Virgil

…ci într-a treisprezecea zi de la plecarea lor din 🇷🇴, cei doi din travel-teambuilding continuă istorisirea celei de a zecea zi a călătoriei, cea în care urmau să ajungă în Fiordland National Park, cunoscut și sub numele destinației finale adică Milford Sound.

Agitata zi precedentă avusese drept consecință și o plimbare matinală prin Queenstown, de la vechiul la noul hotel. Motivul este că, într-adevăr, la 9:05, urma să fim preluați de la Earnslaw Lodge, cel de malul mărețului lac Wakatipu, dar fără bagaje – n-ar fi încăput! Am preferat să le ducem noi, dimineața, înainte de ora plecării, la noul loc de cazare și apoi să ne întoarcem frumușel de unde plecasem, în așteptarea mașinii.

Ne-am dus, am lăsat bagajele, am primit cheia apartamentului (da, ne boierisem, aveam acum un apartament, nu o cameră, televizor în living, televizor în dormitor, baie spațioasă) și asta pentru că, evident, altceva nu găsisem aproape de centru fiindcă… NO VACANCY! În legătură cu poziționarea cît mai aproape de centru a fost întotdeauna o luptă între noi: Rodica subliniază aspectele practice (restaurante, magazine în jur), eu pe cele legate de amplasamentul mai… bucolic al multor altor locuri de cazare, fără să fie poziționate „în centru”. În plus, de multe ori pot fi și mai ieftine. Da, dar există un amendament: dacă pleci cu mașina. Noi plecasem cu avionul, chiar avioanele, pot să zic. 🤷🏻‍♂️

Ne-am reîntors pentru 45 de minute în camera noastră cu vedere la lac, am citit știrile zilei pe Internet (se împlinea exact un an de cînd, tot într-o cameră de hotel, în Panam[e]a City de data asta, aflam că izbucnise un conflict militar pe lîngă granița 🇷🇴 noastră) și, la ora 9:02, mi-am dat seama că în trei minute trebuie să coborîm, să lăsăm cheile și să traversăm pe cealaltă parte a drumului unde urma să oprească microbuzul (sau să-i spun van, ca toată lumea de pe-aici? 🤔)

Bucuria că plecam la o oră decentă (9 dimineața) a fost însă decompensată de faptul că pe chestia asta, în microbuzul de 8 pasageri rămăseră disponibile doar ultimele două locuri, cele mai înghesuite… 😔 Rodica prevăzuse asta dar, oricum, nu aveam ce face: în afacerea asta cei din urmă nu vor fi cei dintîi. Așa am fi făcut și noi dacă am fi fost „săltați” printre primii: ne-am fi ales locurile cele mai bune.

Distanța dintre Queenstown și Milford Sound (via Te Anau) e de vreo 290 km. Mai făceam vreo două, trei opriri pe drum și trebuia să ne îmbarcăm la destinație fix la 15:30, ultima cursă a vaporului. În fața noastră era o pereche de scoțieni vîrstnici, iar în fața acestora o pereche de americani corpolenți, ca să zic așa. Doamna din Scoția a vrut să știe ce limbă vorbeam între noi. Română, am zis. Ce interesant, mi-a răspuns ea, mi s-a părut că e maghiară [sic!!!] I-am zis că avem în țara noastră [și ciocolată Poiana, vorba unei reclame post-decembriste] și cetățeni maghiari, în zona Transilvaniei, dar că maghiara e cît se poate de diferită de română. Da, da, am auzit că e o limbă unică, mi-a răspuns (cu referire la maghiară) și mi-am dat seama de regretul ei: ar fi putut povesti că a mers în mașină cu niște persoane care vorbeau limba aceea unică… 🤦🏻‍♂️

Am continuat să mergem (pe șoseaua simplă, fără două culoare pe sensul de mers dar impecabilă) spre Te Anau, unde am făcut cea de a doua oprire, la 170 km de Queenstown. Îmi imaginasem că Te Anau este un oraș mic și fără personalitate, dar rămîne valabilă doar prima parte: e mic (2970 de locuitori în iunie 2022) dar are personalitate, are un aer care amintește de micile orășele din Arizona.

