Ei și, pe 22 ianuarie, la 9:15, a apărut la intrarea în hotel ghidul nostru, ne-a identificat rapid (nu era greu, eram singurii albi) și am plecat cu un van pe care scria Amazing Borneo în care mai încăpuse o familie chineză. De zece persoane. 🙄
Am ajuns foarte repede la Sutera Harbour Marina & Country Club unde am primit vestele de salvare (găsiseră una și pe măsura mea! 🙃)
și am pornit spre Jetty (barca cu motor). Urcatul la bordul bărcii se făcea decent (aduseseră un podium mic, cu două trepte) dar trebuia replicată și coborîrea pe partea cealaltă a vasului. 🤔 Niciun obstacol nu a stat în calea bravei partenere! A reușit din prima! 😂
M-am strecurat spre spatele bărcii cu motor la locul rezervat… albilor (! – noi doi…) și, fără să mă visez vreun Nemo sau Sandokan, am început să filmez cum treceamcu “Jetty” ca lebăda pe ape în timp ce chinezoaicelor din familia lărgită le fluturau pletele în vînt…
Neavînd plete, partenera mea se încleștase puternic de scaun fiindcă Jetty sălta vesel cam la fiecare 20 m… În sfîrșit, am ajuns pe prima din cele două insule: Sapi.
„Manevra Rodica” (urcat-coborît) perfect executată și… ne-am trezit în mijlocul Chinei populare!! (Abia dacă am zărit un cuplu de albi de vîrstă mijlocie în drum spre Tandas – toaleta).
Cum despre scuba-diving nu putea fi vorba (!) am stat în loc la umbră supt un stejar bătrîn. (Poate că nu era chiar stejar dar bătrîn era…)
Pe insula Sapi mai erau niște restaurante în aer liber, o cafenea, etc. dar… abia mîncasem la hotel. Plimbîndu-ne cît ne permitea drumul pietruit (după asta intrai direct în – hai să nu fiu dramatic și să spun „junglă” ci vegetație sălbatică) am descoperit și case de locuit pe mica insulă.
Partea de “fun” era însă garantată de tinerele chinezoaice care mișunau la locul de acostare. Erau multe bărci cu motor ca a noastră acostate și, în consecință, și mulți chinezi, mai ales chinezoaice și cele mai multe tinere și preocupate de… Instagram! 🙄😜
Am urmărit-o fascinat pe una care cred că își făcea o nouă poză de profil cu ajutorul unei prietene. Așa mi-a și atras atenția fiindcă la un moment dat am văzut-o îngenuncheată în fața fotografei.
Ei, după asta s-a ridicat, și-a arcuit spinarea, și-a împins bustul mai în față și nu a încetat tot timpul ăsta să-și mîngîie pletele care, spunea și Coșbuc, îi curgeau rîu…
Fetele (fotografa și diva în devenire) nu erau în barcă noastră dar le-am revăzut și cu ocazia opririi pe insula următoare – Manukan.
Era imposibil să nu le remarci, într-atît de ahtiate erau de portofoliul de imagini din Borneo încît (se) pozau literalmente pe potecile pe care circulam cu toții!
Pe insula Manukan, ni s-a servit și dejunul la restaurantul „Perahu”. Practic a fost vorba de frigărui de pui și de creveți mari, cu legume de prin partea locului, orez și… cartofi tăiați în felii mari, deep fried, că, uite nu știu numele acțiunii în românește. 🤷🏻♂️
A fost mulțumitor și deși ora de masă era complet schimbată (am mîncat între orele 13 și 14) ne-am dat seama că ar fi excesiv pentru țesutul nostru adipos să ieșim și seara la restaurant la întoarcerea în KK. Ghidul, Tan Kian Seng, un malaezian de etnie chineză, tînăr (32 de ani), cu care am avut o discuție lungă și interesantă pe insula Sapi, ne-a recomandat un restaurant rar din KK pe care probabil îl vom încerca mîine. De ce rar ? Fiindcă e chinezesc și are și mîncare non-halal (حلال halal, adică „permis” în arabă), porc ca s-o spun pe șleau!
Am ajuns, în fine, la punctul culminant, al acestei postări, cel care îi dă și titlul: Affirmative Action.
Ce s-a întîmplat? Partenera de teambuilding își terminase Margarita pe care o comandase la masa din Manukan și plecase să mai pufăie din dispozitivul IQOS care-i servește acum drept țigară. Eu tocmai îmi mai comandasem un Bundaberg Tropical Mango (îl serveau excelent, cu lămîie și gheață în pahar) și priveam marea
cînd, lateral față de masa noastră, am zărit un chinez cu bustul gol care se chinuia să mute înspre masa lui orientarea unui ventilator care răcorise pînă atunci masa noastră. 🤔 Fiindcă nu a reușit a chemat în ajutor chelnerul. Și atunci…
…atunci s-a ivit în mine imboldul de a nu mai ceda în fața altor umanoizi doar pentru că nu mai sîntem mîndri de culoarea albă a pielii noastre !😡
Et deprofundis clamavi – și am strigat din adîncuri NO! NOO!! că s-a auzit pe toată terasa!
S-a făcut liniște… Chinezul cel obraznic la bustul gol a înghețat, apoi iute s-a îndepărtat, iar chelnerul un alt aparat a montat și problema s-a rezolvat.
Sigur, am trecut acum într-un registru umoristic dar întrebați-vă dacă, în locul meu, ați fi procedat la fel. 🤔 La urma urmei nu era ceva care să țină de rasă, ci de bunul simț. Iar eu, singurul alb în restaurantul ăla plin de chinezi, mi-am exercitat dreptul de a nu fi discriminat doar pentru că eram… alb.
Apoi a venit Jetty, partenera a reușit din nou să se urce în el
în ciuda balansului și a entorsei 👏🏻, am ajuns la mal, la Sutera Harbour Marina & Country Club de unde plecasem, i-am dat ghidului un tip meritat, mașina ne-a lăsat la hotel și m-am despărțit de simpaticii copii chinezi din mașină
cu un 再见！(Zàijiàn – la revedere!) pronunțat cît am putut de bine.
În după amiaza asta ne-am putut răsfăța amîndoi după amiază cu un sommeil de beauté meritat.
