Mǎ gîndeam cǎ o poezie care îmi place mult (Cîntecul de dragoste al lui Alfred J. Prufrock de T. S. Eliot) n-r fi putut fi compusă pe aceste meridiane.
Poezia începe așa:
Ci hai să mergem amîndoi cît, lent,
Pe cer se-ntinde seara ca un pacien
Sub masca de eter pe masă.
[Let us go then, you and I,
When the evening is spread out against the sky
Like a patient etherized upon a table]
Aici seara se prăbușește peste tine, apusurile, deși grandioase, inegalabile, se consumă și ele pe parcursul unui sfert de oră.
Cum să fie timp să mergi încet, lent, urmînd mersul serii? Asta nu merge în Asia de sud-est! Nu merge nu numai din cauza geografiei, ci și a percepției lumii de către cei din Europa și cei din zona asta veșnic frămîntată (e de ajuns să spun că partea de sud din Borneo străjuiește Strîmtoarea Malacca pentru care au fost, sînt și vor mai fi bătălii purtate de popoare mari sau mici!).
Pe scurt: de unde timp de reflecție în Borneo? 🤔
Meditația asta asupra curgerii vieții a devenit în prezent un lux din ce în ce mai mare. Aș merge pînă acolo încît aș afirma că nici Islamul, religia dominantă prin partea locului, nu s-ar fi putut naște fără un minim de răgaz de reflecție acum 1403 ani…
Inevitabil trebuie să povestesc aici și vizita de azi la așa numita MasjidBandaraya Kota Kinabalu (Moscheea orașului Kota Kinabalu), cunoscută și sub numele de Moscheeaplutitoare. E cea mai mare moschee din Sabah, inaugurată în februarie 2000, după ce KK a obținut statutul de oraș.
De ce Moscheea plutitoare? Moscheea este parțial înconjurată de un șanț mare cu vedere la golful Likas, creînd iluzia că plutește pe apă. Nu egalează superba moschee Hassan al II-lea din Casablanca care e „pusă” literalmente pe un promontoriu de pe țărmul Mediteranei, dar este și ea, cea din Kota Kinabalu, demnă de vizitat.
Am luat bilete de intrare (5 RM de persoană) și am mai primit (contracost, alți 10 RM) și îmbrăcămintea adecvată: hijab și ‘abaya, pentru doamna,
o jubba verde și o kufi pentru mine.
Mai era un hop: în moschee intri desculț (pasămite într-atît trebuie să fii de modest) și lași încălțările afară. La KK ni s-a spus „luați papucii înăuntru, să nu vi-i fure” [sic!], așa că, ascultători, am făcut cum ni s-a spus. Pe ambele părți ale intrării, în interiorul moscheii, se vindeau eșarfe, sucuri, în fine ce-i poate fi de folos drept credinciosului musulman. (Nefiind altceva decît un infidel din punct de vedere islamic, nu m-am mai ostenit să văd dacă aveau și chiloți de baie. Se pare că nu.)
„Surpriza emisiunii” urma abia după ce avansai în interiorul moscheii: un cordon pus de-a latul nu-ți mai permitea înaintarea… 🙄 Puteai zări, în depărtare, cu cîtă vrednicie se prosternau cu fața spre mihrab (și cu „spatele” spre noi)
drept credincioșii dar tu, ne-musulmanul, erai împiedicat să vezi partea cea mai interesantă a moscheii… 😞
Что делать?Ce-i de făcut? vorba lui Lenin.
Ei bine, i-am dat telefonul meu cerberului care ne atrăsese atenția pînă unde avem voie să înaintăm și i-am spus: „noi nu sîntem musulmani dar tu ești! Te rog să mergi acolo unde noi nu avem acces și să faci niște poze!” Și omul s-a conformat în fața autorității care emana din mine [sic!], ba chiar a făcut și un film! 😂
Toată lumea mulțumită…
Apoi am avut ideea să mergem pînă la așa numitul Sign Hill unde e amplasat un Observator al orașului și al coastei. Zis și făcut. Chemat Grab, urcat pe colină, coborît din mașină și… jale! 😭
Poarta spre Observator era închisă cu un lacăt!
Păi acolo unde, nu cu multă vreme înainte, puteai zări de la Observator coasta și marea, acum privirea se împiedica de o dihanie de hotel, de niște blocuri înalte și – evident – fără noimă…
La ce bun să mai fie deschis Observatorul?
Am chemat un alt Grab ca să ne ducă la Turnul cu ceas al lui Atkinson. Nu ne-a localizat bine și a renunțat. La fel am pățit cu al doilea șofer. Abia la al treilea mi-a dat prin cap să mă apropii mai mult de platforma Observatorului și, în sfîrșit, am fost localizați și duși la Turnul lui Atkinson. Abia că monumentul era în reparație, chiar se lucra la el.
De ce am ținut morțiș să văd Turnul lui Atkinson? Este probabil cea mai veche construcție din Kota Kinabalu. Turnul a fost construit în 1905 în memoria primului ofițer de district al lui Jesselton (am scris în postarea anterioară că o vreme îndelungată KK s-a numit Jesselton), Francis George Atkinson, care a murit de malarie la vîrsta de 28 de ani…
Am băut niște sucuri de fructe reci la un bar de peste drum și am descoperit cu uimire că pe jos ne lua doar 8 minute să ajungem la hotelul nostru (plin de chinezi și japonezi care trebuiau pînă de curînd să solicite viză pentru Malaezia). Așa am făcut. Am mers… agale (nu lent!) amîndoi, am făcut duș și mai pe pe seară am ieșit să păpăm la Moginum Poate vă inspiră meniul! 😀
În paharul din partea dreaptă se află o băutură cu nume poetic “Sunset in KK”. Ce conține? Iaca niște bere neagră, să zicem Guiness, în partea de sus, iar jos e fresh de portocale. Asta la început. Apoi, pe măsură ce bei, galbenul portocalelor dispare, băutura se mai amărăște… se lasă noaptea!
…și fiind eu născut pe lîngă arcul Carpaților mîndrei Republici Populare Romîne (pe vremea aia, cu „î”, nu cu „â”) și plăcîndu-mi de mic să citesc (fiindcă nu aveai TikTok ca acum, atunci „Scînteia” era TikTok-ul partidului) m-am bucurat că Jules Verne nu era „banat” (cum am spune azi în pidgin-ul româno-englez) de cenzura populară și am citit toate cărțile sale!
Acolo, în „20000 de leghe sub mări”, cred că am întîlnit prima dată numele Sarawak.
Ei, nu pot să rezist să-l numesc pe cel mai cunoscut pirat de prin partea locului, chit că vorba doar de unul ficțional: Sandokan !!
Numele de azi al insulei Borneo nu era menționat, fiecare populație o numea în felul ei, iar Sarawak era un nume dat de populația malaeză zonei Borneo. Mișuna de pirați în zona asta dar căpitanul Nemo era neînfricat!!
…abia acum am pus piciorul [ca să facem o glumă tristă] în Borneo, cu singurul regret că sălbăticia se evaporase de tot, iar aeroportul internațional din Kota Kinabalu îl face de rușine pe Henri Coandă al nostru (aeroportul, nu inventatorul vreau să spun).
Ce e cu numele ăsta contorsionat, Kota Kinabalu?
Cuvîntul malaez pentru „fort” sau „oraș” este Kota. Orașul este numit așa după Muntele Kinabalu, cel mai înalt din Borneo (4095 m) dar sensul exact al cuvântului Kinabalu este destul de neclar. O teorie sugerează că înseamnă „văduvă chineză”, deoarece Kina înseamnă chineză în limba Kadazandusun și balu înseamnă „văduvă” în malay. Totuși, aceasta este doar una din teorii… 🤦🏻
Cert e că populația de origine chineză mi se pare clar predominantă aici dacă fac o comparație cu locul de unde tocmai am plecat – Kuala Lumpur.