Am plecat încîntați din Te Anau (la urma urmei era cît pe-aci să ne și cazăm aici!) și, în fine am făcut o primă oprire în Fiordland Național Park. Era înt-un loc pastoral, descoperit în 1859 de doi frați, John și Henry Kirk Hodge, într-un moment de transhumanță! Își mutau vitele de pe coasta de est, de la Dunedin, pe coasta de est, trecînd mult dincolo de Te Anau !!! Ce timpuri…

Am mai făcut un popas la încîntătorul Mirror Lake (unde, în afară de peisaj, mi-atras atenția grija cu care era ocrotită natura, călcai pe un fel de grătar de fier, nu direct pe iarbă sau pe mușchi, erau balustrade pe o parte și pe alta și locuri de belle vue – e un barbarism, avem în română echivalentul? uite că nu-mi vine în minte)

În fine, după un tunel lung, lung (și traficul crescuse incredibil) am ajuns la locul visat: punctul de îmbarcare pe vasul cu care aveam să înconjurăm Milford Sound (Piopiotahi cum ar veni în Maori… 🤪)

Se construise un fel de… cum să-i zic? gară fluvială modernă,

nu era doar un singur vas care să preia pasagerii și ca atare erau mai multe locuri de andocare. Cu toate că veniseră mai multe autocare pline ochi (hmmm, cînd îmi aduc aminte cum era să ratăm…) organizarea perfectă a locului mi-a pus în mînă boarding pass-ul în doar două minute!!

Apoi ne-am îmbarcat.Vasul avea un etaj și, deasupra acestuia, o punte superioară neadăpostită. Ne-am dus pe puntea de sus, unde priveliștea era minunată și neobturată, doar că vîntul sufla… nah, ca pe mare.

La un moment dat, ne-am retras pe puntea acoperită („etajul unu”) unde erau și mese, și fotolii, mă rog, condiții foarte civilizate fiindcă vasul era relativ nou, fusese produs în Australia, la Melbourne, în 2016 și navigase de acolo singur, singurel, în 3 zile și jumătate pînă la locul unde l-am găsit noi. Ziua era strălucitoare, minunată (nu așa fuseseră zilele dinainte, ni s-a spus!), ne-așezat la o masă apropiată de puntea/locul de comandă (că doar era un vas, nu un avion), m-am dus să-mi iau o cană de ciocolată caldă de la espressor (free for everyone) și cînd m-am întors la masă am văzut cum căpitanul povestea ceva la microfon pasagerilor.

– Dorin, stai aici! m-a somat Rodica. Dorin, stai aici! a repetat… cine ??? 🙄 Nu era glasul Rodicăi, era un glas metalic, dar de unde se auzea?

– Puteți să veniți, am auzit din nou și de data asta mi-am dat seama: era căpitanul !!!!! Da, căpitanul era român! 🇷🇴🇲🇸

De-aici încolo puteți să vă imaginați și singuri… Frumoasă era strîmtoarea și golful Milford, minunată chiar, dar mai minunată era această întîlnire cu căpitanul compatriot, VIRGIL pe numele său de botez! Sigur, avea multe să ne spună, trebuia să aibă grijă și de navigație și de povestirile locului pentru pasageri (de exemplu că e unul din cele mai umede locuri din lume!! – de aici și bucuria pentru norocul că ziua era perfect însorită, că aia e cascada Stirling și cealaltă Lady Bowen, că uite, pe stîncile alea sînt niște pui de focă, etc.) dar între timp noi aflam că Virgil e absolvent al Institutului de Marină, că e bucureștean, locuia pe Barbu Văcărescu, că a plecat din țară în 1988 și de atunci nu s-a mai întors, că a vrut să vină la 45 de ani de la terminarea liceilului în 2020 dar… a izbucnit pandemia, că locuiește cu nevasta și socrii, toți români, în Auckland, iar la Milford Sound are o locuință de serviciu, mi-a împărtășit părerea sa despre evenimentele din 1989 (coincidea cu a mea), că, în sfîrșit, nu s-ar întoarce „de tot” în țară dar ține legătura cu unii din foștii colegi de liceu și pentru ei va face totuși, cît de curînd, un drum în România…

Cel mai neașteptat lucru a fost primirea făcută de companionii de drum! 😀 Wow, ați stat atît de vorbă cu căpitanul! Woww, e român!! se mirau cu toții. Așa de „rară” să fi ajuns nația noastră? Probabil doar la antipozi. În orice caz mirările și aprecierile celor din jur păreau sincere: era ca și cum ar fi stat vorbă cu cei care… stătuseră de vorbă cu… Messi ! 😀😀 Ne-am întors cu bine, se făcuse noapte la Queenstown, în noua locuință totul era perfect, eram mulțumiți!

Asta a fost ziua, asta a fost povestea…