E 8:15, e a treia zi de cînd sîntem în Porto dar nu voi scrie în această postare ceva strict legat de călătorie, ci, în regim de BREAKING NEWS, despre ceva ce ne frămîntă întotdeauna chiar și în perioadele de travel-teambuilding: ce se întîmplă cu țara, ce se întîmplă cu lumea?
Fiindcă am încercat să ne deconectăm de la știrile „de acasă”, am bravat că gata, am plecat, ne-a ajuns, nu vrem să mai știm nimic!dar realitatea (sau curiozitatea care a omorît pisica!) a fost, indiferent de continentul pe care ne aflam, alta: continuăm să filtrăm știrile care sosesc non stop pe canalele de informații disponibile acum oriunde ne-am afla.
Așa că aseară cînd, la stația de metrou Trindade, am zărit panoul de mai sus, și doamna parteneră m-a întrebat „cine e tipul ăla?” am citit rîndurile scrise cu litere mai mici în colțul din stînga sus și am răspuns automat „e candidatul extremei drepte”. De fapt scria doar Nova Direita (Noua Dreaptă): de unde „extrema”? Păi e, desigur, un reflex rămas de la dezbaterile electorale de acasă…
Pentru că zici așa: măi proști sînt ai noștri, proști „de bubuie”! Dar ce i-a apucat pe toți în Europa, în America, să fie așa de… proști?
Și m-am apucat să scriu rîndurile astea, gîndurile astea din Porto(vezi titlul portughez al postării) așezat, cum se vede, la o cafenea (pão fôfo) de lîngă casă…
Voi începe direct cu concluzii cu care amîndoi partenerii t-b sîntem de acord:
„Cînd echilibrul dintre elitele conducătoare și restul populației se înclină prea mult în favoarea elitelor, instabilitatea politică este aproape inevitabilă. Pe măsură ce inegalitatea veniturilor crește și prosperitatea curge disproporționat în mîinile elitelor, oamenii de rînd suferă, iar eforturile de a deveni parte a elitei devin tot mai frenetice. Fiindcă numărul acestor poziții rămîne relativ fix, supraproducția de elite duce inevitabil la aspiranți frustrați la acest statut, care folosesc resentimentul popular pentru a se împotrivi ordinii stabilite.”
A, dar eu am mai scris pe un travel-blog despre cartea asta (apărută în românește în 2023, cred) dovadă că ne preocupă și credem în adevărul acestor concluzii!
Peter Turchin dovedește că, atunci cînd stadiul de instabilitate maximă este atins, societățile sînt prinse într-o spirală din care este foarte greu să iasă.
E o carte nu numai fascinantă ci și una care oferă răspunsuri!
De exemplu: de ce au votat „pro extremiști” și persoane considerate instruite?
Din cauza lipsei de securitate a statusului social (oricum în declin pe plan global fiindcă… AI etc.)
Sau (cu referire directă la România acum): aflăm că (în lipsa noastră din țară 🙃) nu se reușește încă crearea unui guvern. Dar cine a spus că ar fi ușor și cine garantează azi că ce s-a bătut în cuie azi, nu poate fi desfăcut mîine cu tesla dacă e cazul?
Spre deosebire de populațiile latine din vest (francezi, italieni, spanioli), românii par de cele mai multe ori un… popor vegetal. Dar la vijelii puternice și ierburile sau ramurile devin arme de temut și – mai ales – imprevizibile. În condițiile date de la noi mi se pare un experiment social interesant ca cel care poate declanșa formarea guvernului, președintele, să ceară mai întîi clarificarea minimelor puncte de legătură dintre partide. Oricum el trebuie să fie un comunicator dacă nu foarte bun, măcar neobosit. Pentru ca direcția de mers a țării să fie – dacă nu asumată de o majoritate largă – măcar cunoscută!
Observ că, mai nou toți au devenit atenți la metodele economice prin care țara să poate fi „salvată”. Eu n-am spus-o de ieri, de azi: informatizarea colectării fiscale este pasul sine qua non.
La teorii economice nu mă pricep dar simți că statul „se lasă furat”. Simți că justiția (nu numai în România) s-a autonomizat pe bază de interese obscure. Simți că sistemul de sănătate pîrîie din toate încheieturile și pentru că există o obstinație a cadrelor medicale care nu doresc reformarea lui.
Simți că în poliție…
Simți că în „servicii”…
Dar totul trebuie să plece de la acel pas sine qua non: informatizarea fiscalizării.
Uite, și aici în Portugalia… Dar a sosit comanda!
Pe curînd, cînd voi relua postările de acolo unde le-am lăsat: Bordeaux!
A doua dimineață în Bordeaux am mîncat gospodărește acasă (că ne cumpărasem pînă și moutarde dela Carrefour) apoi am urmat planul dinainte stabilit de comitetul de travel-building. Am părăsit spațiul urban Bordeaux pentru satul St. Émilion, celebru de multe secole pentru
terroir-ul său (din termenul latin terratorium). Fiindcă nu poți să spui, pur și simplu, „e celebru fiindcă acolo e un vin bun”. Vin „bun” are și Casa Isărescu la Drăgășani însă n-are terroir, dom’le, ca la St. Émilion!
Vreți să vă convingeți? Repetați încetișor următoarele denumiri de origine controlată: Château Cantenac, Château Laniote, Cloître des Cordeliers, Château Coutet, Château Saint-George-Côte-Pavie, Château de Ferrand, Château Montlabert, Château Ambe Tour Pourret, Château Soutard… Vedeți vreun Maison ca la alde Isărescu? Nu. Toate sînt Château!! 😂 (chit că unele arată mai ceva ca Ruinurile Târgoviștei…)
Sigur, n-au avut emilioniștii banii d-lui Isărescu dar fac în continuare bani buni din terroir – „gustul și aroma caracteristice unui vin pe care i le dau mediul în care este produs (inclusiv factori precum solul, topografia și clima)”.
Așa este și pot să depun și o mărturie personală: cînd eram mic am mai prins viile bunicilor care se găseau în lunca inundabilă a Dunării. Ei, tocmai mîlul ăla cu caracteristici de… Nil (!), conținînd, am spune azi, diferite proporții de minerale și oligoelemente [îmi place asta cu „oligoelementele” fiindcă țara, s-a demonstrat, e plină de oligofreni… dar să nu deviem] îi dădea vinului produs acolo o savoare peste cea a butașului de viță nobilă sădit la început!
Iar istoria viței din partea asta a Europei este și ea surprinzătoare: cînd Claudius a cucerit ceea ce este acum Marea Britanie, a adus cu el Biturica, un soi de struguri mai robust și mai rezistent la frig. Pe această bază, precum și pe geologia și clima favorabile dezvoltării sale, s-au născut vinurile de Bordeaux.
…ca să ajungi la St. Émilion (oricum, un loc super bătut de turiștii japonezi, coreeni și americani – pe englezi nu-i pun fiindcă ei erau, oarecum, „de-ai casei”) dacă nu ai închiriat o mașină sau nu te afli într-un autobuz burdușit de turiști, nu-ți rămîne decît să pleci cu trenul.
Așa am făcut și noi și, după jumătate de oră, am coborît în gara patriarhală de la St. Émilion.