Așadar Kota Kinabalu. Se poate vedea cercetînd link-ul inclus că orașul s-a mai numit și… Jesselton, și Api-Api (în malay)…
Pe urmele Căpitanului Nemo am aterizat aici pe 18 ianuarie 2025 la 17:05, am făcut imediat o recunoaștere a aeroportului (fiindcă vom ajunge din nou acolo pe 24 ianuarie dimineața la ora… 3 pentru zborul spre Taipei), am chemat Uberul Grab (obișnuința…) și în 10 minute eram acompaniați de “Leon” (un chinez tînăr, afabil, bun vorbitor de engleză) care ne-a făcut turul apartamentului.
Ne-a plăcut ce am găsit: poziția, mobilierul funcțional, aerul condiționat și ventilatoarele.
Se făcuse 8 seara: unde să mîncăm bine și însiguranță (altfel e plin de restaurante)? Am ales Mother India cu un meniu fabulos, un interior elegant fără să fie kitsch – lucru rar la restaurantele indiene).
Mîncarea a fost bună, noi mulțumiți, iar la întoarcerea ne-am oprit și în piața de noapte deschisă în fiecare weekend. Și era sîmbătă.
Priviți, priviți…
Știu că lumea e ocupată chiar în momentele astea cu investirea noului președinte american (care se întîmplă să fie unul vechi) și asta mă face simt bine aici, în Borneo, unde preocuparea principală a fost duminică să găsim un restaurant de pește bun la malul mării. Și l-am găsit: Todak!! (Todak înseamnă pește spadă în malay.)
Kuala Lumpur, oraşul „vibrant” de azi (ce-mi place mie folosirea acestui cuvînt magic: vibrant… 😐 E despre „tineri”, nu? Vibrant, vibrant, voci vibrante, vieți vibrante…Măi să fie! Alte cuvinte nu se mai găsesc?
Dar cine să le găsească dacă chinezoiaca din holul hotelului, unde așteptăm să ne „înhațe” – to grab, nu? – … Grab-ul, nu-și mai căuta niciun cuvînt 🙄 în videoconferința cu iubitul ei, ci îi trimitea bezele cu degețelele pe parcursul a 3 lungi minute de „convorbire” de final…
N-am nimic cu chinezii. Așa se întîmplă peste tot: și cu Tik și cu Tok. Fără cuvinte. Cuvintele trădează, degețelele nu!)
Unde rămăsesem? La Kuala Lumpur, o mlaștină nenorocită prin 1857 cînd, „un grup de 87 de mineri de cositor chinezi”, spune mitul fondator, s-au așezat în ceea ce este acum suburbia Ampang. Se pare că a primat însă o altă împrejurare: metropola de mai tîrziu era așezată într-o zonă de interes strategic, adicătelea pe ambele văi ale rîurilor care o străbat. Comunitatea chinezească a înflorit așadar mai întîi ca un centru de colectare de cositor, în ciuda locației sale în jungla infestată de malarie. În 1880, Kuala Lumpur a înlocuit Klang (acum Kelang) drept capitală a statului, iar creșterea sa rapidă a fost atribuită (cui altul dacă nu) lui Sir Frank Swettenham, rezident britanic după 1882. Sir Frank a inițiat construcția căii ferate Klang-Kuala Lumpur și a încurajat utilizarea cărămizii și a țiglelor la clădiri ca măsură de precauție împotriva incendiilor și ca ajutor pentru o stare mai bună a sănătății. Ei și, odată ce au avut și toate țiglele pe casă (nu toți le au!) și cale ferată, era inevitabil ca poziția centrală a orașului să nu conducă la alegerea sa capitală a Statelor Malaeze Federate (1895).
Mă opresc liniștit aici cu detaliile istorice ca să subliniez două cuvinte care încep cu aceeași literă: M. Mlaștină și Metropolă.
ieri întuneric 🌑
azi lumină💡
Noi însă am ales să ne oprim la Kuala Lumpur în primul rînd ca să ne tragem sufletul și să reintrăm pe un fus orar normal, cu alte cuvinte în ritm circadian (de la circa – „în jurul” și diem – zi. Păi nu? Altfel de ce ar fi continuat să repete obsedat ultimul șofer pe care l-am avut azi, dl. Lai Seng: Europa, Europa, acolo e multă cultură! ? )
Ne aflam în postura incomodă în care doar fiindcă proveneam din regiune… putredă de cultură (Europa, cu România cireașa de pe tortul ei) eram mîngîiați din vorbe… M-am gîndit însă că era o remarcă à la Švejk, parcă ce, știa dl. Lai Seng ce-i aia „cultură “? Nu știu nici eu, care, vorba aia, sînt din Europa, ce animal e cultura asta, darămite cetățeanul malaez!… 😂
Sigur, proclamăm că ceea ce ne mînă pe drumurile astea din Asia este cunoașterea nemijlocită. Am pretenția, adică, de „reconstituire a animalului” din cîteva detalii. Culese însă de la fața locului, ăsta e „șpilul”, propriissensibus 🤪
Așa stînd lucrurile, Kuala Lumpur asta, o fi vibrantă,
o fi foodie city, o fi un oraș ideal pentru shopping,
dar astea le-am mai văzut, le-am mai trăit și prin alte părți. Rămîne ca veșnicii turiști chinezi și japonezi să descopere cu încîntare ritmul orașului de zgîrie nori. 😳 Mie unuia mi-e tot timpul dor de peisaje din natura neatinsă de „mîna omului”. Sau a robotului, fiindcă veni vorba…
Mîine zburăm spre Sabah, regiunea din nord-estul insulei Borneo, împărțită între Malaezia, Indonezia și minusculul sultanat Brunei.
Sabah e un cuvînt pe care îl cunoșteam din arabă, صباح înseamnă „dimineață”, prin extensie răsărit. Ei, tot același înțeles îl are și în malaeză. Probabil prin filieră dacică. 🙃
Stau aici, pe o terasă (musai acoperită în zonele dinspre Ecuator!) a unei locante, ca să zic așa, din capitala Malaeziei (“El Cero – Tapas y Vino”, 10, Jalan Yap Ah Shak, Chow Kit, 50300 Kuala Lumpur) și e imposibil să nu realizez ridicolul situației: păi în loc să mergem „din prima” la unul (din multele!) restaurante cu stele Michelin pentru care e renumită Kuala Lumpur, am ales un restaurant cu specific… spaniol?? 🙄
Ei, KL e renumită și pentru diversitatea tipurilor de bucătărie. De ce nu și… spaniolă? 😀
Și, sigur, l-am ales și fiindcă e relativ aproape de hotel (dar tot am mers cu Grab-ul, varianta locală de Uber, à cause de pied de Rodica) și fiindcă Sangría vs. japonezul Yakitori (care, sigur, e un tip de preparare a unor frigărui, nu o băutură) a avut cîștig de cauză în fața partenerei de teambuilding prin călătorii…
Ca intensitate a dorinței, vreau să zic. (Nu că o sangría cu vin bun și fructe pe măsură e de refuzat cînd e… cald…)
A fost chiar perfect!
Fără gălăgie de tip Gangnam 강남스타일 coreean, cu serviciu bun, cu europeni rătăciți pe la mese, gustul mîncării a fost cu adevărat foarte bun, i-ar lăuda și prietenii noștri spanioli!
Am ales niște tapas cu crochete de rață afumată și niște baby octopus (n-am apucat să le mai fotografiez, le-am mîncat “instant”), apoi ceea ce se vede mai jos…
niște frigărui de cordero (berbecuț, da? “kambing” cică e „miel de talie mică”, ne-a zis ospătarul, în malaeză dar nu sînt prea convins – miel este… și “lambu” 😛😛, de la cuvîntul „colonialist” lamb, desigur 🤪)
Și totuși… care era specificul malaez în toată povestea asta cu bucătărie spaniolă?
