Din nou în America (2)

Ziua de marți, penultima zi în America (sau, dacă vreți, ziua dinaintea plecării) aveam programul stabilit: urma să mergem la SFMOMA (San Francisco Museum of Modern Art) și să abandonăm ca nedemne de timpul nostru limitat orice încercări de a căuta… nici noi nu știam ce, în magazinele americane. E adevărat, fusese cu multă vreme înainte o greșeală de neiertat să nu faci shopping dacă ajungeai în „State”. Între altele americanii impuseseră și un standard mai înalt al calității obiectelor de îmbrăcăminte și nu numai (sigur, fabricate tot în China!) pe care le importau. În plus, toate acele obiecte erau și foarte ieftine în comparație cu prețurile din Europa. La 31 de ani de la prima vizită în America, din avantajele de mai sus rămăsese doar amintirea… Îmi aduc aminte un editorial al lui Art Buchwald apărut în New York Herald Tribune în 1994 (primeam ziarul în fiecare zi la cursurile de vară ale Facultății de drept a Universității Columbia organizate la Leyden, în Olanda). Umoristul lansa de fapt o ironie bine țintită asupra precursorilor mișcării woke atunci cînd întreba: „Vreți respectarea drepturilor omului în China? Să nu vă plîngeți atunci că va crește prețul pantofilor de sport…” Ei, ironia asta mușcătoare nu și-ar mai găsi azi locul în paginile New York Times, pe vremuri chiar un ziar de tip quality, fiindcă, vedeți, astăzi vrem respectarea drepturilor omului la pachet cu micșorarea prețurilor la orice, la asta trebuie să conducă democrația, nu-i așa? (Sub o formă sau alta mi-am propus să revin asupra subiectului la finalul acestui travel-blog din care n-a mai rămas prea mult de povestit, doar de tras niște concluzii…)

Ne-am băut ceaiul la chinezii care se ocupă cu făcutul ceaiului sau cafelei împreună cu sandvișurile cu ouă scrambled sau sunny side, cu șuncă sau cu cheddar atunci cînd nu se ocupă de spălatul sau călcatul rufelor, repararea rucsacurilor 😂 etc., apoi am pornit spre centrul de facto al SFO. Faptul că în 1906, în marele cutremur din San Francisco, au fost distruse cam 80% din locuințe nu i-a prea învățat minte pe locuitori.

Clădirile din centru sînt tot înalte, iar frica de un dezastru nou e încă prezentă în subconștient. Altminteri orașul trăiește vesel, ca Bucureștiul de inconștient vesel aș spune… Fiindcă cea mai frumoasă priveliște este cea care se deschide spre golful cu mărețul pod Golden Gate e de la sine înțeles că aceea e zona rezidențială cea mai căutată și deci și cea mai scumpă. E însă și cea mai puțin sigură fiindcă mlaștinile de odinioară au fost acoperite (de „întreprinzători” firește) cu molozul gigantic rămas în urma cutremurului din !906.! Astea sînt fundațiile unora din cele mai frumoase (și scumpe) clădiri ale orașului… Urechea te minte şi ochiul te-nşală și la ei, la americani, că doar n-o fi doar monopolul nostru!

Pînă să ajungem la SFMOMA, am ținut morțiș să mi se facă o fotografie cu statuia fetei de la hotelul St Regis, din apropiere…

Înarmat cu această atitudine țanțoșă a fetei din… Metaverse am intrat la Muzeul de Artă Modernă din San Francisco. Simți imediat că un muzeu are ceva de zis după cum te primește. SFMOMA avea la intrare un hol mare și un ecran uriaș pe care erau proiectate imagini care te captau împreună cu o muzică greu de definit, să zicem eterică…

Acum, ce să zic, chestia asta cu publicul care se poate întinde și pe jos în muzeu nu era chiar nouă pentru noi, o mai văzusem și la Londra, la Tate Modern (că d’aia e bine să călătorească omul, să nu aibă impresia că a dat doar de chestii originale…). La Tate Modern însă nu cred că aveai la dispoziție colacul ăla moale de pluș sau ce-o fi fost. Țară plină de litigii și asigurări la tot pasul, cred că America s-a temut ca vreun vizitator să afirme că a răcit fiindcă a fost îndemnat să se întindă pe podeaua prea rece din holul de la intrarea muzeului!!