Doar că, de la gară pîn’ la moară (St. Émilion) mai era o distanță pe care noi am parcurs-o cu un „piețar” cam în… 5 minute (atît de departe era 🙃) contra sumei de €10, în timp ce toți ceilalți călători o luaseră pieptiș la deal…
Satul are o așezare pitorească, case frumoase, unele extrem de vechi dar și extrem de bine păstrate, însă… are și toate lucrurile rele pe care le implică turismul de masă. În primul rînd ubicuitatea turiștilor. 🤷🏻♂️
O statistică dezarmantă: satul are 1700 de locuitori și e vizitat anual de… 1 (un) milion de turiști…
Am vrut să facem un tur al principalelor domenii viticole. Cu un kiki-car deghizat în trenuleț am făcut și traseul ăsta.
Nu ne-am oprit să „degustăm” vreun soi de vin la unul din cele cîteva „castele” întîlnite pe traseu fiindcă ar fi fost prea de tot, prea la botul calului, și ne datorăm respect nouă înșine.
Sincer să fiu, hurducăiala pe lîngă diferite domenii n-a fost chiar interesantă. Cu muult, mult mai interesante au fost vizitele la podgoria [Mission Estate Winery] din Napier, Noua Zeelandă, sau la cele din Mendoza, Argentina. Dar nu sîntem nemulțumiți fiindcă la St. Émilion știusem că mergem pe o variantă de turism… colectiv și nu aveam pretenții.
Alta e problema, și nu doar în St. Émilion, ci în toată Franța: ORA DE MASĂ!
Înțeleg că mîncarea de la restaurante trebuie să fie mereu proaspătă, gătită ATUNCI pentru tine, nu reîncălzită, că bucătarii au și ei drepturi, între care sacrosanctul drept la ziua de muncă de 8 ore, drept care își iau o pauză de gătit între prînz și seară (și anume chiar atunci cînd sînt condiționat de acasă, din patria 🇷🇴 străbună, să morfolesc a doua – și ultima… – mîncare a zilei între 4 și 5 PM) dar cazul înfometării străinilor în Franța ar trebui să ajungă la ONU! (Sau la Haga, e mai aproape.)
Ultima încercare de a mînca în St. Émilion am avut-o chiar la restaurantul « Le Medieval » de la intrarea în sat. Ne-a servit o chelneriță pe care am interogat-o scurt „de unde ești? și a răspuns (BINGO!!!) din Londra! 😂😂
Dar ce ne-a servit chelnerița, că la ora 16:10 mîncare am stabilit că nu exista ?? 🤔
Ne-a servit VIN!! Un vin alb ex-cep-ți-o-nal, Entre Deux Mers AOC (cuvée Clémence)… 😋😋😋
Am luat-o apoi la vale repejor fiindcă le prochain train pleca la 17:09.
Am ajuns pe la 17:02, peronul era plin de mîndri călători care zdrăngăneau grav cartoane de 3 sau 6 sticle de vin – dovada împlinirii călătoriei.
Trenul era aglomerat (am avut totuși locuri) și partenera de t-b a făcut o remarcă neașteptată: în timpul călătoriei de 30 de minute între St. Émilion și Bordeaux doar 3 călători din vagonul nostru au citit cărți, restul și-au văzut de telefoanele mobile. Și, adăugat ea, vezi cum crește gradul de însingurare între oameni? 🤔 Văd. Dar ce pot să fac? (Și-apoi una e să cari o carte cu tine, și alta un biet telefon de buzunar…)
LATE EDIT: Mai erau două categorii, mi-a reamintit partenera-psiholog, respectiv un bărbat care își tăia unghiile în timp ce PĂREA că se uită pe mobil și ultima categorie (dar, de departe, nu cea mai de pe urmă) chiar ea, partenera mea, care-i observa cu discreție pe ceilalți 50…
De la Gara Saint-Jean din Bordeaux am mers cu încredere (știam deja locurile!) spre Quinconces și ne-am oprit să mîncăm la bistroul La Folie Rouge de pe strada Scufiței Roșii. Aici aveau une formule imbatabilă! Ne-am înveselit imediat! 😀
Și, din nou, drumul spre casă, cît, lent, pe cer se-ntinde seara ca un pacient, sub masca de eter pe masă, vorba lui T. S. Eliot…
Pentru a doua zi aveam un plan: de continuare…
Bun îi vinul și gustos
Cînd îl bei cu om frumos
Planul era să vizităm emblematicul Cité du Vin, o clădire de șapte etaje care arăta cam așa
Ceva, ceva știam eu de acasă: că e un muzeu modern, cu experiențe senzoriale, bla-bla… Erau, de fapt, 3 tematici, fiecare prezentate în franceză și engleză, și am mai găsit ultimele două bilete pentru turul „de engleză” la tematica Via Sensoria (unde au participat și doi copii mici, o gravidă, un părinte tînăr, care mergea de-a bușilea cu copiii săi, o pereche tînără și elegantă, domni și doamne mai în vîrstă.)
Fetița prinde o tortoise
Ce era cu Via Sensoria? Manifestul expoziției spunea așa:
Timp de o oră, dați frîu liber simțurilor dumneavoastră prin jocuri de degustare originale și surprinzătoare, savurînd în același timp comorile pe care fiecare anotimp le are de oferit. Această călătorie cu instalații artistice, care combină creații vizuale, sonore, olfactive și poetice, va fi punctată de o varietate de degustări intuitive sau geo-senzoriale. [geo-senzoriale… E tare!] Veți putea descoperi patru vinuri din diferite regiuni ale lumii sau băuturi nealcoolice selectate în funcție de sezon.
Ce era de fapt? Un… spațiu în care, din loc în loc, se găseau împrejmuiri de nuiele (chipurile via, chestii rustice, înțelegeți) alături de care se găsea un bar cu pahare. Pe pereți, podea, paralelipipezi care spînzurau de tavan sau pe tavan, se proiectau continuu imagini… evocatoare (!) ale ciclurilor anotimpurilor. Tînără care se ocupa de turul de engleză era simpatică dar timorată, se vedea că e începătoare și, în plus, singurul lucru cu care putea să te atragă era… să-ți toarne în pahar!🤪
[- Și copiilor?
– Copiilor le turna suc de aceeași culoare ca și vinul din paharul părinților.
Și – ca să fiu sincer pînă la capăt – sirop de cassis am băut și eu!! Ce minunăție! – vorba fiicei noastre adoptive…]
Sînt un pic jenat fiindcă nici nu pot să spun că participarea la Via Sensoria a fost un fiasco, nici nu pot lăuda pe de-a întregul show-ul pus la cale la Cité du Vin. Ar mai fi trebuit ceva…
În fine, to sum up, pentru €22/persoană ai posibilitatea să deguști 4 soiuri de vin (și/sau sirop, să nu uit!). Spre lauda organizatorilor nu toate soiurile de vin prezentate au origini franțuzești (nu sînt suveraniști „d’ăia” ca ai noștri…)
Soiul care reprezintă primăvara era un soi local, alb, cu nuanțe minerale conturate și vagi urme florale la sfîrșitul degustării.
Soiul care reprezenta vara era roșu… Bordeaux (ce surpriză!!) dar altceva nu mai țin minte în afară de culoarea unică…
Toamna a fost reprezentată de un vin georgian, tot roșu, o surpriză extrem de plăcută, cu nuanțe de prune uscate, nuci și… ce-or mai mînca ei pe-acolo (bătaie? 🤔)
În sfîrșit, de unde credeți că era vinul iernii, stimați cititori? Ei, ghiciți ?