Affirmative action… Luptați pentru drepturile voastre chiar dacă sînteți albi!
anul următor ne găsește la aceeași dată în improbabila (?) locație Kota Kinabalu din Borneo. Ba nu e improbabilă deloc: vizam să ajungem aici din 2020, „cînd cu pandemia”!!
2024 a fost un an agitat. Am reușit să ajungem în Brazilia și Columbia, în Malta și Franța, în Italia și în Turcia. Poate că periplul de la acest început de an e ultimul cînd ne avîntăm în locuri necunoscute pe termen mai lung. Mie îmi place și Europa 😉 Comparațiile cu România îți vin în minte cu mai multă ușurință cînd ești mai pe lîngă casă. Totuși… roata lumii se învîrte aici, în Asia de sud-est, și e de neprețuit să poți să aduni informații chiar de acolo. Nu de alta, dar nu merită să te uiți la „analiști” care copiază de la alți analiști care… preiau informații ale serviciilor de informații, ș.a.m.d.
Asia se mișcă într-un ritm al ei și chiar dacă într-un loc demografia pare să încetinească, se găsește altul care să preia ștafeta. E chiar impresionant să vezi puzderia de copii cu care defilează pe stradă, la plajă, în hotel aproape fiecare familie tînără. Nu mai sîntem obișnuiți cu asta în Europa…
Am vizitat azi Sutera Harbour Marina & Country Club și totul era impecabil: yahturile, clubul, grădinile îngrijite.
Pînă la urmă (de entorsele noastre e vorba! 🤦🏻) ne vom încumeta să plecăm mîine, miercuri, 22 ianuarie, într-o plimbare de 7 ore cu o barcă mai mică. Vom poposi pe două insule. Sper să fim amîndoi în formă și să am ce (de)scrie.
Restul zilei de azi a fost „program gospodăresc”. Adică am mai cumpărat niște apă și fructe de la Servay Plaza de peste drum, creioane și gumă pentru Sudoku (partenera)și am mîncat masa principală de prînz-cină la KK GARDEN SEAFOD. Acolo peștii, crabii, erau ținuți în acvarii suprapuse,
clientul venea și alegea, peștele cum îl vedea, drept în farfurie sărea.
N-am făcut asta. Adică nu l-am privit în ochiul lui de pește cu 👁️ ochiul meu de om. Am ales din meniu. Chiar dacă am optat pentru cele mai mici porții (aveai opțiunile S, M și L), tot ne-au depășit cu mult…
Mîine mașina vine să ne ia de la hotel la ora 9:00. Voi încheia aici, ex abrupto.
Mǎ gîndeam cǎ o poezie care îmi place mult (Cîntecul de dragoste al lui Alfred J. Prufrock de T. S. Eliot) n-r fi putut fi compusă pe aceste meridiane.
Poezia începe așa:
Ci hai să mergem amîndoi cît, lent,
Pe cer se-ntinde seara ca un pacien
Sub masca de eter pe masă.
[Let us go then, you and I,
When the evening is spread out against the sky
Like a patient etherized upon a table]
Aici seara se prăbușește peste tine, apusurile, deși grandioase, inegalabile, se consumă și ele pe parcursul unui sfert de oră.
Cum să fie timp să mergi încet, lent, urmînd mersul serii? Asta nu merge în Asia de sud-est! Nu merge nu numai din cauza geografiei, ci și a percepției lumii de către cei din Europa și cei din zona asta veșnic frămîntată (e de ajuns să spun că partea de sud din Borneo străjuiește Strîmtoarea Malacca pentru care au fost, sînt și vor mai fi bătălii purtate de popoare mari sau mici!).
Pe scurt: de unde timp de reflecție în Borneo? 🤔
Meditația asta asupra curgerii vieții a devenit în prezent un lux din ce în ce mai mare. Aș merge pînă acolo încît aș afirma că nici Islamul, religia dominantă prin partea locului, nu s-ar fi putut naște fără un minim de răgaz de reflecție acum 1403 ani…
Inevitabil trebuie să povestesc aici și vizita de azi la așa numita MasjidBandaraya Kota Kinabalu (Moscheea orașului Kota Kinabalu), cunoscută și sub numele de Moscheeaplutitoare. E cea mai mare moschee din Sabah, inaugurată în februarie 2000, după ce KK a obținut statutul de oraș.
De ce Moscheea plutitoare? Moscheea este parțial înconjurată de un șanț mare cu vedere la golful Likas, creînd iluzia că plutește pe apă. Nu egalează superba moschee Hassan al II-lea din Casablanca care e „pusă” literalmente pe un promontoriu de pe țărmul Mediteranei, dar este și ea, cea din Kota Kinabalu, demnă de vizitat.
Am luat bilete de intrare (5 RM de persoană) și am mai primit (contracost, alți 10 RM) și îmbrăcămintea adecvată: hijab și ‘abaya, pentru doamna,
o jubba verde și o kufi pentru mine.
Mai era un hop: în moschee intri desculț (pasămite într-atît trebuie să fii de modest) și lași încălțările afară. La KK ni s-a spus „luați papucii înăuntru, să nu vi-i fure” [sic!], așa că, ascultători, am făcut cum ni s-a spus. Pe ambele părți ale intrării, în interiorul moscheii, se vindeau eșarfe, sucuri, în fine ce-i poate fi de folos drept credinciosului musulman. (Nefiind altceva decît un infidel din punct de vedere islamic, nu m-am mai ostenit să văd dacă aveau și chiloți de baie. Se pare că nu.)
„Surpriza emisiunii” urma abia după ce avansai în interiorul moscheii: un cordon pus de-a latul nu-ți mai permitea înaintarea… 🙄 Puteai zări, în depărtare, cu cîtă vrednicie se prosternau cu fața spre mihrab (și cu „spatele” spre noi)
drept credincioșii dar tu, ne-musulmanul, erai împiedicat să vezi partea cea mai interesantă a moscheii… 😞
Что делать?Ce-i de făcut? vorba lui Lenin.
