Din nou în America (1)

America a fost etapa de drum pe care nu o avusesem în vedere la începutul schițării planului de drum, e adevărat. Motivele țin mai mult de dorința de a reuși o completare a turului global cu locuri noi, pe care nu le mai vizitasem. Ori în S.U.A. mai fusesem de vreo 5-6 ori…

Pe de altă parte tot în S.U.A. se află cea mai mare concentrație de prieteni din diaspora (e adevărat și cea mai risipită geografic însă încă de la prima călătorie, în toamna lui 1992, înțelesesem și noi afirmația că America nu e o țară, ci un continent!) De aceea, atunci cînd a devenit clar că nu mai e posibilă o continuare a „turului mondial” către Amazonul brazilian, Manaus, via Insula Paștelui și Santiago, etc., America a rămas etapa de încheiere a călătoriei care ne readucea pe traseul memorabil al consolidării teambuilding-ului. Prin travel, vreau să zic.

O oră și jumătate a durat drumul de la aeroportul din Los Angeles pînă la locuința bunilor noștri prieteni care ne-au așteptat și ne-au găzduit… o jumătate de noapte (și era și momentul nefericit al trecerii la orarul de vară, ceea ce ne-a mai mîncat o oră de somn!) pentru că trebuia să ne întoarcem, cum aminteam de curînd, la cursa Los Angeles – San Francisco, programată la ora „criminală” de 6 dimineața.

Asta nu înseamnă că am fost, și unii și alții, mai puțin bucuroși să ne revedem în locul de care ne leagă amintiri de zeci de ani. Acum însă locul motanului de odinioară și, ulterior, cel al unui chihuahua, fusese luat de un simpatic dachshund…

Trec peste tristele momente cînd, pe la 3:45 din noapte, ora „nouă”, ne-am urcat a suta oară bagajele în mașină ca să pornim din nou… de unde venisem mai devreme (măcar mai dormisem cîteva ore). Cert este că am simțit că reîntîlnirea cu aeroportul, cu controlul de securitate, cu procedurile imbecile (scoate cureaua, scoate pantofii… numai limba nu ți se cerea să o expui!) devenise într-atît o obișnuință, încît ne supuneam automat, fără reacție… Zborul Delta LAX – SFO a durat cam vreo oră și cîteva minute. După asta însă

…am ajuns, am recuperat bagajele, ne-am reîntîlnit cu prietena din Los Angeles care zburase cam pe la aceeași oră cu o altă companie tot la San Francisco pentru a ne însoți (ce bine!!…) în aceste zile americane și, în fine, am ajuns (cu BART – ITB/STB-ul local, respectiv Bay Area Rapid Transit, și Uber) pe Lombard Street, unde era amplasat „strategic” micul motel Travelodge by Wyndham care urma să ne găzduiască.

Un impediment exista însă: tehnic vorbind cazarea noastră începea doar de la ora 14, or noi 3 (de data asta) ajunseserăm la locul faptei la pe la ora 9 a.m… Omul de la recepție avea figura unui indian Navajo (sau Apache sau… cine mai știe) dar a fost foarte de treabă pentru că ne-a permis un early check in și nu oricum, ci gratuit (altfel am fi fost taxați cu încă $23). Poate pentru că urma să stăm 3 nopți. Poate pentru că afară ploua cu intermitențe… Poate amîndouă ipotezele. În camera noastră, ca și prietena noastră în camera ei, am dat drumul imediat la încălzire. A fost mai bine dar oricum ar fi fost, aveam un pat! Am luat cu toții hotărîrea înțeleaptă să ne revedem la ora 15:00. Apoi noi, travel-teambuilding, ne-am băgat în pat și… am adormit…

***

La ora 15:00 însă, eram însă gata de re-luarea „în posesie” a orașului! 🙃 Vremea era capricioasă, ca să nu spun decît atît, adică reîntîlneam orașul așa cum îl cunoscusem: imprevizibil, mereu frămîntat de vînt sau de stropi de ploaie. Cărasem însă cu noi atîta drum și hainele potrivite vremii capricioase din SFO așa că eram echipați. Sub impresia cărții lui Stanley Tucci GUST. Autobiografia mea culinară, care fusese luată de acasă drept „carte de vacanță”, Rodica a propus să mergem la Cioppino’s. Nu voi mai adăuga imagini de la masă fiindcă preferințele noastre culinare cred că au fost deja reținute (pește, fructe de mare, etc.) dar voi spune că pe vremuri, așa cum și-l amintea Tucci, sub conducerea unui alt italo-american, poate că Cioppino avusese mai mult succes. Nouă, tuturor celor trei, ni s-a părut bun dar totuși oarecare. [E totuși momentul să remarc ceva agasant: tipping in America! Pe scurt, știam că, spre deosebire de multe state din Europa, „recunoștința” față de serviciul chelnerilor începe de la 15% adăugat la suma totală de plată. La Cioppino însă mai exista o pretenție: ca acel 15 sau 18%, etc. să fie calculat chiar de client cu creionul care îți era adus special odată cu carnețelul cu nota de plată! Ce să zic?… Poate că asta arată gradul de dezvoltare intelectuală a Americii de cînd n-o mai vizitasem… 😛]