Era un vin alb, aproape licoros… Știe cineva?
-România! 🇷🇴
-Nțț…
-Moldova! 🇲🇩
-Măi… Deci vă dați bătuți deși v-am pus pe tavă răspunsul… Dar vinul de Tokay 🇭🇺 ce are, frate, de ce nu l-ați amintit?
Un punct de vedere personal, care m-a îndemnat să scriu de bine despre Via Sensoria, este cel al versurilor libanezului Nami Moukheiber, alese cu sensibilitate, traduse și în engleză și spaniolă, care, deși contemporane, au acel „nu-știu-ce” senzual și oriental amintind de perenitatea lui Omar Khayyam خیّام عمر, și care erau proiectate peste tot…
Retrouver l’ombre sous la branche
Et, sur le tronc, les noms entrelacés
Arroser la tristesse des dimanches
De blanc, de rouge ou de rosé
Una peste alta BINE dar SE POATE ȘI MAI BINE, TOVARĂȘI!
Vis-à-vis de Cité du Vin ce era? Multă veselie într-o piață modernizată (cum am mai văzut la Christchurch, NZ, la Riverside Market, în 2023) pe numele ei Les Halles Bacalan.
La Bacalan era veselie mare! Un grup de suporteri cîntau ceva ce se aude și pe stadioanele noastre și băteau darabana în imense butoaie de bere (goale). Înăuntrul halei erau delimitate spații alimentare distincte (unul numai pentru fois gras de canard, altul pentru soiuri de brînză franțuzești sau pâté en croûte canard pistache… 😋 în fine, „e multe”…
Ne-am întors spre casă cu tramvaiul ligne B hotărîți să găsim alt loc de mîncat. (Era ora 17… o oră fatidică pentru masă la francezi).
Rînd pe rînd, fie închiseseră sans motif apparente, fie era deschis dar bucătăria , din păcate, urma să funcționeze mai tîrziu 😡, pașii ne-au purtat pe tot felul de străzi și străduțe pe care altfel, sincer, cine ar fi călcat?
Partea bună în parteneriatul nostru de călătorii este că ne susținem unul pe altul cu note de umor. Altfel, într-o situație ca cea de mai sus am fi eșuat, doamne ferește!, în vreun Mc Donald’s!! 😳
Și după ce am țesut astfel cu pașii o adevărată pînză de păianjeni ne-am oprit pe terasa de la L’intendance unde oamenii chiar mîncau!
Așa i-am comandat și noi bravului chelner cu vîrstă incertă și inel de negru la mînă
o salată de fructe de mare (scoici și creveți) à partager și, respectiv, Entrecôted’environ 300gr Garniture et sauce au choix,
iar partenera de travel și de viață a comandat ceva ciudat… vorba unuia dintre Beatles name lips my mind.
Oricum ar fi fost mîncasem iarăși prea mult, dovadă că lăsasem o bucată bună de antricot în farfurie.
Desertul nu l-am luat aici, ci am mai mers pînă la Place Tourny unde, peste drum de PAUL, era o mică, cafeteria unde am băut o cafénoisette și un irezistibil flan (crème caramel). De la locul unde eram așezați se vedea în lungul micuței noastre străzi pînă la Place des Quinconces…
Era vineri seara. A doua zi plecam spre Porto, lăsînd urmă fetele astea drăguțe și alte amintiri…
Ideea cu vizitarea acestui oraș minunat – Bordeaux!
Nu știu cine a zis că Bordeaux e la fel de frumos ca Parisul dar nu e la fel de aglomerat dar cred că e o sinteză reușită.
Fără a fi masiv ca Parisul, Bordeaux aproape că poate fi străbătut cu pasul (și cu folos!) pe o mare întindere a sa. Ai ce vedea și ce re-vedea fiindcă, dacă mai ajungem să vizităm „programatic” Franța, aș dori să revin în două locuri: în Provence și în Aquitania.
…am dormit neîntorși pînă pe la 9 și un pic (asta nu-mi „stă în caracter” dar drumurile, zborurile, „deplasarea nocturnă”, probabil că își spuseseră cuvîntul). Apoi, evident, am vrut – treaz fiind – să iau în stăpînire spațiul de locuit ceea ce, în AD 2025, înseamnă și conectarea la WiFi. O broșură colorată (de fapt o reclamă mascată pentru un “designer” obscur al unor obiecte umile – veioze – din garsonieră, vreau să zic studio) reușea performanța să conțină o parolă (mot de passe) în versiunea franceză și o alta în versiunea engleză… 🙄 Evident, nu se potriveau. Primisem și instrucțiuni pe WhatsApp:
Le code wifi est disponible dans le placard entre la salle de bain et les toilettes
Appuyez 2 fois vers le bas et scannez le qr code.
Dar care să fie le placard ? Cu ajutorul Rodicăi am reperat-o. (Mie mi se păruse un perete continuu 😎) Cînd am dat… le placard la o parte, am văzut următoarea imagine
Acum spuneți-mi, vă rog, unde găsiți codul QR!!
I-am scris duduiei Laëtitia (care îmi scrisese grijulie N’hesitez pas à me tenir informée lorsque vous êtes bien installés). Aiurea! N-am făcut nicio laë! Nu știa detalii tehnice, în schimb se oferise să vină ea la ora 4 după amiază! Dar poate îmi poate trimite codul ne-kiu-ar (!) prin mesaj text? Malheureusement, nu îl avea. Pînă la urmă cineva i-o fi spus ce anume are sens din ce se găsea după… placard și Laëtitia mi-a trimis, în sfîrșit, o altă imagine…
Ei, restul a fost simplu (pentru mine, cel puțin). J’ai pu me connecter. (Numai în cap le-aș da ăstora, francezi, în primul rînd, care au tupeul să ceară impunerea în tehnică a unui jargon complicat și inutil. …dar și varianta în română – lipește pentru “paste”!! 🤦🏻♂️)
Pierdusem destul timp. Trebuia să ne mobilizăm ca să salvăm ziua! Am coborît împreună ca să luăm două sticle de apă minerală (deși ni se spusese că apa din Bordeaux e bună de băut). Apoi am urcat (nu „adus”, ar fi fost prea simplu..) apa la etajul 3, am coborît din nou și, de pe strada noastră, am ieșit direct în Place de Quinconces
De ce e așa de importantă piața asta? E uriașă, printre cele mai mari din Europa (26,5 ha), are niște statui grandioase, peste multe din monumentele publice din Roma (Fontana Trevi, mă încumet să spun, deși știu că afirmația mea e hazardată – efectul la fîntîna monumentului principal din Place de Quinconces e însă foarte direct) și are o așezare specială. Mai importantă e însă istoria. Se știu mult mai puține detalii, am senzația, despre incursiunile britanice în Franța. Și dai peste o piatră ca asta care îți ia vălul de pe ochi!
Da, între 1453-1815, Bordeaux a fost posesiune britanică!!Ooops!!!
Și dacă știam vag ceva despre „girondini”, în Place de Quinconces am avut ocazia să-mi reașez informațiile.