Ei bine, i-am dat telefonul meu cerberului care ne atrăsese atenția pînă unde avem voie să înaintăm și i-am spus: „noi nu sîntem musulmani dar tu ești! Te rog să mergi acolo unde noi nu avem acces și să faci niște poze!” Și omul s-a conformat în fața autorității care emana din mine [sic!], ba chiar a făcut și un film! 😂
Toată lumea mulțumită…
Apoi am avut ideea să mergem pînă la așa numitul Sign Hill unde e amplasat un Observator al orașului și al coastei. Zis și făcut. Chemat Grab, urcat pe colină, coborît din mașină și… jale! 😭
Poarta spre Observator era închisă cu un lacăt!
Păi acolo unde, nu cu multă vreme înainte, puteai zări de la Observator coasta și marea, acum privirea se împiedica de o dihanie de hotel, de niște blocuri înalte și – evident – fără noimă…
La ce bun să mai fie deschis Observatorul?
Am chemat un alt Grab ca să ne ducă la Turnul cu ceas al lui Atkinson. Nu ne-a localizat bine și a renunțat. La fel am pățit cu al doilea șofer. Abia la al treilea mi-a dat prin cap să mă apropii mai mult de platforma Observatorului și, în sfîrșit, am fost localizați și duși la Turnul lui Atkinson. Abia că monumentul era în reparație, chiar se lucra la el.
De ce am ținut morțiș să văd Turnul lui Atkinson? Este probabil cea mai veche construcție din Kota Kinabalu. Turnul a fost construit în 1905 în memoria primului ofițer de district al lui Jesselton (am scris în postarea anterioară că o vreme îndelungată KK s-a numit Jesselton), Francis George Atkinson, care a murit de malarie la vîrsta de 28 de ani…
Am băut niște sucuri de fructe reci la un bar de peste drum și am descoperit cu uimire că pe jos ne lua doar 8 minute să ajungem la hotelul nostru (plin de chinezi și japonezi care trebuiau pînă de curînd să solicite viză pentru Malaezia). Așa am făcut. Am mers… agale (nu lent!) amîndoi, am făcut duș și mai pe pe seară am ieșit să păpăm la Moginum Poate vă inspiră meniul! 😀
În paharul din partea dreaptă se află o băutură cu nume poetic “Sunset in KK”. Ce conține? Iaca niște bere neagră, să zicem Guiness, în partea de sus, iar jos e fresh de portocale. Asta la început. Apoi, pe măsură ce bei, galbenul portocalelor dispare, băutura se mai amărăște… se lasă noaptea!
…și fiind eu născut pe lîngă arcul Carpaților mîndrei Republici Populare Romîne (pe vremea aia, cu „î”, nu cu „â”) și plăcîndu-mi de mic să citesc (fiindcă nu aveai TikTok ca acum, atunci „Scînteia” era TikTok-ul partidului) m-am bucurat că Jules Verne nu era „banat” (cum am spune azi în pidgin-ul româno-englez) de cenzura populară și am citit toate cărțile sale!
Acolo, în „20000 de leghe sub mări”, cred că am întîlnit prima dată numele Sarawak.
Ei, nu pot să rezist să-l numesc pe cel mai cunoscut pirat de prin partea locului, chit că vorba doar de unul ficțional: Sandokan !!
Numele de azi al insulei Borneo nu era menționat, fiecare populație o numea în felul ei, iar Sarawak era un nume dat de populația malaeză zonei Borneo. Mișuna de pirați în zona asta dar căpitanul Nemo era neînfricat!!
…abia acum am pus piciorul [ca să facem o glumă tristă] în Borneo, cu singurul regret că sălbăticia se evaporase de tot, iar aeroportul internațional din Kota Kinabalu îl face de rușine pe Henri Coandă al nostru (aeroportul, nu inventatorul vreau să spun).
Ce e cu numele ăsta contorsionat, Kota Kinabalu?
Cuvîntul malaez pentru „fort” sau „oraș” este Kota. Orașul este numit așa după Muntele Kinabalu, cel mai înalt din Borneo (4095 m) dar sensul exact al cuvântului Kinabalu este destul de neclar. O teorie sugerează că înseamnă „văduvă chineză”, deoarece Kina înseamnă chineză în limba Kadazandusun și balu înseamnă „văduvă” în malay. Totuși, aceasta este doar una din teorii… 🤦🏻
Cert e că populația de origine chineză mi se pare clar predominantă aici dacă fac o comparație cu locul de unde tocmai am plecat – Kuala Lumpur.
Așadar Kota Kinabalu. Se poate vedea cercetînd link-ul inclus că orașul s-a mai numit și… Jesselton, și Api-Api (în malay)…
Pe urmele Căpitanului Nemo am aterizat aici pe 18 ianuarie 2025 la 17:05, am făcut imediat o recunoaștere a aeroportului (fiindcă vom ajunge din nou acolo pe 24 ianuarie dimineața la ora… 3 pentru zborul spre Taipei), am chemat Uberul Grab (obișnuința…) și în 10 minute eram acompaniați de “Leon” (un chinez tînăr, afabil, bun vorbitor de engleză) care ne-a făcut turul apartamentului.
Ne-a plăcut ce am găsit: poziția, mobilierul funcțional, aerul condiționat și ventilatoarele.
Se făcuse 8 seara: unde să mîncăm bine și însiguranță (altfel e plin de restaurante)? Am ales Mother India cu un meniu fabulos, un interior elegant fără să fie kitsch – lucru rar la restaurantele indiene).
Mîncarea a fost bună, noi mulțumiți, iar la întoarcerea ne-am oprit și în piața de noapte deschisă în fiecare weekend. Și era sîmbătă.
Priviți, priviți…
Știu că lumea e ocupată chiar în momentele astea cu investirea noului președinte american (care se întîmplă să fie unul vechi) și asta mă face simt bine aici, în Borneo, unde preocuparea principală a fost duminică să găsim un restaurant de pește bun la malul mării. Și l-am găsit: Todak!! (Todak înseamnă pește spadă în malay.)
Kuala Lumpur, oraşul „vibrant” de azi (ce-mi place mie folosirea acestui cuvînt magic: vibrant… 😐 E despre „tineri”, nu? Vibrant, vibrant, voci vibrante, vieți vibrante…Măi să fie! Alte cuvinte nu se mai găsesc?
