INAINTEA PLECĂRII

„Există un anumit grad de nervozitate și anxietate în jurul acestui eveniment care se apropie“, a declarat primarul districtului Thames-Coromandel, Len Salt, pentru site-ul de știri Stuff.

„Oamenii din Coromandel sunt destul de rezistenți, dar faptul că am fost în situația de a ne confrunta cu evenimente de furtună de la începutul lunii ianuarie… oamenii sunt obosiți.“

Ei uite că declarațiile astea ne-au adus și nouă „un grad de anxietate“ fiindcă „evenimentul“ care se apropie este… furtuna Gabrielle care a lovit ieri noapte Insula Norfolk din Australia și a ajuns în cea mai nordică regiune a Noii Zeelande. Meteorologii au emis avertizări cod roșu de ploi și vânt puternic, de peste 130 km/h, pentru Auckland și Northland…

Coromandel e „degetul opozabil“ al mâinii închipuite care este nordul insulei de nord din Noua Zeelandă. Vizavi de Coromandel (care este și numele unui orășel și numele unei păduri întinse) se află, pe un închipuit deget arătător… Auckland, care, chipurile, ne așteaptă de azi într-o săptămînă…

Cred că oricine s-ar uita la drumul surpat de mai jos ar înțelege de ce oamenii au un anumit grad de nervozitate și anxietate în jurul acestui eveniment care se apropie (Ah, exprimarea britanică! Închipuiți-vă cum ar fi sunat știrea la noi!! „Cumplit“ ar fi fost doar unul din adjectivele cu care bravii ziariști români, în exercițiul funcțiunii, ar fi înspăimîntat nu mai puțin brava populație română… oricum debusolată…)

Nu e un moft. M-am mai uitat la o fotografie care a apărut pe site-ul din NZ amintit care răspunde la numele sintetic de… „Chestii“ (Stuff )

Și scrie în Stuff ăsta că tocmai privim o imagine a rafalelor de vînt care vor atinge zilele următoare 130-140 km/h. La Auckland. Sigur, se așteaptă ca într-o săptămînă să se ducă ciclonul și să rămînă doar oamenii un pic… obosiți și probabil nu foarte veseli. 🙄

Bine că vor fi mai veseli cei din Istanbul unde aterizăm marți seara tîrziu, doar ca să schimbăm avionul spre Singapore! Da, mare veselie după cutremurul ăla… 🙄 🙄

N-am să numesc cele de mai sus auspicii. Fiindcă am trăit lucruri grozave și noi (cutremurul din ’77, furtuna din Sicilia) doar că nu le-am făcut publicitate. 🤷🏻‍♂️

Cînd eram la școală îmi plăcea să am părul lăsat mai lung, nu neapărat fiindcă doream să fiu în ton cu Beatles, ci poate pentru că aveam intuiția că va începe să mă părăsească destul de curînd… E suficient să spun că am avut și părul prins la spate într-un fel de coadă motiv pentru care Horia, colegul meu de bancă din liceu, chiar așa mă apela: Coadă!

N-aș spune că mai tîrziu am revenit la sentimente mai bune față de frizeri dar am înțeles că am nevoie de ei ca să îmi compun o figură care să se asorteze cu împrejurările… Frizerii ca atare pot fi însă tipi savuroși, iar microcosmosul din frizerii bate de multe ori orice carte cu care mă înarmez ca să-mi omor timpul: pur și simplu discuțiile pot fi absolut aiuritoare prin asocierile care te poartă de la Ilf și Petrov la Haruki Murakami dintr-o singură suflare!

Bref, înainte de călătoriile mai lungi, printre lucrurile pe care nu le scriu pe listă ca să verific ce mai am de făcut dar mi le amintesc privindu-mă în oglindă este și aspectul podoabei capilare… [ – Păi mai ai doar cîteva fire… Tocmai de-aia!]