Am plecat apoi spre prima cafenea Paul care ne ieșise în cale: cea din Place Tourny. (Marchizul de Tourny – 1695-1760, a fost un fel administrator al orașului și statuia sa e amplasată chiar în centrul cercului giratoriu din piață). La el mă uitam cînd îmi beam cappuccino și mîncăm sandwich-ul atlantique…
Poate la fel făcea și vrăbiuța asta…
Am luat-o apoi la pas pe Rue Fondaudège, o stradă lungă care pornea din Place Tourny. Strada, ca și numele ei ciudat (Fondaudège 🙄) mi-a stîrnit curiozitatea. Dar am aflat!
Strada și-a luat numele de la fîntîna Odeia, izvorul unui fluent al Garonnei, cunoscut sub numele de Esteyd’Audeyola (1450). Numele antic al fîntînii a dat naștere în gasconă numelui Hound’Audeya (în latina medievală fonsd’Audeia), corectat apoi în Font d’Audège, din care Fondaudège este o formă aglutinată. [Așa vă place franceza? 🤪]
Cît despre cum arată această stradă lungă, gîndul m-a dus la partea veche a Căii Moșilor din București, dacă, firește ar fi fost reabilitată la timp… Cu multe magazinașe, unele cu nume amuzante și o atmosferă pașnică.
Am intrat la un magazin Carrefour ceva mai măricel, ne-am luat brînzeturi și șarchiuterii [sic!!] pentru dimineață și ne-am întors în glorie pe micuța noastră stradă – Cours de Tournon.
La lumina zilei am aflat că nu mă aflam degeaba acolo: micuță stradă era sediul a zeci de birouri de avocați! 😀 (Mai erau și cîteva birouri notariale și vreo două-trei cabinete medicale dar asta era cu totul neglijabil…)
[Mai știți bancul cu „Venea o moară pe Siret” transformat de milițianul zelos în „VENEA OMOARĂ PE SIRET” ? 😂😂 Iată-l pe Siret!]
Pe seară am ieșit să mîncăm undeva, la întîmplare, am străbătut Piața Operei…
…am luat-o apoi pînă înspre chei pe strada… Scufița Roșie (păi da, așa se numea – Cours du Chapeau-Rouge), am ajuns în Place du Parlement,
și, în final ne-am oprit să mîncăm la… Tigermilk (!) pe rue des Lauriers. A fost excelent!
Ne-am plimbat apoi cina spre Place de la Bourse, am prins sfîrșitul jocurilor de apă, am văzut dansuri spontane pe stradă (ca în Medellín, în Columbia!)
și ne-am retras spre casă pe eleganta Allées de Tourny.
Pînă să fie „Bordeaux – ziua 1”, a fost „Am ajuns la miezul nopții la Bordeaux”. Acum… ce să spun? Nu e cel mai potrivit moment să ajungi noaptea într-un oraș nevizitat dar uneori n-ai ce face 🤷🏻♂️
Ne-am despărțit cu greu (la figurat dar și la propriu) de Berg b.N.i.d.O. – de acum încolo locul de baștină al lui Lory pentru viitorul previzibil. „La propriu” fiindcă Uber-ul din Nürnberg nu s-deranjat să vină în Berg b.N.i.d.O. așa că am compus marșul triumfal spre Aeroportul “Albrecht Dürer“ [sic!] din Nürnberg din 3 pași. Primul a fost să așteptăm o oră, în soare, în fața CEC-ului (Sparkasse) din Berg (b.N.i.d.O.) autobuzul 512 care să ne ducă pînă la gara din Neumarkt.
Acesta a sosit la ora 13:48 conform riguroasei planificări germane. De la gara din Neumarkt am luat unul din numeroasele trenuri spre Nürnberg (cum ar fi un S1 care a plecat la 14:32 și a ajuns la 15:07). În sfîrșit, după ce am mîncat un Hamburger gustos la unul din bufetele gării din Nürnberg
(Schweppes-ul din fotografie fusese adus de mine din Laos! 😂), am plecat cu U-bahnung de la gară la aeroport unde am ajuns la 16:09.
Am decolat spre Amsterdam (era un zbor KLM), iar acolo, pe o ploicică ușoară (cum se poartă în Țările Josnice – tocmai le demisionase primul ministru în ziua aia spre deosebire de România unde nici nu-l alesesem!) am tîrît bagajele prin aeroportul Schiphol pînă la poarta zborului KLM 1447 spre Bordeaux.
La Aeroportul Mérignac din Bordeaux am aterizat cu un sfert de oră întîrziere, adică fix la ora 23:00… 😕
Și de aici a început cursa!…
Să presupunem că toți cei care citesc aceste rînduri cunosc deja, spre deosebire de noi, acest frumos oraș al Franței. Poate n-ați ajuns însă să-l bateți la miezul nopții cu bagajele după voi…
(De ce n-am luat un taxi, un Uber sau Bolt? Fiindcă în principiu transportul în comun e de încredere în Franța, afară era plăcut și pe noi nu ne sperie, doar ne poate obstrucționa, întunericul, de-aia!)
Am luat bilete de la un distributeurautomatiquede billets (€1.90) pentru linia de tramvai A. Google Maps ne-a ajutat cît a putut dar a trebuit ca, în tramvai fiind, să ne decidem la care stație să coborîm ca să nu mergem prea mult pe jos. În mod neașteptat primăria ne-a ajutat reducîndu-ne opțiunile❗️: vroiai, nu vroiai, trebuia să cobori la stația Mériadeck. Erau în curs de execuție travauxtramA cu explicația de bun simț la întrebarea (pe care și-o puneau singuri 😜) Pourquoi ces travaux?
Pentru că trebuia o
Consolidation du pont de pierre
Sinceritatea primăriei era dezarmantă – cum să nu trebuiască să se facă o consolidare a terasamentului din moment ce «200 [nu spuneau ce?probabil ani] après sa construction, le pont de pierre commence à resssentir les effets du temps. Pendant 4 ans, de nombreux corps de métier vont intervnir pour sauver ce monument bordelais emblématique».
Toată povestea era că-i apucase zorul de travaux la 2 juin, în plin sezon turistic…
OK, am coborît așadar la 00:05 la stația ultimă (Mériadeck) și am luat-o la picior spre stația unui autobuz 15, despre care GoogleMaps ne informase că era la 5 minute depărtare mers pe jos de la stația Mériadeck. Problema era că ultima cursă a autobuzului 15 de la stația Galerie des Beaux Arts era la ora 00:14. Trebuia să ajungem la timp! Dar unde 😈 era această Galerie des Beaux Arts? M-a îndrumat cu amabilitate un cuplu de tineri care se sărutau (firește că i-am lăsat să termine ce aveau de făcut deși eram un pic grăbit…)
A venit la fix autobuzul 15 (am spus că te poți baza pe transportul în comun!) și ne-am urcat mulțumiți. Aveam de mers două stații. Prima era Gambetta („nemuritorul Gambetta” cum ar fi zis Caragiale), la a doua – Tourny – trebuia să coborîm.
Buuun. Se oprește la stația Gambetta, îi comunic versatei partenere „vezi că la prima coborîm!” și…
…și ne trezim pe la stația Paul Doumer (după ce trecusem și de stația Jardin Public) că 15-le nostru nu oprise la Tourny!! 😡
„De ce n-ați oprit la Tourny?” îl întreb pe șofer. Și primesc un răspuns cald, învăluitor: il faut appuyer sur le bouton d’arrêt…
🤬 coborîm. Mergem cu sacii în spate și cu cele două rolere pe străzile liniștite din noaptea Bordeaux-ului… Defilăm pe Rue Frère, pe rue Baudet… în fine ajungem la 7 bis rue Cours de Tournon.
