LA FINAL

La sfîrșitul relatării acestor două săptămîni și ceva de teambuilding prin „travel“ nu apucasem să mă gîndesc la un titlu „de final“. În dimineața asta însă am văzut o parte dintr-un documentar cu mesaj ecologist: prințul William filmat înainte de pandemie în Africa, Pakistan și în Marea Britanie, apărătorul comunităților conservaționiste etc. Noi sîntem ecologiști de bun simț, să zicem. Adică… aruncăm gunoiul la coș chiar dacă mergem cu hîrtia în mînă nu știu cît timp pînă să găsim un coș… (Am pățit-o în Japonia: nu există coșuri pe stradă!) Ne interesează modalitățile de reciclare a resturilor menajere. NU ne interesează ce face și ce spune Greta Thunberg…

Prințul William, ca să mă întorc la documentarul amintit, face ce știe cel mai bine o figură a casei regale de talia familiei sale: o acțiune de PR de succes. Copiii trebuie să învețe de mici să salveze biosfera, altfel… Altfel, uite, se întîmplă dezastre ecologice, planeta deja s-a supraîncălzit etc. Mi-e teamă că aici ieșim din rîndul ecologiștilor consecvenți. Călătoriile lungi cu avionul înseamnă emisii mari de CO₂, ceodoi-ul, nu-i așa, e rău, laptele natural e rău ☹ fiindcă e obținut de la vaci care produc bălegar, deci alte emisii de CO₂, etc…

Atitudinea în fața acestor știri neliniștitoare a fost însă „să mergem și acolo, să observăm ne-mediat despre ce e vorba că nu se știe cînd ne pomenim că toți oamenii vor fi îndrumați de vreo AI dominantă să urmărească peisajele din Zambia, Laos, Amazon sau Noua Zeelandă pe ecranele de acasă!“ Din cauza asta, ori de cîte ori apare la televizor sau pe YouTube, ș.a.m.d. vreun loc prezentat cu titlul de „demn de vizitat“ sau „bijuterie ascunsă“ și pe care chiar l-am bătut cu piciorul, avem adesea reflexul (pe jumătate auto-ironic!) de a ne atinge palmele în semn de high five  „Da, dom’le, am fost acolo!“

…întoarcerea acasă de la Porto a fost fără peripeții: dimineața am mîncat în balconul de pe Camões 63 un „palmier de Porto“, care nu reușea să fie însă ca unul de la Paul,

am mai coborît spre Praça de Libertade așa, de adio, apoi ne-am întors să ne luăm bagajele și am plecat cu metroul spre aeroport doar traversînd strada spre stația Trindade. Perfect. Controlul de securitate pe aeroportul din Porto? Cu mulțumiri și plecăciuni din partea funcționarilor respectivi! Parol!!

M-a enervat corporatistul ăsta care tot drumul a făcut și refăcut grafice pe laptopul lui. M-am gîndit însă că poate așa se relaxează unii!

Asta a fost, pe repede înainte, ultima zi a traseului Alemanha-França-Portugal (ca să nu ne despărțim brusc de sora noastră întru latinitate!).

Mi-ar plăcea (și acum mă refer strict doar la mine) să pot abandona cît mai repede dependența de știri de oriunde ar veni, urmărirea rețelei X (fostul Twitter) și să citesc, să citesc… Din acest punct de vedere mă uit cu jind uneori la partenera de t-tb: ea își continuă netulburată programul de lectură! Deci se poate… DAR… aș avea, mă gîndesc, sentimentul ciudat că abandonez… Corabia Cotidianului! Totuși va trebui să iau o decizie de… abandon fiindcă adevărul este că tînjesc după cărțile care mă așteaptă răbdătoare dar într-un teanc care a devenit deja amenințător.

Dacă vorbim de noi călătorii am spus deja că „spațiul european, în particular cel de care sîntem geografic apropiați (Italia și Grecia) este unul minunat, că trebuie să luăm mai mult din șansa oferită de această proximitate!“ Și deja ne-am pus de acord cu această reflecție – în octombrie vom pleca spre o insulă grecească, departe de… Corabia Cotidianului !

…și să privim strălucirea Mării Egee, veniți, prieteni!

Όσο περισσότεροι, τόσο το καλύτερο! Cu cît mai mulți, cu atît mai bine!

