcat-o apoi au primit ordin să o ducă înapoi în Coreea de Nord… 😳😂

Omul trăise niște ani și la Paris și i-ar fi plăcut să vorbească franțuzește cu noi dar vorbea chiar bine engleză așa că am aflat că avem aceeași părere în legătură cu imigranții în Europa: nu vor putea fi opriți…

Așa departe de lume cum părea el, Diafáni s-a dovedit un punct de întîlnire al unor călători „extremi”. În special la micul dejun, fastuos, la Hotel Balaskis, am întîlnit fie o pereche mai tomnatică de italieni (doamna era stilată și drăguță, la vreo 50 de ani, iar partenerul ei, mai mare ca vîrstă, taciturn, avea părul negru strălucitor strîns într-o coadă de cal, purta ochelari negri sub umbrarul terasei, și, în general, lăsa impresia unui mafioso cu pantaloni scurți și trekkeri scumpi…) Cu doamna am discutat despre… politici europene (!), iar a doua zi a fost rîndul unui neamț, singur, vorbăreț, de loc de undeva de lîngă Frankfurt („din Germania veche”, s-a prezentat el) care locuia jumătate de an în Germania și jumătate de an în nordul Braziliei, în cel mai mic stat, Sergipe, pentru că… avea o nevastă braziliancă. Tot nu-și explica de ce berea braziliană nu o poate egala pe cea germană… 🤣

Am și eu povestea mea! Am ajuns în penultima zi la restaurantul Dolphins și am poftit la o sepie în sos de vin. Știam că sosul are obiceiul nesuferit să îți stropească îmbrăcămintea, Rodica știa și ea că, din păcate, dacă acest eveniment nefericit se produce „fac urît” [sic!] așa că mi-am luat măsuri de precauție. I-am cerut chelnerului (care era și pescar… Dolphins e un restaurant de pește 🙃) să îmi aducă un șorț de bucătărie (ποδιά – podiá, omul nu prea vorbea engleza). 

Nu avea. ☹️

A avut însă o rezolvare genială: mi-a adus și pus guler o față de masă de hîrtie care avea pe o parte un strat de plastic. GE-NI-AL!!! 😂😂😂

Sauceproof!!

Ei, m-am întins și eu la povești dar parcă așa convenisem: să spun povești! Măcar fotografiile sper să le fi ales bine! 😀

„De ce ați venit la drept?” ne-a întrebat în anul I, la primul seminar la filosofie, asistentul Culici. Și a continuat zeflemisitor „Vă place dreptatea?”

Nu mai știu ce au răspuns colegii mei din grupă dar cu toată zeflemeaua întrebarea mi s-a părut și pertinentă și pragmatică. De ce?, într-adevăr… 🤔

Nimic din viața de pînă atunci nu mă pregătise pentru un răspuns așa de… concret. La vremea aia credeam în talentul meu poetic [sic!], iar prezența mea la drept și nu la litere se datora unui raționament pe care acum l-aș putea denumi infatuare – nu doream, adică, să-mi strice „ăia” (profesorii de la litere) stilul ! (!)

În cea de-a treia seară în Diafáni, cînd să plecăm de la taverna „Rahati”, unde vorbisem toată seara cu patroana și cu un cuplu de retired din nordul Scoției de la masa vecină, ne-am pomenit apelați de la o altă masă de un domn zvelt, singuratic, cam de vîrsta noastră, care ne-a întrebat dacă a auzit bine că sîntem, într-adevăr, din România.

Marea și luna, de pe terasa tavernei Rahati

Am răspuns eu, destul de mirat, că da, de acolo venim și dacă-mi poate spune de unde mirarea asta. Și l-am întrebat și eu pe respectivul domn de unde e. Era ceh, venea de 50 (!!) de ani în Kárpathos și era pentru prima oară cînd vedea aici niște români. A continuat întrebîndu-ne, à la asistentul Culici odinioară, „de ce Kárpathos?” 

N-am avut pe loc un răspuns convingător, cel puțin așa cred, fiindcă am divagat detaliind ce alte părți din Grecia am mai văzut noi, etc. Dar nu asta fusese întrebarea!…

Acum însă mi s-a limpezit mintea și cunosc răspunsul adevărat!

Am venit în Kárpathos fiindcă sîntem călători, nu turiști.

E foarte simplu – vrem să cunoaștem și oamenii, nu numai locurile. Și în locurile mai puțin bătute șansa de a cunoaște oamenii „mai înlăuntrul” lor e mai mare. 

[Să povestesc și ce e cu numele de „Rahati” al restaurantului, cuvînt cu o conotație specială în română 💩. Am tradus din neogreacă – cu Google! – o explicație fascinantă:

În greaca modernă, „rahati” înseamnă odihnă, abținere de la muncă sau un loc confortabil. Cuvîntul provine din turcescul „rahat”, care înseamnă și confortabil sau odihnitor.]

Poveștile Greciei pe care voi încerca să le repovestesc eu „spre aducere aminte”, nu sînt neapărat ale noastre și nici Legendele Olimpului, ci ale oamenilor cu care am schimbat ceva mai mult de un salut Kaliméra sau un Γειά σου! [Iassu!]. Cam toate conversațiile încep cu o curiozitate firească: de unde sîntem? Cu alte cuvinte cum am ajuns să știm de locurile astea, ale lor?

Și ne lămurim rapid că avem tradiții comune, că ne-am bătut cu turcii (!) și noi și ei [doar că ei „au piloți militari foarte buni fiindcă sînt forțați și acum de turci să își apere teritoriul în fiecare zi” (!)], apoi conversația alunecă spre grijile cotidiene, prima fiind… imigrația!

Ei, grecii, sînt primii loviți de valurile de imigranți ilegali din toate zările, politica guvernului e prea permisivă, chiar prostească, toate astea din cauza Uniunii Europene care visează cai verzi pe pereți. (Era de așteptat să fie încă resentimentari față de politicile UE după episodul din 2012 cu datoria Greciei, dar criticile vin dintr-o zonă de bun simț, nu de iraționalitate sau furie.)

Îi potolim împărtășindu-le concluzia noastră – care,  vorba aia, „am călătorit atît de mult” 😀 – că asediul Europei este, din păcate, inevitabil… 🙄

Mihailis Balaskas, patronul hotelului Balaskas din Diafáni împreună cu tatăl său, Vassilis, s-a născut la New York! Ne împărtășește informația asta în timp ce ne transportă de la aeroport (în sudul insulei) înspre nordul extrem – Olympos și Diafáni. Se așteaptă probabil să explodăm de uimire doar că ne mirăm… moderat: citisem de acasă că populația din Diafáni, Olympos și, în general, din întreaga insulă Kárpathos, emigrase en masse în America prin anii ‘70… Tatăl lui, Vassilis, ajunsese să lucreze chiar pentru „un gangster adevărat” din NYC, nu ca pistolar, firește, ci colector de taxe. Mihailis a făcut (nu știm cînd și unde) și o facultate cu profil de management al afacerilor. S-a reîntors cu familia pe la 3-4 ani în Grecia (cînd se terminase „regimul coloneilor” mă gîndesc), apoi a plecat din nou în America, a lucrat ca șofer de taxi și a învățat multe și din meseria asta, apoi s-a întors definitiv, cu părinți cu tot, în insula strămoșească, și-a luat drept soție o „americancă” (tot grecoaică, firește), și încet, încet, au pus bazele afacerii turistice din Kárpathos: hotelul, barca de plimbat turiștii în jurul insulei… 

Mihailis

Așa cum mă așteptam, odată cu membrii familiei sale s-au întors din America și alți membri ai „clanului” Balaskos: chiar proprietara tavernei Rahati e neam cu ei… 😀

Pînă aici parcă seamănă cu multe alte povești de bejenie al românilor în occident. (Grecii putînd să circule liber dintotdeauna au profitat de emigrarea în America. Apoi avantajele Uniunii Europene i-au readus la matcă.)

Povestea merge însă mai departe. La Diafáni au rămas să vadă tot timpul anului de hotel(uri) și barcă doar „ăi bătrîni”. El, Mihailis, împreună cu nevasta „din America” și cu cei doi fii ai lor (de 17 și 13 ani), vine aici doar în timpul sezonului turistic. Familia locuiește la Atena. „Știi, zice, în primul rînd pentru școala băieților. Aici calitatea învățămîntului nu le-ar permite să aspire la prea multe.”