Fotografia e făcută a doua zi, pe lumină, evident
Am reușit !
…imobilul se află pe o stradă scurtă care dă direct spre Place des Quinconces, deci ne aflăm într-un loc extrem de central. Asta va fi, eventual, important mai încolo. Deocamdată, cum imobilul datează din secolul XVIII (!), iar garsoniera noastră (botezată Studio Arles) se află la etajul 3, nu avem ce face decît să tragem după noi, pe scara lungă de piatră, bietele bagaje cu bietele brațe și picioare… (În secolul XVIII nu se montau ascensoare, înțeleg. Dar ne aflăm în secolul XXI, alo!!)
Adrenalina lucrează, abia reușim să formăm codrul de la intrare. Am intrat dar sîntem leoarcă de transpirație.
Patul nu există, trebuie făcut să existe prin convertirea unei canapele. Reușim și asta cu prețul unei micșorări dramatice a… Studio Arles.
De la Wittelsbacher 5 din Berg b.N.i.d.O. L la 7bis Cours de Tournon din Bordeaux ne-am strîns ca o armonică de acordeon dar nu contrază.
Fac un duș și mă culc pe la ora locală 2 și ceva AM.
De fapt tot itinerariul european s-a învîrtit în jurul datei la care urma să fie fixat botezul lui Lory. Și odată ce s-a decis că va fi chiar începutul calendaristic al verii am început să sortăm plecări, cazări, etc.
Cele mai multe trenuri de tip InterCity (IC) ale DeutscheBahn au și „etaj”. Așa erau și vagoanele noastre și, evident, acolo ne-am înființat. DB nu mai are de multă vreme un renume bun: din cauza că trenurile sale întîrzie… Altfel trenurile germane sînt bine întreținute, comode în general, doar că transportul pe calea ferată a prins „boli românești”: terasamente prost întreținute, lipsă de personal calificat…
Pînă la urmă tot a întîrziat la destinație, nu mult însă dar suficient ca să-mi permită să beau o Apfelschorle de la bufetul gării. Rece! Afară se făcuse într-adevăr cald, așa cum e și cuviincios în prag de vară…
Și, în sfîrșit, a apărut Lory însoțită, firește, de părinții ei!
Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Oma Rodica și-a pus imediat o mască medicinală pe figură – pasămite să nu transmită vreun păcătos de virus copilei! Aveam și eu mască (neagră, ca de obicei, fin’că negrul te face slim 🤣) dar mi-am zis să nu o sperii „din prima” așa că doar am privit-o, n-am luat-o în brațe dar i-am atins ușor mînuța incredibil de fină… Și uite-așa a operat transferul de energie de la Opa la nepoată!
…poate acest boost de energie a făcut-o să plîngă încetișor de emoție sau poate că – mult mai probabil – era ora mesei (asta se întîmplă însă cam tot timpul, am învățat) așa că, emoționată, fericita mamă a cerut oprirea vehiculului în plin cîmp și a început să alăpteze copila în timp ce țopăia ușurel și îi cînta un cîntecel (mama, adică 😜). Am fost asigurați că „Lorica” e un copil bun, lucru de care nu mă îndoisem vreodată, și că n-a mai făcut niciodată așa… Mă mărginesc să mormăi un initium est in omnibus rebus neangajant. Ajungem la AirBnb-ul nostru, ne descărcăm bagajele și rămînem acolo promițînd că ne vom revedea în cîteva ore.
Apare și Andrea, gazda noastră, volubilă, ținînd în brațe o coșcogea tuba. O tubă. Instrumentul. Apartamentul nostru e o mansardă transformată elegant. Și mare… cît amprenta casei! 😀 Așa da!
(Primesc, cu modestie, felicitările partenerei pentru alegerea făcută ☺️.) Sînt două dormitoare, o baie și un continuum cît o sală de sport care alcătuiește living-ul și bucătăria. Totul în lemn, frumos rindeluit.
Plusul (un plus uriaș!) îl constituie un balcon spre curtea din spate care dă spre un brad înalt, falnic, iar pe balustrada balconului se cațără frunze de viță. Dacă mai adaug că e tot timpul liniște și se aud fără întrerupere triluri de păsărele cred că tabloul e complet. Idilic.
Comuna Berg are cam 8000 de locuitori și din avion arată cam așa
Am străbătut cu piciorul, agale, o părticică din ea și pot să spun cu absolută certitudine două lucruri: casele arată superb, iar pe străzi nu e nici țipenie! (Singura dată cînd am întîlnit o pereche pe stradă, ăia s-au speriat și ne-au salutat! Mă întreb dacă le-a trecut șocul… 🤣)
O aproximare geografică utilă ar suna cam așa: Berg e la 30 de km de Nürnberg și la 70 km de Regensburg (alt oraș în care am stat prin anul 2000 și care ne-a plăcut foarte mult). De ce se opresc însă din ce în ce mai mulți turiști să se cazeze aici cîte o noapte, două în drumul spre sud (Italia, Croația)? Fiindcă sînt prețuri mai bune și spații de cazare mai ample („ca la țară”, deh) decît în orașe. Și poți găsi și cafenele bune, măcelării-mezelării impecabile și o tihnă care te învăluie.
Am fost la botezul lui Lory (desfășurat în biserica parohială romano-catolică din Stöckelsberg în apropiere) și m-am bucurat să văd nelipsită fanfară germană în acțiune!
Îmi sînt foarte dragi fanfarele germane, le-am întîlnit la Frankenmuth, în Michigan sau la Christchurch, în Noua Zeelandă și veselia pe care o răspîndesc alămurile aliniate ale acestor amatori care cred în misiunea lor este impresionantă!
Biserica din Stöckelsberg era relativ mare, cu puține decorațiuni (semănînd mai mult cu una protestantă) dar imnurile care se intercalau în timpul serviciului religios erau alerte și potrivite mesajului (Cui ne putem adresa în vremuri de răstriște?)
Pentru Lory părinții aleseseră o variantă a emoționantului Hallelujah de Leonard Cohen, cu rezultatul că, de emoție, plîngeau chiar ei 🤦🏻♂️
Iară Lory ce-mi făcea?
Tot mereu să sugă vrea
Și gurița nu-i tăcea.
Așa că preotul paroh ce era să facă? A marcat o premieră: a botezat copila în timp ce aceasta sugea!
(Dar dacă ne-am fi aflat în paradigma ortodoxă? Copilul, ca să nu plîngă în timp ce era botezat și în apă cufundat, ar fi trebuit alăptat. Consecința logică e că și mama degrabă ar fi fost îmbăiată și cred că situația ar fi devenit complicată…)
Masa de botez s-a desfășurat în Neumarkt, principalul oraș din zonă, la Berghotel Sammüller. Ne-am nimerit acolo tocmai cînd se desfășura o reuniunea a mîndrilor posesori de vintage Mercedes cars (cam anii ‘50-‘60, cred, dar nu mă pricep), mulți veniți din alte țări (Elveția, UK).