Îl găsiți în titlu: fără porc. Asta scria ca avertisment chiar pe firma restaurantului: Pork free.
Sigur, respectăm toate confesiunile dar în Malaezia, spre deosebire de unele locuri din Europa [sic!] sînt majoritari musulmanii…
Deci fără porc. (Vrei jamón ibérico? Mergi matale – totuși – în España…)
Peripețiile de pe drum?
Au fost, au fost… La îmbarcarea în Istanbul spre Abu Dhabi ne-am pomenit întrebați (de angajații turci ai Etihad ٱلْاِتِّحَاد (asta înseamnă… „uniunea” în arabă, exact ce caracterizează poporul român, uniți în cuget și-n simțiri, nu?) dacă putem prezenta… biletul de întoarcere din Malaezia. (??)
-Nu, zic, noi din Malaezia mergem în Taiwan!
-Atunci biletul dinspre Malaezia spre Taiwan! nu s-a lăsat șefulețul turc (care, sigur, avea și el „instrucțiunile” lui 🤦🏻)
-Cu plăcere, zic, da’ biletul e pe mail, iar la mail nu am acces din cauza lipsei conexiunii.
-Vă ajut eu! zice turcul.
I-am dat telefonul și… m-a ajutat!! Păi așa știam și eu! A deblocat “Airplane mode”, mi-au năvălit nu știu cîte mesaje, iar Vodafone România m-a anunțat cu responsabilitate (!) că voi avea de plătit între 40 și 50 de Euro doar pentru că nu i-am primit la timp pe turci în UE!!! 🤬
eSim-ul AirAlo Asialink pe care mi-l cumpărasem din 🇷🇴 e minunat doar că cere un mediu prielnic de instalare la prima destinație (Kuala Lumpur). Ghiciți ce? Co-ne-xi-u-nee…😳
Ei și nu l-am avut, eram agitat din cauza privării de somn, am scos 500 de ringgit (imoneda locală) de la bancomat, cam 538 lei), am luat o mașină de ocazie condusă de o șoferiță cu حجاب hijab (în loc de Grab fiindcă, fără acces la “net” ești gata 💀 în lumea de azi) și m-a costat 150 de ringgit (MYR) în loc de 75-100 MYR cu Grab.
Dar e așa de omenește! Ai da oricît pentru un pui de somn!
Hotelul e comod, cu cameră uriașă, înaltă.
Are și baie (cu cadă).
În seara asta am ieșit pe la ora 23, pe ploaie, cu umbrelă împrumutată de o grațioasă recepționeră cu… hijab (nu toate au, probabil fiindcă sînt de origine chinezească) pînă la o “Convenience store” de lîngă hotel. De fapt erau două. Am luat iaurt cu mango și un borcan cu cappuccino instant pentru partenera care, rămăsese în cameră.
Am plecat spre Otopeni cu un Uber la ora 5:24… Vom zbura cu TAROM spre Istanbul (de unde abia bine ne-am întors în octombrie) pe considerentul că n-are rost să dai bani pentru confort atunci cînd zborul durează doar o oră. Și care ar fi fost zborul „confortabil”? Cel cu Turkish Airlines dar nu merita bani în plus… O oră? Să fim serioși! TAROM o fi el „pe butuci” (adică falimentar de-a dreptul) dar avem datoria „patriotică” să-l sprijinim, nu? De-aia am și renunțat la jetul privat! 🙃
Zborul a fost OK, iar reîntîlnirea cu modernul aeroport din Istanbul ne-a bucurat, chit că „unii” (partenera) erau cheauni de somn! Cîte amintiri ale îndrăgitului covrig cu susan (simit), ale cafelei la ibric… „Orientalisme”, sigur, care ne dau bobîrnacul realității: globetroterii care aspiram să fim se regăsesc în colțul ăsta de lume, cu greci și (de vreo 572 de ani) și turci… Îmi mai rămăseseră niște lire turcești în portofel de anul trecut. Nu multe, fiindcă nu mi-au ajuns și pentru o cafea la ibric. Prețuri de aeroport… În plus, ei bine, să fim cinstiți: ne e bine să te extaziezi doar pentru că vezi un simit de vînzare. Ăla cu adevărat bun e DOAR cel cald, nu cel reîncălzit.
O carte pe care am cumpărat-o acum vreo lună dar n-am apucat încă să o citesc („O lebădă neagră pe Bosfor”), un fel de volum de anchete coordonat de un ziarist din Cluj (Romeo Couți) surprinde destul de bine, mi-a spus partenera de team-building, ea a citit-o, freamătul Turciei pe care am apreciat-o în încercarea „erdoğan”-istă de a avea un loc la „masa bogaților”. Pînă una alta, turcul de rînd e încă sărăcuț dar muncitor. Mult mai muncitor decît mulți compatrioți sau alți europeni. Nu știu dacă toți turcii visează la refacerea Imperiului Otoman dar știu să fie pragmatici, să trateze cu orice… mușteriu! Dintr-o prezentare a cărții făcută la postul național de televiziune am reținut că Istanbulul găzduiește o ambasadă a … Transilvaniei (🙄 sic !!!), sigur un gest „cultural” al pragmaticilor vecini unguri, fiindcă a Ungariei e… „ambasada”. Trianon, suferință mare… În asemenea momente e bine să-l ții alături tot pe bătrînul Seneca…
Suferă mai mult decît trebuie cel care suferă mai înainte de a avea de suferit. Sau, vorba lui Steven Wright, Vecinul meu conduce pe un drum circular din care nu poate ieși…
CNN Travel, a publicat pe 1 ianuarie o listă cu 25 de destinaţii care consideră că merită să fie vizitate în 2025. România e inclusă în clasamentul său, și e descrisă de jurnaliștii americani ca fiind „un dar în aceste zile de supra-turism”. Vai ce ne-am mai bucurat să aflăm că prietenii americani au deschis ochii și asupra dulcei Românii! 🤦🏻 Deocamdată doar lipsa autostrăzilor și a căilor ferate consolidate ne-a salvat de ubicuitatea turiștilor… 😳
M-am uitat în ultimele zile ale anului trecut la un interviu cu Rick Steves pe podcastul New York Times
Omul, care și-a făcut nu numai un renume dar și o avere din ghidurile de călătorie, podcast-uri, etc. spunea așa (și îl citez nu fiindcă îmi place în mod deosebit, nu îmi place, ghidurile sale sînt pentru americani cărora trebuie să li se dea mură în gură, ci pentru că acum emitea opinii de bun simț)
Oamenii călătoresc mai mult decît oricînd înainte, dar nu mai există tipul de călătorii transformațională … ce se întâmplă acum e că… toți stau să-și facă selfie-ul cu Matterhorn în spatele lor … Cînd am început să călătoresc, era o lipsă acută de informații, acum există prea multe informații, oricine poate fi acum autor de ghiduri de călătorii … prin rețelele de socializare oamenii își iau informații unii de la alții… Thomas Jefferson a scris Călătoria face o persoană mai înțeleaptă chiar dacă mai puțin fericită…
În fine, Rick Steves spune că ar fi trei tipuri de călători: turistul, călătorul și pelerinul. Ei, pelerini nu mai avem timp să fim dar putem încerca în continuare să ne perfecționăm călătoriile și să ne întărim echipele: Travel Teambuildiiing!!
