EURO-PA! 2. Ce s-a schimbat

De cînd ne urmăm mai serios planul de a ne aduna ca pereche – cu tot ce implică expresia asta – în timpul călătoriilor în lume, ne-am testat ceea ce se numește în prezent capacitatea de anduranță (resilience, poftim), prin alegerea unor destinații total diferite ca grad de confort sau civilizații cunoscute. Am ajuns, de exemplu, în Alaska, în Parcul Denali, de unde am plecat după trei zile în sud, la Seward (unde nici nu aveam cazarea asigurată) fiindcă locul era prea… luxos [sic!] și nu încuraja explorarea pe cont propriu. Sau am vrut să încercăm „senzațiile tari“ oferite de insulele San Blas, din Panama, a căror principală reclamă era… lipsa Internetului sau a rețelelor de telefonie mobilă. [S-a dovedit că, totuși, indigenii aveau și una și alta… Era, de fapt un fel de „dormit pe plajă la 2 Mai“, în anii de glorie, revitalizat ca reacție la avansul implacabil al civilizației digitale, dar, oricum ai lua-o, o imitație care nu ne-a trezit nici nostalgie, nici prea mult amuzament…]

Deocamdată nu s-a schimbat mare lucru deși, evident, simțim că am îmbătrînit. Ca dovadă am putut merge anul ăsta, în iarnă, într-un nou periplu asiatic, cu toate că, simetric, unul la un picior, celălalt la alt picior, resimțeam (și o mai facem și acum) entorsele cu care ne-a blagoslovit finalul lui 2024. 🤦🏻‍♂️ Apar însă doi factori de care va trebui să ținem seamă: resursele materiale și schimbarea accelerată a lumii în care trăim.

Resursele, da, firește că sînt limitate, iar faptul că, cel mai probabil, voi renunța la exercitarea nobilei profesii (avocatura, cum care? 😂) chiar în acest an, va accentua aspectul limitativ. A fost bine că am gîndit de la început că nu are niciun rost să amînăm, în stilul „vesticilor”, călătorii mai îndepărtate geografic pentru momentul cînd „vom ieși la pensie“, fiindcă bucuria călătoriei e cu atît mai mare cu cît simți că-ți poți „tura“ organismul, iar el să te asculte! Fără pilule, ceaiuri, etc. Cu toată „reținerea“ financiară pe care o vom… experimenta, mintea colindă încă spre itinerarii noi sau pe care le-am urma din nou și ăsta e un lucru bun. Vom deveni doar mai selectivi. Poate ne vom putea însoți și cu oameni tineri (sau mai tineri decît noi) fiindcă am constatat că generația noastră e deja pierdută, vorba lui Gertrude Stein, pentru acest tip de proiecte. 🤷🏻‍♂️

În privința schimbării accelerate a lumii în care trăim lucrurile stau diferit. Simți că lucrurile se schimbă, iar schimbarea nu poate fi decît în rău. [Păi simți asta fiindcă nu mai ești tînăr, că nu mai ai viața înainte…] N-aș zice că (doar) din cauza asta. Fiindcă văd și mai debusolați o grămadă de oameni tineri, dependenți sau nu de TikTok, Instagram, Facebook, Telegram. E un lucru care ne întristează profund pe amîndoi partenerii de travel-teambuilding. Dacă lumea se schimbă într-atît încît nu te mai poți regăsi în ea ce rost mai are continuarea viețuirii? Că de „viață“ implicit nu poate fi vorba…

(Mie, unuia, mi-au rămas în minte cuvintele lui Camus cu care începe „Mitul lui Sisif“: «Il n’y a qu’un problème philosophique vraiment sérieux: c’est le suicide. Juger que la vie vaut ou ne vaut pas la peine d’être vécue, c’est répondre à la question fondamentale de la philosophie. Le reste, si le monde a trois dimensions, si l’esprit a neuf ou douze catégories, vient ensuite. Ce sont des jeux; il faut d’abord répondre.»)

Mda. Uite ce înseamnă lipsa de TikTok: plonjezi în filozofie! Sînt bătrîn, ce să mai vorbim…

Ca să închei liniștitor / pentru orice cititor considerațiile de mai sus aș spune limpede că nu m-a bîntuit niciun moment vreun gînd suicidar. Niciodată. Iar explicația pe care o propun este… curiozitatea! Să ronțăi viața pînă la capătul ei biologic. Neliniștea mare, imposibil de evitat, este dacă la acel „capăt biologic“ vei mai fi cu mintea întreagă. Dacă nu, oricum nu mai contează. Dacă da, atunci a meritat.