A fost destul de ciudat, ba, dacă mă gîndesc bine, a fost pentru prima dată cînd, în drum spre casă, am urmărit, pe ecranul din avionul Thai Airways, cum zburam fără escală peste toate orașele românești pe care le citeam pe hartă: București, Deva, Arad…
Reîntîlnirea cu continentul Europa ne amintea de reîntoarcerea din 2022 din Costa Rica și Panam(e)a: tocmai pornise un război la granița României 🤷🏻♂️ În cei trei ani scurși de atunci războiul nu numai că nu se terminase dar antrenase și o „schimbare de paradigmă” la nivelul percepției statelor naționale din Europa. Ce conta că niște formule vechi („democrația”) socotite imuabile, se dovedeau încă odată depășite, inoperabile, așa cum încercasem să atrag atenția în diferite discuții din 1990 încoace?
Citatul din Churchill („democrația este cea mai proastă formă de guvernământ cu excepția tuturor formelor încercate de-a lungul timpului”) era invocat întotdeauna ca un adevăr implacabil: poporul [δῆμος] își exprimă puterea [κρατία] prin vot și dacă poporul așa a votat atunci… asta e!
Oare? În Grecia Antică, un deme sau demos era o suburbie sau o subdiviziune a Atenei și a altor orașe-stat. Extinderea conceptului de „popor” la nivelul unor teritorii care includeau nenumărate „orașe-stat” li s-ar fi părut o nebunie lui Clistenes și cetățenilor din vremea sa.
Clistenes
Pe bună dreptate. Mecanismul era el „votul” dar exprimarea sa se făcea într-o comunitate comprehensibilă minții umane (practic neschimbată pînă acum): 10000 de oameni… Cum adică să voteze contra voințelor comunității mele unii aflați la mii de kilometri distanță (de exemplu tineri români din diaspora cu nivel de instrucție precară – nu că cei de aceeași vîrstă din interiorul granițelor naționale ar fi mai breji!), iar votul acelora să conteze mai mult decît al celor nostru? („Păi da, că au fost mai mulți cu o mie, cu o sută de mii sau doar cu unul”)
Dar calitatea cunoștințelor celui care își exprimă votul nu contează? 😳
…ajuns în acest punct al exprimării frămîntărllor mele asupra subiectului (partenera de ttb e și mai radicală!) nu pot decît să recunosc că sînt de fapt un retrograd, că nu recunosc – alături de Churchill et alt. – că acest sistem, așa imperfect cum e el, a condus totuși la un progres al civilizației umane, bla-bla…
Recunosc. Sînt retrograd. Dar știu că trăim momentul în care toate acestea se vor schimba fulgerător!
Inteligența Artificială ne va mînca doza de umanitate distribuită aleator în materia organică a fiecărui individ numit OM. Nu știu ce va rezulta de aici pentru că voi fi pulbere de stele în curînd.
…de la cugetările de mai sus mă întorc la zborul TG920 Bangkok – Frankfurt în care am mai avut o revelație. Urmăream pe display-ul din fața mea (prost pentru un Boeing nou și mare – 777-300ER) un documentar BBC de prin 2011, parcă, despre Sicilia (un episod din Italy Unpacked).
Am fost în Sicilia și ne-a plăcut și nouă foarte mult îngemănarea culturilor vechilor greci cu cea a romanilor, noii stăpîni ai lumii. Mi-am adus aminte de o doamnă din Elveția întîlnită în timpul recentei croaziere pe Mekong care îmi mărturisea cu sinceritate că, vizitînd Asia, și-a dat seama ce șansă a avut să se nască în Elveția. (Am tachinat-o spunînd că la capitolul „calitatea vieții” intră, după părea mea, și o doză de dinamism care să alunge plictiseala, ori aici elvețienii stau rău! 😀 Mi-a dat dreptate fără ezitare.)