Eu zic că am atins un (prea) comun filon de conversație… Voi mai reveni asupra unora din detalii (imigrație, justiție) mai tîrziu. Deocamdată, la încheierea acestei postări, să spun că, după ce am urcat alaltăieri cu mașina hotelului la Olympos și ne-am întors cu o ocazie (un cuplu de italieni cuminți), azi plecăm împreună cu Mihailis, spre sud, la Pigadia, „capitala” insulei, cu singurul ferry disponibil duminica. Noi vom coborî la Pigadia, iar Mihailis își va continua drumul spre Pireu și de acolo la Atena, la familie. Sezonul s-a terminat!

Ei da, în cea de-a patra zi „plină“ pe solul portughez ne-am bucurat amîndoi să plecăm din Porto! Fie și doar pentru o zi. Nu e deloc complicat, chiar dacă nu închiriezi o mașină, să te deplasezi prin partea locului. O puteam face fie cu trenul (așa cum am făcut în 2012), fie cu autobuzele Flixbus (care, din fericire, aud că vor opera anul ăsta și în România). Am ales Flixbus fiindcă plecările spre și de la Guimarães și Braga, destinațiile noastre, erau mult mai convenabile ca timp, preț și comoditate cu autobuzul. Aveam, între timp, și experiența braziliană din 2024 cu varianta locală de Flixbus – parcursesem distanța dintre Rio și São Paulo în condiții absolut minunate!

Din fericire terminalul autogării din Porto e undeva în subteran, deci e acoperit și mai e și foarte civilizat (bufete, grupuri sanitare), principala atracție constituind-o faptul că plecările și sosirile autocarelor se fac la umbră! Am făcut cam o oră pînă la Guimarães unde atracția principală o constituie (totuși!) Castelo de Guimarães. De ce „totuși“? Guimarães orașul a fost proclamat și el, la 5 ani după Sibiu, Capitală Europeană a Culturii și nici n-am intrat în 2026 că i s-a și atribuit distincția de Capitală Verde a Europei pe… 2026!

Pe mine unul m-a înveselit să aflu că Guimarães a intrat în atenția aceluiași împărat fondator al Daciei Felix, Traian pre numele său mic [sic!] (pentru numele întreg cercetați aici 😊) și o idee foarte bună ar fi să înfrățim dacă nu Guimarães, măcar Caldas das Taipas din apropiere cu Băile Herculane! Romanii apreciau întotdeauna proprietățile izvoarelor termale și nu știu cum se face că redescoperim mereu că… nu erau proști deloc! 😊

Am pornit în pas avîntat de la autogara Guimarães către obiectivul principal, Castelo de Guimarães. Nu aveam cum să ne rătăcim fiindcă indicația primită era… direto em frente (tot înainte)! Pe jos am făcut cam 45 de minute pe un bulevard larg care la un moment dat cotea la dreapta de unde începea o pantă și mai accentuată. Strada devenise mai interesantă adică se transformase într-o zonă cu vile reușite arhitectural, sediul multor firme cuviincioase (!) de avocați (!!) Castelul începea să se vadă în zare…

Ei, Castelo… Castelul îți apărea ca baban [sic!] de la bun început: ziduri groase, șanțuri late, mă rog, tehnică de secol X-XI… [Ce făceau strămoșii noștri daci pe vremea aia? Nu cunosc decît ce am văzut în 2001 la Mănăstirea Ortodoxă de la Izvorul Mureșului: o pictură murală, voit stîngace, pe care o jumătate de voievod Mihai Viteazu era călare pe jumătate de iepure șchiop cal (fără mînere), iar în fața lui o serie de (con)cetățeni rosteau cuvintele Bine ai venit, Măria Ta! Sîntem aici de 2000 de ani!…]

Ghidurile de pe Internet te sfătuiesc pretutindeni să-ți cumperi bilet în avans ca să eviți cozile, bla-bla. Atmosfera pașnică a orașului m-a făcut să cred însă că n-o fi aglomerația chiar așa de mare și am avut dreptate. Erau vreo zece persoane în fața noastre, piece of cake pentru urmașii dacilor liberi care sîntem! Aveai însă și o problemă de alegere: să vizitezi doar Castelo de Guimarães, doar Palatul ducilor de Braganza (Paço dos Duques de Bragança) sau… pe amîndouă? Ne-am hotărît să le vizităm pe amîndouă fiindcă, mă interesasem, tot turul nu dura mai mult de o oră și jumătate, iar de la Guimarães plecam imediat la Braga.

Am început vizita cu Palatul ducilor de Braganza („z“-ul trebuie pronunțat pur și simplu „s“). A fost plăcut, chiar amuzant pe alocuri. În primul rînd ce e cu extravaganța cu ducii de Braganza? 😊

Să fii „duce de Bragança“ reprezintă apogeul în rîndul nobilimii portugheze. În 1640 Portugalia era în pragul rebeliunii împotriva dominației habsburgice spaniole și trebuia găsit un nou rege portughez. A fost ales Ioan (João, mă rog), al VIII-lea Duce de Braganza, care era îndreptățit la tronul Portugaliei atît prin bunică, Caterina de Guimarães, o nepoată în linie directă a regelui Manuel I, cît și printr-un stră-străbunic, al IV-lea duce de Braganza, nepot al regelui Manuel I. João era un om modest, fără ambiții deosebite la coroană. Era însă căsătorit cu frumoasa asta de mai jos…

Se spune că soția sa, Luísa de Gusmão, l-a îndemnat să accepte oferta spunînd: „Aș prefera să fiu regină pentru o zi decît ducesă pentru o viață“. Și ce era să facă bietul om? A acceptat…

Dincolo de legendele țesute invariabil în jurul femeilor cu rang nobiliar care ies cît de cît în evidență, ceea ce începi să realizezi vizitînd palatul ducal este imensa sferă de influență a portughezilor în evul mediu… Păi nu delimitase papa însuși aceste sfere de influență? (Voi spaniolii, aveți dreptul să cuceriți de aici pînă aici, voi portughezii de acolo pînă acolo…) Împăratul Pedro I și-a păstrat titlul de duce de Braganza și după ce a abdicat de la tronul Braziliei în secolul XIX. Spre deosebire de alte republici europene (Grecia) care încearcă să împiedice prezența fostelor case regale pe teritoriile lor, Portugalia republicană și pretendenții la tron ​​s-au împăcat de mult timp, fapt demonstrat de faptul că printre invitații la nunta din 1995 a lui Duarte Pio, ultimul duce de Braganza s-au numărat președintele cît și prim-ministrul Republicii Portugheze…

Informația pe care am găsit-o uimitoare (și pe care, deși era expusă la loc de cinste în palatul ducal, mi-a semnalat-o iscoditoarea mea parteneră de team-building), era că lingurița de ceai ar fi fost inventată de prințesa Caterina de Braganza (fiica regelui João IV care, în 1662, a devenit regină a Angliei, prin căsătoria cu regele Charles al II-lea). Chiar „inventată“ de Caterina nu a fost the teaspoon; impusă însă da, odată cu consumul de ceai, evident. Și o iau și eu pe urmele lui Creangă: „Nu știu alții cum sînt…“ dar chiar a meritat să urc dealul din Guimarães ca să aflu detaliul ăsta! Pentru că mult dincolo de ceea ce ne închipuim de obicei, lumea întreagă este legată prin firele nevăzute ale acestor detalii. Și le spun „detalii“ fiindcă e limpede că nu sînt coincidențe.