Dar cine să le găsească dacă chinezoiaca din holul hotelului, unde așteptăm să ne „înhațe” – to grab, nu? – … Grab-ul, nu-și mai căuta niciun cuvînt 🙄 în videoconferința cu iubitul ei, ci îi trimitea bezele cu degețelele pe parcursul a 3 lungi minute de „convorbire” de final…
N-am nimic cu chinezii. Așa se întîmplă peste tot: și cu Tik și cu Tok. Fără cuvinte. Cuvintele trădează, degețelele nu!)
Unde rămăsesem? La Kuala Lumpur, o mlaștină nenorocită prin 1857 cînd, „un grup de 87 de mineri de cositor chinezi”, spune mitul fondator, s-au așezat în ceea ce este acum suburbia Ampang. Se pare că a primat însă o altă împrejurare: metropola de mai tîrziu era așezată într-o zonă de interes strategic, adicătelea pe ambele văi ale rîurilor care o străbat. Comunitatea chinezească a înflorit așadar mai întîi ca un centru de colectare de cositor, în ciuda locației sale în jungla infestată de malarie. În 1880, Kuala Lumpur a înlocuit Klang (acum Kelang) drept capitală a statului, iar creșterea sa rapidă a fost atribuită (cui altul dacă nu) lui Sir Frank Swettenham, rezident britanic după 1882. Sir Frank a inițiat construcția căii ferate Klang-Kuala Lumpur și a încurajat utilizarea cărămizii și a țiglelor la clădiri ca măsură de precauție împotriva incendiilor și ca ajutor pentru o stare mai bună a sănătății. Ei și, odată ce au avut și toate țiglele pe casă (nu toți le au!) și cale ferată, era inevitabil ca poziția centrală a orașului să nu conducă la alegerea sa capitală a Statelor Malaeze Federate (1895).
Mă opresc liniștit aici cu detaliile istorice ca să subliniez două cuvinte care încep cu aceeași literă: M. Mlaștină și Metropolă.
ieri întuneric 🌑
azi lumină💡
Noi însă am ales să ne oprim la Kuala Lumpur în primul rînd ca să ne tragem sufletul și să reintrăm pe un fus orar normal, cu alte cuvinte în ritm circadian (de la circa – „în jurul” și diem – zi. Păi nu? Altfel de ce ar fi continuat să repete obsedat ultimul șofer pe care l-am avut azi, dl. Lai Seng: Europa, Europa, acolo e multă cultură! ? )
Ne aflam în postura incomodă în care doar fiindcă proveneam din regiune… putredă de cultură (Europa, cu România cireașa de pe tortul ei) eram mîngîiați din vorbe… M-am gîndit însă că era o remarcă à la Švejk, parcă ce, știa dl. Lai Seng ce-i aia „cultură “? Nu știu nici eu, care, vorba aia, sînt din Europa, ce animal e cultura asta, darămite cetățeanul malaez!… 😂
Sigur, proclamăm că ceea ce ne mînă pe drumurile astea din Asia este cunoașterea nemijlocită. Am pretenția, adică, de „reconstituire a animalului” din cîteva detalii. Culese însă de la fața locului, ăsta e „șpilul”, propriissensibus 🤪
Așa stînd lucrurile, Kuala Lumpur asta, o fi vibrantă,
o fi foodie city, o fi un oraș ideal pentru shopping,
dar astea le-am mai văzut, le-am mai trăit și prin alte părți. Rămîne ca veșnicii turiști chinezi și japonezi să descopere cu încîntare ritmul orașului de zgîrie nori. 😳 Mie unuia mi-e tot timpul dor de peisaje din natura neatinsă de „mîna omului”. Sau a robotului, fiindcă veni vorba…
Mîine zburăm spre Sabah, regiunea din nord-estul insulei Borneo, împărțită între Malaezia, Indonezia și minusculul sultanat Brunei.
Sabah e un cuvînt pe care îl cunoșteam din arabă, صباح înseamnă „dimineață”, prin extensie răsărit. Ei, tot același înțeles îl are și în malaeză. Probabil prin filieră dacică. 🙃
Stau aici, pe o terasă (musai acoperită în zonele dinspre Ecuator!) a unei locante, ca să zic așa, din capitala Malaeziei (“El Cero – Tapas y Vino”, 10, Jalan Yap Ah Shak, Chow Kit, 50300 Kuala Lumpur) și e imposibil să nu realizez ridicolul situației: păi în loc să mergem „din prima” la unul (din multele!) restaurante cu stele Michelin pentru care e renumită Kuala Lumpur, am ales un restaurant cu specific… spaniol?? 🙄
Ei, KL e renumită și pentru diversitatea tipurilor de bucătărie. De ce nu și… spaniolă? 😀
Și, sigur, l-am ales și fiindcă e relativ aproape de hotel (dar tot am mers cu Grab-ul, varianta locală de Uber, à cause de pied de Rodica) și fiindcă Sangría vs. japonezul Yakitori (care, sigur, e un tip de preparare a unor frigărui, nu o băutură) a avut cîștig de cauză în fața partenerei de teambuilding prin călătorii…
Ca intensitate a dorinței, vreau să zic. (Nu că o sangría cu vin bun și fructe pe măsură e de refuzat cînd e… cald…)
A fost chiar perfect!
Fără gălăgie de tip Gangnam 강남스타일 coreean, cu serviciu bun, cu europeni rătăciți pe la mese, gustul mîncării a fost cu adevărat foarte bun, i-ar lăuda și prietenii noștri spanioli!
Am ales niște tapas cu crochete de rață afumată și niște baby octopus (n-am apucat să le mai fotografiez, le-am mîncat “instant”), apoi ceea ce se vede mai jos…
niște frigărui de cordero (berbecuț, da? “kambing” cică e „miel de talie mică”, ne-a zis ospătarul, în malaeză dar nu sînt prea convins – miel este… și “lambu” 😛😛, de la cuvîntul „colonialist” lamb, desigur 🤪)
Și totuși… care era specificul malaez în toată povestea asta cu bucătărie spaniolă?
Îl găsiți în titlu: fără porc. Asta scria ca avertisment chiar pe firma restaurantului: Pork free.
Sigur, respectăm toate confesiunile dar în Malaezia, spre deosebire de unele locuri din Europa [sic!] sînt majoritari musulmanii…
Deci fără porc. (Vrei jamón ibérico? Mergi matale – totuși – în España…)
Peripețiile de pe drum?