Și așa ajungem la Georgică. Georgică, carevasăzică, nu e un frizer, nici măcar, scuzați, un „stilist“, e o instituție și funcționează după un orar oarecum aleatoriu într-una din din ce în ce mai desele locații ale Brothers Barber Shop, aproape de casă. Și dacă înainte mă duceam la Universitate și îmi dam șuvițele pe mîna unor tipi manierați, din vechea generație, care se ocupau de tot felul de clienți-personaje importante ale zilei, acum mă duc la Brothers… unde mă întîmpină vibe-ul actualității, „combinația dintre rimă și poezie improvizațională pe un ritm muzical“, pe scurt rap-ul !!!

Inutil de spus: nu îmi place rap-ul. Mă irită, e monoton, nu înțeleg la ce se face aluzie desi uneori „acțiunea“ se desfășoară în limba română (tresar întotdeauna cînd îmi dau seama că melopeea e, de fapt, în limba natală…)

Iată-l și acum cîteva zile cu clientul…

Nu e singura amintire. În trecere prin Córdoba, Argentina, în februarie 2019, am găsit la 2 pași de apartamentul în care locuiam o Peluqueria Barberia Masculina RP (RP venea de la Rodrigo Peralta, pe Sta Rosa 407), toți tineri și „profi” unde problema a fost alta: precaritatea vocabularului specific de frizerie (!) al meu în spaniolă și al lor în engleză! 😊

Augustín vorbea engleză dar era nexperimentat, s-a chinuit să mă tundă, fir cu fir, vreo 20 de minute, după care Rodrigo l-a mitraliat în spaniolă cu o rafală de cuvinte, mi-a spus că mi se cere permisiunea ca delicata operație să o continue el, Rodrigo, și, țac-țac, în trei minute am fost gata!

…de fapt, dacă merg încă și mai în urmă cu amintirile dau de o percepție și un cuvînt malgaș: vazaha ! Vazaha e numele dat albilor în Madagascar, derivă dintr-o poveste întortocheată (ca orice poveste malgașă care se respectă), iar eu, ditai vazaha (păi nu?) am ajuns în 2009, în orașul Diego Suarez (oficial Antsiranana) din nordul Madagascarului, pe mîna unei doamne care era terifiată să nu-l ciupească din greșeală pe domnul alb…

(- Cum „ce m-a apucat să mă duc la frizer în Madagascar“? Venea sărbătoarea de Paști!)

Și uite-așa, închizînd paranteza amintirilor de acum 14 ani, mă întorc la

Pleci la drum lung, vrei să iei cu tine o mutră cît mai agreabilă, iar Georgică de pretutindeni îți vine negreșit în ajutor.

Și, dacă ai urechea exersată, poți înțelege și tema discuției din rap.

Să fii atent la plecarea de acasă ca să închizi ferestrele, apa, aragazul, lumina, aproape că nu merită menționat, intră în categoria „automatisme“. (Nici asta nu e bine fiindcă automatismele tind să se estompeze, iar cei care mai au spaime periodice – nu dau nume – tresar, cum s-a mai întîmplat, chiar în drum spre aeroportul Otopeni: am închis oare aerul condiționat? 🤦🏻‍♂️)

În dimineața asta, cînd mai sînt 8 zile pînă la plecare, un cutremur de 7.8 pe scara Richter s-a produs noaptea (atunci le place lor cel mai mult să se „producă“ 🙄) la granița dintre Turcia și Siria.

[Urmează o imagine fără impact emoțional…]

…și mă gîndeam acum cîteva momente – în drum spre importanta instanță de la… Buftea (!) – că din cele patru destinații generice care ne așteaptă două sînt zone seismice (Noua Zeelandă și San Francisco), două nu (Singapore și Polinezia Franceză). Ultimelor două le ajung cicloanele.

E un remember că – oricînd și oriunde – nu ai de ce să speri la „siguranță absolută“. Eu unul mă pregăteam oricum să am o atitudine stoică 😉 în călătoria asta a noastră. Așa că, pe lîngă cărțile încărcate pe Kindle, voi lua în rucsac și o carte cu pagini tipărite.

– Merge „stoicismul“ cu vacanța?

– Cu vacanța nu, cu travel și cu teambuilding DA!