O voi lua metodic. Cel puțin 30 de minute din viață ne-am petrecut într-o sală a muzeului în care coborai (pe o latură scările se transformau într-un amfiteatru), iar în sala propriu zisă se afla un singur tablou. Gigantic. O pictură murală a lui Diego Rivera măsurînd 6.70 m în lățime și 22.5 m în lungime. Cel de mai jos

Deși tabloul lui Rivera poartă un nume oficial cam pompos („Căsătoria expresiei artistice a nordului și a sudului pe acest continent”) lumea îl cunoaște sub un nume mai scurt și mai sugestiv – Pan American Unity – Unitatea Panamericană. Diego Rivera a fost un pictor mexican vestit. („Vestit” nu numai pentru opera sa…) Ceea ce am văzut era ultima sa pictură murală din Statele Unite ale Americii (cum se știe mexicanii au și ei State Unite, doar că ale Mexicului…) Prima întrebare pe care ne-am pus-o era cum au putut băga „murala” în sala muzeului? (Că mai era și grea, cîntărea peste 27 de tone, fiind dumneaei, murala cu pricina, pictată pe 10 panele încastrate în ciment!) Va să zică așa stau lucrurile: încastrate în țiment… Păi muralistul ăsta mexican (soț al nu mai puțin vestitei Frida Kahlo), fondator al Partidului Comunist Mexican, nu putea și el, în spirit de solidaritate proletară, să fi pictat tabloul pe zidurile unor blocuri de la… Moscova (ca să nu zic direct Drumul Teberei !) ? (Cu altă temă, desigur.)

Nu! El a premeditat muralul din San Francisco, a știut că-l va vinde pe dolari americani imperialiștilor și de-aia l-a realizat așa! Părerea mea…

Revenind într-un registru mai serios, sigur că n-am stat ca proștii în sala aia doar ca ca să ne holbăm la pictura murală a Unității Panamericane… Avantajul nemijlocit al privitorului într-o sală de muzeu este că-și poate suci gîtul în ce parte vrea el, doar-doar va surprinde vreun detaliu care să-l lumineze. Așa am făcut și noi, refuzînd ajutorul ghidului audio care ne stătea la dispoziție. Luată panou cu panou, lucrarea nu mai părea deloc prea încriptată, dimpotrivă! Iată un exemplu care îmi e la îndemînă, o fotografie pe care am continuat să o descifrez și după ce am făcut-o.

Primii pe care i-am recunoscut au fost Charlie Chaplin și Hitler. Chaplin fiindcă l-a parodiat pe Hitler în filmul „Dictatorul”. În partea de sus a panoului însă, alături de Hitler se mai află două figuri (surprinse în aceeași culoare albastru-albicioasă a celuloidului, materialul pe care își înregistrase Chaplin opera). Prima e cea a lui Stalin (mustăciosul cu stea roșie pe o șapcă militară acoperită de o glugă monahală – aluzie la trecutul lui Stalin) care ține în mînă un cuțit și un ciocan transformat într-un piolet scurt și însîngerat spre care tot arată acuzator… Hitler, care pare că se dezice și spune „el, el a făcut asta!!” În cruce pe veșmîntul lui Stalin se află două inscripții: G.P.U. și GESTAPO. E clar, prea clar chiar, aceeași Mărie cu altă pălărie. A doua figură, la dreapta lui Hitler, e cea a lui Mussolini. Iată monstruoasa trinitate! Rămîne doar întrebarea cum de l-a asociat Rivera pe Stalin, liderul Rusiei bolșevice după moartea lui Lenin, fondatorul Partidului Comunist din Uniunea Sovietică acestei trinități sinistre, de vreme ce el însuși, Rivera, fondase tot un Partid Comunist în Mexic? Păi, simplu: Partidul Comunist Mexican avea o orientare „troțkistă”. Troțki, deportat din U.R.S.S., a trăit  până la un moment dat în Mexic, în casa lui Diego Rivera, iar mai apoi în casa Fridei Kahlo (aventuroasa soție artistă a lui Rivera). Curînd după ce s-a mutat în propria sa casă din Coyoacán, Troțki a fost asasinat cu un piolet de un agent stalinist… Q.E.D. Iată și explicația pioletului însîngerat în mîinile lui Stalin.