Au fost, au fost… La îmbarcarea în Istanbul spre Abu Dhabi ne-am pomenit întrebați (de angajații turci ai Etihad ٱلْاِتِّحَاد (asta înseamnă… „uniunea” în arabă, exact ce caracterizează poporul român, uniți în cuget și-n simțiri, nu?) dacă putem prezenta… biletul de întoarcere din Malaezia. (??)
-Nu, zic, noi din Malaezia mergem în Taiwan!
-Atunci biletul dinspre Malaezia spre Taiwan! nu s-a lăsat șefulețul turc (care, sigur, avea și el „instrucțiunile” lui 🤦🏻)
-Cu plăcere, zic, da’ biletul e pe mail, iar la mail nu am acces din cauza lipsei conexiunii.
-Vă ajut eu! zice turcul.
I-am dat telefonul și… m-a ajutat!! Păi așa știam și eu! A deblocat “Airplane mode”, mi-au năvălit nu știu cîte mesaje, iar Vodafone România m-a anunțat cu responsabilitate (!) că voi avea de plătit între 40 și 50 de Euro doar pentru că nu i-am primit la timp pe turci în UE!!! 🤬
eSim-ul AirAlo Asialink pe care mi-l cumpărasem din 🇷🇴 e minunat doar că cere un mediu prielnic de instalare la prima destinație (Kuala Lumpur). Ghiciți ce? Co-ne-xi-u-nee…😳
Ei și nu l-am avut, eram agitat din cauza privării de somn, am scos 500 de ringgit (imoneda locală) de la bancomat, cam 538 lei), am luat o mașină de ocazie condusă de o șoferiță cu حجاب hijab (în loc de Grab fiindcă, fără acces la “net” ești gata 💀 în lumea de azi) și m-a costat 150 de ringgit (MYR) în loc de 75-100 MYR cu Grab.
Dar e așa de omenește! Ai da oricît pentru un pui de somn!
Hotelul e comod, cu cameră uriașă, înaltă.
Are și baie (cu cadă).
În seara asta am ieșit pe la ora 23, pe ploaie, cu umbrelă împrumutată de o grațioasă recepționeră cu… hijab (nu toate au, probabil fiindcă sînt de origine chinezească) pînă la o “Convenience store” de lîngă hotel. De fapt erau două. Am luat iaurt cu mango și un borcan cu cappuccino instant pentru partenera care, rămăsese în cameră.
Am plecat spre Otopeni cu un Uber la ora 5:24… Vom zbura cu TAROM spre Istanbul (de unde abia bine ne-am întors în octombrie) pe considerentul că n-are rost să dai bani pentru confort atunci cînd zborul durează doar o oră. Și care ar fi fost zborul „confortabil”? Cel cu Turkish Airlines dar nu merita bani în plus… O oră? Să fim serioși! TAROM o fi el „pe butuci” (adică falimentar de-a dreptul) dar avem datoria „patriotică” să-l sprijinim, nu? De-aia am și renunțat la jetul privat! 🙃
Zborul a fost OK, iar reîntîlnirea cu modernul aeroport din Istanbul ne-a bucurat, chit că „unii” (partenera) erau cheauni de somn! Cîte amintiri ale îndrăgitului covrig cu susan (simit), ale cafelei la ibric… „Orientalisme”, sigur, care ne dau bobîrnacul realității: globetroterii care aspiram să fim se regăsesc în colțul ăsta de lume, cu greci și (de vreo 572 de ani) și turci… Îmi mai rămăseseră niște lire turcești în portofel de anul trecut. Nu multe, fiindcă nu mi-au ajuns și pentru o cafea la ibric. Prețuri de aeroport… În plus, ei bine, să fim cinstiți: ne e bine să te extaziezi doar pentru că vezi un simit de vînzare. Ăla cu adevărat bun e DOAR cel cald, nu cel reîncălzit.
O carte pe care am cumpărat-o acum vreo lună dar n-am apucat încă să o citesc („O lebădă neagră pe Bosfor”), un fel de volum de anchete coordonat de un ziarist din Cluj (Romeo Couți) surprinde destul de bine, mi-a spus partenera de team-building, ea a citit-o, freamătul Turciei pe care am apreciat-o în încercarea „erdoğan”-istă de a avea un loc la „masa bogaților”. Pînă una alta, turcul de rînd e încă sărăcuț dar muncitor. Mult mai muncitor decît mulți compatrioți sau alți europeni. Nu știu dacă toți turcii visează la refacerea Imperiului Otoman dar știu să fie pragmatici, să trateze cu orice… mușteriu! Dintr-o prezentare a cărții făcută la postul național de televiziune am reținut că Istanbulul găzduiește o ambasadă a … Transilvaniei (🙄 sic !!!), sigur un gest „cultural” al pragmaticilor vecini unguri, fiindcă a Ungariei e… „ambasada”. Trianon, suferință mare… În asemenea momente e bine să-l ții alături tot pe bătrînul Seneca…
Suferă mai mult decît trebuie cel care suferă mai înainte de a avea de suferit. Sau, vorba lui Steven Wright, Vecinul meu conduce pe un drum circular din care nu poate ieși…
CNN Travel, a publicat pe 1 ianuarie o listă cu 25 de destinaţii care consideră că merită să fie vizitate în 2025. România e inclusă în clasamentul său, și e descrisă de jurnaliștii americani ca fiind „un dar în aceste zile de supra-turism”. Vai ce ne-am mai bucurat să aflăm că prietenii americani au deschis ochii și asupra dulcei Românii! 🤦🏻 Deocamdată doar lipsa autostrăzilor și a căilor ferate consolidate ne-a salvat de ubicuitatea turiștilor… 😳
M-am uitat în ultimele zile ale anului trecut la un interviu cu Rick Steves pe podcastul New York Times
Omul, care și-a făcut nu numai un renume dar și o avere din ghidurile de călătorie, podcast-uri, etc. spunea așa (și îl citez nu fiindcă îmi place în mod deosebit, nu îmi place, ghidurile sale sînt pentru americani cărora trebuie să li se dea mură în gură, ci pentru că acum emitea opinii de bun simț)
Oamenii călătoresc mai mult decît oricînd înainte, dar nu mai există tipul de călătorii transformațională … ce se întâmplă acum e că… toți stau să-și facă selfie-ul cu Matterhorn în spatele lor … Cînd am început să călătoresc, era o lipsă acută de informații, acum există prea multe informații, oricine poate fi acum autor de ghiduri de călătorii … prin rețelele de socializare oamenii își iau informații unii de la alții… Thomas Jefferson a scris Călătoria face o persoană mai înțeleaptă chiar dacă mai puțin fericită…
În fine, Rick Steves spune că ar fi trei tipuri de călători: turistul, călătorul și pelerinul. Ei, pelerini nu mai avem timp să fim dar putem încerca în continuare să ne perfecționăm călătoriile și să ne întărim echipele: Travel Teambuildiiing!!
