Ca un cățel purtat de colo colo…

Titlul de mai sus și fotografia nu au legătură cu linia – schimbată de acum – a povestirii călătoriei. Am postat fotografia cățelușului cu gîndul că așa ajungem și noi, purtați de colo colo, dar încă vioi, cum se vede…

Tot mergînd spre est, fără gîndul de a descoperi alte Indii, descoperim că azi pînă și noi putem face înconjurul globului fără cine știe ce eforturi. Poate doar unele de logistică.

Vine și momentul cînd, din tot amalgamul de impresii, începi să ordonezi niște idei, niște discuții sau chiar niște filme văzute în timpul zborurilor mai lungi, și meditezi la drumul pe care ți se pare că se îndreaptă toată omenirea asta.

Cred că se îndreaptă spre propria sa negare, fiindcă inteligența artificială – la români descrisă cu acronimul delirant ION, respectiv ION AL GUVERNULUI – oricum nu e croită să ducă la păstrarea lumii așa cum o știam.

În zborul de la Auckland la Pape’ete (cu Air New Zealand) era o selecție de filme foarte noi (2022). M-a atras și am văzut pînă la sfîrșit filmul japonez PLAN 75. Japonezii sînt priviți în toată lumea ca fiind „speciali” indiferent de context. Aici… nu, nu voi povesti subiectul fiindcă filmul merită să fie văzut fie și pentru naturalețea cu care joacă o artistă octogenară – Chieko Baisho. Totuși asupra temei filmului merită să medităm un pic.

PLAN 75 face trimitere la practica japoneză oyasute, a sacrificiului personal, adînc înrădăcinată în tradiția budistă japoneză. Soluția pe care guvernul japonez crede că o găsește (prin 2040 parcă) pentru a rezolva o problemă care neliniștește de mulți ani Europa și America deopotrivă, reechilibrarea economică pe fondul îmbătrînirii accentuate a populației (nu e Japonia țara cu cel mai mare număr de centenari raportat la totalul populației?) e și ea… specială. Implementarea unui program de încurajare a cetățenilor în vîrstă să „facă loc” celor tineri prin eutanasierea asistată. Pentru asta guvernul oferă și o recompensă financiară celor… eligibili. Pe care aceștia o pot cheltui cum doresc.

…va să zică viitorul ar putea arăta și așa. În Japonia adică, unde tradiția oyasute… Probabil că, față de lipsa unei asemenea tradiții pe malurile Dîmboviței și confruntat cu aceeași problemă, vreun guvern român ar putea alege calea distribuirii unor măciuci populației tinere cu care să-și croiască drum prin mulțimea vîrstnicilor… Păi da, avem și noi naturelul nostru: grotescul.

Discutam despre acest film cu Myriam, franțuzoaica din Raiatea, o femeie inteligentă care avea și ea neliniștile ei (doar nu credeți că francezii pleacă en masse spre „colectivitățile de peste mări” doar pentru frumusețea peisajului? Au și ei… dureri înăbușite!) Și care erau neliniștile ei de femeie de 50 și ceva de ani? Exact cele din România! Că pensiile funcționarilor guvernamentali sînt nemotivat de mari, că la școală elevii nici nu mai știu să scrie cu creionul dar butonează necontenit telefoanele (a dat exemplul propriului fiu, din păcate o persoană cu handicap), că, în sfîrșit, pentru a rezolva problema pensiilor oamenii trebuie încurajați să muncească, nu să fie descurajați de primirea ajutoarelor sociale…

Scriu aceste rînduri în avionul care ne duce la Los Angeles. Uite că drumurile astea ale noastre, încoace și încolo, dezvăluie o omenire unită de aceleași dificultăți de alegere. În America – pe care am străbătut-o de 6 ori pînă acum (și de la est la vest și de la nord la sud) – ne vom confrunta percepțiile de ne-americani cu cele ale prietenilor care locuiesc aici și vom încerca să vedem care mai e starea ei. A Americii.