INAINTEA PLECĂRII

Cum am scris în postarea anterioară, ideea acestui traseu – care, practic, are variații de nord și sud concentrate pe deplasarea continuă spre est – nu e nouă. Altceva a fost „nou“: revelația Rodicăi și apoi și a mea (sincer, nu mă gîndisem) că de data asta facem… Ocolul Pămîntului !

Mai întîi a fost tînjitul continuu după paradisul pierdut – Noua Zeelandă. După ce ne-am avîntat acolo, am tot fost pe alte continente, pe alte insule, însă Aotearoa (ca s-o dau, cult pe Māori!) are ceva, are un lipici care nu te lasă să o uiți și, mai ales, desfide alte comparații! Cele două insule mari care o compun se întind în lungime pe 1600 km, spre centrul așa-numitei emisfere de apă – 47°13′S   178°28′E spre insulele Bounty care aparțin tot Noii Zeelande (există și o emisferă a uscatului care are centrul la Nantes, Franța, la 47°13′N   1°32′W – vorba lui Rică Răducanu, sfătos după ce primise un gol stupid – „Tăticu’, multe vede și învață omu’ cît trăiește!“).

Mai important decît măsurătorile astea de precizie (pe care le-am uitat și eu imediat după ce le-am transcris aici cu mîndrie) e faptul că în orice zi a anului te-ai găsi, ai putea să te bucuri de toate cele 4 anotimpuri (varianta locală a lor, desigur, vara neozeelandeză e ca primăvara de la noi, plăcută dar nu neapărat călduroasă, iarna în schimb e… „pe bune“!) În fine, ca să nu mă repet am să inserez aici un link către blogul de acum 13 ani În 2 la antipozi unde, de asemenea, mă tot minunam…

Cînd, după primul an al pandemiei zisă de Covid-19, s-au mai deschis călătoriilor niște țări, iar în 2022 aproape restul, Noua Zeelandă, fie numele ei binecuvîntat, sub conducerea feministei Jacinda Ardern (n-o mai prindem în funcție, va demisiona pe 7 februarie)… încă ezita… Odată ce a fost posibil să pui din nou piciorul pe Aotearoa s-au mai produs cîteva noutăți care, după mine, țin de un marketing isteț al turismului la capătul lumii.

Toată lumea vrea să meargă în Noua Zeelandă: unii pentru că, practic, e la capătul lumii, alții pentru natura diversă păstrată impecabil, alții pentru a vedea locul unde se joacă cel mai bun rugby din lume, în sfîrșit alții (cazul nostru) pentru toate motivele enumerate anterior. Dacă e pe-așa taxele impuse relativ recent de guvernul neo-zeelandez n-aș zice că sînt mari, cam 52 NZD, adică € 31 de persoană. Taxa de mediu (așa numita International Visitor Conservation and Tourism Levy – IVL) se va duce însă exact pentru protejarea naturii unice, inutil să insist. Și trebuie s-o obții online înainte de călătorie!

Atunci cînd, oficial, Noua Zeelandă s-a redeschis călătorilor străini chiar de ziua Rodicăi [sic!] în 2022 am putut redeschide și noi discuția de teambuilding. Sau de travel, cum preferați, socotind (eronat?) că, după decade de la căsătorie, teambuilding-ul e încheiat. Sincer, nu vrem să vă oferim vreo sugestie!

Primele rezervări de zbor le-am făcut pe 6 septembrie, ultimele pe 3 octombrie. Separat de asta a trebuit (scriu cu obidă) să ne reînnoim vizele expirate tip USA Visitor pe 10 ani pentru cele 3-4 zile de la San Francisco. La data la care scriu costul acestui tip de viză e tot $160 de persoană…

În fine, m-am lungit cu postarea asta dar și „gestația“ planificării unei călătorii în jurul lumii e lungă; n-am vrut să mai mergem „dintr-o bucată“ de la București pînă la Auckland așa că vom face un stop de două zile și jumătate în orașul-stat Singapore. Iar din Noua Zeelandă ne vom opri la căldură, în Tahiti (Polinezia Franceză cum i se spune oficial): dacă nici acum…

Da, Greta Thunberg, știm că aceste emisii de carbon ale zborurilor noastre poluează. A avut grijă să ne bage pe gît ideea asta și compania KLM cu care zburăm la întoarcerea spre țară din San Francisco: aveai, chipurile, „opțiunea“ să plătești mai mult sau mai puțin (opțiunea zero nu exista!) pentru o suprataxă de compensare a costului (offset fee) utilizării combustibilului de aviație sustenabil (sustainable) mai scump. Vorba latinului (pe care, în liceu, mi-o scrisesem și pe caietul de economie politică): multa me deterrent ne aperte quuid de ea re sentiam dicam (multe mă opresc să spun ce gîndesc despre acest lucru)… Dar dacă vreunul din „verzii“ (???) care se agită să ne facă să ne simțim rușinați de atitudinea noastră de călători cu avionul în loc de bicicletă, de preferința pentru o friptură de vită în loc de un preparat cu făină de greiere, ne-ar cunoaște… ei bine, cred că și-ar căuta de drum.