Nu știu de ce, aseară m-am apucat să simulez pe motorul preferat de căutare a zborurilor (momondo.com) rezervarea altor zboruri pe itinerarii deja efectuate (Costa Rica) sau pe care urmează să le efectuăm în scurt timp (cel în care urmează să plecăm peste două săptămîni). (Poate că răspunsul e simplu: rămîi, după atîtea luni de pus cap la cap orare de zbor, prețuri, potriviri ale altor orare cu cele de zbor ș.a.m.d., cu reflexul căutării pe (Inter)net…)

Surprise, surprise! Nu numai că tarifele crescuseră apreciabil, dar zborurile cu companiile aeriene importante și de încredere aproape că nu mai erau de găsit!! „Efectul Greta“ sau, din contră (și mai plauzibil), cel al legii cererii și ofertei pe fondul irezistibilei creșteri a cererii după doi ani de lockdown ? Nu știu ce s-a întîmplat dar mă bucur încă odată că unele din călătoriile pe care le-am visat le-am putut împlini.

Nu este însă scopul nostru (nici măcar al Rodicăi, veterană a psihologiei aeronautice) să sărim din avion în avion! Pe lîngă faptul că e o probă de anduranță, îți răpește și din timpul dedicat perspectivei călătoriei. Iar acest din urmă lucru e ceea ce încercăm să evităm. Ce se poate face?

…cred că ni s-ar potrivi și… călătoriile cu trenul! Chiar așa!

Am mers cu trenul nu numai în Europa, ci și în Indonezia, Vietnam, Japonia și Maroc! De fiecare dată ne-a plăcut, ne-am simțit bine, ne-am relaxat și am observat și peisajul uman…

Mai aproape de casă, dacă ai timp la dispoziție și trenuri decente (nici măcar de tip Shinkansen!) călătoriile cu trenul prin Europa se pot dovedi minunate atît sub aspectul calitate-preț, cît și cel al ofertei culturale. Am exemplul la îndemînă (de la care a și apărut impulsul acestei postări) : Carlisle !

…urmăream dimineața asta pe BBC Earth sfîrșitul unui documentar din seria „Cele mai frumoase călătorii cu trenul“. Era vorba de un tren mic de plaisir, cu puține vagoane și cu o locomotivă cu aburi fabricată în 1932, care merge și în prezent pe un traseu din nordul Angliei. Am fost și noi cu trenul în Marea Britanie. Odată chiar pe un traseu lung, Londra – Edinburgh, altădată pe un traseu idilic dar foarte scurt: Londra – Stratford upon Avon. Despre Carlisle nu știam însă nimic dar aveam să aflu imediat că, la 8 minute de gară, se află minunata catedrală în stil gotic construită în… 1122 (!!)

La 900 de ani distanță, BBC nota cu mîndrie reținută (31 ianuarie 2022) că vizitatorii [moderni] vor fi încurajați să se relaxeze pe șezlonguri și să privească în sus la faimosul tavan înstelat… Ad astra per aspera sau Ad astra per… agmen ? (agmen ar fi în latină cel mai apropiat cuvînt care redă noțiunea de mașinărie mobilă – trenul)

Vreau la Carlisle! Vreau cu trenul!

(Stați să ne vedem mai întîi în TRANZALPINE ! 😀 )

Ceva-ceva o fi adevărat și în legătură cu observațiile privind semnele zodiacului: o team built up prin travel, compusă dintr-o leoaică și un săgetător, ambele semne de foc. Mai sînt interacțiuni… focoase (!!) între noi dar e adevărat că dacă spiritul de justiție e comun ambelor zodii, iar dorul de ducă e o caracteristică a săgetătorului, după cum leul se poate lăuda, înainte de toate, că este curajos și cinstit, peregrinările noastre prin lume (începute în echipă imediat ce a fost posibil, adică după 1989) ne-au dus la concluzii din ce în ce mai apropiate de realitățile locurilor unde ajungeam. Sigur este că experiența se dospește în timp (uneori mult timp) pînă la formarea unor concluzii.

