2026. 5. Mindo: Bacovia sau Márquez?
Ați citit Bacovia? Eu nu l-am citit nici cînd era predat la liceu și cu atît mai puțin ulterior, dar tot știu că omul are o „fixă” cu ploaia, cu tristețea etc.
Iată o „monstră”:
Da, plouă cum n-am mai văzut…
Și grele talăngi adormite,
Cum sună sub șuri învechite!
Cum sună în sufletu-mi mut!
Oh, plânsul și când plouă!
Buun, deci așa stăm cu sensibilitatea românească la ploaie. Nu mi-o însușesc dar asta e problema mea.
Ați citit Gabriel García Márquez? Eu nu. Nu-mi plac frazele kilometrice. No me gusta este estilo suelto. Dar, ca tot omul, am auzit și eu că alții îl apreciază, ba chiar că a primit și premiul Nobel pentru literatură la un moment dat. (Părerea mea – sincer, e multă politică la Márquez ăsta; iarăși, e problema mea că nu-mi însușesc aprecierile ‘telectualilor români la adresa lui.)
Ne aflăm în peisajul familiar lui Márquez. Sîntem la Mindo, în Ecuador, și plouă. Repet, n-am citit Márquez, ca atare nici O sută de ani de singurătate unde apare magicul Macondo, dar ca tot românul cu liceu terminat în secolul trecut, prin anii ‘70, știu că și la Macondo / Márquez plouă serios. (Mai exact, o ploaie torențială și neobosită cade asupra lui Macondo timp de patru ani, unsprezece luni și două zile. 🙄)
Ei, reunind Bacovia cu Márquez, aveți panorama cît se poate de exactă a orășelului Mindo unde oamenii vin nu pentru că plouă, ci pentru că speră să NU plouă și să se bucure de „gradul înalt de biodiversitate din zona protejată Mindo-Nambillo a pădurii dintre nori.” Adică să vadă păsări colibri și fluturi Mariposa. Poate și tucani.
Nu e un accident că, vai, s-a întîmplat tocmai cînd am ajuns noi la Mindo – a plouat în fiecare zi!
Ca bucureșteni obișnuiți cu praful strămoșesc, caracteristica asta a ploii zilnice ne-a lungit inițial fețele. Dar aici nu plouă nici ca în Bacovia, nici nesfîrșit ca în Macondo: ploaia nu e intensă însă se simte cam tot timpul o burniță fină. Pe de altă parte afară e mai cald decît în casă, iar umezeala o simți și pe haine cînd le îmbraci. 🤔
Cînd și cînd apar din nori crestele unor munți de statură joasă, se simte chiar căldura soarelui ca apoi să o luăm de la început…
Ne-am gîndit cam ce fel de caractere umane modelează clima asta și tot ce pot spune este că pare că oamenii pot fi veseli dar nu și exuberanți. 🤷🏻♂️
[Păi nu sînt latinos? Da, dar… altfel. Și, la urma urmei, avem de a face cu o populație metisată, deci chiar „latinos” nu se pune.
San Pedro de Atacama
Aș putea face o paralelă cu satul San Pedro de Atacama, de la buza deșertului din nordul Chile: și acolo lumea trăiește de pe urma turismului și – păstrînd proporția populației dintre San Pedroși Mindo – e cam același număr de cîrciumi, magazine artizanale și agenții de turism pe cap de locuitor. În Atacama aridă prezența turiștilor se simte însă la tot pasul, în Mindo cel ploios localnicii sînt cei care dau tonul, turiștii sînt unii care par rătăciți…
În primele două zile pline petrecute aici ne-am bucurat cu adevărat de retreat-ul din marginea pădurii cu păsărele mii!
Am citit, am privit, am făcut cîte un tur pe „corso” din Mindo, am revenit la hotel și spre seară am ieșit să mîncăm.
În cea de a treia și ultima am ieșit un pic din oraș să vedem „profesionist” și mariposas și păsările colibri.
A fost o experiență unică, de o delicatețe extremă și nu ne-am fi iertat vreodată comoditatea de a amîna întîlnirea cu natura.
Aici chiar se aplică zicala „o imagine spune mai mult decît o mie de cuvinte” așa că cel mai bun lucru pe care îl pot face este să aleg cîteva fotografii din paradis.
Mîine, duminică, plecăm din Mindo / Macondo. Urmează (din nou) Quito, patru nopți.