Harta de mai sus reprezintă schemă aproximativă a zborurilor, începînd cu escală Istanbul. Întoarcerea în Europa (sperăm!) nu e indicată: n-aveam atîta hartă! 😀
Gata, e timpul să ne pregătim de îmbarcare la poarta B13 cu Etihad. Vom face un popas scurt (o oră) în Abu Dhabi (yabadabadoo!) apoi, la 8 dimineața vom ateriza la Kuala Lumpur. La București va fi ora 2 noaptea…
Pentru Lory, care va apărea pe lume cîndva, în timpul acestei călătorii
Încep acest nou jurnal de călătorie cu exact o lună înainte de plecarea în Asia de sud-est. În acest răgaz de o lună a trebui să se întîmple multe… În primul rînd ar trebui să avem, amîndoi partenerii de Travel team-building, picioarele într-o formă sensibil mai bună! Altfel, cu mine încă nesigur pe glezna stîngă (entorsa din octombrie în Turcia) și Rodica cu entorsa de la piciorul în drept (accident „casnic“ cauzat de „inconturnabila” perioadă a curățeniei de Crăciun), aș putea găsi aceastei călătorii un titlu mai potrivit: Doi Șontorogi la Drum 🙈
Evident, nu e singura situație care trebuie rezolvată dar e una care – și în perspectiva drumului lung – nu poate fi ignorată. Picioarele le simți de la primul pas al dimineții… Hmmm… Sper ca noua dominantă (imagini noi la tot… pasul !) să ne alunge încordarea cu care privim progresul terapiilor (hidro și fizio în ce mă privește; Rodica a continuat să se supună terapiei… muncii casnice 😡
Curat Hesiod – Ἔργα καὶ Ἡμέραι / Erga kaí Hemérai – Munci și zile… Păi da, există și ergoterapie, nu-i așa? ) Chiar blogul de călătorie, Travel team-building.com, găzduit de servere ale harnicilor lituanieni (!), cere tot felul de operații tehnice pînă la data limită a plecării. (Ei, a cerut și bani, desigur. Și am profitat (?) de Black Friday… În fine…)
În condițiile astea sigur că nu e de mirare că discuțiile despre alcătuirea bagajului (să fie, evident, cît mai ușor dar e vorba totuși de peste o lună de zile), despre… ciorapi compresivi ș.a.m.d. ne pre-ocupă. Ăsta e rezultatul întîrzierii de 35 de ani cu care plecăm la drum prin zonele astea, Malaezia, Taiwan, Filipine și Laos. Dar…
…dar chiar am fi plecat la drum în Asia de sud-est acum 35 de ani? 🤔
Acum zic că nu. În 1990 respectivul spațiu geografic nu era „pregătit” pentru posibilitățile noastre de călătorie sau pentru interesul pe care-l avem azi față de el. Sigur, „democratizarea“ [pe șleau, ieftinirea] biletelor de avion a venit la pachet cu o înghesuială mai mare și cu o uriașă uniformizare a spațiilor, mai ales citadine, worldwide. Lucru nu neapărat rău pentru comoditatea călătorului. Din diferite motive plecăm la drum la începutul lui 2025 în Malaezia, Taiwan, Filipine și Laos, toate țări ale Asiei de sud-est pe care nu reușisem să le străbatem pînă acum. Nu-i vorbă, nici Indonezia, Hong Kong, Macao, Coreea de sud, Thailanda, Vietnamul sau Japonia nu le „străbătusem“ chiar în întregime dar unora le alocasem mult mai mult timp decît fiecărei etape din 2025. Acum interesul pentru o regiune sau alta îl poartă și factori extra-geografici: Taiwan – pentru că e poate ultima șansă să-l vedem pînă nu îl ocupă China, partea de Borneo malaezian, Kota Kinabalu, fiindcă prima călătorie în jurul globului pe care o proiectasem (dar n-am apucat să o mai facem) înainte de pandemie cu o firmă britanică, cuprindea într-unul din trasee și acest „Kota Kinabalu“ care s-a dovedit că e atît de important prin partea locului încît am găsit și zbor direct de acolo spre Taipei! Filipinele mi-au displăcut întotdeauna: strămoșii lor l-au căsăpit pe Magelan, Imelda Marcos, bonele filipineze, etc. Plus uragane! Ca „picior de pod“ în drumul spre Laos, nu putea fi ocolit însă, și ar fi fost păcat să ratăm două zone de interes pur turistic din Palawan (El Nido și Coron) din cauza… pantofilor Imeldei! În fine, pentru noi Laos-ul se va reduce la Luang Prabang. Care ar trebui să ne dea măsura întregii Indochine după cele 3 săptămîni petrecute metodic în Vietnam în 2017 (chiar fără să ne ne punem problema să ajungem și în Cambodgia). Cel puțin așa sperăm.
Indiscutabil, face parte din plăcerile celui care ține un pix în mînă sau apasă tastatura să decidă neîngrădit încotro se va îndrepta povestirea. În cazul nostru, după ce voi spune că o cursă KLM a decolat pe 15 martie de pe aeroportul SFO și a aterizat cu bine pe 16 martie dimineața pe aeroportul din Amsterdam, după care aeronava Traian Vuia aparținînd companiei naționale TAROM ne-a readus cam în 3 ore, fără incidente, în patrie (dar și fără să ne dea în tot acest timp vreun pahar cu apă chioară sau vreo bomboană la aterizare), voi continua cu… am ajuns acasă și…
КОНЕЦ ФИЛЬМА
Mda. O tăcere asurzitoare. Ne revenim încet, încet, la fusul orar strămoșesc. Iar eu am ocazia să scriu cîteva lucruri care, iarăși, după modelul Sadoveanu povestind… mă urmăresc de mai multă vreme. Pînă la urmă tot ce mi se cere (vorba vine, nu-mi cere nimeni, eu am pretenția de la mine să…) este să integrez ce am văzut sau am re-văzut în diverse colțuri de lume și să încerc să fac din toate imaginile astea „un tablou“, „un tot unitar“, bla-bla…
N-ar trebui să-mi fie mai greu decît Rodicăi care „s-a scos“ cu timpul relativ, cu ce își imaginează Rovelli, cu ce a zis Seneca… 😊
RECAPITULARE
SINGAPORE
Un stat mic a cărui singură noimă este, vorba americanului, location. Location, location. Stau acolo, gata să muște la bursa lor de valori orice mișcă în Asia și nu numai. N-are nicio importanță că au grădini suspendate, că ne-a plăcut sau nu ne-a plăcut transportul lor în comun (ne-a plăcut) etc. Toată populația lor multietnică (da, și musulmani și indieni pe lîngă chinezi) nu e decît un decor pentru felul în care se mișcă indicele bursei singaporeze STI (Singapore Strait Index) SGX… În 2017, cînd am vizitat temeinic… Vietnamul, toate poveștile despre ascensiunea lor economică (reală) aveau și o componentă financiară localizată în… Singapore.
Peisajul însă, da, peisajul, zgîrie norii futuriști în care se află uriașii lumii financiare și marile firme de avocatură corespondente, seamănă izbitor cu ce văzusem cu un an înainte în Panamá… Probabil că singura deosebire este că în Panamá controlul îl deține S.U.A., iar în Singapore… mai mulți (!)