Un exemplu concret: pâinea! Pîinea cea de toate zilele pe care orășenii de peste tot din lume o cumpără de la brutării, iar cei din orașele foarte mari și din magazine cu secțiuni de panificație. Cum arăta pîinea cumpărată la București înainte de ’89 ? Nu prea mai țin minte dar în februarie 1991 cînd am ajuns la Londra pentru prima dată am fost pur și simplu bulversat de numărul de sortimente de pîine din supermarket-ul respectiv (foarte probabil să mă fi aflat atunci într-un Sainsbury’s). Și cît de mult mă fascina ideea „pîinii feliate“ – nu se găsea încă așa ceva la București!…

Entuziasmul mi-a fost temperat de prietena româncă la care am locuit o lună la Londra și care mi-a spus „nu te zgîrci să dai mai mulți bani pe pîine: asta albă în special, are un gust de cretă“… Avea dreptate. (Rodica, o fericită din punct de vedere al siluetei, oricum nu prea mănîncă pîine și n-o interesa. Eu însă sînt… ăă… diferit!)

Da, trebuie să treacă timp pînă să tragi o concluzie asupra unui fapt banal: gustul pîinii… Fiindcă „analiza exemplului de mai sus“ nu se oprește aici. La sfîrșitul anilor ’90, în Florida, de data asta, alți prieteni, tot români, m-au avertizat să nu mai comand „pâine“ într-un restaurant de pește: mi se adusese la masă un fel de cozonac galben și dulce !! „Păi ce să cer ?“ am întrebat. Iar răspunsul neașteptat a fost… covrig !!! Da, da, pretzel, au insistat ei, e cel mai apropiat de pîinea de la noi !!

Epilogul la povestea cu pîinea s-a petrecut tot în S.U.A., la începutul lui iulie 2008, cînd stăteam peste noapte într-un motel (Ruby’s Inn) la Bryce Canyon, Utah.

Acolo am dat de alți doi români, angajați ai Parcului Național, care mi-au spus (și ce scriu acum e concluzia definitivă și a lor și a mea): „ăștia [americanii] nu le au cu pîinea, noi nu putem să mîncăm pîinea lor! Ne-am cumpărat o mașină mică de frămîntat aluatul și ne facem pîinea în casă !“

Da, lumea largă e plină de experiențe neașteptate și te obișnuiești cu ideea că sîntem diferiți (ca în cazul odiseei pîinii de mai sus) sau – din contră – poți trage concluzia că ne asemănăm pînă la identitate!

În ultima ipoteză am în vedere niște pașnici cetățeni malgași din Diego Surez / Antsiranana, în nordul Madagascarului, care, fiindcă veneam din „Tana“ [Antananarive], o capitală îndepărtată pe care n-o cuprindeau în viața lor zilnică și în care [2009] era în curs de desfășurare o lovitură de stat [sic!] mă întrebau [pe mine!!!] „Ce mai e prin Tana ?“

Ei bine, aerul cu care îmi era pusă această întrebare îmi era cu totul familiar ca unul care, înainte de a trece granițele României îi bătusem temeinic și coclaurii. În august 1990, de exemplu, un cioban de sus, de la o stînă din Borșa, Maramureș, mă întreba la fel de calm: „Ce mai e pe la București ?“

Nu, nu sînt coincidențe. Ne asemănăm și sîntem diferiți. Călătorim ca să vedem cît.

Cum am scris în postarea anterioară, ideea acestui traseu – care, practic, are variații de nord și sud concentrate pe deplasarea continuă spre est – nu e nouă. Altceva a fost „nou“: revelația Rodicăi și apoi și a mea (sincer, nu mă gîndisem) că de data asta facem… Ocolul Pămîntului !

Mai întîi a fost tînjitul continuu după paradisul pierdut – Noua Zeelandă. După ce ne-am avîntat acolo, am tot fost pe alte continente, pe alte insule, însă Aotearoa (ca s-o dau, cult pe Māori!) are ceva, are un lipici care nu te lasă să o uiți și, mai ales, desfide alte comparații! Cele două insule mari care o compun se întind în lungime pe 1600 km, spre centrul așa-numitei emisfere de apă – 47°13′S   178°28′E spre insulele Bounty care aparțin tot Noii Zeelande (există și o emisferă a uscatului care are centrul la Nantes, Franța, la 47°13′N   1°32′W – vorba lui Rică Răducanu, sfătos după ce primise un gol stupid – „Tăticu’, multe vede și învață omu’ cît trăiește!“).