A fost destul de ciudat, ba, dacă mă gîndesc bine, a fost pentru prima dată cînd, în drum spre casă, am urmărit, pe ecranul din avionul Thai Airways, cum zburam fără escală peste toate orașele românești pe care le citeam pe hartă: București, Deva, Arad…

Reîntîlnirea cu continentul Europa ne amintea de reîntoarcerea din 2022 din Costa Rica și Panam(e)a: tocmai pornise un război la granița României 🤷🏻‍♂️ În cei trei ani scurși de atunci războiul nu numai că nu se terminase dar antrenase și o „schimbare de paradigmă” la nivelul percepției statelor naționale din Europa. Ce conta că niște formule vechi („democrația”) socotite imuabile, se dovedeau încă odată depășite, inoperabile, așa cum încercasem să atrag atenția în diferite discuții din 1990 încoace?

Citatul din Churchill („democrația este cea mai proastă formă de guvernământ cu excepția tuturor formelor încercate de-a lungul timpului”) era invocat întotdeauna ca un adevăr implacabil: poporul [δῆμος] își exprimă puterea [κρατία] prin vot și dacă poporul așa a votat atunci… asta e!

Oare? În Grecia Antică, un deme sau demos era o suburbie sau o subdiviziune a Atenei și a altor orașe-stat. Extinderea conceptului de „popor” la nivelul unor teritorii care includeau nenumărate „orașe-stat” li s-ar fi părut o nebunie lui Clistenes și cetățenilor din vremea sa.

Clistenes

Pe bună dreptate. Mecanismul era el „votul” dar exprimarea sa se făcea într-o comunitate comprehensibilă minții umane (practic neschimbată pînă acum): 10000 de oameni… Cum adică să voteze contra voințelor comunității mele unii aflați la mii de kilometri distanță (de exemplu tineri români din diaspora cu nivel de instrucție precară – nu că cei de aceeași vîrstă din interiorul granițelor naționale ar fi mai breji!), iar votul acelora să conteze mai mult decît al celor nostru? („Păi da, că au fost mai mulți cu o mie, cu o sută de mii sau doar cu unul”)

Dar calitatea cunoștințelor celui care își exprimă votul nu contează? 😳

…ajuns în acest punct al exprimării frămîntărllor mele asupra subiectului (partenera de ttb e și mai radicală!) nu pot decît să recunosc că sînt de fapt un retrograd, că nu recunosc – alături de Churchill et alt. – că acest sistem, așa imperfect cum e el, a condus totuși la un progres al civilizației umane, bla-bla…

Recunosc. Sînt retrograd. Dar știu că trăim momentul în care toate acestea se vor schimba fulgerător! 

Inteligența Artificială ne va mînca doza de umanitate distribuită aleator în materia organică a fiecărui individ numit OM. Nu știu ce va rezulta de aici pentru că voi fi pulbere de stele în curînd.

…de la cugetările de mai sus mă întorc la zborul TG920 Bangkok – Frankfurt în care am mai avut o revelație. Urmăream pe display-ul din fața mea (prost pentru un Boeing nou și mare – 777-300ER) un documentar BBC de prin 2011, parcă, despre Sicilia (un episod din Italy Unpacked).

Am fost în Sicilia și ne-a plăcut și nouă foarte mult îngemănarea culturilor vechilor greci cu cea a romanilor, noii stăpîni ai lumii. Mi-am adus aminte de o doamnă din Elveția întîlnită în timpul recentei croaziere pe Mekong care îmi mărturisea cu sinceritate că, vizitînd Asia, și-a dat seama ce șansă a avut să se nască în Elveția. (Am tachinat-o spunînd că la capitolul „calitatea vieții” intră, după părea mea, și o doză de dinamism care să alunge plictiseala, ori aici elvețienii stau rău! 😀 Mi-a dat dreptate fără ezitare.)

Ei, după toate peregrinările astea din Alaska pînă în Noua Zeelandă sau din Laos pînă în Panam(e)a, reafirm și eu că spațiul european, în particular cel de care sîntem geografic apropiați (Italia și Grecia) este unul minunat, că trebuie să luăm mai mult din șansa oferită de această proximitate!

Mie unuia mi-ar plăcea, să navighez ca Odiseu 🙃, alături de Penelopa mea și de mai mulți prieteni, în spațiul elenistic și în cel roman, și poate, să evoc și trăirile apusului pe Mekong sau Zambezi, dar atent la minunea devenirii umane din zona noastră.