Prin ordinea cu care am început vizita în complexul de clădiri-muzeu, am inversat ordinea cronologică a istoriei portughezilor: „ducii de Braganza și extravaganța“ au apărut doar pentru că, prin secolul XI, cînd Portugalia a devenit independentă de Regatul León, Castelo de Guimarães a devenit reședința regală oficială (din 1139), respectiv reședința conților de… Portucale (chiar așa 😊) Păi atunci ne mai miră de ce AQUI NASCEU PORTUGAL („aici s-a născut Portugalia“), cum scria pe zidul castelului? Bref, independența orașului Portucale a dus la formarea nucleului a ceea ce avea să devină Portugalia…

Ne-am suit pe metereze, am făcut cîteva fotografii și ne-am bucurat sincer că am ajuns în… Alba Iulia portugheză!! 😊

Am coborît apoi direct spre Flixbus, am mai fi rămas prin partea locului, orășelul e simpatic, dar doream să revedem Braga. Post-factum constat că n-a fost o idee strălucită: Braga ne plăcuse mult în 2012 – vizitasem atunci un muzeu (Casa dos Biscainhos) care ne-a luminat cu privire la traiul unei familii nobile portugheze. (Numele cam curios, dos Biscainhos, are de a face cu meșterii care au ridicat respectiva reședință seniorală și care erau niște basci din… Biscaya franco-spaniolă de azi.)

O reședință splendidă, cu o grădină-labirint aidoma, pe care nu avea însă rost să o revizităm. Eram în căutarea unei biserici baroce (Igreja da Misericórdia de Braga) care ne impresionase foarte mult atunci: plină pe dinăuntru de minunate stucaturi de lemn.

Ei bine… n-am găsit-o… la momentul oportun! Am confundat-o cu catedrala Santa Maria de Braga, m-am enervat și… orașul nu mi s-a mai părut elegant. ☹ (Este totuși…)

Am mîncat (foarte bine) în Braga, și ceea ce se poate povesti – dar nu cred că se poate recrea în laboratoarele culinare de pe malurile Dîmboviței – îl constituie caperele prăjite (!) și sosul minunat care acompania orezul…

…am mai intrat în niște magazine șic, da, foarte plăcut… Ca să constat, comparînd arhiva foto din 2012 cu cea de acum, că fix în fața Igreja da Misericórdia de Braga băusem atunci o cafea avînd pe cap o pălărie de hîrtie (pe care mi-o luasem cu un an înainte în… Macao adică, dacă vreți, tot în Portugalia)!

Și totuși, resorturi obscure ale memoriei m-au făcut să fotografiez „din senin”, pe 11 iunie 2025, și scările bisericii unde sorbisem cafeaua pe 17 mai 2012… Fusesem atît de aproape!

Cam asta a fost escapada în afara Porto. Lucrurile noi pe care le faci sau le afli te țin în mișcare.

Ubi Tu Gaius, Ego Gaia

Scriam în postarea anterioară că revizitarea orașului Porto în 2025 „m-a dezamăgit destul de mult“. Și dădeam vina în principal pe furnicarul de turiști. Revin un pic asupra afirmației: mai e un factor care are influență: sastiseala. („Dex“-ul ne indică două sensuri pentru verbul a sastisi: primul ar fi emoționa, fîstîci, intimida, tulbura, zăpăci, chiar deranja, al doilea a (se) plictisi, sătura. Mărturisesc că nu l-am folosit vreodată cu primul sens. Dar de unde să vină plictiseala, saturația? Am văzut, probabil, mai multe așezări de tipul ăsta răsfirate prin lume și nu mai am senzația de interes pe care ți-o dă noutatea. Aș mai spune însă și altceva – și joie de vivre trece, din păcate, în pas cu timpul…)

În dimineața celei de-a doua zile întregi în Porto (Rodica nu numără ziua de sosire și ziua de plecare în vreun loc, pe care le trece la „pregătiri de călătorie“) ne-am îndreptat pașii spre zona numită Ribeira, respectiv malul drept al rîului Douro, cel dinspre Porto, și pe care o mai țineam minte de la prima vizită.

Cea mai roșcată trecătoare din mulțime, aceea e partenera mea

Am ajuns pe caniculă la Ponte Luiz I pe care l-am trecut cu pasul, am făcut fotografii de pe pod cu mărețul rîu al podgorenilor, Douro, firește și am ajuns pe malul stîng. Formal am pus piciorul într-un oraș nou, Vila Nova de Gaia. (De la GAIA vine și numele acestei secțiuni. În dreptul roman formula sacrosanctă a căsătoriei, echivalentul răspunsurilor „Da“ de azi la ceremonia căsătoriei civile, era… UBI TU GAIUS, EGO GAIA – unde vei fi tu, Gaius, acolo voi fi și eu, Gaia. Firește că și mirele îi răspundea: UBI TU GAIA, EGO GAIUS… Bref, Till death do us part din lumea anglo-saxonă.)

Nu era normal să ne urmăm unul pe altul pe Podul Luiz I? Gaius și Gaia, ajung în (Vila Nova de) Gaia!!  …Doamne, ce cald era! Mie unuia îmi venea să mă sui în prima ramă de metrou și să mă întorc la stația „mea“, TRINDADE, să stau frumușel la umbră la etajul 6 de pe Camões 63! „Gaiei“, nu. 🤦🏻‍♂️ Așa că am făcut pe loc un compromis, specialitatea casei în travel team-building: ne mai tîram de-a lungul Douro în Vila Nova de Gaia pînă cînd, răpuși, urma să ne așezăm undeva la umbră să luăm niște refrigerantes (varianta portugheză pentru „răcoritoare“).

A fost ca în basme cînd eroul mai căpăta o gură de apă vie! Apoi… n-am mai luat-o pe pod, ci am urcat pe un pinten stîncos (poate că nu era așa, dar asta am simțit!) unde era stația de metrou. O doamnă micuță din America de Sud (probabil Perú) mă îndemna să nu cedez urcușului (!) doar ca să constat că, în stație, era mult mai leșinată decît mine 😊 (Poate e și asta o tehnică, să te dai mare față de alții…) În fine, am ajuns la umbra visată

…apoi, pe seară, ne-am încumetat (prima și ultima data!) să alegem să mîncăm pe Ribeira, doar că am luat-o la dreapta și ne-am oprit la întîmplare la un local „cu priveliște“ – Café do Cais.

…iată-mă în 2012 la o masa de pește tot pe Ribeira

și în 2025 la Café do Cais (înainte de a-l fi citit pe N.N.Taleb care, bineînțeles, avea dreptate, nu trebuie să mănînci la restaurante „cu priveliște“, nu sînt cele mai bune, dar n-am rezistat…)

A fost și comédia cu cîrnatul în flăcări – partenera de t-b nici nu s-a prefăcut: nu agreează joaca în jurul sau cu focul…

În fine, am mai făcut fotografii cu malul pe care se întinde Vila Nova de Gaia, aflat la ora la care am terminat masa sub primele raze ale lunii…

Mercado do Bolhão

În cea de-a treia zi m-am răzvrătit că nu avem ceai în casă și am coborît la parter, la cafeteria Pão Fôfo (nu sună bine?) unde… ei bine, mi-am luat așa numitul

„meniu 9“  de €9.90 (1/2 de leite, sumo laranja, torrada c/compota, croissant – observ și eu că lîngă lapte cafeaua este subînțeleasă, iar la traducerea în engleză de la torrada c/compota = toast with jam, am citit, distrat, toast with ham… Așa a apărut dezastrul de mai sus! Pîinea prăjită era prea pufoasă și prea… multă, croissantul era prea… portughez și nu mi-a plăcut, iar ceaiul după care plecasem ???  Ei, măcar cafeaua cu lapte era excelentă!!)

Și-am pornit-o la un moment dat (momentul ăsta „dat“ e întotdeauna prea tîrziu pentru gustul meu care sînt un tip matinal – una din diferențele structurale, imposibil de conciliat dintre noi) spre Mercado do Bolhão, un fel de Halele Obor noi, dacă-mi permiteți patriotismul local bucureștean,

cu diferența că aici aveau și… un pian pentru public!! Scria chiar așa: Há Piano no Mercado – Este piano é para ti. Senta-te, sozinho ou acompanhado, e toca. Deixa-nos ouvir a tua música. (Există un pian al pieței – Acest pian este pentru tine. Așează-te, singur sau cu altcineva, și cîntă. Lasă-ne să auzim muzica ta.)

