INAINTEA PLECĂRII

…trebuie să fii oricînd pregătit să cuprinzi cu sufletul ceea ce vezi, auzi sau ți se spune…

Am ajuns destul de rapid, pe ploaie dar ocolind pe autostradă, la aeroport. Tot rapid am lăsat și bagajele la cală și am mai ieșit în afara aeroportului pentru o ultimă pufăitură de țigară electronică a Rodicăi.

Am dat un telefon la Berg bei Neumarkt unde vom ajunge vineri pentru botezul de dumincă al lui Lory. Și… brusc mi-au revenit alte amintiri…

…eram, cred, în clasa a XII-a și traduceam cu îndîrjire poeți americani. Traducerile i le prezentam fostei mele profesoare din școala generală. În ea aveam cea mai mare încredere, fiindcă era și o foarte, foarte bună profesoară și probabil fiindcă mă lua în serios. Făceam meditații la engleză deși știam că voi da admiterea la Drept, iar dreptul, pe vremea aia, avea tot atîta legătură cu engleza ca baba cu mitraliera… (Mult mai tîrziu am realizat sacrificiul părinților mei care au fost dispuși să investească și în acel „moft” al meu – să învăț engleză ca să evadez dintr-o lume „aliniată”…)

În acest context am început să traduc Journey of the Magi a lui T. S. Eliot. Aveam o minimă cunoaștere a religiei (a religiei ortodoxe vreau să zic) fiindcă uneori îl mai însoțeam pe tata la o slujbă duminicală. (Tata era mișcat de corurile bisericești, ca unul care „activase” în acest domeniu cînd era de vîrsta mea. Era uimitor că putea descifra și cîntece din manualul meu de muzică din liceu. Doar cu vocea. Pe scurt, fiecare aveam un folos din incursiunile bisericești. Eu eram atent la predici. Erau și preoți care înțelegeau CE trebuie să transmită credincioșilor dincolo de formulele repetitive ale slujbei.)

Nimic nu mă pregătise însă pentru Călătoria Magilor, pentru momentul în care se lansează întrebarea

All this was a long time ago, I remember, 

And I would do it again, but set down 

This set down 

This: were we led all that way for 

Birth or Death?

Am aflat adică vestea că în aceeași comunitate în care este așteptată cu sufletul la gură sărbătoarea botezului celui mai nou suflet apărut printre noi, altcineva, alt suflet se pregătește să treacă limanul vieții pămîntene. 

Concomitența acestor evenimente mă duce din nou la T.S. Eliot

I had seen birth and death,

But had thought they were different

Uite așa e viața: de necuprins!

Nu e vorba de ecologie. Îmi place zborul, nu îmi place să stau legat cu centura de scaun. Ore întregi. Cu trenul ai și libertate de mișcare dacă ai amorțit pe scaun și, oricum, VEZI DRACULUI CEVA PE GEAM! (chiar dacă CE vezi îți e clar doar dacă mergi cu trenurile slow motion CFR…)

Așa că primul proiect a fost să zburăm pînă undeva în Germania (nu sîntem chiar masochiști să ne iasă os prin os cu cefereul pînă la granița României) și de acolo să ne deplasăm cu Interrail prin Europa. Costuri avantajoase, trenuri firoscoase… Numai avantaje, nu? Nu. Interrail e încă unul din proiectele pe care UE n-a fost în stare să le termine nici măcar în ce privește țările din vest, Franța și Spania d’un paregzamplu. Fiindcă, hai, din Germania de vest pînă la Bordeaux mai merge, dar de acolo să mergi cu trenul pe coasta de nord a Spaniei pînă la A Coruña nu mai merge. Sistemul spaniol (sau numai basc?) nu e… integrat… Și chiar dacă ar fi, au cîte 1 (un) tren pe zi!!