Harta de mai sus reprezintă schemă aproximativă a zborurilor, începînd cu escală Istanbul. Întoarcerea în Europa (sperăm!) nu e indicată: n-aveam atîta hartă! 😀
Gata, e timpul să ne pregătim de îmbarcare la poarta B13 cu Etihad. Vom face un popas scurt (o oră) în Abu Dhabi (yabadabadoo!) apoi, la 8 dimineața vom ateriza la Kuala Lumpur. La București va fi ora 2 noaptea…
Pentru Lory, care va apărea pe lume cîndva, în timpul acestei călătorii
Încep acest nou jurnal de călătorie cu exact o lună înainte de plecarea în Asia de sud-est. În acest răgaz de o lună a trebui să se întîmple multe… În primul rînd ar trebui să avem, amîndoi partenerii de Travel team-building, picioarele într-o formă sensibil mai bună! Altfel, cu mine încă nesigur pe glezna stîngă (entorsa din octombrie în Turcia) și Rodica cu entorsa de la piciorul în drept (accident „casnic“ cauzat de „inconturnabila” perioadă a curățeniei de Crăciun), aș putea găsi aceastei călătorii un titlu mai potrivit: Doi Șontorogi la Drum 🙈
Evident, nu e singura situație care trebuie rezolvată dar e una care – și în perspectiva drumului lung – nu poate fi ignorată. Picioarele le simți de la primul pas al dimineții… Hmmm… Sper ca noua dominantă (imagini noi la tot… pasul !) să ne alunge încordarea cu care privim progresul terapiilor (hidro și fizio în ce mă privește; Rodica a continuat să se supună terapiei… muncii casnice 😡
Curat Hesiod – Ἔργα καὶ Ἡμέραι / Erga kaí Hemérai – Munci și zile… Păi da, există și ergoterapie, nu-i așa? ) Chiar blogul de călătorie, Travel team-building.com, găzduit de servere ale harnicilor lituanieni (!), cere tot felul de operații tehnice pînă la data limită a plecării. (Ei, a cerut și bani, desigur. Și am profitat (?) de Black Friday… În fine…)
În condițiile astea sigur că nu e de mirare că discuțiile despre alcătuirea bagajului (să fie, evident, cît mai ușor dar e vorba totuși de peste o lună de zile), despre… ciorapi compresivi ș.a.m.d. ne pre-ocupă. Ăsta e rezultatul întîrzierii de 35 de ani cu care plecăm la drum prin zonele astea, Malaezia, Taiwan, Filipine și Laos. Dar…
…dar chiar am fi plecat la drum în Asia de sud-est acum 35 de ani? 🤔
Acum zic că nu. În 1990 respectivul spațiu geografic nu era „pregătit” pentru posibilitățile noastre de călătorie sau pentru interesul pe care-l avem azi față de el. Sigur, „democratizarea“ [pe șleau, ieftinirea] biletelor de avion a venit la pachet cu o înghesuială mai mare și cu o uriașă uniformizare a spațiilor, mai ales citadine, worldwide. Lucru nu neapărat rău pentru comoditatea călătorului. Din diferite motive plecăm la drum la începutul lui 2025 în Malaezia, Taiwan, Filipine și Laos, toate țări ale Asiei de sud-est pe care nu reușisem să le străbatem pînă acum. Nu-i vorbă, nici Indonezia, Hong Kong, Macao, Coreea de sud, Thailanda, Vietnamul sau Japonia nu le „străbătusem“ chiar în întregime dar unora le alocasem mult mai mult timp decît fiecărei etape din 2025. Acum interesul pentru o regiune sau alta îl poartă și factori extra-geografici: Taiwan – pentru că e poate ultima șansă să-l vedem pînă nu îl ocupă China, partea de Borneo malaezian, Kota Kinabalu, fiindcă prima călătorie în jurul globului pe care o proiectasem (dar n-am apucat să o mai facem) înainte de pandemie cu o firmă britanică, cuprindea într-unul din trasee și acest „Kota Kinabalu“ care s-a dovedit că e atît de important prin partea locului încît am găsit și zbor direct de acolo spre Taipei! Filipinele mi-au displăcut întotdeauna: strămoșii lor l-au căsăpit pe Magelan, Imelda Marcos, bonele filipineze, etc. Plus uragane! Ca „picior de pod“ în drumul spre Laos, nu putea fi ocolit însă, și ar fi fost păcat să ratăm două zone de interes pur turistic din Palawan (El Nido și Coron) din cauza… pantofilor Imeldei! În fine, pentru noi Laos-ul se va reduce la Luang Prabang. Care ar trebui să ne dea măsura întregii Indochine după cele 3 săptămîni petrecute metodic în Vietnam în 2017 (chiar fără să ne ne punem problema să ajungem și în Cambodgia). Cel puțin așa sperăm.