În panoul de sus avem plăcerea să-l vedem pe însuși Diego Rivera. E drept că e întors cu spatele. E cel gras, cu bluejeans și cămașă albastră care pictează așa numiții „mari eliberatori” – ai Americii de Sud și de Nord deopotrivă. Pe unii îi ținem minte după bancnotele cu dolari americani (Washington, Jefferson, Lincoln), pe alții cum e Miguel Hidalgo y Costilla („părintele națiunii mexicane”) poate i-am zărit pe noua bancnotă mexicană de 200 de pesos…

Cred că am scris destul despre ultimul mural american al lui Rivera. Am să mai adaug totuși ceva…

Avem un prieten care e pictor, chiar absolvent al secției de pictura de la UAP. Nu mai locuiește în România, s-a retras de mai multă vreme în Belgia. E autorul singurului portret în ulei (pînă acum!!) care mi s-a făcut 😂 La un moment dat l-am întrebat ce impresie îi făcuse Sagrada Familia a lui Gaudí (veșnic în plină… construcție). Mi-a răspuns simplu și concis: E un kitsch gigantic. Așa și cu Pan American Unity. (Și, fiindcă veni vorba, și cu multipremiatul film de Oscar 2023, Everything Everywhere All at Once pe care tocmai l-am văzut ieri… Sigur, și opera lui Rivera, și filmul cu Michelle Yeoh, sînt emoționante pe alocuri dar… Doamne!! Seneca era de o mie de ori mai concis!!! 🤣🤣)

Am trecut apoi într-o altă secțiune de la SFMOMA, așa-numita Open Ended: SFMOMA’s Collection, 1900 to Now. Ei, aici nu a trebuit să mă forțez să-mi aduc aminte de cine știe ce conotații istorice: pur și simplu am stat și am privit…

Am scris pe 9 martie că priveliștea din miezul zilei de la masa restaurantului La Raie’Gate din Raiatea îmi aducea aminte de de Chirico, pictorul metafizic prin excelență. Așa și în tabloul lui Lee-Smith, unde cele două figuri apar izolate dar și unite de simetria așezării lor, se impune denumirea de stil metafizic. „Neliniștea” sesizabilă din pictura lui Lee-Smith poate că e cel mai bine surprinsă chiar de artistul american de culoare cînd a spus „Cred că picturile mele au de a face cu o viață invizibilă – cu o realitate la un nivel diferit.”

Pe lîngă vesela pălărie a lui Miró care seamănă cu un emoticon al zîmbetului (asta a și fost intenția – pălăria jucăușă, nu emoticonul…), aș putea să adaug aici multe alte imagini, picturi sau alte tipuri de lucrări ale unor artiști celebri ca Jackson Pollock, Mark Rothko, Roy Lichtenstein, un autoportret din 1967 al lui Andy Warhol, Robert Rauschenberg (cel care afirma că „O pereche de șosete nu e mai puțin potrivită pentru a realiza un tablou decît lemnul, cuiele, terebentina, uleiul și pînza”) și, mulți, mulți alții. Am ales (cu greu…) încă trei exemple pe care să le includ nu numai cu numele creatorilor

Cred că în ultima clasă de liceu am primit din America o carte despre arta modernă în care am văzut prima dată lucrări de Andy Warhol, Jackson Pollock dar și această lucrare emblematică a lui Robert Indiana (Love). Arcul peste timp s-a închis așadar după 50 de ani, aici, la San Francisco, cînd am văzut tabloul de-adevăratelea… Ei și, după atîta artă, m-a cuprins emoția și (vorba unui coleg de liceu pe care îl indic aici doar cu inițialele – A.P.) m-am dus la toaletă să mă pieptăn…

Am trecut și prin magazinul cu suveniruri al SFMOMA, mi-am cumpărat o șapcă (offf, o pierdusem în Tahiti pe cea din NZ de acum 13 ani ), am trecut pe lîngă această clădire emblematică…

…ne-am retras pentru masă în port, ne-am dus la hotel și ne-am pregătit pentru „activitatea mondenă” de seară: David, prieten al Grațianei, „îngerul nostru păzitor” din America, împreună cu prietena sa din Italia, au dorit să cunoască „echipa noastră de teambuilding”. Am ieșit toți 5 la un bar italienesc din zona unde ne cazasem

„Plimbarea” de seară a continuat cum începuse: cu mașina și așa am avut ocazia să vedem și altă față a SFO by night.

Palatul Artelor Frumoase, este, ni s-a spus, un loc popular pentru a face o plimbare, de a te relaxa chiar la un picnic. Nu era cazul de niciun picnic, era noapte și bătea un vînt neobișnuit de tăios. M-am bucurat de priveliște și de închiderea unui alt „arc peste timp”. Anul trecut văzusem Canalul Panama, acum vedeam ceea ce mai rămăsese din cele zece palate construite pentru Expoziția Panama Pacific din 1915, un tîrg mondial organizat pentru a sărbători finalizarea de către americani a Canalului Panama…

Ei și am ajuns „acasă”, la motel, am mulțumit frumos pentru plimbare și ne-am mai pozat cu toții ca de plecare!

If you’re going to San Francisco
Be sure to wear some flowers in your hair
If you’re going to San Francisco
You’re gonna meet some gentle people there…