Mai important decît măsurătorile astea de precizie (pe care le-am uitat și eu imediat după ce le-am transcris aici cu mîndrie) e faptul că în orice zi a anului te-ai găsi, ai putea să te bucuri de toate cele 4 anotimpuri (varianta locală a lor, desigur, vara neozeelandeză e ca primăvara de la noi, plăcută dar nu neapărat călduroasă, iarna în schimb e… „pe bune“!) În fine, ca să nu mă repet am să inserez aici un link către blogul de acum 13 ani În 2 la antipozi unde, de asemenea, mă tot minunam…

Cînd, după primul an al pandemiei zisă de Covid-19, s-au mai deschis călătoriilor niște țări, iar în 2022 aproape restul, Noua Zeelandă, fie numele ei binecuvîntat, sub conducerea feministei Jacinda Ardern (n-o mai prindem în funcție, va demisiona pe 7 februarie)… încă ezita… Odată ce a fost posibil să pui din nou piciorul pe Aotearoa s-au mai produs cîteva noutăți care, după mine, țin de un marketing isteț al turismului la capătul lumii.

Toată lumea vrea să meargă în Noua Zeelandă: unii pentru că, practic, e la capătul lumii, alții pentru natura diversă păstrată impecabil, alții pentru a vedea locul unde se joacă cel mai bun rugby din lume, în sfîrșit alții (cazul nostru) pentru toate motivele enumerate anterior. Dacă e pe-așa taxele impuse relativ recent de guvernul neo-zeelandez n-aș zice că sînt mari, cam 52 NZD, adică € 31 de persoană. Taxa de mediu (așa numita International Visitor Conservation and Tourism Levy – IVL) se va duce însă exact pentru protejarea naturii unice, inutil să insist. Și trebuie s-o obții online înainte de călătorie!

Atunci cînd, oficial, Noua Zeelandă s-a redeschis călătorilor străini chiar de ziua Rodicăi [sic!] în 2022 am putut redeschide și noi discuția de teambuilding. Sau de travel, cum preferați, socotind (eronat?) că, după decade de la căsătorie, teambuilding-ul e încheiat. Sincer, nu vrem să vă oferim vreo sugestie!

Primele rezervări de zbor le-am făcut pe 6 septembrie, ultimele pe 3 octombrie. Separat de asta a trebuit (scriu cu obidă) să ne reînnoim vizele expirate tip USA Visitor pe 10 ani pentru cele 3-4 zile de la San Francisco. La data la care scriu costul acestui tip de viză e tot $160 de persoană…

În fine, m-am lungit cu postarea asta dar și „gestația“ planificării unei călătorii în jurul lumii e lungă; n-am vrut să mai mergem „dintr-o bucată“ de la București pînă la Auckland așa că vom face un stop de două zile și jumătate în orașul-stat Singapore. Iar din Noua Zeelandă ne vom opri la căldură, în Tahiti (Polinezia Franceză cum i se spune oficial): dacă nici acum…

Da, Greta Thunberg, știm că aceste emisii de carbon ale zborurilor noastre poluează. A avut grijă să ne bage pe gît ideea asta și compania KLM cu care zburăm la întoarcerea spre țară din San Francisco: aveai, chipurile, „opțiunea“ să plătești mai mult sau mai puțin (opțiunea zero nu exista!) pentru o suprataxă de compensare a costului (offset fee) utilizării combustibilului de aviație sustenabil (sustainable) mai scump. Vorba latinului (pe care, în liceu, mi-o scrisesem și pe caietul de economie politică): multa me deterrent ne aperte quuid de ea re sentiam dicam (multe mă opresc să spun ce gîndesc despre acest lucru)… Dar dacă vreunul din „verzii“ (???) care se agită să ne facă să ne simțim rușinați de atitudinea noastră de călători cu avionul în loc de bicicletă, de preferința pentru o friptură de vită în loc de un preparat cu făină de greiere, ne-ar cunoaște… ei bine, cred că și-ar căuta de drum.