Sper că nu ne va înghiți AI pînă atunci! Sper că vom putea face această călătorie fiindcă, vorba lui Pittiș

Sînt tînăr, Doamnă, vinul mă știe pe de rost

și ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sînge,

cum aș putea întoarce copilul care-am fost

cînd carne-mi înflorește și doar uitarea plînge

Sînt tînăr, Doamnă, lucruri am așezat destul

ca să pricep căderea din somn spre echilibru,

dar bulgări de lumina dac-aș mînca, sătul

nu m-aș încape încă în pielea mea de tigru.

Sînt tînăr, Doamnă, tînăr cu spatele frumos

și vreau drept hrană lapte din sfîrcuri de cometă,

să-mi crească ceru-n suflet și stele în os

și să dezmint zăpada pierdut în piuretă.

Sînt tînăr, Doamnă, încă aripile mă țin

chiar de ating pămîntul pe aproape cu genunchii,

această putrezire mă -mbată ca un vin

căci simt curgînd printr-însa bunicile și unchii.

Sînt tînăr, Doamnă, tînăr, de-aceea nu te cred, 

oricît mi-ai spune, timpul nu-și ascute gheara 

deși arcașii ceții spre mine își reped 

săgețile vestirii, sînt tînăr. Bună seara!

[THE END]

Indiscutabil, face parte din plăcerile celui care ține un pix în mînă sau apasă tastatura să decidă neîngrădit încotro se va îndrepta povestirea. În cazul nostru, după ce voi spune că o cursă KLM a decolat pe 15 martie de pe aeroportul SFO și a aterizat cu bine pe 16 martie dimineața pe aeroportul din Amsterdam, după care aeronava Traian Vuia aparținînd companiei naționale TAROM ne-a readus cam în 3 ore, fără incidente, în patrie (dar și fără să ne dea în tot acest timp vreun pahar cu apă chioară sau vreo bomboană la aterizare), voi continua cu… am ajuns acasă și…

КОНЕЦ ФИЛЬМА

Mda. O tăcere asurzitoare. Ne revenim încet, încet, la fusul orar strămoșesc. Iar eu am ocazia să scriu cîteva lucruri care, iarăși, după modelul Sadoveanu povestind… mă urmăresc de mai multă vreme. Pînă la urmă tot ce mi se cere (vorba vine, nu-mi cere nimeni, eu am pretenția de la mine să…) este să integrez ce am văzut sau am re-văzut în diverse colțuri de lume și să încerc să fac din toate imaginile astea „un tablou“, „un tot unitar“, bla-bla…

N-ar trebui să-mi fie mai greu decît Rodicăi care „s-a scos“ cu timpul relativ, cu ce își imaginează Rovelli, cu ce a zis Seneca… 😊

RECAPITULARE

SINGAPORE

Un stat mic a cărui singură noimă este, vorba americanului, location. Location, location. Stau acolo, gata să muște la bursa lor de valori orice mișcă în Asia și nu numai. N-are nicio importanță că au grădini suspendate, că ne-a plăcut sau nu ne-a plăcut transportul lor în comun (ne-a plăcut) etc. Toată populația lor multietnică (da, și musulmani și indieni pe lîngă chinezi) nu e decît un decor pentru felul în care se mișcă indicele bursei singaporeze STI (Singapore Strait Index) SGX… În 2017, cînd am vizitat temeinic… Vietnamul, toate poveștile despre ascensiunea lor economică (reală) aveau și o componentă financiară localizată în… Singapore.

Peisajul însă, da, peisajul, zgîrie norii futuriști în care se află uriașii lumii financiare și marile firme de avocatură corespondente, seamănă izbitor cu ce văzusem cu un an înainte în Panamá… Probabil că singura deosebire este că în Panamá controlul îl deține S.U.A., iar în Singapore… mai mulți (!)