Lory a fost cumințică în timpul mesei festive de după botez, înfruptîndu-se cu mîncarea potrivită unui copil de 4 luni… Eu am mîncat păstrăv cu sparanghel suveranist și m-am declarat mulțumit. (Și tort, și tort, desigur, am primit felia pe care scria Maria!)
A doua zi dimineață am primit la reședința noastră din Wittelsbacherstr. vizita lui Lory și a părinților săi. A fost foarte plăcut să stăm la o tacla (Lory included) și să punem la cale… viitorul!
Ceva bun iese întotdeauna din aceste discuții calme.
Apoi, pe seară, am păpat în doi la restaurantul Knör am Platzl(după ce, cu două zile înainte avusesem un lunch-dinner la Goldener Hirsch (da, chiar „Cerbul de Aur”!).
La restaurantul din piețișoară („am Platzl”) am ales așa numitul – și prin partea locului – Mixed Grill. A fost bun dar porția era prea mare, am vrut să-i dau un mușchi fraged de vită și partenerei care însă se declarase fericită cu cei 3 Berger Rostbratwürste (mit Kraut) – cîrnați prăjiți din Berger și salată de varză (caldă! – brrr!) pe care îi negociase cu o chelneriță cam transgender și cu vocea Amandei Lear…
Azi, pe seară, e plecarea la Bordeaux (via Amsterdam). Mai întîi însă ne vom lua rămas bun de la Lory în cadrul festiv asigurat de cafeneaua-patiseria Feihl.
Și… gata! După un dejun în Nürnberg, în drum spre aeroport, Etapa Germania se sfîrșește. Începe cea franțuzească…
La o oră de Pădurea Neagră se află și cel de-al șaselea oraș ca mărime al Germaniei: Stuttgart, capitala landului Baden-Württemberg. (Acum… de ce landul poartă numele unor băi… 🙄 – cum ar fi județulBăile Herculane cu centrul administrativ Turnu Severin? 🙃 – n-ș putea să spun… Suficient să amintesc însă că Württemberg n-a fost întotdeauna legat doar de Baden, a fost legat și de un nume cu oarecare rezonanță pentru români: Hohenzollern…)
Wizzair a plecat la fix, am ajuns fără probleme și… am fost „preluați” de la aeroport de nepoata noastră care stă în Germania de peste 20 de ani. Aici, în Stuttgart, familia ei locuiește pe o străduța liniștită și cu nume aparent imposibil (Oelschlägerstraße).
Dincolo de acareturile vizibile pe străduță (ale ei și ale vecinilor) aș pune accentul pe un adjectiv cu nuanțe patriarhală – liniștită. Fiindcă dacă asociez cu ceva Germania, de la primul contact pe care l-am avut și pînă astăzi, acel ceva este liniștea. Cu corolarul ei – siguranța.
Seara ne-am întîlnit de hello-goodbye cu nepotul cel mic și cu tatăl lui: plecau a doua zi de dimineață la… Porto (!!) Se făcea „punte”
fiindcă a doua zi era sărbătoare în Germania (Înălțarea – Christi Himmelfahrt) și plecau europenii în mici vacanțe care încotro!
Nepotul cel mare era deja prin locurile de unde ne înapoiasem în februarie: Asia!
Iar nepoata, ca să mă întorc la ea, este o vașnică reprezentantă a capitalismului, varianta corporatistă. Pe chestia asta se putea bucura că „lucrează de acasă”… (Sigur, am surprins scene „instagramabile” cu sus zisa nepoată cu căștile pe urechi, microfonul pregătit și avînd în față două lucruri definitorii ale corporatistei: un laptop și o tigaie! 😂
Din motive de… GDPR nu voi face publice aceste imagini. Dar e ușor să vi le imaginați! 😆)
Seara mîncarea a fost comandată de la un „chinezesc” din împrejurimi, cu arome de Sîciuan (Sichuan – 四川省), adică foarte condimentate dar încă suportabile! 😜
A doua zi m-am trezit dacă nu primul, măcar al doilea. După una din cele două pisici ale casei.
Am ieșit apoi pe la 10 toți trei la o brutărie și patiserie (cum ar veni prin București, cînd, de fapt, e vorba de o brutărie, patiserie și cofetărie) faimoasă: Treiber – SpezialitätenBäckereiKonditoreiunde coada se întindea mult în stradă… (Reamintesc, era și zi de sărbătoare, TOATE celelalte magazine erau închise.) De ce vine omul la cafenea dimineața? ne‐am întrebat nepoata și cu mine (care ne însoțise în 2023 și la o cafenea din Roma). Și răspunsul scurt și cel mai adevărat este: pentru atmosferă…
Apoi ne-am plimbat într-un parc-rezervație de stejari din apropiere (Naturschutzgebiet Eichenhein) și a fost momentul care m-a marcat cel mai mult: un parc uriaș de vreo 300 de anișori în care erai și nu erai într-o pădure, copacii seculari nu erau foarte deși (ca în codrul frate cu românul), ci îngăduiau și o perspectivă pînă departe…
Ei, asta e: perspectiva! A îngăduit vreodată fratele nostru codrulvreo perspectivă? Nu cred ca a îngăduit alta în afară de cea a perenității sălbăticiei. Și-atunci…
Și-atunci
Omul, trist, cade pe gînduri
Și s-apropie de foc…
Păi nu? Dă-l 😈 de codru: perspectivă ne trebuie nouă sau bușteni în sobă?
Ei, am revenit apoi în domiciliul nostru temporar de pe Oelschlägerstraße, chiar am reușit să facem un nani de beauté de 40 de minute apoi am ieșit spre după-amiază – seară în centrul orașului (care are acum cam 650000 de locuitori și 5,5 milioane în așa numita zonă metropolitană). Stuttgart are U-bahn, adică are un gen de tramvai galben care uneori mai intră și în galerii subterane. Adevărul este că e păcat să mergi prin subteran: afară totul arată așa de verde, aerisit și – pe alocuri – elegant că ar fi și păcat să nu vezi cum te rotești din zona Fernsehturm (turnul de televiziune – stăteam aproape de el) spre zona centrală, adică la o stație de Piața Palatului din partea locului (Schlossplatzspringbrunnen) unde se află gara centrală (Hbf Arnulf-KlettPlatz). Fusesem preveniți că una e să ajungi cu metroul la gară și alta să ajungi la peron! De ce? Realitatea este că gara se află de mai bine de 6 ani într-un proces de perpetuă transformare. Se tot construiește și… se ocolește! Am mers 20 de minute în interiorul gării pînă la peron!
Altfel a fost o repetiție utilă pentru plecarea de a doua zi cu trenul spre Nürnberg.
De la gară am luat-o spre centru care e chiar à côté!
Practic, „centrul” e cumva adunat în jurul Pieței Palatului, iar „trenul galben fără cai” cu care plecasem din zona „noastră” (Sillenbuch) dă ocol orașului (care se vede de sus precum Brașovul de pe Tîmpa) și permite o apropiere agreabilă de „centrul” propriu zis.
Am să scriu acum de ce nu e bine să te iei după ghidurile de călătorie. Am întîlnit următoarea descriere pentru Schlossplatz:
Schlossplatz este o bijuterie verde în inima orașului Stuttgart – situată chiar pe strada comercială Königstraße. Atît turiștii, cît și localnicii se bucură de o pauză și de atmosfera mediteraneană.