Ei, după toate peregrinările astea din Alaska pînă în Noua Zeelandă sau din Laos pînă în Panam(e)a, reafirm și eu că spațiul european, în particular cel de care sîntem geografic apropiați (Italia și Grecia) este unul minunat, că trebuie să luăm mai mult din șansa oferită de această proximitate!
Mie unuia mi-ar plăcea, să navighez ca Odiseu 🙃, alături de Penelopa mea și de mai mulți prieteni, în spațiul elenistic și în cel roman, și poate, să evoc și trăirile apusului pe Mekong sau Zambezi, dar atent la minunea devenirii umane din zona noastră.
Sper că nu ne va înghiți AI pînă atunci! Sper că vom putea face această călătorie fiindcă, vorba lui Pittiș
Sînt tînăr, Doamnă, vinul mă știe pe de rost
și ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sînge,
cum aș putea întoarce copilul care-am fost
cînd carne-mi înflorește și doar uitarea plînge
Sînt tînăr, Doamnă, lucruri am așezat destul
ca să pricep căderea din somn spre echilibru,
dar bulgări de lumina dac-aș mînca, sătul
nu m-aș încape încă în pielea mea de tigru.
Sînt tînăr, Doamnă, tînăr cu spatele frumos
și vreau drept hrană lapte din sfîrcuri de cometă,
Pe aeroportul din Luang Prabang am ajuns cu un tuktuk. 130000 ₭ (~ 28 Ron).
În sala de așteptare am găsit o revistă în engleza de lemn: oficiosul chinez “China Daily”. (Era și un articol care căuta să-și asigure cititorii că relocarea unor investiții americane din China în Vietnam nu are cum să strice relațiile dintre cele două țări frățești, iar unul din motivele oferite era acela că, oricum, vietnamezii nu se pot ridica la înălțimea calittății mărfurilor Made in China 🤣)
Avionul spre Bangkok a întîrziat o oră. În timpul ăsta un pasager portughez mai în vîrstă a stîrnit senzație leșinînd pe aeroport. Se mai întîmplă dar ceea ce am observat a fost că… n-a apărut vreun medic de prin partea locului 🙄 Probabil că în Laos medicii sînt în dispensare, spitale, piloții în avioane, iar agenții de securitate peste tot! Fiecare cu treaba lui.
Am aterizat fără probleme la Bangkok unde am reușit cu greu să găsim un Grab în aplicație. Iar cînd a ajuns… noroc cu partenera de ttb că i-a zărit numărul, eu plecasem spre șirul lung de mașini…
Am făcut drumul de la aeroportul DMK spre BKK (Suvarnabhumi) tot pe întuneric însă într-o oră și 10 minute (atît a durat drumul) am mai rămas odată cu gura căscată în fața împletirii de noduri de autostrăzi și a siluetelor de blocuri care se profilau în oraș. Păcat că Bangkok-ul e un oraș poluat. 🤦🏻
Check-in-ul cu Thai Air a decurs rapid, am scăpat de bagaje, am trecut la fel de rapid și de controlul de frontieră și de security check (așa se întîmplă în țările care au extrem de mulți turiști)
și a rămas să ne petrecem ultimele două ore pînă la îmbarcare căutînd să ne cheltuim cei 320 de TBH pe care îi aveam. Am cumpărat două sandwich-uri și aproape că i-am și cheltuit! 😆 La cei 40 TBH rămași am mai completat cu cîțiva lei de pe cardul Revolut și am mai cumpărat fructe proaspete, curățate: pepene roșu, mango, fructul pasiunii. Gustul Asiei!
Zborul spre Frankfurt a fost, lung, lung, mîncarea la bord bună și n-am prea dormit. Iar Rodica n-a dormit deloc, ca de obicei.