NEW ZEALAND

Față de acum 13 ani sigur că am văzut multe schimbări. Aici nu mă refer însă la reconstruirea orașului Christchurch după cutremurul din 2011 (disputată politic și în prezent), sau la avîntul acelorași nume de coloși financiari din Singapore și în Auckland, ci la felul cum am simțit interacțiunea cu populația neozeelandeză. Tot deschiși, tot primitori, cu o mai mare preocupare pentru deschiderea către minoritatea māori întîistătătoare (determinată însă, din păcate, nu de afinități, ci de rațiuni de marketing comercial), neozeelandezii ne-au părut că au, cronic, cam aceeași problemă pe care, chipurile, și-o descoperă abia acum (!) și românii: lipsa forței de muncă… Fiindcă se pleacă și din raiul neozeelandez (nu cred că sînt singurul care am constatat scumpirea vieții) Și vin în loc… chinezi, care se știe, se mulțumesc cu mai puțin. (La noi și nepalezi…)

[ – Da’ e frumos acolo? ]

De frumos rămîne în continuare frumos, minunat, aproape de perfecțiune…

POLYNÉSIE FRANÇAISE – COLLECTIVITÉ D’OUTRE-MER FRANÇAISE DANS L’OCÉAN PACIFIQUE

Am lăsat denumirea în franceză a… colectivității. Francezii, niște „triști“ care, dacă e să mă iau după informațiile primite de la Myriam, au cam aceeași tactică păguboasă pe care a avut-o și România în Basarabia în perioada interbelică (nu, nu iau în calcul și războiul din prezent): trimitea „înalți“ funcționari (ageamii, evident) la tot felul de sinecuri locale.
Nu merge. Se prinde lumea. Se prind (și nu-i înghit pe proprii compatrioți) și francezii plecați în „colectivități“ pe barba lor, hotărîți să-și adune bănuțul (prin mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe) și care se lovesc cu stupoare de privilegiile funcționarilor trimiși de Franța-mamă să „sprijine“ (întotdeauna „să sprjine“) înrădăcinarea birocrației locale. Din ce am văzut eu scopul a fost atins.

CALIFORNIA

(adică U.S.A.)

E ușor să expediezi în cîteva rînduri niște insule, unele foarte mici, și să-ți exprimi concluziile în mod sentențios… Cu America nu merge așa. Nu numai fiindcă e un continent, ci și pentru că în partea asta de lume unde ne-am născut am ajuns să ne sucim gîtul tot uitîndu-ne spre „Patria libertății“… Trebuie să-i acordăm așadar mai multă atenție, eventual fără un ton ironic, doar cu „aplicațiune”. Fiindcă multe din lucrurile la care asistăm în lume – fie și așa, o dată sau de două ori pe an cînd Travel-teambuilding încearcă să fie mai puțin europocentriști, să plece departe de Europa ca să vadă proprii oculis ce e cu asiaticii, sud-americanii, insularii ăia și ce vrea [sic!] ei – poartă o amprentă americană pronunțată. Întîi am aclamat această „amprentă“, acum lucrurile par să se întoarcă… (odată cu constatările americanilor înșiși că lucrurile nu merg bine în țara lor… continentală).

[Ajuns în punctul ăsta în care m-am băgat singur, încerc să mă liniștesc spunîndu-mi că lumea nu așteaptă cine știe ce concluzii nemaiauzite din partea mea, că trebuie doar să schițez un drum, etc. Da, asta și încerc să fac, să „schițez“, să apuc ghemul de undeva, dar și așa e greu fiindcă „ghemul“ e foarte încîlcit…]

Mișcările sociale din anii ’60 au fost de inspirație de stînga peste tot în Occident. Doar că nu era o „stînga“ trîmbițat stalinistă, maoistă, etc., ci mai mult un reflex de revoltă care cuprinsese lumea (lumea care se putea manifesta liber vreau să spun), împotriva tiparelor birocrației, a caracatiței conformității în statul „prosper“ de după război. Și care alt stat era mai prosper decît America? Generația mea doar prindea niște frînturi muzicale (Woodstock… 1969) sau accepta că fenomenul Flower Power desfășurat în aceeași perioadă avea doar componenta pacifistă împotriva războiului din Vietnam. Cum, necum, welfare state eșuează și se întîmplă un lucru ciudat: retorica „stîngii“ e preluată de establishement-ul de… dreapta care insistă pe panaceul miraculos pe care îl reprezintă „soluțiile pieței libere“. O catastrofă politică din care America trage și acum (nu să moară… dar nici să trăiască bine) fiindcă au fost create condițiile fuziunii dintre cele mai proaste elemente ale birocrației cu cele mai proaste elemente ale capitalismului.