M-am lăsat păgubaș și am revenit la mijlocul de transport poluant avion. Nu vreau să dau niciun exemplu, destul l-a dat Greta Thunberg pentru noi toți…

Sigur, îmi pare rău că nu mă mai opresc la Bilbao (unde am mîncat un pește de neuitat) sau că nu ajung la A Coruña și Santiago de Compostela. Poate că va mai fi timp, cine știe, chiar în viața asta. Nu îmi pare însă atît de rău încît să regret timpul eliberat pentru Saint-Émilion, de exemplu. Uite, așa poți gîndi pozitiv și ajunge să-ți placă și Babadag! (N-am ajuns acolo dar am citit mai demult o carte a unui polonez care era fascinat și de Babadag și de… Tiraspol!!)

Bref, vom zbura cu Ryanair, KLM, WizzAir. Sînt, totuși, distanțe inter-europene. Nu vom înțepeni două-trei ore… Primul zbor e miercuri, 28 mai. De la București la Stuttgart, “Das neue Herz Europas” – Noua inimă a Europei, cum suna logo-ul orașului prin 2008. Între timp înțeleg că l-au mai schimbat. Să vedem.

Stuttgart – Schlossplatzspringbrunnen

De cînd ne urmăm mai serios planul de a ne aduna ca pereche – cu tot ce implică expresia asta – în timpul călătoriilor în lume, ne-am testat ceea ce se numește în prezent capacitatea de anduranță (resilience, poftim), prin alegerea unor destinații total diferite ca grad de confort sau civilizații cunoscute. Am ajuns, de exemplu, în Alaska, în Parcul Denali, de unde am plecat după trei zile în sud, la Seward (unde nici nu aveam cazarea asigurată) fiindcă locul era prea… luxos [sic!] și nu încuraja explorarea pe cont propriu. Sau am vrut să încercăm „senzațiile tari“ oferite de insulele San Blas, din Panama, a căror principală reclamă era… lipsa Internetului sau a rețelelor de telefonie mobilă. [S-a dovedit că, totuși, indigenii aveau și una și alta… Era, de fapt un fel de „dormit pe plajă la 2 Mai“, în anii de glorie, revitalizat ca reacție la avansul implacabil al civilizației digitale, dar, oricum ai lua-o, o imitație care nu ne-a trezit nici nostalgie, nici prea mult amuzament…]

Deocamdată nu s-a schimbat mare lucru deși, evident, simțim că am îmbătrînit. Ca dovadă am putut merge anul ăsta, în iarnă, într-un nou periplu asiatic, cu toate că, simetric, unul la un picior, celălalt la alt picior, resimțeam (și o mai facem și acum) entorsele cu care ne-a blagoslovit finalul lui 2024. 🤦🏻‍♂️ Apar însă doi factori de care va trebui să ținem seamă: resursele materiale și schimbarea accelerată a lumii în care trăim.

Resursele, da, firește că sînt limitate, iar faptul că, cel mai probabil, voi renunța la exercitarea nobilei profesii (avocatura, cum care? 😂) chiar în acest an, va accentua aspectul limitativ. A fost bine că am gîndit de la început că nu are niciun rost să amînăm, în stilul „vesticilor”, călătorii mai îndepărtate geografic pentru momentul cînd „vom ieși la pensie“, fiindcă bucuria călătoriei e cu atît mai mare cu cît simți că-ți poți „tura“ organismul, iar el să te asculte! Fără pilule, ceaiuri, etc. Cu toată „reținerea“ financiară pe care o vom… experimenta, mintea colindă încă spre itinerarii noi sau pe care le-am urma din nou și ăsta e un lucru bun. Vom deveni doar mai selectivi. Poate ne vom putea însoți și cu oameni tineri (sau mai tineri decît noi) fiindcă am constatat că generația noastră e deja pierdută, vorba lui Gertrude Stein, pentru acest tip de proiecte. 🤷🏻‍♂️