Ce-au scris??„Mediteraneeană”??? Dar ce-o însemna asta în capul lor? Că poți să bei espresso sau să mănînci și pește(probabil obosit, adus de la vecinii francezi) în loc de vajnicele feluri șvăbești? Nu, stimați ascultători, nu e nicio atmosferă „mediteraneană”, ci una cît se poate de nemțească dar nu cu gotic represiv, ci cu niște clădiri impunătoare pe alocuri dar, din fericire, nu opresive.
Ceea ce trebuie să amintesc în mod deosebit este un fapt istoric care are de a face cu România: șvabii.
Landul Württemberg (și o mică parte din Bavaria de azi) are legătură cu așezarea coloniștilor șvabi mai ales în partea de sud-vest a României (Banat). A fost un proces cultural reușit de ambele părți, în sensul că șvabii au adus cu ei o cultură aparte, au dezvoltat în timp industrii şi bresle și au reușit să se statornicească de-a binelea în noua patrie. Cît de greu a fost o arată un proverb șvăbesc care spune „Primului [colonist șvab] îi era hărăzită moartea, celui de-al doilea munca, celui de-al trelea pîinea” [“Der erste hat den Tod, der zweite die Not, der dritte das Brot”]
Din punctul meu de vedere , urmașii șvabilor din Stuttgart au astăzi la pîine [sic!] de le prisosește dar chiar și așa să ai 40% din populația municipalității de altă etnie decît cea germană este… neliniștitor, ca să nu spun decît atît…
Și uite-așa, iar alunec pe tărîmul considerațiilor geopolitice… Întrebarea e însă: le mai poți ocoli? Azi, în Europa, mai puțin ca niciodată.
Revenind la “Piața Palatului” (da, e un palat în stil baroc acolo, construit la dorința noului prinț Karl Eugen, vreme de peste… 50 de ani, care a fost terminat în 1807, distrus în întregime în bombardamentele aliate din 2 martie 1944 și reconstruit în 1957) există acolo, ca și la Berlin, o coloană – Jubiläumssäule (coloană a jubileului regelui Wilhelm I al Württemberg-ului, care practic o precede pecea din Berlin – Siegessäule, columnaVictoriei).
Există și fîntîni arteziene, un muzeu de artă modernă de unde poți admira o panoramă a centrului dar…
…pașii ne-au purtat pe terasa din spate a restaurantului Alte Kanzlei care se deschide spre Piața Schiller (poetul are acolo și o statuie).
Și era lumeee… ca la balamuc! Oamenii veniseră să împuște doi iepuri în zi de sărbătoare: să mănînce mîncare șvăbească și… să asculte corurile festivalului internațional de gospel care au loc anual prin partea locului. (Iată aici un link pentru atmosferă.)
Ei, n-am ales (nici eu, nici partenera) felul tradițional al bucătăriei șvăbești care este Maultaschen (hausgemachte – ca la mama acasă, firește). Ca să vă lămuriți de ce nu am ales această mîncare tradițională am să spun doar că e vorba de un fel de prapore (din paste, totuși) care învelește și acoperă tot felul de bucăți de carne afumată sau carne tocată amestecată cu ierburi și condimente – pătrunjel, piper negru, nucșoară).
Am ales cu modestie un mic (chiar mic!) șnițel de vițel cu clătite (SchwäbischeKräuterflädle), sos olandez și… SPARANGHEL delicios.
Mîncam sparanghelul cules cel mai probabil de compatrioții din diaspora română și mă întrebam:
Doamne, de ce brațele îndemînatice care au cules pretențiosul sparanghel au introdus în urne voturile pentru…
Răspunsule totuși la îndemînă: doar brațele erau alerte, nu și mintea!…
…trebuie să fii oricînd pregătit să cuprinzi cu sufletul ceea ce vezi, auzi sau ți se spune…
Am ajuns destul de rapid, pe ploaie dar ocolind pe autostradă, la aeroport. Tot rapid am lăsat și bagajele la cală și am mai ieșit în afara aeroportului pentru o ultimă pufăitură de țigară electronică a Rodicăi.
Am dat un telefon la Berg bei Neumarkt unde vom ajunge vineri pentru botezul de dumincă al lui Lory. Și… brusc mi-au revenit alte amintiri…
…eram, cred, în clasa a XII-a și traduceam cu îndîrjire poeți americani. Traducerile i le prezentam fostei mele profesoare din școala generală. În ea aveam cea mai mare încredere, fiindcă era și o foarte, foarte bună profesoară și probabil fiindcă mă lua în serios. Făceam meditații la engleză deși știam că voi da admiterea la Drept, iar dreptul, pe vremea aia, avea tot atîta legătură cu engleza ca baba cu mitraliera… (Mult mai tîrziu am realizat sacrificiul părinților mei care au fost dispuși să investească și în acel „moft” al meu – să învăț engleză ca să evadez dintr-o lume „aliniată”…)
În acest context am început să traduc Journey of the Magi a lui T. S. Eliot. Aveam o minimă cunoaștere a religiei (a religiei ortodoxe vreau să zic) fiindcă uneori îl mai însoțeam pe tata la o slujbă duminicală. (Tata era mișcat de corurile bisericești, ca unul care „activase” în acest domeniu cînd era de vîrsta mea. Era uimitor că putea descifra și cîntece din manualul meu de muzică din liceu. Doar cu vocea. Pe scurt, fiecare aveam un folos din incursiunile bisericești. Eu eram atent la predici. Erau și preoți care înțelegeau CE trebuie să transmită credincioșilor dincolo de formulele repetitive ale slujbei.)
Nimic nu mă pregătise însă pentru Călătoria Magilor, pentru momentul în care se lansează întrebarea
All this was a long time ago, I remember,
And I would do it again, but set down
This set down
This: were we led all that way for
Birth or Death?
Am aflat adică vestea că în aceeași comunitate în care este așteptată cu sufletul la gură sărbătoarea botezului celui mai nou suflet apărut printre noi, altcineva, alt suflet se pregătește să treacă limanul vieții pămîntene.
Concomitența acestor evenimente mă duce din nou la T.S. Eliot
Nu e vorba de ecologie. Îmi place zborul, nu îmi place să stau legat cu centura de scaun. Ore întregi. Cu trenul ai și libertate de mișcare dacă ai amorțit pe scaun și, oricum, VEZI DRACULUI CEVA PE GEAM! (chiar dacă CE vezi îți e clar doar dacă mergi cu trenurile slow motion CFR…)
Așa că primul proiect a fost să zburăm pînă undeva în Germania (nu sîntem chiar masochiști să ne iasă os prin os cu cefereul pînă la granița României) și de acolo să ne deplasăm cu Interrail prin Europa. Costuri avantajoase, trenuri firoscoase… Numai avantaje, nu? Nu. Interrail e încă unul din proiectele pe care UE n-a fost în stare să le termine nici măcar în ce privește țările din vest, Franța și Spania d’un paregzamplu. Fiindcă, hai, din Germania de vest pînă la Bordeaux mai merge, dar de acolo să mergi cu trenul pe coasta de nord a Spaniei pînă la A Coruña nu mai merge. Sistemul spaniol (sau numai basc?) nu e… integrat… Și chiar dacă ar fi, au cîte 1 (un) tren pe zi!!