Am calculat, am plătit și am continuat plimbarea pe chei fiindcă, dacă vă uitați pe harta de mai sus, ne aflam aproape de Fisherman’s Wharf unde ajunsesem pe jos de la hotel, în cam 20 de minute. E locul tipic de promenadă în San Francisco, pentru turiști și localnici deopotrivă. În fața noastră mergeau agale, profitînd și de faptul că răsărise un pic soarele, două jucării stricate care se țineau de mînă, vorba lui Minulescu…

• 

Pînă la baston mai avem… Dar nu mult. La Fisherman’s Wharf există o sumedenie de cafenele, restaurante, locuri de vînzare a suvenirurilor, etc. Am intrat la Bistro Boudin chiar în momentele în care acolo, pe ecranele mari ale televizoarelor, se putea urmări ceremonia decernării premiilor Oscar. Mai mult mă interesa însă că acolo unde ne aflam exista un muzeu al brutăriei și chiar puteai urmări procesul fabricării pîinii

Era – așa cum dă bine la americani și era și pe la noi, în alte vremuri, un motiv de cinste – un panou cu niște brutari „fruntași în producție” [sic!!] care aveau poze la panoul de onoare probabil fiindcă se gîndiseră să coacă pîinea și sub alte forme (somon, caracatiță, broască țestoasă…)

Pentru „cafea și desert”, pe care nu le luasem la Cioppino’s, am intrat la Franciscan Crab Restaurant unde avantajul era priveliștea neîngrădită spre golf, chit că se înserase și mai mult și iar începuse să burnițeze. Știți că sistemul american impune să aștepți la intrarea într-un restaurant pină cînd ești condus ceremonios la masa care îți este desemnată (? – de cine dacă nu ai făcut o rezervare? De responsabilii de la intrare!) Văzusem niște mese libere chiar „la geam” și bineînțeles că n-am fost de acord să fim ”seated” de duduia de la intrare (care avea și ciudatul obicei da nu-și fi ras părul de pe față). A rămas cum am vrut eu dar mi s-a explicat și „strategia” din spatele acestui „balet cu clienții”: chipurile trebuie să li se ofere șanse egale (la bacșiș, la ce altceva?) tuturor chelnerilor. Total de acord! Atunci de ce nu-i rotesc zilnic?? În fine, cum vedeți, la americani e complicat și n-are cine să le facă viața mai ușoară: eu vizitez din ce în ce mai rar țara/continentul ‘mnealor… 😀 Iată și de ce ținusem morțiș să stau la fereastră

Vederea asta a insulei Alcatraz, și nu cappuccino sau prăjitura cu mere și cremă de vanilie, m-au inspirat să-mi iau o față serioasă și să „mă trag în poză” cu… faimosul deținut 3563 de la Alcatraz: Al Capone!

În fine am ajuns și la faimosul chei 39 (Pier 39) unde nu poți să ratezi numeroșii lei de mare care stau ca niște pensionari „speciali” și așteaptă să fie hrăniți de stat! Turiștii se bucură, firește, dar cel care s-a bucurat cel mai mult, în sinea sa, am fost… eu!! Motivul este acela că fără să pun vreo distanță specială între mine și mătăhălosul mamifer l-am „înfruntat” de la un metru în Kaikoura, capul Kean, în Noua Zeelandă, în 2010…

În zona cheiului 39 găsești de toate, de la călușei de bîlci la alte și alte restaurante care îți oferă panorama grătarului văzută prin vitrină sau afișează cu mîndrie că vei găsi mîncare chinezească, sau sushi sau mexicană (nu au, din păcate Kürtőskalács…)

Am „cotit-o” însă spre hotelul nostru de pe Lombard Street, fiindcă se făcuse noapte și mai frig și… ce Dumnezeu? eram o-bo-siți! Asta nu ne-a impiedicat însă să admirăm din mers „complexul Ghirardelli” (nu știu cum să-l numesc mai exact, în principiu Ghirardelli sînt fabricanți de ciocolată dar dacă folosiți link-ul inserat mai înainte veți descoperi că nu s-ar da în lături să facă și mititei dacă asta le-ar spori faima! 🤣)

