2026. 6. La Quito

Nu înseamnă că nu poți arde etapele, fiindcă ești din România, mi-a spus profesorul Eben Moglen după un curs la școala de vară de drept american care se desfășura în 1994 la Leiden, în Olanda.

Mi-am amintit de multe ori această remarcă a lui: călătorind, poți să vezi că, în contexte favorabile, țările du tiers monde pot avea progrese nebănuite de cei care (încă) se consideră buricul lumii. În Zambia am putut plăti niște fructe cu telefonul într-un sat prăpădit (mai in the middle of nowhere, știți?). În prima vizită în Hong Kong, în 2011, am realizat că New Yorkul devenise „un mic copil” în materie de imagini iconice memorabile. Și exemplele continuă la nesfîrșit și sînt la îndemînă tuturor. 

Să nu uit însă că povestesc despre Quito, unde am petrecut prima noapte într-un edificio splendid pentru că…

…ideea simplă și de urmat în materia de cazare într-un oraș mare în care fie se stabilesc expați, fie există o comunitate de business, este că, dacă dorești confort, să NU cauți să închiriezi un spațiu în centrul istoric al orașului!

Acolo hotelurile costă scump (zona, deh…) și sînt amenajate (ca să nu scriu încropite) în spații „încărcate de istorie”, ceea ce în principiu e OK, însă, evident, nu pot ține pasul cu cerințele moderne (prize USB, un mic exemplu) și nici nu ar putea să o facă decît la un cost prohibitiv.

Așa stînd lucrurile am ales un apartament din Edificio Atelier care are 90 mp (inclusiv o terasă imensă spe Avenida 6 de Diciembre) în care, în afară de dormitor și de baie, mai dispunem de o cameră amenajată ca dressing, un WC de serviciu și un living open space cu două fotolii și o canapea. (Hotă, microwave, frigider uriaș, etc.) 

Dar n-am terminat: la un preț un pic sub $50 /noapte avem și acces la sala de fitness, piscina indoor și saună.

Am fost pe acoperiș (etajul 16) și, pe lîngă faptul că acolo se găsea gazon adevărat, nu sintetic, că aveai panorame uluitoare ale Quito (by day or by night), 

colocatarii din Edificio Atelier puteau pune și de-un barbecue, grătarul și spațiul de spălat erau prezente alături de mese și scaune. 

La acest ultim etaj 16 se află și sala de squash pe lîngă vestiare și baños.

Același raționament l-am aplicat în Auckland sau la… Iași (!) – am găsit apartamente complet și modern mobilate și – important – situate central. Iar prețul, față de “centro historico”, nici nu mai trebuie menționat.

Nu pot să termin prezentarea fără s-o pomenesc pe Rita, o lituaniancă de 38 de ani, educată, simpatică și cu dorința adevărată de a-ți fi de folos, 

cea care ne-a înmînat cheile apartamentului. (E adevărat, mi-a mărturisit că vede mai rar europeni în Quito… Se expatriase aici direct din Lituania? Nu, din Anglia…)

N-am făcut mare lucru în ziua în care am ajuns, seara am ieșit să mîncăm „în zonă” și am avut primul contact cu reședințe, magazine elegante, multe cafenele, restaurante și brutării artizanale franțuzești sau italienești la alegere, 

hoteluri impunătoare noi nouțe sau, ici, colo, clădiri ministeriale care erau și ele impunătoare și cît se poate de noi…

Mi-am zis, „da, se adeverește ce am citit despre arhitectura din Quito” – fiindcă mai citesc și eu înainte de plecare și, culmea!, uneori îmi mai rămîne ceva în 🧠…

Nu vreau să pară că fac paradă de cunoștințe așa că, nefiind vorba de o lucrare de doctorat (unde am înțeles că, mai nou, în patrie, poți să copiezi ce și cît vrei), ci doar de un blog de călătorie, ar fi frumos să indic și sursa informației. Am citit despre noua arhitectură din Quito în 2025 într-un articol scris de Edwin Heathcote care este criticul de arhitectură și design al Financial Times.

Ieri, la pas, am străbătut amîndoi coechipierii o bucățică din parcul La Carolina, situat în centrul zonei de business din Quito, un fel de Central Park al Quito, fiindcă prima comparație care îți vine în minte este cu parcul newyorkez străjuit și acela de jur împrejur de clădiri înalte. În La Carolina există o pistă de atletism (intens folosită!!), există un lac mic pe care poți merge cu hidrobicicleta, există poduri peste acest lac (ca în parcul Regele Mihai I – da, știu, și mie îmi stă în gît dar asta e acum denumirea oficială a parcului Herăstrău 🤦🏻), spații de skateboarding, o grădină botanică și nu pot încheia fără să amintesc că o cruce albă, impozantă, pe care am văzut-o în La Carolina, marchează locul de unde, în 1985, Papa Paul Ioan al II-lea a cuvîntat mulțimii.