Ei și era un tînăr care cînta… Sarà perché ti amo al… strămoșilor noștri Ricchi e Poveri… 😊

În ziua în care am ajuns noi, 10 iunie, piața nu era deschisă. De fapt, așa cum am aflat întîmplător, portughezii de pretutindeni sărbătoresc atunci ziua Portugaliei – Dia de Portugal. (Numele oficial e un pic mai lung – Dia de Portugal, de Camões e das Comunidades Portuguesas – Ziua Portugaliei, a lui Camões și a comunităților portugheze) Și cum au ales această zi (care nu trebuie confundată cu ziua națională – 29 mai, Revoluția Garoafelor Roșii) ?

Luis de Camões, autorul Luisiadelor (un poem lung cît o carte, pe care cred că generațiile noi de portughezi, în ciuda reverențelor aduse unui Homer al Portugaliei, nu l-au citit în întregime așa cum cred că nici Țiganiada nu a fost citită cap-coadă vreodată!) nu se știe cînd s-a născut dar se știe exact că a murit pe 10 iunie (1580). Mystery solved.

Camões a fost și un aventurier: și-a pierdut un ochi luptînd în Ceuta, a supraviețuit unui naufragiu în Vietnamul de astăzi și, conform folclorului, și-a salvat capodopera înotînd cu un braț, în timp ce ținea poemul în afara apei cu celălalt!

Ziua Portugaliei este sărbătorită de ambasadele Portugaliei de pretutindeni, de multe ori cu sprijinul Institutului Camões. Se organizează expoziții, concerte și festivități. De fapt, pentru a reaminti că această zi este o celebrare a comunităților portugheze din întreaga lume, în 2016 festivitățile oficiale au fost împărțite pentru prima dată între Lisabona și Paris.

Am intrat un pic în biserica numită Capela das Almas de Santa Catarina (Biserica sufletelor Sfintei Caterina) dar era plin, era în desfășurare un serviciu religios așa că am mers mai departe, pe piciorușele noastre pînă la (auto)gara Campanha de unde a doua zi plecam și mai în nord…

Nu era un drum frecventat de turiști și se vedea, nu că ar fi fost părăginit dar nici aer de prosperitate nu radia. Ne plăcea însă realitatea nefardată, înveți mai mult așa despre locurile unde te afli.

Vremea era mai bună cu noi, se mai răcorise, ba chiar pe la ora atipică (4-5 PM) la care am îndrăznit să încercăm să mîncăm începuse și o ploicică. A fost scurtă însă și ne-am desfătat cu ce gătise bucătarul de la Concept 31 : frango (pui) pentru doamna și doradă (bună dar porția era mică…) pentru mine. Am mai băut un espresso ristretto (pur și simplu café în portugheză) și am împărțit o porție (generoasă de data asta…) de cheesecake bun. „Surpriza emisiunii“ la Concept 31 a fost însă carafa de sangría… Asta e de povestit însă prin viu grai!

La Cărtureștiul lor

Într-o sfîntă joi la vale… ziua dinaintea plecării, ne-am încumetat să ajungem și noi la Livraria Lello (care se auto-complimentau cu titlul de cea mai frumoasă librărie din lume!) Mai încercasem odată, era coadă, n-am mai stat. Pe 12 iunie însă era o acțiune de tipul It’s now or never! – a doua zi plecam…

E de explicat aici de ce Livraria Lello e promovată intens în 2025 ca obiectiv cultural de prima mînă. În 2012 nu țin minte să fi fost. S-a răspîndit într-atît cultura cititului de carte prin partea locului? Ei nu, „să n-o luăm mecanic“… S-a întîmplat altceva: s-a rafinat marketingul! Gîndiți-vă că pe o vreme incertă (mai și ploua din cînd în cînd) erau trei cozi paralele, fiecare de cîte 30-40 de persoane, în spatele unor tăblițe care arătau ora de intrare în librărie (și implicit timpul de așteptare). Exista așadar cererea dar oferta era… rarefiată! Contra sumei de €10 puteai cumpăra (exclusiv on line) un așa numit Silver Entry Ticket. Dar, cum scriam, stăteai la coadă. Pentru oamenii ocupați dar și „înzestrați“ (cu un buget mai permisiv, vreau să zic) exista și un Golden Entry Ticket. Nu stăteai la coadă dar plăteai €16.

Revin asupra experienței din spațiul librăriei după ce arăt și unde ne-am pierdut vremea pînă la intrarea în Livraria Lello: într-o altă… livraria 😊 – Livraria da baixa. Traducerea corectă ar fi „Librăria din centrul orașului“ însă traducerea absolut corectă în spirit ar fi „Librăria din Fundul Curții“ !

Noi aici am băut un ceai (eu în sfîrșit!) avînd în spate acele… tipărituri minunate!

Ce era deci în Livraria Lello? Păi era în primul rînd înghesuială, în al doilea rînd reușeai să vezi pe laturile librăriei multe exemplare ale Lusiadelor lui Camões în diferite traduceri (prima pe care am răsfoit-o era în arabă…), în al treilea rînd vedeai o scară frumoasă care urca spre etaj desfăcîndu-se stînga-dreapta pe la mijlocul ei, iar deasupra era un tavan luminos, ornat, colorat…

Ca să fiu obiectiv există un lucru care trebuie lăudat și ține tot de marketing: costul intrării ți se deducea din costul unei eventuale cărți pe care ai fi cumpărat-o. (Două precizări: 1. Nu exista vreun volum sub €15   2. Trist, dar am observat destule persoane care ieșeau fără să fi cumpărat vreo carte…) Exemplarele cărților din Livraria Lello (istoria ei, poate fi urmărită aici) au un format special, în general unul de buzunar, o hîrtie superbă și iată ce ne-am cumpărat fiecare

DAR… este Livraria Lello cea mai frumoasă librărie din lume? Și răspunsul corect este NU! Acum las la o parte patriotismul local (deși Cărtureștiul Carusel de pe Lipscani mi se pare nu numai spectaculos, ci chiar minunat!) și mă gîndesc automat la librăria El Ateneo Grand Splendid din Buenos Aires…

…pe care am vizitat-o fix pe 20 februarie 2019…

Ei, hai să fim mai temperați, zic. Însă nimic nu mă împiedică să laud felul în care își conduce operațiunea de marketing Livraria Lello! [Și mijește așa, un gînd: în Bucureștiul nostru de se face oare destul pentru promovarea Cărtureștiului? Țin minte o oprire undeva, între San Francisco și Los Angeles, pe Highway 1 (Monterey?) din toamna lui 1992, la un gen de cafeteria amenajată într-un magazine de cărți sau unde, în orice caz, puteai să bei o cafea și să răsfoiești o carte. Eram fermecat! Peste numai 11 ani avea să se se deschidă și să se extindă conceptul de la Cărturești Verona! America a rămas mult în urmă… De ce? Asta e o altă discuție. Poate o voi deschide cîteva luni mai încolo…]

În fine și în final, vocea anonimului de la seral, cum spunea memorabilul meu profesor de latină din liceu, am ales și ultima destinație culinară din periplul portughez: Bulha, pe rua Sá de Bandeira. Am vrut tipic portughez și a fost cu adevărat tipic portughez! Mîncare excelentă și… FUN!

Rodica observase că pereții, mesele, scaunele de la Bulha erau pline de „însemnările“ celor care trecuseră pe acolo. Mă rog, asta nu era greu de observat. A observat însă și că erai îndemnat de cei de la restaurant să te „imortalizezi“ și că ți se puneau la îndemînă uneltele de scris! Recunosc, nu mă trăgea inima să scriu ceva de genul Ion și Maricica au fost aici… (Evident, majoritatea scrijeliturilor conțineau ceva de acest gen.) De asta nici nu am vrut să mă manifest. Este însă meritul ei integral că a intrat în joc, a cerut și – cu mare satisfacție – i s-au înmînat și markerele respective și a găsit miraculos și spațiul liber și mare unde a scris ce vedeți mai jos…

AMORE, MORE, ORE, RE PROBANTUR AMICITIAE (după care a scris și Ionul și Maricica respectivă)

Pe drumul spre casă ne-am oprit la un magazin „secret“…

(aflați că am consiliat-o pe doamna din imagine cu privire la ce pantofi să-și cumpere! Ea proba pereche după pereche, eu stăteam alături pe un fotoliu – clasic pentru soțul care așteaptă în magazin – și, la un moment dat, i-am spus instinctiv aceștia vi se potrivesc! Nu-mi ceruse nimeni părerea, nici măcar din priviri, mi s-a părut că mă purtasem grosolan. Doamna mi-a mulțumit și a zîmbit ușor. A mai stat de vorbă cu vînzătoarea și… și-a ales acea pereche de pantofi! Ce pot să spun? E o situație psihanalizabilă din ambele părți! 😊 )

