2026. 9. TOTUL DESPRE CUENCA

Am mai prelungit cu o zi șederea în Cuenca în detrimentul zonei prelitorale, Guayaquil. Într-adevăr, Cuenca, situat pe un platou la 2.550 m deasupra nivelului mării, înconjurată în întregime de Anzi, este cel mai interesant oraș pe care l-am vizitat în ultimii . 

În Quito, oamenii își duc mîna la inimă cînd îi e menționat numele: Cuenca este adevăratul Ecuador, spun ei, este deosebit.

Sînt foarte, foarte multe de povestit și încerc să adun și istoria zonei, atît cît am aflat, și istoria trecerii noastre prin oraș. Așadar prin ce este Cuenca așa de diferit?

Să începem cu geografia. Majoritatea orașelor sînt străbătute de un singur rîu, dar Cuenca are patru, inclusiv splendidul rîu Tomebamba, pe malul căruia stăm. Acestea coboară în paralel din lacurile montane din apropierea parcului național Cajas și oferă Cuencăi faimoasa sa apă pură și plimbări plăcute pe rîu, pe lîngă case impunătoare și restaurante care atîrnă deasupra malurilor abrupte.

Timpul (dar și temerile privind condiția fizică… 🤷🏻‍♂️) nu ne-a permis să ajungem să vedem „la pas”, aceste lacuri alpine dar în drumul cu autobuzul spre Guayaquil am fost încredințați că ne vom afla pe un fel de Transfăgărășan presărat cu lacuri montane! 

(Citadinul tot citadin rămîne: continuăm să cumpărăm apă îmbuteliată în ciuda reclamei cu apa pură…)

Izolarea fizică a orașului i-a păstrat caracterul distinct. Pînă în anii 1960 nu exista un drum viabil de la coastă, iar locuitorii trebuiau să călătorească săptămîni întregi, cu fiecare marfă, de la medicamente la piane, transportată inițial pe spatele unor cărăuși indigeni, cunoscuți sub numele de huanderos, mai apoi cu vehiculele cu motor.

În timp ce alte orașe au fost demolate sau s-au extins în anii 1970, clădirile coloniale, străzile înguste și piețele elegante ale orașului Cuenca au rămas neatinse, apoi restaurate treptat pînă cînd, în 1999, centrul istoric a devenit un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO. Orașul are o amprentă de arhitectură franceză, foarte la modă în Cuenca (clădiri, balcoane).

Ei bine, tocmai la Cuenca am trăit, după 16 ani, o reeditare a unei experiențe pînă acum singulare. 

La Auckland, în 2010, ne-am întîlnit cu o tînără româncă, Aniela, pe care nu o cunoșteam din țară și care se stabilise de aproape 10 ani „la capătul lumii”. 

(Am reîntîlnit-o la sfîrșitul lui 2025 la București, la Tîrgul de carte, unde venise să-și lanseze un volum de proză scurtă. 

A fost emoționant de ambele părți! Aniela se mutase între timp în Portugalia, n-am revăzut-o în timpul celei de a doua călătorii în Noua Zeelandă de acum trei ani.)

La Cuenca, a doua zi după sosire, ne-am întîlnit cu un alt „necunoscut”, de data asta un american de 70 de ani, Nathan Lake, stabilit de doi ani chiar în acest oraș din Ecuador.

Ca parte a „pregătirii de călătorie”, văzusem la un moment dat pe YouTube un interviu cu un american care vorbea despre avantajele pe care le-ar avea cineva care s-ar stabili în Cuenca. Era interesant, mi-am zis „ia să ne vedem cu tipul ăsta!”, i-am aflat adresa de e-mail de pe blogul său (e călător și fotograf profesionist) și… întîlnirea s-a produs! 😀

A fost, așa cum presimțisem, interesant, am aflat lucruri inedite [de ce nu mai găsim timbre poștale în Ecuador? Fiindcă, după pandemie, Poșta din Ecuador a intrat în faliment și s-a desființat; ce Dumnezeu puteau căra atîția pasageri cu avionul de la Quito la Cuenca în bagaje uriașe? – mărfuri de import, majoritatea aduse din America, via Miami, unde sînt de multe ori mai ieftine și rentează – un bilet spre Miami costă doar $43, (adevărat, văzusem oferta dar nu făcusem legătura), despre sistemul de sănătate decent din Ecuador în comparație cu cel din SUA și cîte și mai cîte].

Nathan însă nu stă tot timpul în Ecuador: face zboruri „de aprovizionare” în SUA, mai continuă să călătorească odată la 4-5 luni în lume (în iulie pleca la Madrid și apoi la Oslo), închiriase un apartament mai mare decît i-ar fi fost necesar pentru că, din cînd în cînd, mai veneau în vizită și prietenii.