În privința schimbării accelerate a lumii în care trăim lucrurile stau diferit. Simți că lucrurile se schimbă, iar schimbarea nu poate fi decît în rău. [Păi simți asta fiindcă nu mai ești tînăr, că nu mai ai viața înainte…] N-aș zice că (doar) din cauza asta. Fiindcă văd și mai debusolați o grămadă de oameni tineri, dependenți sau nu de TikTok, Instagram, Facebook, Telegram. E un lucru care ne întristează profund pe amîndoi partenerii de travel-teambuilding. Dacă lumea se schimbă într-atît încît nu te mai poți regăsi în ea ce rost mai are continuarea viețuirii? Că de „viață“ implicit nu poate fi vorba…

(Mie, unuia, mi-au rămas în minte cuvintele lui Camus cu care începe „Mitul lui Sisif“: «Il n’y a qu’un problème philosophique vraiment sérieux: c’est le suicide. Juger que la vie vaut ou ne vaut pas la peine d’être vécue, c’est répondre à la question fondamentale de la philosophie. Le reste, si le monde a trois dimensions, si l’esprit a neuf ou douze catégories, vient ensuite. Ce sont des jeux; il faut d’abord répondre.»)

Mda. Uite ce înseamnă lipsa de TikTok: plonjezi în filozofie! Sînt bătrîn, ce să mai vorbim…

Ca să închei liniștitor / pentru orice cititor considerațiile de mai sus aș spune limpede că nu m-a bîntuit niciun moment vreun gînd suicidar. Niciodată. Iar explicația pe care o propun este… curiozitatea! Să ronțăi viața pînă la capătul ei biologic. Neliniștea mare, imposibil de evitat, este dacă la acel „capăt biologic“ vei mai fi cu mintea întreagă. Dacă nu, oricum nu mai contează. Dacă da, atunci a meritat.

Călătoria în Europa de la sfîrșitul calendaristic al primăverii și începutul verii ne apropie de obîrșiile noastre culturale ca un gest că ne-am cam lămurit ce e cu lumea de pe globul Terra și că ni se pare că – la doi pași de noi – sînt lucruri care merită să fie văzute, eventual admirate și, în orice caz. înțelese.

Plecăm așadar pe 28 mai spre Stuttgart, apoi ne învîrtim în jurul Nürnberg-ului pînă să plecăm, pe 3 iunie spre Bordeaux și de acolo, mai departe, spre nordul Portugaliei. Schematic, traseul arată ca un umeraș atîrnat pe hartă…

Etapa germană e oarecum „privată“ fiindcă la Stuttgart vom locui la o nepoată, iar lîngă Nürnberg, la Berg bei Neumarkt in der Oberpfalz, deși vom locui la o pensiune, vom asista la ceremonia botezului lui Lory, cea a cărei naștere am aflat-o cînd eram în sudul Taivanului, la Kaohsiung, pe 28 ianuarie anul ăsta…

Așa fiind mă voi concentra pe ceea ce voi redescoperi în Germania (pe care am părăsit-o pe 17 februarie) fără a intra în detaliile viețuirii noastre la Stuttgart sau la Berg dar cu memoria afectată de evenimentele din patrie – despre care se poate discuta mult și… degeaba – și pentru că vom întîlni diasporeni va fi inevitabil să nu vină vorba tot despre România…

Abia în tronsonul II, franțuzesc, și III, portughez, cînd vom rămîne singurei ca de obicei, vom putea reîncepe să ne strunim la teambuilding-ul prin călătorie care, mai în glumă, mai în serios, a fost pînă acum dacă nu stilul nostru de viață măcar supapa care ne-a permis să ne considerăm totuși viețuirea drept viață…