Cînd spun „birocrație“ am în vedere în primul, în al doilea și în al treilea rînd establishement-ul bancar. (Nu știu de ce mi-a rămas în minte o caricatură dintr-o veche revistă Urzica de la începutul anilor ’50, pe care am găsit-o la un moment dat prin casă – cînd mergeam deja la școală, nu sînt chiar așa de bătrîn! 😊 Un tip spunea: Să terminăm cu birocrația! Prima măsură: afară cu birourile! – cred că nici nu înțelegeam ce era „birocrația” dar ideea că birourile trebuiau scoase afară mă amuza…) Asta dacă mă refer la americani.

La ruși (unde nu mi-a călcat piciorul dar, nu-i așa?, nici nu e nevoie! 😂) tradiția birocratică începe de la familiile aristocratice de la curte, toți devin militari de elită sau primesc sinecuri pe la curte și tradiția continua în direcția asta (nu doar la ei, ci și în multe părți ale Europei, mutatis mutandis, pînă în prezent).

La americani aristocrația se rezumă la bănci sau la ramuri ale puterii guvernamentale (Ronald Reagan glumea doar aparent cînd afirma „cele mai îngrozitoare nouă cuvinte din limba engleză sînt Sînt de la guvern și sînt aici să vă ajut! – mă rog, în engleză sînt doar nouă 😊)

Ce am constatat (nu neapărat în aceste trei-patru zile petrecute pe sol american dar citind presă diversă și întrebînd numeroșii prieteni care au devenit cetățeni americani și trăiesc acolo) este că percepția americanului de rînd asupra guvernului este că executivul e în general format din două tipuri de oameni: „politicienii“ (niște escroci și mincinoși înveterați dar care măcar mai pot fi urniți de pe scaun prin vot) și „birocrații“ (adevărata elită, imposibil de urnit). Americanii au de tras și din cauza alianței tacite (descrisă cu jumătate de gură „în termeni de rasă“ ca să nu spun rasistă de-a dreptul!) dintre săracii care parazitează ajutoarele sociale și oficialii, paraziți și ei, a căror existență depinde de ajutoarele acordate acestor săraci folosindu-se de taxele contribuabililor mai… răsăriți. Și cred că nu doar nostalgiile apartenenței inițiale la continentul european îi determină pe unii dintre prietenii mei americani să se gîndească, sau măcar să viseze, la o „relocare“ în Europa. (Sigur, nu în România…)

Din această dilemă nu puteți ieși! Am zis!

Și-acum închipuiți-vă că cele cîteva zile ale prezenței noastre în America (și nu oriunde, în California!) au coincis cu falimentul S.V.B. – Sillicon Valley Bank… 🙄

De atunci și pînă astăzi cînd scriu, adică în interval de doar o săptămînă, reacțiile americanilor cunoscători ai domeniului bancar au escaladat uluitor!

După anunţarea programului de salvare a băncilor – fie ele mari, mici, mijlocii sau de oricare altă dimensiune – profesorul Steve Hanke a scris într-un articol din The Daily Caller că „băncile au devenit o afacere susţinută de guvern“. Dar nu trebuiau băncile să fie cel mai solid pilon al capitalismului? Oare cîţi paşi mai sunt de făcut pe drumul către centralizarea completă a creditării, unul dintre punctele de bază din… Manifestul Partidului Comunist ?

Într-un interviu acordat Financial Times, Kenneth Griffin, fondatorul Citadel, un fond de hedging de 62 de miliarde de dolari, a criticat dur Federal Reserve, pentru că „a dormit la volan“, şi a subliniat implicaţiile grave ale garantării totale a depozitelor de la SVB. „Se presupune că Statele Unite au o economie capitalistă, dar aceasta se destramă în faţa ochilor noştri“, a mai declarat Griffin pentru FT. Motivul destrămării a fost invocat şi de investitorul Carl Icahn într-o declaraţie pentru CNBC. „Sistemul se prăbuşeşte şi avem o problemă majoră în economia noastră actuală“, a precizat Icahn, care apoi a caracterizat SUA drept „una dintre cele mai slabe ţări din punct de vedere al guvernanţei corporatiste“.

Andrew Ross Sorkin, jurnalist la New York Times şi autorul cărţii “Too Big to Fail”, scrie că „banking-ul este acum oficial o afacere susţinută de guvern, dacă nu a fost şi înainte“ şi susţine că „trecerea la garantarea completă a depozitelor înseamnă că banking-ul nici nu mai poate fi considerat o afacere“.