M-am lăsat păgubaș și am revenit la mijlocul de transport poluant avion. Nu vreau să dau niciun exemplu, destul l-a dat Greta Thunberg pentru noi toți…
Sigur, îmi pare rău că nu mă mai opresc la Bilbao (unde am mîncat un pește de neuitat) sau că nu ajung la A Coruña și Santiago de Compostela. Poate că va mai fi timp, cine știe, chiar în viața asta. Nu îmi pare însă atît de rău încît să regret timpul eliberat pentru Saint-Émilion, de exemplu. Uite, așa poți gîndi pozitiv și ajunge să-ți placă și Babadag! (N-am ajuns acolo dar am citit mai demult o carte a unui polonez care era fascinat și de Babadag și de… Tiraspol!!)
Bref, vom zbura cu Ryanair, KLM, WizzAir. Sînt, totuși, distanțe inter-europene. Nu vom înțepeni două-trei ore… Primul zbor e miercuri, 28 mai. De la București la Stuttgart, “Das neue Herz Europas” – Noua inimă a Europei, cum suna logo-ul orașului prin 2008. Între timp înțeleg că l-au mai schimbat. Să vedem.
De cînd ne urmăm mai serios planul de a ne aduna ca pereche – cu tot ce implică expresia asta – în timpul călătoriilor în lume, ne-am testat ceea ce se numește în prezent capacitatea de anduranță (resilience, poftim), prin alegerea unor destinații total diferite ca grad de confort sau civilizații cunoscute. Am ajuns, de exemplu, în Alaska, în Parcul Denali, de unde am plecat după trei zile în sud, la Seward (unde nici nu aveam cazarea asigurată) fiindcă locul era prea… luxos [sic!] și nu încuraja explorarea pe cont propriu. Sau am vrut să încercăm „senzațiile tari“ oferite de insulele San Blas, din Panama, a căror principală reclamă era… lipsa Internetului sau a rețelelor de telefonie mobilă. [S-a dovedit că, totuși, indigenii aveau și una și alta… Era, de fapt un fel de „dormit pe plajă la 2 Mai“, în anii de glorie, revitalizat ca reacție la avansul implacabil al civilizației digitale, dar, oricum ai lua-o, o imitație care nu ne-a trezit nici nostalgie, nici prea mult amuzament…]
Deocamdată nu s-a schimbat mare lucru deși, evident, simțim că am îmbătrînit. Ca dovadă am putut merge anul ăsta, în iarnă, într-un nou periplu asiatic, cu toate că, simetric, unul la un picior, celălalt la alt picior, resimțeam (și o mai facem și acum) entorsele cu care ne-a blagoslovit finalul lui 2024. 🤦🏻♂️ Apar însă doi factori de care va trebui să ținem seamă: resursele materiale și schimbarea accelerată a lumii în care trăim.
Resursele, da, firește că sînt limitate, iar faptul că, cel mai probabil, voi renunța la exercitarea nobilei profesii (avocatura, cum care? 😂) chiar în acest an, va accentua aspectul limitativ. A fost bine că am gîndit de la început că nu are niciun rost să amînăm, în stilul „vesticilor”, călătorii mai îndepărtate geografic pentru momentul cînd „vom ieși la pensie“, fiindcă bucuria călătoriei e cu atît mai mare cu cît simți că-ți poți „tura“ organismul, iar el să te asculte! Fără pilule, ceaiuri, etc. Cu toată „reținerea“ financiară pe care o vom… experimenta, mintea colindă încă spre itinerarii noi sau pe care le-am urma din nou și ăsta e un lucru bun. Vom deveni doar mai selectivi. Poate ne vom putea însoți și cu oameni tineri (sau mai tineri decît noi) fiindcă am constatat că generația noastră e deja pierdută, vorba lui Gertrude Stein, pentru acest tip de proiecte. 🤷🏻♂️
În privința schimbării accelerate a lumii în care trăim lucrurile stau diferit. Simți că lucrurile se schimbă, iar schimbarea nu poate fi decît în rău. [Păi simți asta fiindcă nu mai ești tînăr, că nu mai ai viața înainte…] N-aș zice că (doar) din cauza asta. Fiindcă văd și mai debusolați o grămadă de oameni tineri, dependenți sau nu de TikTok, Instagram, Facebook, Telegram. E un lucru care ne întristează profund pe amîndoi partenerii de travel-teambuilding. Dacă lumea se schimbă într-atît încît nu te mai poți regăsi în ea ce rost mai are continuarea viețuirii? Că de „viață“ implicit nu poate fi vorba…
(Mie, unuia, mi-au rămas în minte cuvintele lui Camus cu care începe „Mitul lui Sisif“: «Il n’y a qu’un problème philosophique vraiment sérieux: c’est le suicide. Juger que la vie vaut ou ne vaut pas la peine d’être vécue, c’est répondre à la question fondamentale de la philosophie. Le reste, si le monde a trois dimensions, si l’esprit a neuf ou douze catégories, vient ensuite. Ce sont des jeux; il faut d’abord répondre.»)
Mda. Uite ce înseamnă lipsa de TikTok: plonjezi în filozofie! Sînt bătrîn, ce să mai vorbim…
Ca să închei liniștitor / pentru orice cititor considerațiile de mai sus aș spune limpede că nu m-a bîntuit niciun moment vreun gînd suicidar. Niciodată. Iar explicația pe care o propun este… curiozitatea! Să ronțăi viața pînă la capătul ei biologic. Neliniștea mare, imposibil de evitat, este dacă la acel „capăt biologic“ vei mai fi cu mintea întreagă. Dacă nu, oricum nu mai contează. Dacă da, atunci a meritat.
Călătoria în Europa de la sfîrșitul calendaristic al primăverii și începutul verii ne apropie de obîrșiile noastre culturale ca un gest că ne-am cam lămurit ce e cu lumea de pe globul Terra și că ni se pare că – la doi pași de noi – sînt lucruri care merită să fie văzute, eventual admirate și, în orice caz. înțelese.
Plecăm așadar pe 28 mai spre Stuttgart, apoi ne învîrtim în jurul Nürnberg-ului pînă să plecăm, pe 3 iunie spre Bordeaux și de acolo, mai departe, spre nordul Portugaliei. Schematic, traseul arată ca un umeraș atîrnat pe hartă…
Etapa germană e oarecum „privată“ fiindcă la Stuttgart vom locui la o nepoată, iar lîngă Nürnberg, la Berg bei Neumarkt in der Oberpfalz, deși vom locui la o pensiune, vom asista la ceremonia botezului lui Lory, cea a cărei naștere am aflat-o cînd eram în sudul Taivanului, la Kaohsiung, pe 28 ianuarie anul ăsta…
Așa fiind mă voi concentra pe ceea ce voi redescoperi în Germania (pe care am părăsit-o pe 17 februarie) fără a intra în detaliile viețuirii noastre la Stuttgart sau la Berg dar cu memoria afectată de evenimentele din patrie – despre care se poate discuta mult și… degeaba – și pentru că vom întîlni diasporeni va fi inevitabil să nu vină vorba tot despre România…
Abia în tronsonul II, franțuzesc, și III, portughez, cînd vom rămîne singurei ca de obicei, vom putea reîncepe să ne strunim la teambuilding-ul prin călătorie care, mai în glumă, mai în serios, a fost pînă acum dacă nu stilul nostru de viață măcar supapa care ne-a permis să ne considerăm totuși viețuirea drept viață…