***

Sînt „scăpat” oarecum de tirania autoimpusă de a povesti pas cu pas „întîmplările zilei” în San Francisco din două motive: primul este că, oarecum, prin postările anterioare, cea cu rucsacul și cea în care am postat fotografia noastră mîncînd (în sfîrșit!) o Seafood clamchowder decentă la Pier Market (tot… Pier 39!) aceste momente ale zilei pot fi ușor intuite, iar celălalt fiindcă vreau să mă concentrez asupra celor două momente culturale ale revizitării SFO (voi numi orașul așa, ca indicativul aeroportului său, de… lene). Așadar într-una din zilele următoare am văzut un loc de neratat pentru cineva care încă citește cărți adevărate, pe hîrtie, adică City Lights Bookstore fondată în 1953 de Lawrence Ferlinghetti (din care am tradus și eu ceva cînd eram în liceu sau în primii doi ani la drept – motivul era simplu, îl percepeam ca un poet beatnic, deși el însuși a negat asta). Întîmplător (dar ce e întîmplător în lumea asta?) Ferlinghetti a fondat City Lights în anul în care ne-am născut noi. Și dacă n-ar fi fost pandemia poate că încă l-am fi prins în viață, a murit în 2021 în vîrstă de 101 ani…

Ce încîntare să poți găsi, parcă puse cu mîna, atîtea și atîtea cărți ale unor autori preferați sau esențiali. Evident că nu aveam cum să ratez rafturile cu cărțile impenitentului Charles Bukowski (din care s-au tradus foarte multe și în românește – necazul e că editorii români au dat uneori alte titluri volumelor originale, astfel că îmi era greu să identific de prima dată dacă țineam în mînă o carte tradusă în românește sau nu).

Și nu mă pot opri să citez chiar aici, în blogul ăsta de călătorie, doar una din remarcile adevărate și foarte aproape de… Seneca (!!!) ale lui Bukowski:

D.H. Lawrence a scris o poezie, nu-mi amintesc titlul, poate „Corabia morții”, în care a afirmat că trebuie să-ți pregătești sufletul pentru moarte și apoi pentru transportul lui prin deșeuri la destinația finală.
Majoritatea bărbaților nu mor. Dacă nu ai trăit, nici nu ai cum să mori.

Din ziua cu vizita la City Lights Bookstore nu vreau să trec peste imaginea simbolică a Cafe Zoetrope, reper al SFO istoric (se află în așa numita Sentinel Building) pe care am fotografiat-o avînd în fundal Columbus Tower. Poate, celor mai cinefili, numele Cafe Zoetrope le sună cunoscut… Da, așa e, datorită lui Francis Coppola care își denumise astfel propria companie de film, American Zoetrope. Zoetrope, zoetrope… dar de unde vine numele ăsta care are cu siguranță rădăcinile înfipte în greaca veche? „Numele zoetrop a fost compus din rădăcina greacă a cuvintelor ζωή zoe, „viață“ și τρόπος tropos, „întoarcere“ și tradus drept „roata vieții“, ne lămurește Wikipedia. Niciun cuvînt despre aparatul „zootrop“ în varianta română a Wikipediei (cine să se ocupe de traducerea unor termeni pentru varianta în limba română a Wikipediei? Probabil se consideră că ea ar trebui accesată doar în engleză deși cea mai plauzibilă explicație este alta: Wikipedia se bazează pe concursul unor voluntari, cu ale cuvinte al unor oameni care nu sînt plătiți pentru strădania lor. Ori in patria nostra multæ silvæ sunt que bestiis abundant cum scria în manualul de latină de clasa a IX-a; nu era însă vreo referire că in patria nostra se găsesc și voluntari… Zic și eu, nu dau cu parul!) Dar… din străfundurile memoriei neîncețoșate de Internet (folositor, fără îndoială, ba chiar o mină de aur cu condiția ca înainte de a te apuca să cauți să știi ce vrei să cauți) parcă, parcă știm totuși și ce e ăla… zootrop! Zootropul, „roata vieții”, era prin secolul XIX o jucărie de salon populară, un fel de tambur rotativ care a indus iluzia de mișcare a imaginilor desenate sau pictate… După asta au venit alții și alții și s-a ajuns la… cinema! Deci Coppola nu era neapărat original în alegerea denumirii, ci mai degrabă, inspirat.

În seara aia am luat masa de seară (se făcuse ora 17:30, era deci între dejun și cină, la un restaurant indian luxos după standardele noastre și chiar după cele americane (să nu adugăm însă Londra aici, unde am văzut de timpuriu și încă neegalat, cam ce ar putea fi „restaurant indian de lux”) împreună cu o prietenă italiancă a prietenei noastre într-o atmosferă plăcută și – mai ales – neviciată de zgomote din fundal, fie ele ale consumatorilor sau ale muzicii ambientale.

Ne-am întors la hotel cu un tramvai pe care l-am așteptat mult și bine (e știut că americanii „nu le au” cu transportul în comun; n-au învățat nimic de la britanici în privința asta) care trecea pe lîngă cheiurile parcurse cu o seară înainte. Ei și, odată ajunși la locul cu pricina, hotelul… am adormit destul de repede…