De-aici vine și numele (abrevierea IATA, mă rog) OPO, de la cuvîntul articulat în portugheză: O Porto. Portul. Evident, pentru că toți știm că de la Rîm ne tragem și Porto provine din Portus… Și, într-adevăr, mai portus decît ăsta e greu să găsești în toată lumea! Fiindcă pîlnia lungă a rîului Douro, care intră adînc în partea continentală a țării, se termină cu estuarul spectaculos dinspre Atlantic. Frumos, frumos, de-aia am și revenit aici după 13 ani știind că – offf! – nimerim în plin sezon…

În 2012 fusesem și la Lisabona și în sud, Algarve. Dar Região Norte a Portugaliei (cu Porto, Vila Nova de Gaia și Braga) ne cucerise. Și am propus, iar partenera de team-building a acceptat cu plăcere, să ne reîntoarcem în Região Norte cu amendamentul că, de data asta, să facem o excursie de o zi nu numai la Braga dar și la Guimarães.

Și iată-ne coborînd pe R. dos Heróis e dos Mártires de Angola cu care se continuă Rua de Camões „a noastră“ pe lingă primăria orașului…

…în căutarea unui loc de café da manhã (mic dejun). Aveam unul recomandat. Ăsta de jos

Do Norte Café by Hungry Biker, pe Rua do Almada 57,

însă la ora la care am ajuns acolo (cam înspre 11 AM) reclama își făcuse datoria, hoardele (tinere) erau la post, am clătinat din cap și am făcut calea întoarsă spre Cofeitaria Ateneia, un local retro de tipul unor „saloane de ceai unde se adunau doamnele din înalta societate, oferind un stil și o atmosferă pe măsură“. Dar pentru că nu eram doamnă (!!!) și nici din „înalta societate“ nu am comandat ceai (desi, reamintesc, eram răcit), ci un cappuccino așa, ca să fac o comparație cu Bordeaux. Au fost onorabili, atmosfera era plăcută, spațiul era, oarecum rarefiat (în orice caz în comparație cu Do Norte Café!) dar punctul lor forte era (ca în toată Portugalia) Francesinha! S-a întîmplat ca în prima zi de ședere a noastră în Porto să fie foarte cald, altminteri m-aș fi încumetat și eu să merg pe urmele lui Anthony Bourdain la Café O Alfonso pentru același preparate, dar și sandvișul (că asta este, pînă la urmă, un sandviș cu de toate) de la Ateneia a fost spectaculos…

Eei și ne-am întors teleap-teleap spre Rua de Camões de unde plecasem doar că de data asta urcam și se făcuse și mai cald,

am trecut din nou pe lîngă primărie

dar nu ne-am dus direct acasă ci foarte aproape, la magazinul Auchan, de unde am luat de-ale gurii ca să populăm frigiderul

(de sus în jos – o pungă cu Pasteis de Nata, brînză tartinabilă, 6 sticluțe de apă minerală Pedras, alte 6 tot Pedras dar cu un gust fin de mandarine, excepționale!, șuncă și salsichas, roșii, ardei gras și cireșe portugheze. Mărul făcuse călătoria împreună cu noi din Berg, Germania, iar ciocolata din Bordeaux. Pe ușă sînt gemul de portocale, untul, altă sticlă de apă minerală, două cutii cu suc de mango și portocale și o veche cunoștință din țară – un Mateus rosé.)

Vasăzică ne pregătisem fortăreața! 😊 Am mai stat pe terasa noastră la umbră,

am mai recuperat din somnul restant după-amiaza, apoi pe seară, am ieșit pe stradă (nu în centru, că în centru eram!) să revedem orașul. Cred că e momentul să o spun: nu din cauza faptului că eram răcit, că entorsa de la gleznă încă mă mai chinuia, dar revederea unui oraș minunat care, sigur, și în 2012 era plin de turiști dar nu în halul ăsta!, m-a dezamăgit destul de mult. Cine e de învinovățit? Vara e anotimpul vacanțelor, copiii părăsesc școala și pleacă împreună cu părinții. Că trupurile lor, înșirate de-a lungul străzilor, acoperă detalii ale clădirilor, că abundența cererii saltă prețurile sau ascunde locurile cu adevărat remarcabile, asta e inevitabil. (N.N.Taleb, autorul Lebedei negre, scria de curînd pe Twitter – Dacă vrei să mănânci mâncare adevărată, evită 1) restaurantele cu o stea Michelin sau care încearcă să obțină o stea Michelin, 2) restaurantele cu un bucătar „celebru“, 3) restaurantele cu priveliște.) Nu evitasem nici noi sezonul dar asta pentru că legasem un eveniment cu dată fixă (botezul de pe 1 iunie) cu alte etape de călătorie – ca să fiu corect și să nu pară că doar ne plîngem.

Prima opțiune pentru masa de seară (Monteen) s-a dovedit fără noroc: era plin, iar următoarea posibilitate de rezervare era… miercuri. Am înghițit în sec și ne-am continuat preumblarea (nu eram flămînzi, doar doritori să ne așezăm undeva în orașul care tot urca și cobora) și pînă la urmă ne-am oprit la Bodale’s Gastrobar, necunoscut dar… plin și el unde (fără mirare) am mîncat bine și… am băut sangría comme il faut.

Sigur, mai eram răcit (și, inerent, partizanul lui… mucușor 😊), dar viața redevenea din nou roz și asta e ceea ce contează!

Am găsit cu ușurință (adică fără Google Maps) drumul spre casă și am urcat la etajul 6 ca să ne pregătim pentru știrile din România și din lume (pe YouTube) și pentru… noapte (care pînă la urmă sosise și pe meridianul GMT 0 al Portugaliei!)

Mărturisesc că am o nemulțumire în ce privește timpul alocat cititului. Cititului de cărți, vreau să zic. Trăgînd concluzii (juste pînă la urmă!) în privința pericolului numit generic Internet, partenera de t-b și-a impus să citească volume cu pagini de hîrtie în defavoarea lecturii de orice fel de pe Internet. Așa se face că, de exemplu, cartea importantă pe care semnalat-o aici (Istoria viitorului de Peter Turchin) ea a citit-o mai întîi, după cum chiar în timpul acestei călătorii, terminîndu-și carticica cu care plecase de la București s-a apucat să citească volumul lui Stanley Tucci – „What I Ate In One Year – and related thoughts“ pe care îl pusesem în bagaj pentru mine…

Avantaj Ea? Cred că da. Dacă am reuși să ne păstrăm și o existență care să nu ne poarte prin tranșeele calculelor optime (???) ale TVA, ale războaielor lumii care amenință biata noastră patrie mai mult decît prostia însumată a locuitorilor ei, în fine dacă am putea să scăpăm de morbul Everything Everywhere All at Once „așa cum era odată“, ce bine ar fi…

Dar nici măcar ea nu reușește pe deplin.

Ziua plecării din Bordeaux a decurs inițial mult mai bine decît ne-am închipuit fiindcă la ora (10) la care ar fi trebuit să eliberăm „studioul” cineva a bătut ușor în ușă. Am răspuns imediat – oricum aveam bagajele făcute și eram gata de plecare. Era femeia de serviciu, o doamnă care s-a dovedit foarte cumsecade și care ne-a rezolvat spinoasa problemă a depozitării bagajelor pînă la ora plecării. „Uite acolo, un pic mai sus, unde se opresc scările. Nu urcă nimeni acolo.” Aveam doar cuvîntul ei dar încrederea se transmite și prin contact vizual… (Ce contrast cu Laëtitia „de la Agenție” care ne sugerase un birou de depozitare a bagajelor de pe o stradă alăturată doar că… biroul – am verificat, am întrebat – exista doar în imaginația ei! O adevărată catastrofă Laëtitia asta!)