NEW ZEALAND
Față de acum 13 ani sigur că am văzut multe schimbări. Aici nu mă refer însă la reconstruirea orașului Christchurch după cutremurul din 2011 (disputată politic și în prezent), sau la avîntul acelorași nume de coloși financiari din Singapore și în Auckland, ci la felul cum am simțit interacțiunea cu populația neozeelandeză. Tot deschiși, tot primitori, cu o mai mare preocupare pentru deschiderea către minoritatea māori întîistătătoare (determinată însă, din păcate, nu de afinități, ci de rațiuni de marketing comercial), neozeelandezii ne-au părut că au, cronic, cam aceeași problemă pe care, chipurile, și-o descoperă abia acum (!) și românii: lipsa forței de muncă… Fiindcă se pleacă și din raiul neozeelandez (nu cred că sînt singurul care am constatat scumpirea vieții) Și vin în loc… chinezi, care se știe, se mulțumesc cu mai puțin. (La noi și nepalezi…)
[ – Da’ e frumos acolo? ]
De frumos rămîne în continuare frumos, minunat, aproape de perfecțiune…
POLYNÉSIE FRANÇAISE – COLLECTIVITÉ D’OUTRE-MER FRANÇAISE DANS L’OCÉAN PACIFIQUE
Am lăsat denumirea în franceză a… colectivității. Francezii, niște „triști“ care, dacă e să mă iau după informațiile primite de la Myriam, au cam aceeași tactică păguboasă pe care a avut-o și România în Basarabia în perioada interbelică (nu, nu iau în calcul și războiul din prezent): trimitea „înalți“ funcționari (ageamii, evident) la tot felul de sinecuri locale. Nu merge. Se prinde lumea. Se prind (și nu-i înghit pe proprii compatrioți) și francezii plecați în „colectivități“ pe barba lor, hotărîți să-și adune bănuțul (prin mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe) și care se lovesc cu stupoare de privilegiile funcționarilor trimiși de Franța-mamă să „sprijine“ (întotdeauna „să sprjine“) înrădăcinarea birocrației locale. Din ce am văzut eu scopul a fost atins.
CALIFORNIA
(adică U.S.A.)
E ușor să expediezi în cîteva rînduri niște insule, unele foarte mici, și să-ți exprimi concluziile în mod sentențios… Cu America nu merge așa. Nu numai fiindcă e un continent, ci și pentru că în partea asta de lume unde ne-am născut am ajuns să ne sucim gîtul tot uitîndu-ne spre „Patria libertății“… Trebuie să-i acordăm așadar mai multă atenție, eventual fără un ton ironic, doar cu „aplicațiune”. Fiindcă multe din lucrurile la care asistăm în lume – fie și așa, o dată sau de două ori pe an cînd Travel-teambuilding încearcă să fie mai puțin europocentriști, să plece departe de Europa ca să vadă proprii oculis ce e cu asiaticii, sud-americanii, insularii ăia și ce vrea [sic!] ei – poartă o amprentă americană pronunțată. Întîi am aclamat această „amprentă“, acum lucrurile par să se întoarcă… (odată cu constatările americanilor înșiși că lucrurile nu merg bine în țara lor… continentală).
[Ajuns în punctul ăsta în care m-am băgat singur, încerc să mă liniștesc spunîndu-mi că lumea nu așteaptă cine știe ce concluzii nemaiauzite din partea mea, că trebuie doar să schițez un drum, etc. Da, asta și încerc să fac, să „schițez“, să apuc ghemul de undeva, dar și așa e greu fiindcă „ghemul“ e foarte încîlcit…]
Mișcările sociale din anii ’60 au fost de inspirație de stînga peste tot în Occident. Doar că nu era o „stînga“ trîmbițat stalinistă, maoistă, etc., ci mai mult un reflex de revoltă care cuprinsese lumea (lumea care se putea manifesta liber vreau să spun), împotriva tiparelor birocrației, a caracatiței conformității în statul „prosper“ de după război. Și care alt stat era mai prosper decît America? Generația mea doar prindea niște frînturi muzicale (Woodstock… 1969) sau accepta că fenomenul Flower Power desfășurat în aceeași perioadă avea doar componenta pacifistă împotriva războiului din Vietnam. Cum, necum, welfare state eșuează și se întîmplă un lucru ciudat: retorica „stîngii“ e preluată de establishement-ul de… dreapta care insistă pe panaceul miraculos pe care îl reprezintă „soluțiile pieței libere“. O catastrofă politică din care America trage și acum (nu să moară… dar nici să trăiască bine) fiindcă au fost create condițiile fuziunii dintre cele mai proaste elemente ale birocrației cu cele mai proaste elemente ale capitalismului.
Cînd spun „birocrație“ am în vedere în primul, în al doilea și în al treilea rînd establishement-ul bancar. (Nu știu de ce mi-a rămas în minte o caricatură dintr-o veche revistă Urzica de la începutul anilor ’50, pe care am găsit-o la un moment dat prin casă – cînd mergeam deja la școală, nu sînt chiar așa de bătrîn! 😊 Un tip spunea: Să terminăm cu birocrația! Prima măsură: afară cu birourile! – cred că nici nu înțelegeam ce era „birocrația” dar ideea că birourile trebuiau scoase afară mă amuza…) Asta dacă mă refer la americani.
La ruși (unde nu mi-a călcat piciorul dar, nu-i așa?, nici nu e nevoie! 😂) tradiția birocratică începe de la familiile aristocratice de la curte, toți devin militari de elită sau primesc sinecuri pe la curte și tradiția continua în direcția asta (nu doar la ei, ci și în multe părți ale Europei, mutatis mutandis, pînă în prezent).
La americani aristocrația se rezumă la bănci sau la ramuri ale puterii guvernamentale (Ronald Reagan glumea doar aparent cînd afirma „cele mai îngrozitoare nouă cuvinte din limba engleză sînt Sînt de la guvern și sînt aici să vă ajut! – mă rog, în engleză sînt doar nouă 😊)
Ce am constatat (nu neapărat în aceste trei-patru zile petrecute pe sol american dar citind presă diversă și întrebînd numeroșii prieteni care au devenit cetățeni americani și trăiesc acolo) este că percepția americanului de rînd asupra guvernului este că executivul e în general format din două tipuri de oameni: „politicienii“ (niște escroci și mincinoși înveterați dar care măcar mai pot fi urniți de pe scaun prin vot) și „birocrații“ (adevărata elită, imposibil de urnit). Americanii au de tras și din cauza alianței tacite (descrisă cu jumătate de gură „în termeni de rasă“ ca să nu spun rasistă de-a dreptul!) dintre săracii care parazitează ajutoarele sociale și oficialii, paraziți și ei, a căror existență depinde de ajutoarele acordate acestor săraci folosindu-se de taxele contribuabililor mai… răsăriți. Și cred că nu doar nostalgiile apartenenței inițiale la continentul european îi determină pe unii dintre prietenii mei americani să se gîndească, sau măcar să viseze, la o „relocare“ în Europa. (Sigur, nu în România…)
Și-acum închipuiți-vă că cele cîteva zile ale prezenței noastre în America (și nu oriunde, în California!) au coincis cu falimentul S.V.B. – Sillicon Valley Bank… 🙄
De atunci și pînă astăzi cînd scriu, adică în interval de doar o săptămînă, reacțiile americanilor cunoscători ai domeniului bancar au escaladat uluitor!
După anunţarea programului de salvare a băncilor – fie ele mari, mici, mijlocii sau de oricare altă dimensiune – profesorul Steve Hanke a scris într-un articol din The Daily Caller că „băncile au devenit o afacere susţinută de guvern“. Dar nu trebuiau băncile să fie cel mai solid pilon al capitalismului? Oare cîţi paşi mai sunt de făcut pe drumul către centralizarea completă a creditării, unul dintre punctele de bază din… Manifestul Partidului Comunist ?