Și așa mai departe. Povestea americanilor continuă și a lumii angrenate de ei de asemenea…

***

Cel mai probabil este că ce am scris mai sus (nu despre mîncare, nu despre cazare, nu despre vizitare) se potrivește ca nuca în perete cu ce voi scrie de aici încolo, în finalul acestui blog. Adevărul este însă că titlul „Sadoveanu povestind copiilor“ m-a urmărit de mai multă vreme și aceasta era ultima posibilitate să îl folosesc 😊

Demult, cînd eram io mic, cam prin școala generală de mic, erau la modă niște culegeri de povestiri, ba chiar niște rezumate din volume cu prea multe pagini pentru a fi considerate potrivite pentru copiii prea mici, cum vă zic… Ele aveau titlul generic „Icsulescu povestind copiilor“, iar copii trebuiau se simtă ușurați că trebuiau să frunzărească doar cărticele subțirele în loc de volume cu multe ocale… Bine că părinții noștri nu trebuiau să ne cumpere maculatura asta cu „ … povestind copiilor“: le împrumutam de la biblioteca școlii. Pe vremea aia școlile, nu toate dar a noastră așa era, aveau și bibliotecar încadrat pe post, iar eu purtam discuții îndelungate cu d-na Popovici, o distinsă doamnă bibliotecară (mai tîrziu aveam să aflu că fusese și persecutată politic) de la care aflam, de pildă, că Sadoveanu în persoană, s-a deplasat odată la Școala generală nr. 52, ca să povestească… copiilor.

Au stat aceștia smirnă, Sadoveanu (cunoscut arghirofil) le-o fi povestit el ce le-o fi povestit timp de o oră, s-a încheiat povestirea, conu’ Mihai s-a întors către d-na Popovici și a dat să-i dicteze contul în care să i se trimită onorariul. „Păi nu, a roșit aceasta, această întîlnire figura că e gratis…“

„Cuum? s-a înroșit pe loc Sadoveanu, gratis??? Cum gratis? Pe timpul meu??“

…ei bine, mi-am luat „din timpul meu“ pentru a ține pe cît posibil la zi un jurnal în călătoria asta și am făcut-o în primul rînd pentru noi, că vine o vreme în care mai uiți una, alta… Prietenilor, ca să nu mai fiu nevoit să povestesc… copiilor 😊 de o sută de ori „cum a fost acolo“ și „cum a fost dincolo“, le-am trimis adresa acestui blog și ne-am trezit că asta implică și niște responsabilități: chiar să scriem adică… cum a fost!

A fost bine. Nu ne-am plictisit. Am continuat să ne cizelăm echipa. Și ne e martor Seneca despre adevărul spuselor sale

Nu poți fi mulțumit că ai un lucru, decît dacă ai cui să-l împărtășești. (Seneca – Scrisori către Luciliu 6.4)

E adevărat că nu mă gîndisem să scriu ceva în acest blog de călătorie pentru că odată ce ai pe cineva care-și asumă bucuros o sarcină… de ce să-i strici plăcerea?😊 Și, evident partenerul meu de viață (adică de teambuilding continuu!) este o asemenea persoană, îi place să scrie așa cum mie îmi place să conduc mașina!

M-a pus însă pe gînduri angajamentul său pentru ținerea la zi a blogului chiar în condiții vitrege, adică folosind exclusiv micul său iPhone 12. La urma urmei poate că aș avea și eu ceva de spus… Și am început să scriu contribuția pe care o veți citi, limitată și singulară, pe niște foi de hîrtie luate dintr-o cameră de hotel, una din multele prin care ne-am perindat. A sosit momentul, acum la întoarcerea acasă, încurajată și îndemnată de Dorin, să fac publice cîteva considerații pe marginea subiectului „relativitatea timpului“ sau „timpul relativ“.

Debutul călătoriei noastre a fost abrupt și obositor, asta știți deja. Dar, în sfîrșit, am ajuns în Auckland. Pentru că nu pot dormi deloc în timpul zborurilor, acumulasem cîteva zeci de ore de nesomn, eram obosită deși… nu-mi era somn! Am calculat, de curiozitate, luînd ca repere data și ora locală, cîte ore au trecut de cînd am plecat din București pînă am ajuns în Auckland, timp în care am dormit atît de puțin. Totalul a fost de… 96 de ore!! Am luat atunci ca repere data și ora din România, din momentul respectiv, și am ajuns la 85 de ore… Mi se părea incorect. Ceasul meu biologic îmi spunea că mi-au fost luate, fără să știu, 11 ore din viață. Ei, treacă de la mine, nu e chiar așa mult!