Am coborît alene (nici nu se putea altfel!) treptele imobilului din Cours de Tournon avînd în minte ca obiectiv principal să ne bucurăm de vremea frumoasă de afară, să mai vedem orașul „la pas” și – normal – să luăm un ultim petit déjeuner français… 

Primul lucru pe care l-am făcut însă a fost să cumpărăm niște timbre de la Banque Postale care era aproape de noi, pe Allées de Tourny. După 5 minute de mers am ajuns la perfecta cafenea în stil spaniol Pata Negra, Bellota & Cie de lîngă o galerie comercială botezată Galerie des Grandes Hommes. De ce era perfectă? Fiindcă avea tapas cu produse basce și spaniole „de la mama lor”: ce credeți că este Pata Negra altceva decît o varietate de porc iberic?

Și pîinea delicioasă, și cafeaua superlativă… Da, la d’astea se pricep, chapeau!

Ne-am lăsat duși apoi de inspirație spre Place Pey Berland unde se află o catedrală maiestuoasă a Bordeaux-ului – St André. Am aflat că e construită în secolul XI, am privit-o pe dinafară dar…

…nu și pe dinăuntru – se închisese pentru siestă! Bag seama că francezii ăștia, clerici sau profani, au bine întipărit în ADN să mănînce bine, puțin și niciodată după-amiaza!

Ne-am întors încet spre casă să ne luăm bagajele, nu aveam vreo grabă și m-am oprit în scuarul de lîngă Banca Poștei să scriu cele două vederi dacă tot cumpărasem timbre.

Și-am plecat cu tramvaiul spre aeroport, am ajuns cu bine, nu era deloc aglomerat și ne-am îndreptat spre zona de control de securitate. Și aici…

…da, aici, la plecare, s-a născut titlul amar al acestei postări: Franța e frumoasă, francezii sînt mizerabili 😡

Am făcut greșeala să nu fim atenți ce tip de bagaj ne-am cumpărat. Pentru zborul cu Iberia spre Madrid (Bordeaux-Porto l-am făcut cu escală la Madrid) aveam, din nefericire, doar bagaj de cabină. Asta înseamnă, între altele, că, dacă n-au ce face (și nu prea aveau ce face în după-amiaza aia de sîmbătă) „securiștii de bagaje“ își bagă nasul cu gravitate în bagajele tale decretînd „asta da, asta nu“…

E adevărat, regulile cu ce poți și ce nu poți să duci în bagajul de mînă s-au mai schimbat. La Amsterdam în drum spre Bordeaux, am trecut însă bine mersi cu bagajele noastre prin furcile caudine. La Bordeaux… li s-a pus pata (negra, cred)!

Tipa tînără, super rimelată, planturoasă și… de serviciu pe banda noastră, a început să ne scoată din bagaje felurite lucruri. Pe unele le-a pus deoparte în semn de ASTA NU!

Ce m-a enervat a fost însă felul în care s-a „dezangajat“ la sfîrșit, dovedind a mia oară că țopîrlănia nu se oprește la hotarele Daciei Felix, ci hălăduiește și prin Brazilia, SUA și, cum se va vedea, și în Franța…

Am trimis pe adresa Brigăzii de securitate a aeroportului Mérignac următoarea reclamație:

…înțelegeți însă că – și la peste o săptămînă de la incident – m-aș fi simțit mult mai bine dacă i-aș fi altoit o vargă, două, complet incorect politic, duduii în cauză…

Zborul IBERIA Bordeaux – Madrid, scurt, de altfel, a decurs fără probleme doar că, desi utilizatori oarecum frecvenți ai aeroportului Barajas din Madrid a fost prima oară cînd am aterizat pe terminalul IV… Și a trebuit să alergăm pînă… ne-am oprit (!) ; tabelele de afișaj erau confuze, am consultat un funcționar care dormita lîngă un display IBERIA, ne-a dat o jumătate de informație bună (să ieșim din terminalul IV, să luăm autobuzul și să ne îndreptăm spre terminalul III) și o altă jumătate proastă (nu la terminalul III trebuia să mergem, ci la II, dar, în fine ne-am orientat – român zice, isteț zice!) și am „prins“ și zborul Ryanair Madrid-Porto…

Restul, după ce am aterizat, a fost un fleac: am luat metroul de la aeroportul din Porto, am coborît în punctul central al orașului, stația TRINDADE, lîngă care – în cunoștință de cauză – rezervasem cazarea, am traversat strada și în două minute am fost la nr. 63 de pe str. Camões!

Apartamentul era chiar elegant, aveam și un balcon cu măsuță și două scaune umbrit în timpul zilei de un copac care creștea mai sus de etajul VI la care ne aflam, ne-am bucurat că aveam o nouă bază de plecare!

Doar că răcisem…

Bun îi vinul bine-mi place

Nu știu viei ce i-oi face

A doua dimineață în Bordeaux am mîncat gospodărește acasă (că ne cumpărasem pînă și moutarde dela Carrefour) apoi am urmat planul dinainte stabilit de comitetul de travel-building. Am părăsit spațiul urban Bordeaux pentru satul St. Émilion, celebru de multe secole pentru 

terroir-ul său (din termenul latin terratorium). Fiindcă nu poți să spui, pur și simplu, „e celebru fiindcă acolo e un vin bun”. Vin „bun” are și Casa Isărescu la Drăgășani însă n-are terroir, dom’le, ca la St. Émilion!

Vreți să vă convingeți? Repetați încetișor următoarele denumiri de origine controlată: Château Cantenac, Château Laniote, Cloître des Cordeliers, Château Coutet, Château Saint-George-Côte-Pavie, Château de Ferrand, Château Montlabert, Château Ambe Tour Pourret, Château Soutard… Vedeți vreun Maison ca la alde Isărescu? Nu. Toate sînt Château!! 😂 (chit că unele arată mai ceva ca Ruinurile Târgoviștei…)

Sigur, n-au avut emilioniștii banii d-lui Isărescu dar fac în continuare bani buni din terroir – „gustul și aroma caracteristice unui vin pe care i le dau mediul în care este produs (inclusiv factori precum solul, topografia și clima)”.

Așa este și pot să depun și o mărturie personală: cînd eram mic am mai prins viile bunicilor care se găseau în lunca inundabilă a Dunării. Ei, tocmai mîlul ăla cu caracteristici de… Nil (!), conținînd, am spune azi, diferite proporții de minerale și oligoelemente [îmi place asta cu „oligoelementele” fiindcă țara, s-a demonstrat, e plină de oligofreni… dar să nu deviem] îi dădea vinului produs acolo o savoare peste cea a butașului de viță nobilă sădit la început!

Iar istoria viței din partea asta a Europei este și ea surprinzătoare: cînd Claudius a cucerit ceea ce este acum Marea Britanie, a adus cu el Biturica, un soi de struguri mai robust și mai rezistent la frig. Pe această bază, precum și pe geologia și clima favorabile dezvoltării sale, s-au născut vinurile de Bordeaux.

…ca să ajungi la St. Émilion (oricum, un loc super bătut de turiștii japonezi, coreeni și americani – pe englezi nu-i pun fiindcă ei erau, oarecum, „de-ai casei”) dacă nu ai închiriat o mașină sau nu te afli într-un autobuz burdușit de turiști, nu-ți rămîne decît să pleci cu trenul. 

Așa am făcut și noi și, după jumătate de oră, am coborît în gara patriarhală de la St. Émilion. 

Doar că, de la gară pîn’ la moară (St. Émilion) mai era o distanță pe care noi am parcurs-o cu un „piețar” cam în… 5 minute (atît de departe era 🙃) contra sumei de €10, în timp ce toți ceilalți călători o luaseră pieptiș la deal…

Satul are o așezare pitorească, case frumoase, unele extrem de vechi dar și extrem de bine păstrate, însă… are și toate lucrurile rele pe care le implică turismul de masă. În primul rînd ubicuitatea turiștilor. 🤷🏻‍♂️

O statistică dezarmantă: satul are 1700 de locuitori și e vizitat anual de… 1 (un) milion de turiști…

Am vrut să facem un tur al principalelor domenii viticole. Cu un kiki-car deghizat în trenuleț am făcut și traseul ăsta. 

Nu ne-am oprit să „degustăm” vreun soi de vin la unul din cele cîteva „castele” întîlnite pe traseu fiindcă ar fi fost prea de tot, prea la botul calului, și ne datorăm respect nouă înșine.