Și așa mai departe. Povestea americanilor continuă și a lumii angrenate de ei de asemenea…
***
Cel mai probabil este că ce am scris mai sus (nu despre mîncare, nu despre cazare, nu despre vizitare) se potrivește ca nuca în perete cu ce voi scrie de aici încolo, în finalul acestui blog. Adevărul este însă că titlul„Sadoveanu povestind copiilor“ m-a urmărit de mai multă vreme și aceasta era ultima posibilitate să îl folosesc 😊
Demult, cînd eram io mic, cam prin școala generală de mic, erau la modă niște culegeri de povestiri, ba chiar niște rezumate din volume cu prea multe pagini pentru a fi considerate potrivite pentru copiii prea mici, cum vă zic… Ele aveau titlul generic „Icsulescu povestind copiilor“, iar copii trebuiau se simtă ușurați că trebuiau să frunzărească doar cărticele subțirele în loc de volume cu multe ocale… Bine că părinții noștri nu trebuiau să ne cumpere maculatura asta cu „ … povestind copiilor“: le împrumutam de la biblioteca școlii. Pe vremea aia școlile, nu toate dar a noastră așa era, aveau și bibliotecar încadrat pe post, iar eu purtam discuții îndelungate cu d-na Popovici, o distinsă doamnă bibliotecară (mai tîrziu aveam să aflu că fusese și persecutată politic) de la care aflam, de pildă, că Sadoveanu în persoană, s-a deplasat odată la Școala generală nr. 52, ca să povestească… copiilor.
Au stat aceștia smirnă, Sadoveanu (cunoscut arghirofil) le-o fi povestit el ce le-o fi povestit timp de o oră, s-a încheiat povestirea, conu’ Mihai s-a întors către d-na Popovici și a dat să-i dicteze contul în care să i se trimită onorariul. „Păi nu, a roșit aceasta, această întîlnire figura că e gratis…“
„Cuum? s-a înroșit pe loc Sadoveanu, gratis??? Cum gratis? Pe timpul meu??“
…ei bine, mi-am luat „din timpul meu“ pentru a ține pe cît posibil la zi un jurnal în călătoria asta și am făcut-o în primul rînd pentru noi, că vine o vreme în care mai uiți una, alta… Prietenilor, ca să nu mai fiu nevoit să povestesc… copiilor 😊 de o sută de ori „cum a fost acolo“ și „cum a fost dincolo“, le-am trimis adresa acestui blog și ne-am trezit că asta implică și niște responsabilități: chiar să scriem adică… cum a fost!
A fost bine. Nu ne-am plictisit. Am continuat să ne cizelăm echipa. Și ne e martor Seneca despre adevărul spuselor sale
Nu poți fi mulțumit că ai un lucru, decît dacă ai cui să-l împărtășești. (Seneca – Scrisori către Luciliu 6.4)
E adevărat că nu mă gîndisem să scriu ceva în acest blog de călătorie pentru că odată ce ai pe cineva care-și asumă bucuros o sarcină… de ce să-i strici plăcerea?😊 Și, evident partenerul meu de viață (adică de teambuilding continuu!) este o asemenea persoană, îi place să scrie așa cum mie îmi place să conduc mașina!
M-a pus însă pe gînduri angajamentul său pentru ținerea la zi a blogului chiar în condiții vitrege, adică folosind exclusiv micul său iPhone 12. La urma urmei poate că aș avea și eu ceva de spus… Și am început să scriu contribuția pe care o veți citi, limitată și singulară, pe niște foi de hîrtie luate dintr-o cameră de hotel, una din multele prin care ne-am perindat. A sosit momentul, acum la întoarcerea acasă, încurajată și îndemnată de Dorin, să fac publice cîteva considerații pe marginea subiectului „relativitatea timpului“ sau „timpul relativ“.
Debutul călătoriei noastre a fost abrupt și obositor, asta știți deja. Dar, în sfîrșit, am ajuns în Auckland. Pentru că nu pot dormi deloc în timpul zborurilor, acumulasem cîteva zeci de ore de nesomn, eram obosită deși… nu-mi era somn! Am calculat, de curiozitate, luînd ca repere data și ora locală, cîte ore au trecut de cînd am plecat din București pînă am ajuns în Auckland, timp în care am dormit atît de puțin. Totalul a fost de… 96 de ore!! Am luat atunci ca repere data și ora din România, din momentul respectiv, și am ajuns la 85 de ore… Mi se părea incorect. Ceasul meu biologic îmi spunea că mi-au fost luate, fără să știu, 11 ore din viață. Ei, treacă de la mine, nu e chiar așa mult!
Știam, evident, că măsurarea timpului corespunde numărului fuselor orare pe care le traversezi. Dar gîndiți-vă la următoarea situație ipotetică: pleci într-o călătorie lungă în preajma zilei tale de naștere. Faci un calcul rapid (și superficial, din păcate) și te bucuri. Vei ajunge la destinația ta foarte îndepărtată tocmai bine ca să te aniversezi! Ajungi la hotel seara, vrei, așa cum ți-ai propus să faci un duș, să te îmbraci în ținuta specială pe care ai avut grijă să ți-o pui în bagaj și să pleci la un restaurant pentru o cină festivă. De control, te mai uiți pe telefon pentru a verifica ora. Și… ce duș, ce ținută specială, ce cină festivă??!! Data locală afișată îți spune că ziua ta de naștere a fost ieri!!!
Ei, asta este. Timpul relativ este de vină, nu dorința ta. S-a întîmplat așa pentru că mergînd spre est (așa cum am călătorit și noi tot timpul) la fiecare fus orar traversat ai mai pierdut o oră. Dacă destinația ta este Auckland, 11 fuse orare înseamnă 11 ore. Aproape o zi lumină. Cea aniversară. Dacă zburai spre vest, spre Los Angeles de exemplu; puteai să te aniversezi de două ori!
Dar să revin la călătoria noastră. Am ajuns în Noua Zeelandă. Aici era noapte, acasă, la București, era dimineață. Și invers. Timpul este… relativ…
Am rămas în Noua Zeelandă două săptămîni. Simptomele jet-lag-ului au dispărut. Stabilizați temporal am plecat spre Polinezia Franceză. Am aterizat pe aeroportul din Pape’ete tocmai bine ca să constatăm că am ajuns la destinație înainte de a pleca din Noua Zeelandă!! O călătorie în timpul trecut!
Mi-am dat seama de acest lucru încă de acasă, studiind datele de zbor, așa că partenerul meu de teambuilding a schimbat rezervarea făcută la zborul următor. Minunat! Am primit înapoi cele 12 ore și numărătoarea începe de la zero. Și asta pentru că am trecut din emisfera estică în emisfera vestică. Minunat și uluitor…
La un moment dat, timpul prezent în Pape‘ete este timpul viitor în Auckland dar este și timpul trecut în Los Angeles. Ce dovadă mai bună de cît de relativ este timpul, raportat la spațiul terestru în care te afli?! Această călătorie, așa cum am planificat-o, mergînd în același sens, spre est, și descriind un cerc complet în jurul Terrei, ne-a oferit ocazia unică de a aprecia întreaga „întindere a timpului“. De asemenea, acest ocol al Pămîntului în 30 de zile, ne-a oferit experiența (altfel imposibil de decelat) a împletirii trecutului cu prezentul și cu viitorul.
Dar, de fapt, cum este timpul? Este relativ, este veșnic și nesfîrșit sau… nici nu există
(conform teoriilor unor fizicieni cum ar fi cea a lui Carlo Rovelli, a cărui carte cu titlu incitant, Și dacă timpul n-ar exista?, am luat-o de curînd fără să fi apucat încă să o citesc) ?
Sau, altfel: ce este timpul?
Eu cred că timpul este reunirea trecutului (amintiri), prezentului (acțiuni, trăiri și simțiri) și viitorului (proiecte și dorințe).
La revenirea din această călătorie, mergînd de la nord (chiar foarte… de la nord, fiindcă am survolat Groenlanda) la sud de Ecuator și cele două tropice și invers, traversînd paralele și meridiane, am înțeles o dată mai mult că felul în care măsori (sau este măsurat) timpul și felul în care trăiești timpul sînt… relative.
Și ce încheiere mai potrivită pentru intervenția mea aș fi putut găsi decît un citat despre TIMP din Scrisorile lui… Seneca (pe care l-am găsit în cele două cărți pe care Dorin s-a încăpățînat să le care în rucsacul său faimos 🙂 ): „ceea ce numesc viitor se petrece azi, ba chiar în mare parte s-a petrecut de acum: timpul în care am trăit este acolo unde era și mai înainte ca noi să trăim“.