Pentru Lory, care va apărea pe lume cîndva, în timpul acestei călătorii

Încep acest nou jurnal de călătorie cu exact o lună înainte de plecarea în Asia de sud-est. În acest răgaz de o lună a trebui să se întîmple multe… În primul rînd ar trebui să avem, amîndoi partenerii de Travel team-building, picioarele într-o formă sensibil mai bună! Altfel, cu mine încă nesigur pe glezna stîngă (entorsa din octombrie în Turcia) și Rodica cu entorsa de la piciorul în drept (accident „casnic“ cauzat de „inconturnabila” perioadă a curățeniei de Crăciun), aș putea găsi aceastei călătorii un titlu mai potrivit: Doi Șontorogi la Drum 🙈

Evident, nu e singura situație care trebuie rezolvată dar e una care – și în perspectiva drumului lung – nu poate fi ignorată. Picioarele le simți de la primul pas al dimineții… Hmmm… Sper ca noua dominantă (imagini noi la tot… pasul !) să ne alunge încordarea cu care privim progresul terapiilor (hidro și fizio în ce mă privește; Rodica a continuat să se supună terapiei… muncii casnice 😡

 Curat Hesiod – Ἔργα καὶ Ἡμέραι / Erga kaí Hemérai – Munci și zile… Păi da, există și ergoterapie, nu-i așa? ) Chiar blogul de călătorie, Travel team-building.com, găzduit de servere ale harnicilor lituanieni (!), cere tot felul de operații tehnice pînă la data limită a plecării. (Ei, a cerut și bani, desigur. Și am profitat (?) de Black Friday… În fine…)

În condițiile astea sigur că nu e de mirare că discuțiile despre alcătuirea bagajului (să fie, evident, cît mai ușor dar e vorba totuși de peste o lună de zile), despre… ciorapi compresivi ș.a.m.d. ne pre-ocupă. Ăsta e rezultatul întîrzierii de 35 de ani cu care plecăm la drum prin zonele astea, Malaezia, Taiwan, Filipine și Laos. Dar…

…dar chiar am fi plecat la drum în Asia de sud-est acum 35 de ani? 🤔

Acum zic că nu. În 1990 respectivul spațiu geografic nu era „pregătit” pentru posibilitățile noastre de călătorie sau pentru interesul pe care-l avem azi față de el. Sigur, „democratizarea“ [pe șleau, ieftinirea] biletelor de avion a venit la pachet cu o înghesuială mai mare și cu o uriașă uniformizare a spațiilor, mai ales citadine, worldwide. Lucru nu neapărat rău pentru comoditatea călătorului. Din diferite motive plecăm la drum la începutul lui 2025 în Malaezia, Taiwan, Filipine și Laos, toate țări ale Asiei de sud-est pe care nu reușisem să le străbatem pînă acum. Nu-i vorbă, nici Indonezia, Hong Kong, Macao, Coreea de sud, Thailanda, Vietnamul sau Japonia nu le „străbătusem“ chiar în întregime dar unora le alocasem mult mai mult timp decît fiecărei etape din 2025. Acum interesul pentru o regiune sau alta îl poartă și factori extra-geografici: Taiwan – pentru că e poate ultima șansă să-l vedem pînă nu îl ocupă China, partea de Borneo malaezian, Kota Kinabalu, fiindcă prima călătorie în jurul globului pe care o proiectasem (dar n-am apucat să o mai facem) înainte de pandemie cu o firmă britanică, cuprindea într-unul din trasee și acest „Kota Kinabalu“ care s-a dovedit că e atît de important prin partea locului încît am găsit și zbor direct de acolo spre Taipei! Filipinele mi-au displăcut întotdeauna: strămoșii lor l-au căsăpit pe Magelan, Imelda Marcos, bonele filipineze, etc. Plus uragane! Ca „picior de pod“ în drumul spre Laos, nu putea fi ocolit însă, și ar fi fost păcat să ratăm două zone de interes pur turistic din Palawan (El Nido și Coron) din cauza… pantofilor Imeldei! În fine, pentru noi Laos-ul se va reduce la Luang Prabang. Care ar trebui să ne dea măsura întregii Indochine după cele 3 săptămîni petrecute metodic în Vietnam în 2017 (chiar fără să ne ne punem problema să ajungem și în Cambodgia). Cel puțin așa sperăm.