Sincer să fiu, hurducăiala pe lîngă diferite domenii n-a fost chiar interesantă. Cu muult, mult mai interesante au fost vizitele la podgoria [Mission Estate Winery] din Napier, Noua Zeelandă, sau la cele din Mendoza, Argentina. Dar nu sîntem nemulțumiți fiindcă la St. Émilion știusem că mergem pe o variantă de turism… colectiv și nu aveam pretenții.

Alta e problema, și nu doar în St. Émilion, ci în toată Franța: ORA DE MASĂ!

Înțeleg că mîncarea de la restaurante trebuie să fie mereu proaspătă, gătită ATUNCI pentru tine, nu reîncălzită, că bucătarii au și ei drepturi, între care sacrosanctul drept la ziua de muncă de 8 ore, drept care își iau o pauză de gătit între prînz și seară (și anume chiar atunci cînd sînt condiționat de acasă, din patria 🇷🇴 străbună, să morfolesc a doua – și ultima… – mîncare a zilei între 4 și 5 PM) dar cazul înfometării străinilor în Franța ar trebui să ajungă la ONU! (Sau la Haga, e mai aproape.)

Ultima încercare de a mînca în St. Émilion am avut-o chiar la restaurantul « Le Medieval » de la intrarea în sat. Ne-a servit o chelneriță pe care am interogat-o scurt „de unde ești? și a răspuns (BINGO!!!) din Londra! 😂😂

Dar ce ne-a servit chelnerița, că la ora 16:10 mîncare am stabilit că nu exista ?? 🤔

Ne-a servit VIN!! Un vin alb ex-cep-ți-o-nal, Entre Deux Mers AOC (cuvée Clémence)… 😋😋😋

Am luat-o apoi la vale repejor fiindcă le prochain train pleca la 17:09. 

Am ajuns pe la 17:02, peronul era plin de mîndri călători care zdrăngăneau grav cartoane de 3 sau 6 sticle de vin – dovada împlinirii călătoriei.

Trenul era aglomerat (am avut totuși locuri) și partenera de t-b a făcut o remarcă neașteptată: în timpul călătoriei de 30 de minute între St. Émilion și Bordeaux doar 3 călători din vagonul nostru au citit cărți, restul și-au văzut de telefoanele mobile. Și, adăugat ea, vezi cum crește gradul de însingurare între oameni? 🤔 Văd. Dar ce pot să fac? (Și-apoi una e să cari o carte cu tine, și alta un biet telefon de buzunar…)

LATE EDIT: Mai erau două categorii, mi-a reamintit partenera-psiholog, respectiv un bărbat care își tăia unghiile în timp ce PĂREA că se uită pe mobil și ultima categorie (dar, de departe, nu cea mai de pe urmă) chiar ea, partenera mea, care-i observa cu discreție pe ceilalți 50…

De la Gara Saint-Jean din Bordeaux am mers cu încredere (știam deja locurile!) spre Quinconces și ne-am oprit să mîncăm la bistroul La Folie Rouge de pe strada Scufiței Roșii. Aici aveau une formule imbatabilă! Ne-am înveselit imediat! 😀

Și, din nou, drumul spre casă, cît, lent, pe cer se-ntinde seara ca un pacient, sub masca de eter pe masă, vorba lui T. S. Eliot…

Pentru a doua zi aveam un plan: de continuare…

Bun îi vinul și gustos

Cînd îl bei cu om frumos

Planul era să vizităm emblematicul Cité du Vin, o clădire de șapte etaje care arăta cam așa

Ceva, ceva știam eu de acasă: că e un muzeu modern, cu experiențe senzoriale, bla-bla… Erau, de fapt, 3 tematici, fiecare prezentate în franceză și engleză, și am mai găsit ultimele două bilete pentru turul „de engleză” la tematica Via Sensoria (unde au participat și doi copii mici, o gravidă, un părinte tînăr, care mergea de-a bușilea cu copiii săi, o pereche tînără și elegantă, domni și doamne mai în vîrstă.)

Ce era cu Via Sensoria? Manifestul expoziției spunea așa: 

Timp de o oră, dați frîu liber simțurilor dumneavoastră prin jocuri de degustare originale și surprinzătoare, savurînd în același timp comorile pe care fiecare anotimp le are de oferit. Această călătorie cu instalații artistice, care combină creații vizuale, sonore, olfactive și poetice, va fi punctată de o varietate de degustări intuitive sau geo-senzoriale. [geo-senzoriale… E tare!] Veți putea descoperi patru vinuri din diferite regiuni ale lumii sau băuturi nealcoolice selectate în funcție de sezon.

Ce era de fapt? Un… spațiu în care, din loc în loc, se găseau împrejmuiri de nuiele (chipurile via, chestii rustice, înțelegeți) alături de care se găsea un bar cu pahare. Pe pereți, podea, paralelipipezi care spînzurau de tavan sau pe tavan, se proiectau continuu imagini… evocatoare (!) ale ciclurilor anotimpurilor. Tînără care se ocupa de turul de engleză era simpatică dar timorată, se vedea că e începătoare și, în plus, singurul lucru cu care putea să te atragă era… să-ți toarne în pahar!🤪

[- Și copiilor?

 – Copiilor le turna suc de aceeași culoare ca și vinul din paharul părinților.

Și – ca să fiu sincer pînă la capăt – sirop de cassis am băut și eu!! Ce minunăție! – vorba fiicei noastre adoptive…]

Sînt un pic jenat fiindcă nici nu pot să spun că participarea la Via Sensoria a fost un fiasco, nici nu pot lăuda pe de-a întregul show-ul pus la cale la Cité du Vin. Ar mai fi trebuit ceva…

În fine, to sum up, pentru €22/persoană ai posibilitatea să deguști 4 soiuri de vin (și/sau sirop, să nu uit!). Spre lauda organizatorilor nu toate soiurile de vin prezentate au origini franțuzești (nu sînt suveraniști „d’ăia” ca ai noștri…)

Soiul care reprezintă primăvara era un soi local, alb, cu nuanțe minerale conturate și vagi urme florale la sfîrșitul degustării.

Soiul care reprezenta vara era roșu… Bordeaux (ce surpriză!!) dar altceva nu mai țin minte în afară de culoarea unică…

Toamna a fost reprezentată de un vin georgian, tot roșu, o surpriză extrem de plăcută, cu nuanțe de prune uscate, nuci și… ce-or mai mînca ei pe-acolo (bătaie? 🤔)

În sfîrșit, de unde credeți că era vinul iernii, stimați cititori? Ei, ghiciți ?

Era un vin alb, aproape licoros… Știe cineva?

-România! 🇷🇴 

-Nțț…

-Moldova!  🇲🇩 

-Măi… Deci vă dați bătuți deși v-am pus pe tavă răspunsul… Dar vinul de Tokay 🇭🇺 ce are, frate, de ce nu l-ați amintit?

Un punct de vedere personal, care m-a îndemnat să scriu de bine despre Via Sensoria, este cel al versurilor libanezului Nami Moukheiber, alese cu sensibilitate, traduse și în engleză și spaniolă, care, deși contemporane, au acel „nu-știu-ce” senzual și oriental amintind de perenitatea lui Omar Khayyam خیّام عمر, și care erau proiectate peste tot…

Retrouver l’ombre sous la branche

Et, sur le tronc, les noms entrelacés 

Arroser la tristesse des dimanches

De blanc, de rouge ou de rosé 

Una peste alta BINE dar SE POATE ȘI MAI BINE, TOVARĂȘI!

Vis-à-vis de Cité du Vin ce era? Multă veselie într-o piață modernizată (cum am mai văzut la Christchurch, NZ, la Riverside Market, în 2023) pe numele ei Les Halles Bacalan.

La Bacalan era veselie mare! Un grup de suporteri cîntau ceva ce se aude și pe stadioanele noastre și băteau darabana în imense butoaie de bere (goale). Înăuntrul halei erau delimitate spații alimentare distincte (unul numai pentru fois gras de canard, altul pentru soiuri de brînză franțuzești sau pâté en croûte canard pistache… 😋 în fine, „e multe”…

Ne-am întors spre casă cu tramvaiul ligne B hotărîți să găsim alt loc de mîncat. (Era ora 17… o oră fatidică pentru masă la francezi).

