La pomul lăudat

Voi istorisi acum povestea atît de minunată a zilei de miercuri, încît, vorba Șeherezadei, dacă ar fi scrisă cu acul pe colțul lăuntric al ochiului, acesta ar sluji de bună învățătură celor dornici să ne calce pe urme…

Aflați așadar că miercuri dis de dimineață, pe o ploaie ușoară de vară, am plecat spre gara din Christchurch ca să traversam Alpii zeelandezi dinspre Pacific spre Marea Tasmaniei cu trenul numit TRANZALPINE. Plecarea era stabilită pentru ora 8:15, biletele erau luate din țară, trebuia doar să primim tichetele de rezervare a locurilor și să predăm bagajele mari la vagonul de bagaje (firește că nu trebuie să împiedici privirea companionilor cu vreo funie de ceapă care îți atîrnă din paporniță…)

Pe la 7:20 cînd am ajuns noi în cocheta gară a TRANZALPINE coada era deja formată de multă vreme… 🤨 (Așa e cu bătrînii ăștia, profită de ocazie ca să împiedice inițiativele celor harnici ca noi să le-o ia înainte!) În fine, ne-am urcat în vagon cu acest bilet

…și am pornit încetișor, că doar de-aia e tren turistic, de plaisir, numiți-l cum vreți. Merge încet, are geamuri mari, impecabil spălate, ba chiar și luminatoare cu geam pe laturile vagonului ca să poți admira cît mai mult. Dar… ce să admiri? Ploaia s-a întețit, geamurile trenului luxos s-au acoperit și ele cu picături de ploaie, iar în zare magnificii munți ai Noii Zeelande se zăreau pîclos, ca la primele televizoare importate de România. Din U.R.S.S., bastion al păcii e!, evident.

În fine, ce să zic, comentariile primite prin căști (în două limbi: engleză și varianta mandarină a chinezei 🙄) erau interesante, aflai o serie de lucruri interesante cum ar fi compoziția geologică, vegetația zonelor (da, asta am văzut foarte clar într-un loc în care trenul mergea, literalmente, printre ferigi, planta națională în Noua Zeelandă și simbolul naționalei de rugby All Blacks), se amintea despre papagalii Kia și despre pasărea kiwi și mai ales se răspundea la întrebarea legitimă la ce dreaq s-au apucat ăștia să construiască drumuri și tuneluri prin munți, la data la care Cuza Vodă încă nu fusese răsturnat de „monstruoasa coaliție” ??

Răspunsul simplu este următorul: GOANA DUPĂ AUR. Cînd zăcămintele descoperite la început s-au epuizat, populația n-a mai avut vreun motiv să dezvolte liniile de cale ferată. Ba chiar, la un moment dat, datorită pandemiei TranzAlpine a fost suspendat timp de doi ani. Vagoanele frumoase sînt construite tot în țară, la Dunedin. Urmăream traseul trenului și pe un ecran mare aflat în fața mea…

…însă cu toate astea am reușit să adorm vreo jumătate de oră după ce trecusem și de Arthur Pass și de Staircase Viaduct…

Am ajuns la capătul drumului, în orășelul Greymouth unde o populație tînără de backpackeri aștepta autobuzul (gara din Greymouth este chiar lîngă autogară),

iar populația mai avută era așteptată de autobuze turistice ca să-și continue drumul. Noi, care nu eram nici una, nici alta, așteptam cu emoție (în ploaie însă), să nu pierdem avionul din… Hokitika, localitate aflată la vreo 40 km de Greymouth, și dotată – asta e important – cu aeroport! Trenul a ajuns în stația terminus la 13:17. Autobuzul era programat să plece la 13:30 (a mai întîrziat vreo 10 minute). Sigur, aveam emoții, fiindcâ eram singurul răspunzător de opțiunile zilei de 22 februarie din planul de drum. Dar ne-am urcat în autobuz, ne-a luat $NZ 60 (sixty? Not sixteen ? Nu, e bine sixty, a zis șoferul – care nu ne-a eliberat bilete fiindcă, evident, printerul era stricat…) pînă la destinație, dar s-a rezolvat.

În fine, am ajuns în simpaticul oraș Hokitika compus din 4 străzi care se intersectează 😀 (exagerez, desigur, dar la ultimul recensămînt, în 2022, nu avea nici 3000 de locuitori!) și care are drept în centru statuia de mai jos

Deoarece statuii îi dispăruse un braț în 2009, a fost prompt rebotezată Venus din Hokitika 😂 😂 însă în orice caz nimeni din cei pe care i-am întrebat nu știa ce e cu statuia 😀 Orașul ăsta cu nume maori, a fost cîndva unul din cele mai populate din țarâ (!!) dar, cum spuneam, cînd n-a mai fost aur, n-a mai fost nimic…

Nu numai că am avut timp să mîncăm „de prînz” aici (e drept, nu unde am fi dorit fiindcă mai multe restaurante închideau la… 14:30 !), la un Subway (altul, celebru, FAT PIPI PIZZAS de pe 89 Revell Street, dăduse faliment, știam asta de acasă – sic!)

O doamnă în vîrstă care lucra acolo, a avut bunătatea să ne cheme un taxi (cum altfel să ajungi la aeroport? Autobuze sînt, însă au doar două curse pe zi…) Am dat bucuroși $NZ 13 pe cursa pînă la aeroport taximetristei și… ce să vezi?

Nu ni s-a mai întîmplat asta nicăieri în lume, să găsim aeroportul închis (altminteri mic dar frumos și funcțional ca servicii), adică după noi să vină prima angajată cu cheia care să ne deschidă (!! – mai era și o altă pasageră, o chinezoaică tînără, genul corporatistă, care rămăsese cu gura căscată!) Au venit apoi trei alți angajați esențiali, o fată de la bar, cea de la emiterea de boarding pass-uri și un tînăr a cărui sarcină, după cum am văzut mai tîrziu, era să se ocupe de căruciorul cu bagaje.

Au mai venit cîțiva pasageri, a venit și avionul, un bimotor tip Bombardier, am plecat la timp, steward-ul era un uriaș bonom, Brendan (imposibil să nu fi jucat rugby) care, post-pandemie, glumea pe tema măștilor cu pasagerii spunîndu-le că și le pot pune dar să aibă grijă să nu se asfixieze (!!), am ajuns în 40 de minute, pe ploaie…

Avionul fiind mic, am ieșit direct pe pistă, am mai stat o oră și jumătate, a venit avionul mare, cursa Christchurch – Queenstown, a fost un zbor plăcut, mai puțin de o oră, am ajuns la Queenstown, autobuz „la minut”, am ajuns la hotel și…

…am văzut cum cobora seara pe lacul Wakatipu… CE ZI !!