Și la un moment dat a spus așa: Da, cred că sînt spre 20000 de americani în Cuenca, s-a construit și un cartier căruia localnicii i-au spus Gringolandia, doar că, în mod curios, evită să se întîlnească între ei. Poate pentru că nu sînt fericiți că au trebuit să se mute în Ecuador și că nu-și mai permit să locuiască în America…

Interesantă observație. Stabilisem telefonic dimineața ora și punctul de întîlnire (cînd am sunat era la “gym”, l-am invidiat pentru asta și într-adevăr, la 70 de ani e zvelt, ehh…) care era Le Bistro Français, lîngă Parque Calderon din centrul orașului. Pe la prînz făcusem și o „recunoaștere”,  ca să nu întîrziem, iar locul ni s-a părut atît de izbitor de cunoscut încît i-am prezentat la masă o fotografie din București cu care semăna locul unde era plasat bistroul franțuzesc: Hanul lui Manuc! 😅

Apoi, de la lunch ne-am mutat pentru cafea într-un alt loc din apropiere. Noi am luat caramelo, 

iar Nathan o băutură de ciocolată autentică. Se pare că trebuie să-i ceri fără zahăr, altfel…

În Chocolateria Dos Chorreras unde ne aflam era veselie mare! Nu numai că era Carnaval dar a doua zi era și Sf. Valentin! 💝 Și să vezi desfășurare de ciocolată, panglici,💞 unele așezate pe o decapotabilă aflată chiar în interiorul cafeteriei!!

De altfel, ziua următoare, în plină Valentine’s Day, intensitatea manifestărilor am simțit-o chiar pe… hainele noastre!! 😂 Am fost stropiți cu jeturi de spumă albă care țîșneau din tuburi ca cele de confetti (din fericire nu lăsa urme) din cap pînă în picioare de tineri care se aflau în interiorul unor autobuze unde muzica, evident, era dată la maxim!

El desayuno de a doua zi l-am luat tot… la Hanul lui Manuc 😀, doar că la o cafenea de la etaj. Motivul? În primul rînd perspectiva!

Da, aveai ce să vezi…

Apoi, urmînd o idee pe care ne-o dăduse gringo Nathan, cum vremea devine mai… „tulburică” prin partea locului după-amiaza, am mers pînă la capătul străzii noastre, Calle Larga, (largoînseamnă și „lung” în spaniolă…) și am ajuns la muzeu etnografic strălucit, Museo de Pumapungo, care te pune la curent cu numeroșii indigeni din Ecuador 

și care conține – expuse cu atenție – capete umane micșorate (îndepărtate de oase și fierte, sînt complet la scară, ca atunci cînd micșorezi un pulover la spălat). 

În apropiere se află ruinele incașe Pumapungo și Grădina Botanică Cuenca. I-a revenit unui arheolog german, Max Uhle, cinstea să facă primele săpături la cetatea Pumapungo.

În voliere se aflau și diferite păsări mari, cu penaj colorat (papagali colorați macaws, vulturi albaștri chilieni sau… păuni!)

Frumusețea acestui muzeu e dată de spațiile uriașe de expunere din exterior (un fel de Muzeul Satului combinat cu Grădina Botanică și cu un pic din Zoo Băneasa)

și de păstrarea unei rigori a expunerii care nu poate trece neobservată. [Copiii pot băga mînuțele într-un vas mare plin cu nisip și extrage de acolo, ca „arheologi consacrați”, diferite cioburi de vase colorate.]

Centrul istoric din Cuenca este accesibil cu ușurință și nu apare ca un fel de muzeu, dimpotrivă, e plin de de cumpărători, muncitori, studenți și enoriași. Azi, fiindcă era duminică, în afara zidurilor catedralei puteai vedea spectacole de marionete (foarte reușite!), 

sau statui vii (ca această tînără pe care am avut ieri șansa să o fotografiez înainte de a intra în rol…

În fine, am văzut tot azi, în afara mănăstirii Carmen de la Asuncionunde se află o piață de flori și coada la un mic magazin care vinde Agua de Pitimas, un elixir magic preparat de călugărițe conform unei tradiții vechi de 300 de ani.

Numele „agua de pitimas“, se traduce prin… apă cu puțin mai mult, de la termenul nativ Kichwa piti, care înseamnă puțin. Băutura e recomandată pentru calmarea nervilor și vindecarea durerilor de cap. Despre ea a scris chiar și Cervantes în Don Quijote, care ar fi folosit-o pentru a vindeca o inimă frîntă… 💔

Mîine dimineață (luni) plecăm cu autobuzul spre Guayaquil, ultima etapă din Ecuador pentru Travel Teambuilding…