Știam, evident, că măsurarea timpului corespunde numărului fuselor orare pe care le traversezi. Dar gîndiți-vă la următoarea situație ipotetică: pleci într-o călătorie lungă în preajma zilei tale de naștere. Faci un calcul rapid (și superficial, din păcate) și te bucuri. Vei ajunge la destinația ta foarte îndepărtată tocmai bine ca să te aniversezi! Ajungi la hotel seara, vrei, așa cum ți-ai propus să faci un duș, să te îmbraci în ținuta specială pe care ai avut grijă să ți-o pui în bagaj și să pleci la un restaurant pentru o cină festivă. De control, te mai uiți pe telefon pentru a verifica ora. Și… ce duș, ce ținută specială, ce cină festivă??!! Data locală afișată îți spune că ziua ta de naștere a fost ieri!!!

Ei, asta este. Timpul relativ este de vină, nu dorința ta. S-a întîmplat așa pentru că mergînd spre est (așa cum am călătorit și noi tot timpul) la fiecare fus orar traversat ai mai pierdut o oră. Dacă destinația ta este Auckland, 11 fuse orare înseamnă 11 ore. Aproape o zi lumină. Cea aniversară. Dacă zburai spre vest, spre Los Angeles de exemplu; puteai să te aniversezi de două ori!

Dar să revin la călătoria noastră. Am ajuns în Noua Zeelandă. Aici era noapte, acasă, la București, era dimineață. Și invers. Timpul este… relativ…

Am rămas în Noua Zeelandă două săptămîni. Simptomele jet-lag-ului au dispărut. Stabilizați temporal am plecat spre Polinezia Franceză. Am  aterizat pe aeroportul din Pape’ete tocmai bine ca să constatăm că am ajuns la destinație înainte de a pleca din Noua Zeelandă!! O călătorie în timpul trecut!

Mi-am dat seama de acest lucru încă de acasă, studiind datele de zbor, așa că partenerul meu de teambuilding a schimbat rezervarea făcută la zborul următor. Minunat! Am primit înapoi cele 12 ore și numărătoarea începe de la zero. Și asta pentru că am trecut din emisfera estică în emisfera vestică. Minunat și uluitor…

La un moment dat, timpul prezent în Pape‘ete este timpul viitor în Auckland dar este și timpul trecut în Los Angeles. Ce dovadă mai bună de cît de relativ este timpul, raportat la spațiul terestru în care te afli?! Această călătorie, așa cum am planificat-o, mergînd în același sens, spre est, și descriind un cerc complet în jurul Terrei, ne-a oferit ocazia unică de a aprecia întreaga „întindere a timpului“. De asemenea, acest ocol al Pămîntului în 30 de zile, ne-a oferit experiența (altfel imposibil de decelat) a împletirii trecutului cu prezentul și cu viitorul.

Dar, de fapt, cum este timpul? Este relativ, este veșnic și nesfîrșit sau… nici nu există

(conform teoriilor unor fizicieni cum ar fi cea a lui Carlo Rovelli, a cărui carte cu titlu incitant, Și dacă timpul n-ar exista?, am luat-o de curînd fără să fi apucat încă să o citesc) ?

Sau, altfel: ce este timpul?

Eu cred că timpul este reunirea trecutului (amintiri), prezentului (acțiuni, trăiri și simțiri) și viitorului (proiecte și dorințe).

La revenirea din această călătorie, mergînd de la nord (chiar foarte… de la nord, fiindcă am survolat Groenlanda) la sud de Ecuator și cele două tropice și invers, traversînd paralele și meridiane, am înțeles o dată mai mult că felul în care măsori (sau este măsurat) timpul și felul în care trăiești timpul sînt… relative.

Și ce încheiere mai potrivită pentru intervenția mea aș fi putut găsi decît un citat despre TIMP din Scrisorile lui… Seneca (pe care l-am găsit în cele două cărți pe care Dorin s-a încăpățînat să le care în rucsacul său faimos 🙂 ): „ceea ce numesc viitor se petrece azi, ba chiar în mare parte s-a petrecut de acum: timpul în care am trăit este acolo unde era și mai înainte ca noi să trăim“.

Și o povață. Seneca către prietenul său Lucilius: „Dragul meu prieten, grăbește-te să trăiești, iar fiecare zi în parte să-ți fie o viață întreagă“.