Și o povață. Seneca către prietenul său Lucilius: „Dragul meu prieten, grăbește-te să trăiești, iar fiecare zi în parte să-ți fie o viață întreagă“.
Ziua de marți, penultima zi în America (sau, dacă vreți, ziua dinaintea plecării) aveam programul stabilit: urma să mergem la SFMOMA (San Francisco Museum of Modern Art) și să abandonăm ca nedemne de timpul nostru limitat orice încercări de a căuta… nici noi nu știam ce, în magazinele americane. E adevărat, fusese cu multă vreme înainte o greșeală de neiertat să nu faci shopping dacă ajungeai în „State”. Între altele americanii impuseseră și un standard mai înalt al calității obiectelor de îmbrăcăminte și nu numai (sigur, fabricate tot în China!) pe care le importau. În plus, toate acele obiecte erau și foarte ieftine în comparație cu prețurile din Europa. La 31 de ani de la prima vizită în America, din avantajele de mai sus rămăsese doar amintirea… Îmi aduc aminte un editorial al lui Art Buchwald apărut în New York Herald Tribune în 1994 (primeam ziarul în fiecare zi la cursurile de vară ale Facultății de drept a Universității Columbia organizate la Leyden, în Olanda). Umoristul lansa de fapt o ironie bine țintită asupra precursorilor mișcării woke atunci cînd întreba: „Vreți respectarea drepturilor omului în China? Să nu vă plîngeți atunci că va crește prețul pantofilor de sport…” Ei, ironia asta mușcătoare nu și-ar mai găsi azi locul în paginile New York Times, pe vremuri chiar un ziar de tip quality, fiindcă, vedeți, astăzi vrem respectarea drepturilor omului la pachet cu micșorarea prețurilor la orice, la asta trebuie să conducă democrația, nu-i așa? (Sub o formă sau alta mi-am propus să revin asupra subiectului la finalul acestui travel-blog din care n-a mai rămas prea mult de povestit, doar de tras niște concluzii…)
Ne-am băut ceaiul la chinezii care se ocupă cu făcutul ceaiului sau cafelei împreună cu sandvișurile cu ouă scrambled sau sunny side, cu șuncă sau cu cheddar atunci cînd nu se ocupă de spălatul sau călcatul rufelor, repararea rucsacurilor 😂 etc., apoi am pornit spre centrul de facto al SFO. Faptul că în 1906, în marele cutremur din San Francisco, au fost distruse cam 80% din locuințe nu i-a prea învățat minte pe locuitori.
San Francisco downtown
Clădirile din centru sînt tot înalte, iar frica de un dezastru nou e încă prezentă în subconștient. Altminteri orașul trăiește vesel, ca Bucureștiul de inconștient vesel aș spune… Fiindcă cea mai frumoasă priveliște este cea care se deschide spre golful cu mărețul pod Golden Gate e de la sine înțeles că aceea e zona rezidențială cea mai căutată și deci și cea mai scumpă. E însă și cea mai puțin sigură fiindcă mlaștinile de odinioară au fost acoperite (de „întreprinzători” firește) cu molozul gigantic rămas în urma cutremurului din !906.! Astea sînt fundațiile unora din cele mai frumoase (și scumpe) clădiri ale orașului… Urechea te minte şi ochiul te-nşală și la ei, la americani, că doar n-o fi doar monopolul nostru!
Pînă să ajungem la SFMOMA, am ținut morțiș să mi se facă o fotografie cu statuia fetei de la hotelul St Regis, din apropiere…
Statuia are un nume, ”Meta Girl” și e opera unui sculptor rus, Oleg Lobîkin, domicilat… unde credeți? În Sillicon Valley!
Înarmat cu această atitudine țanțoșă a fetei din… Metaverse am intrat la Muzeul de Artă Modernă din San Francisco. Simți imediat că un muzeu are ceva de zis după cum te primește. SFMOMA avea la intrare un hol mare și un ecran uriaș pe care erau proiectate imagini care te captau împreună cu o muzică greu de definit, să zicem eterică…
…va să zică, stele, Universul în mișcare……și publicul, dimpotrivă, nemișcat, ce stătea ca fermecat…
Acum, ce să zic, chestia asta cu publicul care se poate întinde și pe jos în muzeu nu era chiar nouă pentru noi, o mai văzusem și la Londra, la Tate Modern (că d’aia e bine să călătorească omul, să nu aibă impresia că a dat doar de chestii originale…). La Tate Modern însă nu cred că aveai la dispoziție colacul ăla moale de pluș sau ce-o fi fost. Țară plină de litigii și asigurări la tot pasul, cred că America s-a temut ca vreun vizitator să afirme că a răcit fiindcă a fost îndemnat să se întindă pe podeaua prea rece din holul de la intrarea muzeului!!
O voi lua metodic. Cel puțin 30 de minute din viață ne-am petrecut într-o sală a muzeului în care coborai (pe o latură scările se transformau într-un amfiteatru), iar în sala propriu zisă se afla un singur tablou. Gigantic. O pictură murală a lui Diego Rivera măsurînd 6.70 m în lățime și 22.5 m în lungime. Cel de mai jos
The Marriage of the Artistic Expression of the North and of the South on This Continent
Deși tabloul lui Rivera poartă un nume oficial cam pompos („Căsătoria expresiei artistice a nordului și a sudului pe acest continent”) lumea îl cunoaște sub un nume mai scurt și mai sugestiv – Pan American Unity– Unitatea Panamericană. Diego Rivera a fost un pictor mexican vestit. („Vestit” nu numai pentru opera sa…) Ceea ce am văzut era ultima sa pictură murală din Statele Unite ale Americii (cum se știe mexicanii au și ei State Unite, doar că ale Mexicului…) Prima întrebare pe care ne-am pus-o era cum au putut băga „murala” în sala muzeului? (Că mai era și grea, cîntărea peste 27 de tone, fiind dumneaei, murala cu pricina, pictată pe 10 panele încastrate în ciment!) Va să zică așa stau lucrurile: încastrate în țiment… Păi muralistul ăsta mexican (soț al nu mai puțin vestitei Frida Kahlo), fondator al Partidului Comunist Mexican, nu putea și el, în spirit de solidaritate proletară, să fi pictat tabloul pe zidurile unor blocuri de la… Moscova (ca să nu zic direct Drumul Teberei !) ? (Cu altă temă, desigur.)
Nu! El a premeditat muralul din San Francisco, a știut că-l va vinde pe dolari americani imperialiștilor și de-aia l-a realizat așa! Părerea mea…
Revenind într-un registru mai serios, sigur că n-am stat ca proștii în sala aia doar ca ca să ne holbăm la pictura murală a Unității Panamericane… Avantajul nemijlocit al privitorului într-o sală de muzeu este că-și poate suci gîtul în ce parte vrea el, doar-doar va surprinde vreun detaliu care să-l lumineze. Așa am făcut și noi, refuzînd ajutorul ghidului audio care ne stătea la dispoziție. Luată panou cu panou, lucrarea nu mai părea deloc prea încriptată, dimpotrivă! Iată un exemplu care îmi e la îndemînă, o fotografie pe care am continuat să o descifrez și după ce am făcut-o.