Indiscutabil, face parte din plăcerile celui care ține un pix în mînă sau apasă tastatura să decidă neîngrădit încotro se va îndrepta povestirea. În cazul nostru, după ce voi spune că o cursă KLM a decolat pe 15 martie de pe aeroportul SFO și a aterizat cu bine pe 16 martie dimineața pe aeroportul din Amsterdam, după care aeronava Traian Vuia aparținînd companiei naționale TAROM ne-a readus cam în 3 ore, fără incidente, în patrie (dar și fără să ne dea în tot acest timp vreun pahar cu apă chioară sau vreo bomboană la aterizare), voi continua cu… am ajuns acasă și…
КОНЕЦ ФИЛЬМА
Mda. O tăcere asurzitoare. Ne revenim încet, încet, la fusul orar strămoșesc. Iar eu am ocazia să scriu cîteva lucruri care, iarăși, după modelul Sadoveanu povestind… mă urmăresc de mai multă vreme. Pînă la urmă tot ce mi se cere (vorba vine, nu-mi cere nimeni, eu am pretenția de la mine să…) este să integrez ce am văzut sau am re-văzut în diverse colțuri de lume și să încerc să fac din toate imaginile astea „un tablou“, „un tot unitar“, bla-bla…
N-ar trebui să-mi fie mai greu decît Rodicăi care „s-a scos“ cu timpul relativ, cu ce își imaginează Rovelli, cu ce a zis Seneca… 😊
RECAPITULARE
SINGAPORE
Un stat mic a cărui singură noimă este, vorba americanului, location. Location, location. Stau acolo, gata să muște la bursa lor de valori orice mișcă în Asia și nu numai. N-are nicio importanță că au grădini suspendate, că ne-a plăcut sau nu ne-a plăcut transportul lor în comun (ne-a plăcut) etc. Toată populația lor multietnică (da, și musulmani și indieni pe lîngă chinezi) nu e decît un decor pentru felul în care se mișcă indicele bursei singaporeze STI (Singapore Strait Index) SGX… În 2017, cînd am vizitat temeinic… Vietnamul, toate poveștile despre ascensiunea lor economică (reală) aveau și o componentă financiară localizată în… Singapore.
Peisajul însă, da, peisajul, zgîrie norii futuriști în care se află uriașii lumii financiare și marile firme de avocatură corespondente, seamănă izbitor cu ce văzusem cu un an înainte în Panamá… Probabil că singura deosebire este că în Panamá controlul îl deține S.U.A., iar în Singapore… mai mulți (!)
NEW ZEALAND
Față de acum 13 ani sigur că am văzut multe schimbări. Aici nu mă refer însă la reconstruirea orașului Christchurch după cutremurul din 2011 (disputată politic și în prezent), sau la avîntul acelorași nume de coloși financiari din Singapore și în Auckland, ci la felul cum am simțit interacțiunea cu populația neozeelandeză. Tot deschiși, tot primitori, cu o mai mare preocupare pentru deschiderea către minoritatea māori întîistătătoare (determinată însă, din păcate, nu de afinități, ci de rațiuni de marketing comercial), neozeelandezii ne-au părut că au, cronic, cam aceeași problemă pe care, chipurile, și-o descoperă abia acum (!) și românii: lipsa forței de muncă… Fiindcă se pleacă și din raiul neozeelandez (nu cred că sînt singurul care am constatat scumpirea vieții) Și vin în loc… chinezi, care se știe, se mulțumesc cu mai puțin. (La noi și nepalezi…)
[ – Da’ e frumos acolo? ]
De frumos rămîne în continuare frumos, minunat, aproape de perfecțiune…
POLYNÉSIE FRANÇAISE – COLLECTIVITÉ D’OUTRE-MER FRANÇAISE DANS L’OCÉAN PACIFIQUE
Am lăsat denumirea în franceză a… colectivității. Francezii, niște „triști“ care, dacă e să mă iau după informațiile primite de la Myriam, au cam aceeași tactică păguboasă pe care a avut-o și România în Basarabia în perioada interbelică (nu, nu iau în calcul și războiul din prezent): trimitea „înalți“ funcționari (ageamii, evident) la tot felul de sinecuri locale. Nu merge. Se prinde lumea. Se prind (și nu-i înghit pe proprii compatrioți) și francezii plecați în „colectivități“ pe barba lor, hotărîți să-și adune bănuțul (prin mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe) și care se lovesc cu stupoare de privilegiile funcționarilor trimiși de Franța-mamă să „sprijine“ (întotdeauna „să sprjine“) înrădăcinarea birocrației locale. Din ce am văzut eu scopul a fost atins.
CALIFORNIA
(adică U.S.A.)
E ușor să expediezi în cîteva rînduri niște insule, unele foarte mici, și să-ți exprimi concluziile în mod sentențios… Cu America nu merge așa. Nu numai fiindcă e un continent, ci și pentru că în partea asta de lume unde ne-am născut am ajuns să ne sucim gîtul tot uitîndu-ne spre „Patria libertății“… Trebuie să-i acordăm așadar mai multă atenție, eventual fără un ton ironic, doar cu „aplicațiune”. Fiindcă multe din lucrurile la care asistăm în lume – fie și așa, o dată sau de două ori pe an cînd Travel-teambuilding încearcă să fie mai puțin europocentriști, să plece departe de Europa ca să vadă proprii oculis ce e cu asiaticii, sud-americanii, insularii ăia și ce vrea [sic!] ei – poartă o amprentă americană pronunțată. Întîi am aclamat această „amprentă“, acum lucrurile par să se întoarcă… (odată cu constatările americanilor înșiși că lucrurile nu merg bine în țara lor… continentală).
[Ajuns în punctul ăsta în care m-am băgat singur, încerc să mă liniștesc spunîndu-mi că lumea nu așteaptă cine știe ce concluzii nemaiauzite din partea mea, că trebuie doar să schițez un drum, etc. Da, asta și încerc să fac, să „schițez“, să apuc ghemul de undeva, dar și așa e greu fiindcă „ghemul“ e foarte încîlcit…]
Mișcările sociale din anii ’60 au fost de inspirație de stînga peste tot în Occident. Doar că nu era o „stînga“ trîmbițat stalinistă, maoistă, etc., ci mai mult un reflex de revoltă care cuprinsese lumea (lumea care se putea manifesta liber vreau să spun), împotriva tiparelor birocrației, a caracatiței conformității în statul „prosper“ de după război. Și care alt stat era mai prosper decît America? Generația mea doar prindea niște frînturi muzicale (Woodstock… 1969) sau accepta că fenomenul Flower Power desfășurat în aceeași perioadă avea doar componenta pacifistă împotriva războiului din Vietnam. Cum, necum, welfare state eșuează și se întîmplă un lucru ciudat: retorica „stîngii“ e preluată de establishement-ul de… dreapta care insistă pe panaceul miraculos pe care îl reprezintă „soluțiile pieței libere“. O catastrofă politică din care America trage și acum (nu să moară… dar nici să trăiască bine) fiindcă au fost create condițiile fuziunii dintre cele mai proaste elemente ale birocrației cu cele mai proaste elemente ale capitalismului.