Ca și noi.

Ei, iată traseul călătoriei pe care o vom începe pe 14 februarie 2023. Ne vom îndrepta atunci către Noua Zeelandă, la 13 ani față de prima călătorie…

În 2010 plecam la Auckland pe 8 februarie, tot prin Istanbul… Îmi lăsasem ghetele – cu care înotasem prin nămeții de pe stradă pînă la rigola unde oprise taxiul către Otopeni – chiar taximetristului! Rodica a rezistat pînă la Aeroportul din Istanbul: acolo și-a lăsat și ea pantofii dar nu fiindcă erau uzi, ci fiindcă planificase să-i transforme într-unii „de unică folosință“ [sic!] cu ocazia plecării pe urgia de afară…

Eram euforici, plecam în călătoria la care visasem atît de mult (eu cel puțin), eram „în formă“ (dovadă și blogul călătoriei, cel mai reușit și, cred, singurul complet de pînă acum) și… eram mai tineri!!! 13 ani… Mda, contează oricînd.

Nu știu cît de „în formă“ mai sîntem amîndoi acum, ne-o va dovedi călătoria pretențioasă cu… ăăă… 18 avioane schimbate în 31 de zile (!!) dar e adevărat că nu ne mai permitem să călătorim la pas, cu mașina închiriată, și să oprim unde avem chef fiindcă s-au mai schimbat lucrurile… Vrem-nu vrem, vom înghesui mai multe spații geografice în această lună de iarnă-primăvară în România și vară în emisfera sudică: Singapore (o premieră), revenirea în Noua Zeelandă pentru a vedea ceea ce ne-am promis în 2010 – jumătatea sudică a insulei sudice, etapa „Gauguin“ (Polinezia Franceză), urmată de un salt la San Francisco… (Statele Unite n-au putut fi evitate la întoarcere; altul era planul făcut în 2019-2020 înainte de pandemie: exista un zbor pe săptămână, unul singur dar esențial, care lega Polinezia Franceză de America de Sud prin Insula Paștelui. De acolo am fi zburat la Santiago, și, mai de parte, la Manaus, în inima Amazonului… Dar pandemia…)

Odată ce drumul se așterne pașii, etapele vin de la sine. Mai greu e la început fiindcă nici nu știi dacă mai vrei să te înhami la o sarcină de acum banală, pe care prietenii presupun că ți-o asumi de plăcere și din orgoliu (probabil că au dreptate doar că omit un „impuls“ mult mai simplu: obișnuința), aceea de a ține ceea ce se numește, chiar și în țările francofone [sic!], un blog de călătorie.

În anul 2023, cu exact o lună înainte de data plecării spre est, spre sud, spre nord, spre est… am găsit titlul blogului, am găsit (și plătit!) platforma care îl va menține în mediul online timp de 2 ani și încerc să transmit urbis et orbis de ce, dincolo de ceea ce vom vedea pentru prima oară sau vom revedea, titlul reflectă o revelație: conceptul de teambuilding în cazul nostru a avut de la bun început și componenta travel !

Priviți fotografiile de mai jos:

Fotografiile astea sînt din… pre-istoria cuplului nostru: călătoria inițiatică în Maramureș din 1978. Am bătut pe jos (cu 23, respectiv 15 kg în spate), toată valea Izei. Acum e simplu de spus – fără Maramureșul din 1978 n-ar fi existat cuplul Dorin și Rodica. Realitatea este că niciunul din noi nu fusese expus unei etape de formare, unui teambuilding, hai s-o spunem direct! Iar cuplul – the team – a avut nevoie de travel, de clipele senine din timpul călătoriilor pentru a se proiecta în viitor de atunci încolo.

Cam asta ar fi de spus, acum, la început. Să mai adaug că am văzut pe Netflix filmul românesc Teambuilding, care stîrnește încă aprecieri pro și contra, că evident nu avem vreo legătură cu ce se întîmplă acolo fiindcă noi doi sîntem corporația (!) dar sper că, involuntar, titlul blogului va fi mai ușor de memorat…