„Există un anumit grad de nervozitate și anxietate în jurul acestui eveniment care se apropie“, a declarat primarul districtului Thames-Coromandel, Len Salt, pentru site-ul de știri Stuff.

„Oamenii din Coromandel sunt destul de rezistenți, dar faptul că am fost în situația de a ne confrunta cu evenimente de furtună de la începutul lunii ianuarie… oamenii sunt obosiți.“

Ei uite că declarațiile astea ne-au adus și nouă „un grad de anxietate“ fiindcă „evenimentul“ care se apropie este… furtuna Gabrielle care a lovit ieri noapte Insula Norfolk din Australia și a ajuns în cea mai nordică regiune a Noii Zeelande. Meteorologii au emis avertizări cod roșu de ploi și vânt puternic, de peste 130 km/h, pentru Auckland și Northland…

Coromandel e „degetul opozabil“ al mâinii închipuite care este nordul insulei de nord din Noua Zeelandă. Vizavi de Coromandel (care este și numele unui orășel și numele unei păduri întinse) se află, pe un închipuit deget arătător… Auckland, care, chipurile, ne așteaptă de azi într-o săptămînă…

Cred că oricine s-ar uita la drumul surpat de mai jos ar înțelege de ce oamenii au un anumit grad de nervozitate și anxietate în jurul acestui eveniment care se apropie (Ah, exprimarea britanică! Închipuiți-vă cum ar fi sunat știrea la noi!! „Cumplit“ ar fi fost doar unul din adjectivele cu care bravii ziariști români, în exercițiul funcțiunii, ar fi înspăimîntat nu mai puțin brava populație română… oricum debusolată…)

Nu e un moft. M-am mai uitat la o fotografie care a apărut pe site-ul din NZ amintit care răspunde la numele sintetic de… „Chestii“ (Stuff )

Și scrie în Stuff ăsta că tocmai privim o imagine a rafalelor de vînt care vor atinge zilele următoare 130-140 km/h. La Auckland. Sigur, se așteaptă ca într-o săptămînă să se ducă ciclonul și să rămînă doar oamenii un pic… obosiți și probabil nu foarte veseli. 🙄

Bine că vor fi mai veseli cei din Istanbul unde aterizăm marți seara tîrziu, doar ca să schimbăm avionul spre Singapore! Da, mare veselie după cutremurul ăla… 🙄 🙄

N-am să numesc cele de mai sus auspicii. Fiindcă am trăit lucruri grozave și noi (cutremurul din ’77, furtuna din Sicilia) doar că nu le-am făcut publicitate. 🤷🏻‍♂️

Cînd eram la școală îmi plăcea să am părul lăsat mai lung, nu neapărat fiindcă doream să fiu în ton cu Beatles, ci poate pentru că aveam intuiția că va începe să mă părăsească destul de curînd… E suficient să spun că am avut și părul prins la spate într-un fel de coadă motiv pentru care Horia, colegul meu de bancă din liceu, chiar așa mă apela: Coadă!

N-aș spune că mai tîrziu am revenit la sentimente mai bune față de frizeri dar am înțeles că am nevoie de ei ca să îmi compun o figură care să se asorteze cu împrejurările… Frizerii ca atare pot fi însă tipi savuroși, iar microcosmosul din frizerii bate de multe ori orice carte cu care mă înarmez ca să-mi omor timpul: pur și simplu discuțiile pot fi absolut aiuritoare prin asocierile care te poartă de la Ilf și Petrov la Haruki Murakami dintr-o singură suflare!

Bref, înainte de călătoriile mai lungi, printre lucrurile pe care nu le scriu pe listă ca să verific ce mai am de făcut dar mi le amintesc privindu-mă în oglindă este și aspectul podoabei capilare… [ – Păi mai ai doar cîteva fire… Tocmai de-aia!]