Rînd pe rînd, fie închiseseră sans motif apparente, fie era deschis dar bucătăria , din păcate, urma să funcționeze mai tîrziu 😡, pașii ne-au purtat pe tot felul de străzi și străduțe pe care altfel, sincer, cine ar fi călcat?

Partea bună în parteneriatul nostru de călătorii este că ne susținem unul pe altul cu note de umor. Altfel, într-o situație ca cea de mai sus am fi eșuat, doamne ferește!, în vreun Mc Donald’s!! 😳

Și după ce am țesut astfel cu pașii o adevărată pînză de păianjeni ne-am oprit pe terasa de la L’intendance unde oamenii chiar mîncau! 

Așa i-am comandat și noi bravului chelner cu vîrstă incertă și inel de negru la mînă

o salată de fructe de mare (scoici și creveți) à partager și, respectiv, Entrecôte d’environ 300gr Garniture et sauce au choix, 

iar partenera de travel și de viață a comandat ceva ciudat… vorba unuia dintre Beatles name lips my mind.

Oricum ar fi fost mîncasem iarăși prea mult, dovadă că lăsasem o bucată bună de antricot în farfurie.

Desertul nu l-am luat aici, ci am mai mers pînă la Place Tourny unde, peste drum de PAUL, era o mică, cafeteria unde am băut o café noisette și un irezistibil flan (crème caramel). De la locul unde eram așezați se vedea în lungul micuței noastre străzi pînă la Place des Quinconces…

Era vineri seara. A doua zi plecam spre Porto, lăsînd urmă fetele astea drăguțe și alte amintiri…

Ideea cu vizitarea acestui oraș minunat – Bordeaux!

Nu știu cine a zis că Bordeaux e la fel de frumos ca Parisul dar nu e la fel de aglomerat dar cred că e o sinteză reușită. 

Fără a fi masiv ca Parisul, Bordeaux aproape că poate fi străbătut cu pasul (și cu folos!) pe o mare întindere a sa. Ai ce vedea și ce re-vedea fiindcă, dacă mai ajungem să vizităm „programatic” Franța, aș dori să revin în două locuri: în Provence și în Aquitania.

…am dormit neîntorși pînă pe la 9 și un pic (asta nu-mi „stă în caracter” dar drumurile, zborurile,  „deplasarea nocturnă”, probabil că își spuseseră cuvîntul). Apoi, evident, am vrut – treaz fiind – să iau în stăpînire spațiul de locuit ceea ce, în AD 2025, înseamnă și conectarea la WiFi. O broșură colorată (de fapt o reclamă mascată pentru un “designer” obscur al unor obiecte umile – veioze – din garsonieră, vreau să zic studio) reușea performanța să conțină o parolă (mot de passe) în versiunea franceză și o alta în versiunea engleză… 🙄 Evident, nu se potriveau. Primisem și instrucțiuni pe WhatsApp: 

Le code wifi est disponible dans le placard entre la salle de bain et les toilettes 

Appuyez 2 fois vers le bas et scannez le qr code. 

Dar care să fie le placard ? Cu ajutorul Rodicăi am reperat-o. (Mie mi se păruse un perete continuu 😎) Cînd am dat… le placard la o parte, am văzut următoarea imagine

Acum spuneți-mi, vă rog, unde găsiți codul QR!!

I-am scris duduiei Laëtitia (care îmi scrisese grijulie N’hesitez pas à me tenir informée lorsque vous êtes bien installés). Aiurea! N-am făcut nicio laë! Nu știa detalii tehnice, în schimb se oferise să vină ea la ora 4 după amiază! Dar poate îmi poate trimite codul ne-kiu-ar (!) prin mesaj text? Malheureusement, nu îl avea. Pînă la urmă cineva i-o fi spus ce anume are sens din ce se găsea după… placard și Laëtitia mi-a trimis, în sfîrșit, o altă imagine…

Ei, restul a fost simplu (pentru mine, cel puțin). J’ai pu me connecter. (Numai în cap le-aș da ăstora, francezi, în primul rînd, care au tupeul să ceară impunerea în tehnică a unui jargon complicat și inutil. …dar și varianta în română – lipește pentru “paste”!! 🤦🏻‍♂️)

Pierdusem destul timp. Trebuia să ne mobilizăm ca să salvăm ziua! Am coborît împreună ca să luăm două sticle de apă minerală (deși ni se spusese că apa din Bordeaux e bună de băut). Apoi am urcat (nu „adus”, ar fi fost prea simplu..) apa la etajul 3, am coborît din nou și, de pe strada noastră, am ieșit direct în Place de Quinconces

De ce e așa de importantă piața asta? E uriașă, printre cele mai mari din Europa (26,5 ha), are niște statui grandioase, peste multe din monumentele publice din Roma (Fontana Trevi, mă încumet să spun, deși știu că afirmația mea e hazardată – efectul la fîntîna monumentului principal din Place de Quinconces e însă foarte direct) și are o așezare specială. Mai importantă e însă istoria. Se știu mult mai puține detalii, am senzația, despre incursiunile britanice în Franța. Și dai peste o piatră ca asta care îți ia vălul de pe ochi!

Da, între 1453-1815, Bordeaux a fost posesiune britanică!!Ooops!!!

Și dacă știam vag ceva despre „girondini”, în Place de Quinconces am avut ocazia să-mi reașez informațiile. 

(He-hee… începutul regimului terorii… cum revine istoria… 

• Cum?
• Păi uite, nu trăim teroarea prostiei?? 🤦🏻‍♂️)

Am plecat apoi spre prima cafenea Paul care ne ieșise în cale: cea din Place Tourny. (Marchizul de Tourny – 1695-1760, a fost un fel administrator al orașului și statuia sa e amplasată chiar în centrul cercului giratoriu din piață). La el mă uitam cînd îmi beam cappuccino și mîncăm sandwich-ul atlantique… 

Poate la fel făcea și vrăbiuța asta… 

Am luat-o apoi la pas pe Rue Fondaudège, o stradă lungă care pornea din Place Tourny. Strada, ca și numele ei ciudat (Fondaudège 🙄) mi-a stîrnit curiozitatea. Dar am aflat! 

Strada și-a luat numele de la fîntîna Odeia, izvorul unui fluent al Garonnei, cunoscut sub numele de Estey d’Audeyola (1450). Numele antic al fîntînii a dat naștere în gasconă numelui Hound’Audeya (în latina medievală fons d’Audeia), corectat apoi în Font d’Audège, din care Fondaudège este o formă aglutinată. [Așa vă place franceza? 🤪]

Cît despre cum arată această stradă lungă, gîndul m-a dus la partea veche a Căii Moșilor din București, dacă, firește ar fi fost reabilitată la timp… Cu multe magazinașe, unele cu nume amuzante și o atmosferă pașnică. 

Am intrat la un magazin Carrefour ceva mai măricel, ne-am luat brînzeturi și șarchiuterii [sic!!] pentru dimineață și ne-am întors în glorie pe micuța noastră stradă – Cours de Tournon.

La lumina zilei am aflat că nu mă aflam degeaba acolo: micuță stradă era sediul a zeci de birouri de avocați! 😀 (Mai erau și cîteva birouri notariale și vreo două-trei cabinete medicale dar asta era cu totul neglijabil…)

[Mai știți bancul cu „Venea o moară pe Siret” transformat de milițianul zelos în „VENEA OMOARĂ PE SIRET” ? 😂😂 Iată-l pe Siret!]

Pe seară am ieșit să mîncăm undeva, la întîmplare, am străbătut Piața Operei…

…am luat-o apoi pînă înspre chei pe strada… Scufița Roșie (păi da, așa se numea –  Cours du Chapeau-Rouge), am ajuns în Place du Parlement, 

și, în final ne-am oprit să mîncăm la… Tigermilk (!) pe rue des Lauriers. A fost excelent!

Ne-am plimbat apoi cina spre Place de la Bourse, am prins sfîrșitul jocurilor de apă, am văzut dansuri spontane pe stradă (ca în Medellín, în Columbia!) 

și ne-am retras spre casă pe eleganta Allées de Tourny. 

O zi plină.