Aotearoa, en fin…
Am așteptat mult reîntîlnirea cu Aotearoa – Noua Zeelandă. 13 ani. Pentru Team-building-ul nostru prima vizită a fost definitorie, a fost dovada că ne putem descurca foarte bine doar noi doi, hăt-departe, la „capătul lumii“. În plus, frumusețea peisajului, amabilitatea oamenilor, ne-au marcat atît de mult încît am declarat fără ezitare că singura țară în care (ipotetic) ne-am stabili dacă ar fi să plecăm din Grădina Maicii Domnului [sic!] ar fi locurile în care ne aflăm acum.
Cu aceste gînduri în minte am pășit în aeroportul din Auckland unde formalitățile au decurs mult mai ușor decît ne așteptam, respectiv nimeni nu ne-a mai întrebat de așa numita viză tip NZeTA pe care am amintit-o anterior, pur și simplu fiindcă sistemul informatizat oferea informația asta! Ar mai fi de amintit că cetățenii din patria-mumă a neozeelandezilor, Regatul Unit, ca și vecinii australieni, asimilații britanicilor care sînt irlandezii, precum și Canada și (surpriză!) Ger-ma-ni-a, scanează pașaportul și sînt admiși pe tărîmul făgăduinței!
Celalte nații (cum sîntem noi, austriecii și olandezii, ca să dau doar exemple din țările care – au într-un fel sau altul – legătură cu spațiul Schengen 😛) trebuie să se deplaseze timp de douăzeci de secunde spre un ofițer de imigrație care le scanează personal nevrednicele pașapoarte. La rampa de colectare a bagajelor, căței cu blană neagră, lucioasă, amușină printre valize ca nu cumva să introducem în „rai” vreun măr neconform (probabil cu mărul lui Adam!)
Înainte de a porni spre centrul orașului n-am uitat, cu toată oboseala, că trebuie făcută o cumpărătură de care a ajuns să depindă bunul mers… dar ce zic eu bunul mers? Însăși Viața omului: cartela WiFi !! 😂
Am ajuns la locul de cazare cu standardul de cazare autoimpus în NZ, mici apartamente cu dotări minimale (așa-numitul lanț Quest on… după care urmează deobicei numele arterei – de data asta Quest on Queen Street) și care arăta așa:
Era trecut de miezul nopții dar strada era – cum se spune acum – vibrantă (ba încă și mai rău în romgleză – „are vibe”!) adică era plină de „tineret-rezerve” care își căutau și ei/ele un loc sub lună, puneau la cale de-o lipeală sau pur și simplu căutau un loc într-un pub din buricul tîrgului. Saturday Night Fever, bag seama…
Noi, bieții, căutam să ne lipim de-o cină, iar prăvălia lui Evan, care, în ciuda prenumelui anglicizat, trebuie să fi fost vreun arab sau turcaleț de-al nostru ! 😀 Păi dacă vă spun că în afară de fish & chips am cumpărat de la el și baklava (cu „k”) ?
Peștele era minunat, dulce. Baclavaua a fost, de asemenea, apreciată. Ce să zic? Ce mai era de făcut? Evident, să ne tragem la somn… 😴 😴 😴