Și așa ajungem la Georgică. Georgică, carevasăzică, nu e un frizer, nici măcar, scuzați, un „stilist“, e o instituție și funcționează după un orar oarecum aleatoriu într-una din din ce în ce mai desele locații ale Brothers Barber Shop, aproape de casă. Și dacă înainte mă duceam la Universitate și îmi dam șuvițele pe mîna unor tipi manierați, din vechea generație, care se ocupau de tot felul de clienți-personaje importante ale zilei, acum mă duc la Brothers… unde mă întîmpină vibe-ul actualității, „combinația dintre rimă și poezie improvizațională pe un ritm muzical“, pe scurt rap-ul !!!

Inutil de spus: nu îmi place rap-ul. Mă irită, e monoton, nu înțeleg la ce se face aluzie desi uneori „acțiunea“ se desfășoară în limba română (tresar întotdeauna cînd îmi dau seama că melopeea e, de fapt, în limba natală…)

Iată-l și acum cîteva zile cu clientul…

Nu e singura amintire. În trecere prin Córdoba, Argentina, în februarie 2019, am găsit la 2 pași de apartamentul în care locuiam o Peluqueria Barberia Masculina RP (RP venea de la Rodrigo Peralta, pe Sta Rosa 407), toți tineri și „profi” unde problema a fost alta: precaritatea vocabularului specific de frizerie (!) al meu în spaniolă și al lor în engleză! 😊

Augustín vorbea engleză dar era nexperimentat, s-a chinuit să mă tundă, fir cu fir, vreo 20 de minute, după care Rodrigo l-a mitraliat în spaniolă cu o rafală de cuvinte, mi-a spus că mi se cere permisiunea ca delicata operație să o continue el, Rodrigo, și, țac-țac, în trei minute am fost gata!

…de fapt, dacă merg încă și mai în urmă cu amintirile dau de o percepție și un cuvînt malgaș: vazaha ! Vazaha e numele dat albilor în Madagascar, derivă dintr-o poveste întortocheată (ca orice poveste malgașă care se respectă), iar eu, ditai vazaha (păi nu?) am ajuns în 2009, în orașul Diego Suarez (oficial Antsiranana) din nordul Madagascarului, pe mîna unei doamne care era terifiată să nu-l ciupească din greșeală pe domnul alb…

(- Cum „ce m-a apucat să mă duc la frizer în Madagascar“? Venea sărbătoarea de Paști!)

Și uite-așa, închizînd paranteza amintirilor de acum 14 ani, mă întorc la

Pleci la drum lung, vrei să iei cu tine o mutră cît mai agreabilă, iar Georgică de pretutindeni îți vine negreșit în ajutor.

Și, dacă ai urechea exersată, poți înțelege și tema discuției din rap.

Să fii atent la plecarea de acasă ca să închizi ferestrele, apa, aragazul, lumina, aproape că nu merită menționat, intră în categoria „automatisme“. (Nici asta nu e bine fiindcă automatismele tind să se estompeze, iar cei care mai au spaime periodice – nu dau nume – tresar, cum s-a mai întîmplat, chiar în drum spre aeroportul Otopeni: am închis oare aerul condiționat? 🤦🏻‍♂️)

În dimineața asta, cînd mai sînt 8 zile pînă la plecare, un cutremur de 7.8 pe scara Richter s-a produs noaptea (atunci le place lor cel mai mult să se „producă“ 🙄) la granița dintre Turcia și Siria.

[Urmează o imagine fără impact emoțional…]

…și mă gîndeam acum cîteva momente – în drum spre importanta instanță de la… Buftea (!) – că din cele patru destinații generice care ne așteaptă două sînt zone seismice (Noua Zeelandă și San Francisco), două nu (Singapore și Polinezia Franceză). Ultimelor două le ajung cicloanele.

