2026. 4. MERCOSUR?

Aeroportul din Madrid e la fel de haotic la plecare așa cum e și la sosire. Și Otopeniul e haotic dar măcar e mai mic. Pe aeroportul Barajas mergi kilometri… Sigur, după atîtea repetiții acum știam la ce să ne așteptăm dar kilometrii ăia tot trebuiau parcurși. O parte cu metroul aeroportului, cum e cazul cu terminalul 4S de unde plecam. În fine, scăpasem de bagaj chiar de la intrare, aveam fiecare doar cîte un rucsac 🎒și așa echipați am trecut de security check, partenera Rodica a remarcat și schimbarea porții de îmbarcare anunțate inițial, alte sute de metri, și ne-am instalat la poarta… nouă (ca…) în așteptare. Airbusul 350-900 în care urma să ne îmbarcăm primise un nume de legendă muzicală – Paco de Lucía.

Două reprezentante ale generației Alpha, așezate pe pardoseală chiar lîngă mine, își omorau timpul cu inevitabilul telefon mobil din dotare. Mă gîndeam la voluptatea cu care se așezaseră pe jos. Probabil că generația noastră de teambuilding travelers poartă în sine prejudecăți adînc înrădăcinate de ordin medical (microbi) sau social („cum să te lungești pe podea în public??” 🤦🏻). 

Sau era o reminiscență hipiotă, contestatară, de care „alfiotele” nici nu aveau habar. 🤷🏻‍♂️

În fine, ne-am urcat în gigantul ăla ✈️ și ne-am dus spre locurile nostre: alesesem ca întotdeauna un tandem de două locuri chiar la coada avionului. Restul, la „Economy”, erau trei cîte trei și a trecut de mult vremea cînd mai puteai spera că dacă rezervi două locuri dintr-o formație de trei al treilea va rămîne liber…

Alături de personalul de cabină „matur” mai erau pe post de însoțitor de bord și doi tineri, cam de douăzeci de ani. Am glumit la început cu unii dintre ei dar adevàrul e că serviciul la bord a fost pînà la sfîrșit prost și haotic. Din meniu mi-a plăcut cu adevărat doar antreul cu cremă de brînză cu ierburi „spaniole”. Vinul roșu 🍷 era și el de apreciat.

Am văzut un film japonez slab (Gekijoban Doctor-X) din 2024 cu Ryôko Yonekura în rolul principal, cel al unei tinere doctorițe, chirurg independent, care nu dă niciodată greș, un gen de robot medical, iar robot îți vine adeseori în minte cînd te gîndești la japonezi. Ca salata scenariului să fie perfectă aflăm că ea își desăvîrșise pregătirea în… Cuba!!

(Asta are totuși oarecare sens, medicii cubanezi sînt apreciați fiindcă, în lipsă de echipamente performante ca în vest, și-au dezvoltat la maximum simțul clinic.)

În fine, e o comedie cu accente dramatice în care apar și replici ca „simțul reproducerii și al morții sînt cel mai extraordinar program încorporat în ADN-ul uman.” [sic!]

Erau și filme cu box office (di Caprio în “Children of the Flower Moon”) dar nu trec printr-un mood în care să apreciez introspecții à la amaricaine…

Ce m-ar fi mulțumit cu adevărat să văd?

Nenumărate episoade cu The Simpsons!!! Da. Aud însă că și Homer căzuse la un moment dat într-o dizgrație de inspirație woke. Nu mă miră nimic: mama proștilor e mereu gravidă…

După cîteva turbulențe – „de aer clar”, m-a lămurit partenera care lucrase o viață în aviație – zborul a fost OK.

Doar că… mai lung cu o oră. 😳 Am plecat cu întîrziere de o orădin Madrid – explicată de căpitanul Jorge Gutiérrez pur și simplu prin pierderea slotului [intervalul de timp desemnat pentru decolare pe aeroport]!

Ulterior, cînd intrasem în plafonul gros de nori de deasupra Quito, același căpitan s-a mai scuzat odată explicîndu-ne că și dacă am fi plecat la timp tot ar fi trebuit să dăm tîrcoale aeroportului de destinație… cam o oră: afară era o ploaie diluvionară…

Nu știu ce să zic. Ba îl cred, ba, mai degrabă, nu-l cred. Cert este că așa zborul a durat 12 ore și jumătate. ☹️

La controlul pașapoartelor de la aeroport am fost întrebat brusc „de ce ați venit în Ecuador?” Am tăcut vreo două secunde în timp ce îmi imaginam ce față ar fi făcut dacă i-aș spus Vine a buscar trabajo. Și, sigur, i-am spus Turism.

Am stat la cea mai mare coadă la banda de bagaje ever (ce-or căra din Europa în bagajele lor uriașe cei din Anzi? 🙄) și după ce le-am recuperat a trebuit să le introducem pe toate, inclusiv gecile de pe noi, în niște scanere mari… ???

S-a dovedit că era un scanner pentru împiedicarea introducerii ilegale de produse vegetale, în cazul meu un măr 🍏…

A fost prima jertfă pe altarul acordului MERCOSUR: eu le-am dat mărul meu, dar ei nu mi-au dat o guava, acolo…

Cel mai bine a fost că n-am ratat întîlnirea cu don Cesar, șoferul nostru. Avea în mîini o foaie A4 pe care erau scrise 3 cuvinte așezate unul sub altul: DORIN LUCIAN MARCIANO [sic!]

Eu/noi eram ăla/ăia… 🙃

Șoferul a fost excelent. A condus tăcut. Așezat lîngă el, în față, l-am lămurit repejor că sîntem muy cansados ​​después del largo vuelo desde Madrid și… am adormit! 💤 💤 

Nici nu prea aveai ce să vezi: era noapte și ceață pe tot drumul. Care drum a fost parțial o autovia și parțial o șosea obișnuită și impecabilă. Totuși, pînă să adorm, l-am întrebat pe don Cesar ce era cu anunțul ăla repetat cu amenda [multa] de fix $136 (nici mai mult, nici mai puțin). M-a lămurit că era pentru cei care parchează pe marginea autostrăzii❗️

Am ajuns la destinație pe la ora locală 22:10. Ne aștepta o domnișoară drăguță, vorbitoare de engleză. Recepția pensiunii (că-i spunea Hotel Boutique e o chestie de marketing) era chiar la barul de pe terasa unde se servea și desayuno. 

Dar ne-a plăcut ce am văzut, ne-a plăcut și camera (avea cel mai mare pat în care am dormit vreodată!), și baia, era foarte curat, iar fereastra se deschidea chiar spre pădurea cu păsărele.

Era noapte însă. Ele dormeau. Și – cu mare poftă – le-am urmat exemplul!