Să privim cu atenție…
Primii pe care i-am recunoscut au fost Charlie Chaplin și Hitler. Chaplin fiindcă l-a parodiat pe Hitler în filmul „Dictatorul”. În partea de sus a panoului însă, alături de Hitler se mai află două figuri (surprinse în aceeași culoare albastru-albicioasă a celuloidului, materialul pe care își înregistrase Chaplin opera). Prima e cea a lui Stalin (mustăciosul cu stea roșie pe o șapcă militară acoperită de o glugă monahală – aluzie la trecutul lui Stalin) care ține în mînă un cuțit și un ciocan transformat într-un piolet scurt și însîngerat spre care tot arată acuzator… Hitler, care pare că se dezice și spune „el, el a făcut asta!!” În cruce pe veșmîntul lui Stalin se află două inscripții: G.P.U. și GESTAPO. E clar, prea clar chiar, aceeași Mărie cu altă pălărie. A doua figură, la dreapta lui Hitler, e cea a lui Mussolini. Iată monstruoasa trinitate! Rămîne doar întrebarea cum de l-a asociat Rivera pe Stalin, liderul Rusiei bolșevice după moartea lui Lenin, fondatorul Partidului Comunist din Uniunea Sovietică acestei trinități sinistre, de vreme ce el însuși, Rivera, fondase tot un Partid Comunist în Mexic? Păi, simplu: Partidul Comunist Mexican avea o orientare „troțkistă”. Troțki, deportat din U.R.S.S., a trăit până la un moment dat în Mexic, în casa lui Diego Rivera, iar mai apoi în casa Fridei Kahlo (aventuroasa soție artistă a lui Rivera). Curînd după ce s-a mutat în propria sa casă din Coyoacán, Troțki a fost asasinat cu un piolet de un agent stalinist… Q.E.D. Iată și explicația pioletului însîngerat în mîinile lui Stalin.
De toate pentru toți…
În panoul de sus avem plăcerea să-l vedem pe însuși Diego Rivera. E drept că e întors cu spatele. E cel gras, cu bluejeans și cămașă albastră care pictează așa numiții „mari eliberatori” – ai Americii de Sud și de Nord deopotrivă. Pe unii îi ținem minte după bancnotele cu dolari americani (Washington, Jefferson, Lincoln), pe alții cum e Miguel Hidalgo y Costilla („părintele națiunii mexicane”) poate i-am zărit pe noua bancnotă mexicană de 200 de pesos…
Să n-o omit nici pe Frida Kahlo…
Cred că am scris destul despre ultimul mural american al lui Rivera. Am să mai adaug totuși ceva…
Avem un prieten care e pictor, chiar absolvent al secției de pictura de la UAP. Nu mai locuiește în România, s-a retras de mai multă vreme în Belgia. E autorul singurului portret în ulei (pînă acum!!) care mi s-a făcut 😂 La un moment dat l-am întrebat ce impresie îi făcuse Sagrada Familia a lui Gaudí (veșnic în plină… construcție). Mi-a răspuns simplu și concis: E un kitsch gigantic. Așa și cu Pan American Unity. (Și, fiindcă veni vorba, și cu multipremiatul film de Oscar 2023, Everything Everywhere All at Once pe care tocmai l-am văzut ieri… Sigur, și opera lui Rivera, și filmul cu Michelle Yeoh, sînt emoționante pe alocuri dar… Doamne!! Seneca era de o mie de ori mai concis!!! 🤣🤣)
Am trecut apoi într-o altă secțiune de la SFMOMA, așa-numita Open Ended: SFMOMA’s Collection, 1900 to Now. Ei, aici nu a trebuit să mă forțez să-mi aduc aminte de cine știe ce conotații istorice: pur și simplu am stat și am privit…
Matisse – Femme au chapeau
Lorser Feitelson – Genesis First Version
Hughie Lee-Smith – Two Boys (1968 – ulei pe pînză)
Am scris pe 9 martie că priveliștea din miezul zilei de la masa restaurantului La Raie’Gate din Raiatea îmi aducea aminte de de Chirico, pictorul metafizic prin excelență. Așa și în tabloul lui Lee-Smith, unde cele două figuri apar izolate dar și unite de simetria așezării lor, se impune denumirea de stilmetafizic. „Neliniștea” sesizabilă din pictura lui Lee-Smith poate că e cel mai bine surprinsă chiar de artistul american de culoare cînd a spus „Cred că picturile mele au de a face cu o viață invizibilă – cu o realitate la un nivel diferit.”
Salvador Dalí – Les désirs inassouvis (1928 – ulei, nisip și scoici pe carton)Joan Miró– Peinture (1926 – ulei pe pînză)
Pe lîngă vesela pălărie a lui Miró care seamănă cu un emoticon al zîmbetului (asta a și fost intenția – pălăria jucăușă, nu emoticonul…), aș putea să adaug aici multe alte imagini, picturi sau alte tipuri de lucrări ale unor artiști celebri ca Jackson Pollock, Mark Rothko, Roy Lichtenstein, un autoportret din 1967 al lui Andy Warhol, Robert Rauschenberg (cel care afirma că „O pereche de șosete nu e mai puțin potrivită pentru a realiza un tablou decît lemnul, cuiele, terebentina, uleiul și pînza”) și, mulți, mulți alții. Am ales (cu greu…) încă trei exemple pe care să le includ nu numai cu numele creatorilor
Claes Oldenburg – Funeral Heart (1961 – vopsea email, ipsos și muselină înfășurate cu bandă de sîrmă)
O sală cu colajele din materialele viu colorate ale Mariei A. Guzmán CapronRobert Indiana – Love (1973 – vopsea acrilică pe pînză)
Cred că în ultima clasă de liceu am primit din America o carte despre arta modernă în care am văzut prima dată lucrări de Andy Warhol, Jackson Pollock dar și această lucrare emblematică a lui Robert Indiana (Love). Arcul peste timp s-a închis așadar după 50 de ani, aici, la San Francisco, cînd am văzut tabloul de-adevăratelea… Ei și, după atîta artă, m-a cuprins emoția și (vorba unui coleg de liceu pe care îl indic aici doar cu inițialele – A.P.) m-am dus la toaletă să mă pieptăn…
Ce să spun? Arăta impecabil, în ton cu arta, și toaleta de la SFMOMA!…
Am trecut și prin magazinul cu suveniruri al SFMOMA, mi-am cumpărat o șapcă (offf, o pierdusem în Tahiti pe cea din NZ de acum 13 ani ), am trecut pe lîngă această clădire emblematică…
…a Trustului de presă Hearst
…ne-am retras pentru masă în port, ne-am dus la hotel și ne-am pregătit pentru „activitatea mondenă” de seară: David, prieten al Grațianei, „îngerul nostru păzitor” din America, împreună cu prietena sa din Italia, au dorit să cunoască „echipa noastră de teambuilding”. Am ieșit toți 5 la un bar italienesc din zona unde ne cazasem
Nu eram „peste măsură de grași”, era doar efectul de deformare a lentilei, vă rog să mă credeți!
„Plimbarea” de seară a continuat cum începuse: cu mașina și așa am avut ocazia să vedem și altă față a SFO by night.
Palace of Fine Arts
Palatul Artelor Frumoase, este, ni s-a spus, un loc popular pentru a face o plimbare, de a te relaxa chiar la un picnic. Nu era cazul de niciun picnic, era noapte și bătea un vînt neobișnuit de tăios. M-am bucurat de priveliște și de închiderea unui alt „arc peste timp”. Anul trecut văzusem Canalul Panama, acum vedeam ceea ce mai rămăsese din cele zece palate construite pentru Expoziția Panama Pacific din 1915, un tîrg mondial organizat pentru a sărbători finalizarea de către americani a Canalului Panama…
Din păcate asta e singura fotografie cu podul Golden Gate, pe care altădată îl parcursesem pe muzica lui Scott MCKenzie…
Ei și am ajuns „acasă”, la motel, am mulțumit frumos pentru plimbare și ne-am mai pozat cu toții ca de plecare!
If you’re going to San Francisco Be sure to wear some flowers in your hair If you’re going to San Francisco You’re gonna meet some gentle people there…