E un remember că – oricînd și oriunde – nu ai de ce să speri la „siguranță absolută“. Eu unul mă pregăteam oricum să am o atitudine stoică 😉 în călătoria asta a noastră. Așa că, pe lîngă cărțile încărcate pe Kindle, voi lua în rucsac și o carte cu pagini tipărite.

– Merge „stoicismul“ cu vacanța?

– Cu vacanța nu, cu travel și cu teambuilding DA!

Nu știu de ce, aseară m-am apucat să simulez pe motorul preferat de căutare a zborurilor (momondo.com) rezervarea altor zboruri pe itinerarii deja efectuate (Costa Rica) sau pe care urmează să le efectuăm în scurt timp (cel în care urmează să plecăm peste două săptămîni). (Poate că răspunsul e simplu: rămîi, după atîtea luni de pus cap la cap orare de zbor, prețuri, potriviri ale altor orare cu cele de zbor ș.a.m.d., cu reflexul căutării pe (Inter)net…)

Surprise, surprise! Nu numai că tarifele crescuseră apreciabil, dar zborurile cu companiile aeriene importante și de încredere aproape că nu mai erau de găsit!! „Efectul Greta“ sau, din contră (și mai plauzibil), cel al legii cererii și ofertei pe fondul irezistibilei creșteri a cererii după doi ani de lockdown ? Nu știu ce s-a întîmplat dar mă bucur încă odată că unele din călătoriile pe care le-am visat le-am putut împlini.

Nu este însă scopul nostru (nici măcar al Rodicăi, veterană a psihologiei aeronautice) să sărim din avion în avion! Pe lîngă faptul că e o probă de anduranță, îți răpește și din timpul dedicat perspectivei călătoriei. Iar acest din urmă lucru e ceea ce încercăm să evităm. Ce se poate face?

…cred că ni s-ar potrivi și… călătoriile cu trenul! Chiar așa!

Am mers cu trenul nu numai în Europa, ci și în Indonezia, Vietnam, Japonia și Maroc! De fiecare dată ne-a plăcut, ne-am simțit bine, ne-am relaxat și am observat și peisajul uman…

Mai aproape de casă, dacă ai timp la dispoziție și trenuri decente (nici măcar de tip Shinkansen!) călătoriile cu trenul prin Europa se pot dovedi minunate atît sub aspectul calitate-preț, cît și cel al ofertei culturale. Am exemplul la îndemînă (de la care a și apărut impulsul acestei postări) : Carlisle !

…urmăream dimineața asta pe BBC Earth sfîrșitul unui documentar din seria „Cele mai frumoase călătorii cu trenul“. Era vorba de un tren mic de plaisir, cu puține vagoane și cu o locomotivă cu aburi fabricată în 1932, care merge și în prezent pe un traseu din nordul Angliei. Am fost și noi cu trenul în Marea Britanie. Odată chiar pe un traseu lung, Londra – Edinburgh, altădată pe un traseu idilic dar foarte scurt: Londra – Stratford upon Avon. Despre Carlisle nu știam însă nimic dar aveam să aflu imediat că, la 8 minute de gară, se află minunata catedrală în stil gotic construită în… 1122 (!!)

La 900 de ani distanță, BBC nota cu mîndrie reținută (31 ianuarie 2022) că vizitatorii [moderni] vor fi încurajați să se relaxeze pe șezlonguri și să privească în sus la faimosul tavan înstelat… Ad astra per aspera sau Ad astra per… agmen ? (agmen ar fi în latină cel mai apropiat cuvînt care redă noțiunea de mașinărie mobilă – trenul)

Vreau la Carlisle! Vreau cu trenul!