Pînă să intrăm în parc am văzut și inscripția Uribe Schwarzkopfpe o clădire. 

Veți vedea că de acest Uribe Schwarzkopf se leagă multe. [Chiar și clădirea unde stăm acum, terminată în 2023.]

Scria Edwin Heathcote: „La poalele Anzilor, la aproape 3.000 de metri deasupra nivelului mării (doar La Paz este o capitală mai înaltă), ai putea crede că Quito nu ar avea de ce să căute și mai multă înălțime. Totuși, de peste un deceniu, firma de dezvoltare imobiliară Uribe Schwarzkopf a construit o succesiune de clădiri de apartamente înalte, cu o ambiție remarcabilă. Nume cunoscute, printre care BIG (Bjarke Ingels Group), MAD, MVRDV, Tatiana Bilbao, Jean Nouvel și Moshe Safdie, au fost însărcinate să injecteze orașului Quito o doză de adrenalină arhitecturală. Dezvoltatorul a finalizat peste 200 de proiecte în Quito, iar roadele muncii sale transformă acum orizontul orașului.

Fondată de arhitectul Tommy Schwarzkopf în 1973, compania moștenește o tradiție a

modernismului ecuadorian influențat de Europa Centrală. Țara a cunoscut un val de imigrație din ceea ce era atunci Cehoslovacia, după Acordul de la München din 1938 și în

timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe măsură ce cetățenii evrei au fugit de naziști.

Aceștia au găsit un oraș mic și liniștit, definit de moștenirea sa colonială, și au introdus un stil arhitectural nou și elegant – unul provenit dintr-o țară care se bucurase de

redefinirea peisajelor urbane post-independența austro-ungară, pînă cînd acestea au fost din nou zdrobite de război.”

Avem așadar o explicație solidă și lămuritoare de ce Quito ne-a apărut așa de impresionant în partea sa de istorie recentă: la bază a stat un accident istoric, iar cei care au avut putere de decizie (inclusiv financiară) în Quito au știut să profite de oportunitate.

În 2006 am făcut – cu Nissanul Micra condus de partenera mea de travel teambuilding – o neuitată călătorie în Suedia. Acolo, la Malmö, se află o clădire impresionantă 

de care ne-am adus aminte imediat astăzi, în Quito: Turning Torso / The Torsion Tower, al arhitectului catalan Santiago Calatrava.

O puteți compara cu Qondesa, proiectată de firma de arhitectură a lui Ma Yansong, care prezintă linii metalice care se învîrt în spirală de-a lungul clădirii, ca niște viță de vie răsucită.

Inspiratorul modestei noastre cercetări în Quito, Edwin Heathcote, are și un răspuns la o întrebare care ne stă pe buze: cît costă?

„În ciuda prezenței acestor vedete ale arhitecturii, Quito nu este Manhattan, iar La

Carolina nu este Central Park. Prețurile apartamentelor variază între 1.800 și 3.200 de

dolari pe metru pătrat. „Puteți cumpăra unul dintre apartamentele noastre din parc pentru 100.000 de dolari“, spune Joseph. Ofertele de top din Iqon și Aquarela costă în jur de ojumătate de milion de dolari americani. „Nu putem vinde la prețuri precum cele din

Londra sau New York.”

Gîndiți-vă doar la o singură comparație, suficientă pentru a vă provoca amețeli, chit că nu din cauza altitudinii ca la Quito: la noi 🇷🇴 unul dintre dezvoltatorii imobiliari a fost… Gică Becali 🤦🏻, în Quito este acest Uribe Schwarzkopf…

Foarte interesantă observația sociologică transformată în linie de arhitectură modernă în Quito: 

„Tommy [Schwarzkopf] spune că în Quito se observă de mult timp „abandonul clasei de mijloc din centrul istoric”; acesta a devenit din ce în ce mai puțin atractiv ca centru rezidențial, pe măsură ce clădirile se degradează. La începutul anilor 2000, aproape o jumătate de milion de ecuadorieni locuiau în Spania și nu mult mai puțini în SUA. „Ei și copiii lor, care au crescut în Europa, s-au obișnuit cu un stil de viață mai european, mediteranean, trăind în

oraș, mergînd la restaurante și cafenele, mergînd pe jos în loc să folosească mașinile tot timpul“, spune Joseph. Blocurile de apartamente urbane ale dezvoltatorului sînt concepute pentru a deservi grupurile în schimbare, dar și, sugerează ei, pentru a-i atrage înapoi ca să investească în patria lor.”

Nu știu dacă pe malul Dîmboviței vom avea vreodată măcar un crîmpei din visele realizate ale lui Schwarzkopf dar dacă tot se vorbește că românii vor să se întoarcă acasă poate ar fi bine ca cineva să spună că nu vor să se întoarcă la niște învinși, ci la niște învingători.

….ajunsă aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi tăcu.