Cînd spun „birocrație“ am în vedere în primul, în al doilea și în al treilea rînd establishement-ul bancar. (Nu știu de ce mi-a rămas în minte o caricatură dintr-o veche revistă Urzica de la începutul anilor ’50, pe care am găsit-o la un moment dat prin casă – cînd mergeam deja la școală, nu sînt chiar așa de bătrîn! 😊 Un tip spunea: Să terminăm cu birocrația! Prima măsură: afară cu birourile! – cred că nici nu înțelegeam ce era „birocrația” dar ideea că birourile trebuiau scoase afară mă amuza…) Asta dacă mă refer la americani.
La ruși (unde nu mi-a călcat piciorul dar, nu-i așa?, nici nu e nevoie! 😂) tradiția birocratică începe de la familiile aristocratice de la curte, toți devin militari de elită sau primesc sinecuri pe la curte și tradiția continua în direcția asta (nu doar la ei, ci și în multe părți ale Europei, mutatis mutandis, pînă în prezent).
La americani aristocrația se rezumă la bănci sau la ramuri ale puterii guvernamentale (Ronald Reagan glumea doar aparent cînd afirma „cele mai îngrozitoare nouă cuvinte din limba engleză sînt Sînt de la guvern și sînt aici să vă ajut! – mă rog, în engleză sînt doar nouă 😊)
Ce am constatat (nu neapărat în aceste trei-patru zile petrecute pe sol american dar citind presă diversă și întrebînd numeroșii prieteni care au devenit cetățeni americani și trăiesc acolo) este că percepția americanului de rînd asupra guvernului este că executivul e în general format din două tipuri de oameni: „politicienii“ (niște escroci și mincinoși înveterați dar care măcar mai pot fi urniți de pe scaun prin vot) și „birocrații“ (adevărata elită, imposibil de urnit). Americanii au de tras și din cauza alianței tacite (descrisă cu jumătate de gură „în termeni de rasă“ ca să nu spun rasistă de-a dreptul!) dintre săracii care parazitează ajutoarele sociale și oficialii, paraziți și ei, a căror existență depinde de ajutoarele acordate acestor săraci folosindu-se de taxele contribuabililor mai… răsăriți. Și cred că nu doar nostalgiile apartenenței inițiale la continentul european îi determină pe unii dintre prietenii mei americani să se gîndească, sau măcar să viseze, la o „relocare“ în Europa. (Sigur, nu în România…)
Și-acum închipuiți-vă că cele cîteva zile ale prezenței noastre în America (și nu oriunde, în California!) au coincis cu falimentul S.V.B. – Sillicon Valley Bank… 🙄
De atunci și pînă astăzi cînd scriu, adică în interval de doar o săptămînă, reacțiile americanilor cunoscători ai domeniului bancar au escaladat uluitor!
După anunţarea programului de salvare a băncilor – fie ele mari, mici, mijlocii sau de oricare altă dimensiune – profesorul Steve Hanke a scris într-un articol din The Daily Caller că „băncile au devenit o afacere susţinută de guvern“. Dar nu trebuiau băncile să fie cel mai solid pilon al capitalismului? Oare cîţi paşi mai sunt de făcut pe drumul către centralizarea completă a creditării, unul dintre punctele de bază din… Manifestul Partidului Comunist ?
Și așa mai departe. Povestea americanilor continuă și a lumii angrenate de ei de asemenea…
***
Cel mai probabil este că ce am scris mai sus (nu despre mîncare, nu despre cazare, nu despre vizitare) se potrivește ca nuca în perete cu ce voi scrie de aici încolo, în finalul acestui blog. Adevărul este însă că titlul„Sadoveanu povestind copiilor“ m-a urmărit de mai multă vreme și aceasta era ultima posibilitate să îl folosesc 😊
Demult, cînd eram io mic, cam prin școala generală de mic, erau la modă niște culegeri de povestiri, ba chiar niște rezumate din volume cu prea multe pagini pentru a fi considerate potrivite pentru copiii prea mici, cum vă zic… Ele aveau titlul generic „Icsulescu povestind copiilor“, iar copii trebuiau se simtă ușurați că trebuiau să frunzărească doar cărticele subțirele în loc de volume cu multe ocale… Bine că părinții noștri nu trebuiau să ne cumpere maculatura asta cu „ … povestind copiilor“: le împrumutam de la biblioteca școlii. Pe vremea aia școlile, nu toate dar a noastră așa era, aveau și bibliotecar încadrat pe post, iar eu purtam discuții îndelungate cu d-na Popovici, o distinsă doamnă bibliotecară (mai tîrziu aveam să aflu că fusese și persecutată politic) de la care aflam, de pildă, că Sadoveanu în persoană, s-a deplasat odată la Școala generală nr. 52, ca să povestească… copiilor.
Au stat aceștia smirnă, Sadoveanu (cunoscut arghirofil) le-o fi povestit el ce le-o fi povestit timp de o oră, s-a încheiat povestirea, conu’ Mihai s-a întors către d-na Popovici și a dat să-i dicteze contul în care să i se trimită onorariul. „Păi nu, a roșit aceasta, această întîlnire figura că e gratis…“
„Cuum? s-a înroșit pe loc Sadoveanu, gratis??? Cum gratis? Pe timpul meu??“
…ei bine, mi-am luat „din timpul meu“ pentru a ține pe cît posibil la zi un jurnal în călătoria asta și am făcut-o în primul rînd pentru noi, că vine o vreme în care mai uiți una, alta… Prietenilor, ca să nu mai fiu nevoit să povestesc… copiilor 😊 de o sută de ori „cum a fost acolo“ și „cum a fost dincolo“, le-am trimis adresa acestui blog și ne-am trezit că asta implică și niște responsabilități: chiar să scriem adică… cum a fost!
A fost bine. Nu ne-am plictisit. Am continuat să ne cizelăm echipa. Și ne e martor Seneca despre adevărul spuselor sale
Nu poți fi mulțumit că ai un lucru, decît dacă ai cui să-l împărtășești. (Seneca – Scrisori către Luciliu 6.4)