(Stați să ne vedem mai întîi în TRANZALPINE ! 😀 )

Ceva-ceva o fi adevărat și în legătură cu observațiile privind semnele zodiacului: o team built up prin travel, compusă dintr-o leoaică și un săgetător, ambele semne de foc. Mai sînt interacțiuni… focoase (!!) între noi dar e adevărat că dacă spiritul de justiție e comun ambelor zodii, iar dorul de ducă e o caracteristică a săgetătorului, după cum leul se poate lăuda, înainte de toate, că este curajos și cinstit, peregrinările noastre prin lume (începute în echipă imediat ce a fost posibil, adică după 1989) ne-au dus la concluzii din ce în ce mai apropiate de realitățile locurilor unde ajungeam. Sigur este că experiența se dospește în timp (uneori mult timp) pînă la formarea unor concluzii.

Un exemplu concret: pâinea! Pîinea cea de toate zilele pe care orășenii de peste tot din lume o cumpără de la brutării, iar cei din orașele foarte mari și din magazine cu secțiuni de panificație. Cum arăta pîinea cumpărată la București înainte de ’89 ? Nu prea mai țin minte dar în februarie 1991 cînd am ajuns la Londra pentru prima dată am fost pur și simplu bulversat de numărul de sortimente de pîine din supermarket-ul respectiv (foarte probabil să mă fi aflat atunci într-un Sainsbury’s). Și cît de mult mă fascina ideea „pîinii feliate“ – nu se găsea încă așa ceva la București!…

Entuziasmul mi-a fost temperat de prietena româncă la care am locuit o lună la Londra și care mi-a spus „nu te zgîrci să dai mai mulți bani pe pîine: asta albă în special, are un gust de cretă“… Avea dreptate. (Rodica, o fericită din punct de vedere al siluetei, oricum nu prea mănîncă pîine și n-o interesa. Eu însă sînt… ăă… diferit!)

Da, trebuie să treacă timp pînă să tragi o concluzie asupra unui fapt banal: gustul pîinii… Fiindcă „analiza exemplului de mai sus“ nu se oprește aici. La sfîrșitul anilor ’90, în Florida, de data asta, alți prieteni, tot români, m-au avertizat să nu mai comand „pâine“ într-un restaurant de pește: mi se adusese la masă un fel de cozonac galben și dulce !! „Păi ce să cer ?“ am întrebat. Iar răspunsul neașteptat a fost… covrig !!! Da, da, pretzel, au insistat ei, e cel mai apropiat de pîinea de la noi !!

Epilogul la povestea cu pîinea s-a petrecut tot în S.U.A., la începutul lui iulie 2008, cînd stăteam peste noapte într-un motel (Ruby’s Inn) la Bryce Canyon, Utah.

Acolo am dat de alți doi români, angajați ai Parcului Național, care mi-au spus (și ce scriu acum e concluzia definitivă și a lor și a mea): „ăștia [americanii] nu le au cu pîinea, noi nu putem să mîncăm pîinea lor! Ne-am cumpărat o mașină mică de frămîntat aluatul și ne facem pîinea în casă !“

Da, lumea largă e plină de experiențe neașteptate și te obișnuiești cu ideea că sîntem diferiți (ca în cazul odiseei pîinii de mai sus) sau – din contră – poți trage concluzia că ne asemănăm pînă la identitate!

În ultima ipoteză am în vedere niște pașnici cetățeni malgași din Diego Surez / Antsiranana, în nordul Madagascarului, care, fiindcă veneam din „Tana“ [Antananarive], o capitală îndepărtată pe care n-o cuprindeau în viața lor zilnică și în care [2009] era în curs de desfășurare o lovitură de stat [sic!] mă întrebau [pe mine!!!] „Ce mai e prin Tana ?“

Ei bine, aerul cu care îmi era pusă această întrebare îmi era cu totul familiar ca unul care, înainte de a trece granițele României îi bătusem temeinic și coclaurii. În august 1990, de exemplu, un cioban de sus, de la o stînă din Borșa, Maramureș, mă întreba la fel de calm: „Ce mai e pe la București ?“

Nu, nu sînt coincidențe. Ne asemănăm și sîntem diferiți. Călătorim ca să vedem cît.