Ca cetățeni Schengen, deh, n-am avut probleme la controlul de la frontieră de la Frankfurt dar am stat cam o oră și ceva ca să apară bagajele pe bandă…
Trimisă „în recunoaștere” ca să vadă unde este S-Bahn-ul (aiurea! ieșise să fumeze!) și-a îndeplinit cu brio misiunea! 😆Am coborît din S-Bahn la Konstablerwache unde trebuia să schimbăm cu un autobuz cîteva stații pînă la hotel ca să constat, salivînd puternic, ce piață minunată era acolo, ce papa bun… Prioritatea o avea însă ajungerea rapidă la hotel unde mai era un hop: ajunsesem, oricum, mult prea devreme și nu-mi răspunseseră la cererea de early check in. Ori noi după 12 ore de zbor continuu plus… o zi oricum nedormită…
Dar s-a rezolvat cu bine. Am putut intra pe loc în cameră! La hotel ne aștepta „D”, reprezentanta din Frankfurt a prietenilor din Diaspora [sic!!]
Am convenit să ne revedem pe seară, am intrat în cameră, am văzut că totul era perfect și… ne-am culcat în mijlocul zilei. 🤷🏻♂️
Seara i-am făcut prietenei noastre o vizită de curtoazie în care, practic, am aranjat programul zilei următoare.
Duminică în Frankfurt
Prietena din Frankfurt era, după cum unii dintre cititorii acestor însemnări știu deja, o persoană care știa ce-ar putea face vizitatorii de peste (literalmente) mări și țări sosiți în centrul financiar al Europei continentale într-o zi friguroasă de februarie. Cu oarecare soare dar friguroasă. (În perspectiva „călirii” pentru reîntoarcerea în 🇷🇴 patrie asta nici nu era rău! 😜)
Am reușit astfel să parcurgem la pas (da, da, cu pașii noștri încă nesiguri) o zonă interesantă a centrului „vechi” al Frankfurtului. Ghilimelele sînt puse fiindcă centrul „vechi”, nu e, de fapt, vechi, ci reconstruit după bombardamentele din ultimul război mondial. În general le-a „ieșit” partea asta cu reconstrucția dar amploarea distrugerii și a refacerii te lasă cu gura căscată (și cu întrebarea mută „și cu Ucraina aia, pe care nici n-o băgam în seamă, ce va fi… ?”)
Am vizitat catedrala (Dom-ul) din Frankfurt, miraculos (sau poate dinadins) cruțat la bombardamente,
am trecut pe lîngă „Calul de dar” al lui Hans Haacke (o instalație cinematică din 2014)
am intrat în micul muzeu Struwwelpeter, cu ediții despre îndrăgitul personaj în toate limbile (y compris Rumänische Sprache)
am ajuns în Römerberg, piața centrală din Frankfurt care a găzduit timp de secole sediul administrației municipale, și unde textul descifrat cu codul QR de lîngă o fîntînică tipic germană ne asigura că locuitorii din Frankfurt sînt mîndri de orașul lor 😊
Sigur, așa „șontîc” cum eram, nu puteam rezista să nu admirăm panorama Main-ului de pe unul din podurile din apropiere. Așa că am ne-urcat pe Eisenersteg…Lăcățele, lăcățele, off, ce proști s-au prins cu ele…
Am intrat un pic să ne încălzim și în punctul de informații turistice al orașului din aceeași piață Römerberg apoi, conduși de neobosită și avizată noastră călăuză am intrat în fosta Paulskirche, și ea distrusă în timpul războiului și transformată acum într-un centru de dezbateri asupra democrației, loc de decernare a multor premii literare și – nu în ultimul rînd – locul care atestă prima încercare de făurire a unității Germaniei (în furtunoșii ani 1848-1849)
Foarte interesant. Dar principala lovitură am dat-o vizitînd, la îndemnul aceleiași Cicerone (!) un muzeu care, la prima vedere, nu ne spunea prea mult: Muzeul Romantismului German din Frankfurt din curtea căruia treceai în curtea casei (reconstruite și ea) a lui Goethe.