Ca și noi.

Ei, iată traseul călătoriei pe care o vom începe pe 14 februarie 2023. Ne vom îndrepta atunci către Noua Zeelandă, la 13 ani față de prima călătorie…

În 2010 plecam la Auckland pe 8 februarie, tot prin Istanbul… Îmi lăsasem ghetele – cu care înotasem prin nămeții de pe stradă pînă la rigola unde oprise taxiul către Otopeni – chiar taximetristului! Rodica a rezistat pînă la Aeroportul din Istanbul: acolo și-a lăsat și ea pantofii dar nu fiindcă erau uzi, ci fiindcă planificase să-i transforme într-unii „de unică folosință“ [sic!] cu ocazia plecării pe urgia de afară…

Eram euforici, plecam în călătoria la care visasem atît de mult (eu cel puțin), eram „în formă“ (dovadă și blogul călătoriei, cel mai reușit și, cred, singurul complet de pînă acum) și… eram mai tineri!!! 13 ani… Mda, contează oricînd.

Nu știu cît de „în formă“ mai sîntem amîndoi acum, ne-o va dovedi călătoria pretențioasă cu… ăăă… 18 avioane schimbate în 31 de zile (!!) dar e adevărat că nu ne mai permitem să călătorim la pas, cu mașina închiriată, și să oprim unde avem chef fiindcă s-au mai schimbat lucrurile… Vrem-nu vrem, vom înghesui mai multe spații geografice în această lună de iarnă-primăvară în România și vară în emisfera sudică: Singapore (o premieră), revenirea în Noua Zeelandă pentru a vedea ceea ce ne-am promis în 2010 – jumătatea sudică a insulei sudice, etapa „Gauguin“ (Polinezia Franceză), urmată de un salt la San Francisco… (Statele Unite n-au putut fi evitate la întoarcere; altul era planul făcut în 2019-2020 înainte de pandemie: exista un zbor pe săptămână, unul singur dar esențial, care lega Polinezia Franceză de America de Sud prin Insula Paștelui. De acolo am fi zburat la Santiago, și, mai de parte, la Manaus, în inima Amazonului… Dar pandemia…)

Odată ce drumul se așterne pașii, etapele vin de la sine. Mai greu e la început fiindcă nici nu știi dacă mai vrei să te înhami la o sarcină de acum banală, pe care prietenii presupun că ți-o asumi de plăcere și din orgoliu (probabil că au dreptate doar că omit un „impuls“ mult mai simplu: obișnuința), aceea de a ține ceea ce se numește, chiar și în țările francofone [sic!], un blog de călătorie.

În anul 2023, cu exact o lună înainte de data plecării spre est, spre sud, spre nord, spre est… am găsit titlul blogului, am găsit (și plătit!) platforma care îl va menține în mediul online timp de 2 ani și încerc să transmit urbis et orbis de ce, dincolo de ceea ce vom vedea pentru prima oară sau vom revedea, titlul reflectă o revelație: conceptul de teambuilding în cazul nostru a avut de la bun început și componenta travel !

Priviți fotografiile de mai jos:

Fotografiile astea sînt din… pre-istoria cuplului nostru: călătoria inițiatică în Maramureș din 1978. Am bătut pe jos (cu 23, respectiv 15 kg în spate), toată valea Izei. Acum e simplu de spus – fără Maramureșul din 1978 n-ar fi existat cuplul Dorin și Rodica. Realitatea este că niciunul din noi nu fusese expus unei etape de formare, unui teambuilding, hai s-o spunem direct! Iar cuplul – the team – a avut nevoie de travel, de clipele senine din timpul călătoriilor pentru a se proiecta în viitor de atunci încolo.

Cam asta ar fi de spus, acum, la început. Să mai adaug că am văzut pe Netflix filmul românesc Teambuilding, care stîrnește încă aprecieri pro și contra, că evident nu avem vreo legătură cu ce se întîmplă acolo fiindcă noi doi sîntem corporația (!) dar sper că, involuntar, titlul blogului va fi mai ușor de memorat…