Muzeul romanticilor germani era nou și – cu un singur cuvînt – minunat!
Chamisso, Novalis, Heine, Fr. Schlegel, Achim von Arnim, Wilhelm Rotterdam, E.T.A. Hoffmann, Clement Brentano, Mary Shelley chiar și, firește, Goethe, ca să nu citez decît cîțiva, sînt reprezentați într-un muzeu modern (e și recent deschis), interactiv, inteligent construit care nu te poate lăsa indiferent.
Amintesc aici doar două instalații: într-un loc vizitatorul este invitat să ia loc la un computer și să traducă în germană variantele a 5 poezii scrise în engleză, italiană, franceză… Și erau sute de variante tipărite pe mici coli de hîrtie care răspundeau dilemei fundamentale în ce privește traducerea, pusă de Schleiermacher în 1816 în articolul „Despre diferite metode ale traducerii”: Fie traducătorul îl lasă în pace pe autor cît mai mult posibil pe autor și îl „trage” pe cititor către acesta, fie îl lasă în pace cît mai mult posibil pe cititor și îl „trage” pe autor către cititor.
A doua instalație era cea în care, într-o tăcere specific… germană, puneai la ureche un mic difuzor ca să auzi voci de copii care citeau propria lor creație…
Nu mai insist, muzeul acesta inteligent trebuie neapărat vizitat la Frankfurt chiar fără interese speciale în ce privește romantismul german!
Am trecut și la casa lui Goethe. Pe mine unul nu m-a impresionat. Goethe este adesea citat dar mai niciodată citit. Asta e.
Ne-am dus apoi într-o cafenea mare, plină pînă la refuz și cu o hărmălaie apropiată în decibeli de Oktoberfest, poate! Ne aflăm la așa numita
KUNST UND KULTUR. Am băut cu nesaț două Marakuja tip Schorle.
Și după asta ne-am retras la hotel să ne odihnim o iră și jumătate. Seara urma o cina tipică pentru Frankfurt: cu Apfelwein.
Am ajuns ghidați de prietena „D” la restaurantul Adolf Wagnerunde meniul în ce privește varietățile de șnițel era un pic năucitor. 😀 Am ales amîndoi varianta locală de Frankfurter Schnitzel cu și mai locala Grie Söße.
Ne-am veselit, am băut și din mîndria localnicilor, codrul de mere, Apfelwein, servit într-o ulcică uriașă.
Ei… nici îndoit cu apă nu mi-a plăcut! Era acru… 🤷🏻♂️
Luni seara plecăm spre București. Va mai urma o singură postare…
În vacanță e bun și haosul (chiar neorganizat). Zdruncină rutine. Ajută la „resetarea” poftei de viață. Și din punctul ăsta de vedere Luang Prabang este ideal. (Pînă nu îl vor potopi turiștii ca în Barcelona…)
Fiecare poate să caute ce dorește în orașul ăsta. Eu, ca iubitor de alfabete ciudate și în continuă căutare de paralele lingvistice m-am bucurat să descopăr că alfabetul laoțian folosește o caligrafie derivată din cea indiană și foarte apropiată de alfabetul thailandez (putem găsi în aceste două limbi, grupuri similare de consoane și vocale, avînd aproape aceeași pronunție.)
PUTEȚI SĂRI LINIȘTIȚI PESTE NOTIȚELE DE MAI JOS PRIVIND SCRISUL ȘI PRONUNȚIA ÎN LIMBA LAOȚIANĂ! 😀
Iată tabloul consoanelor…
Sînt 34 de consoane în limba lao, împărțite în 3 grupuri. Fiecare dintre aceste grupuri corespunde unei rezonanțe vocale cînd se folosește semnul grafic, cu sau fără accent tonal.
La ultima ședință a Comitetului de literatură lao, litera „r”, considerată un simbol tipic al influenței franceze, a fost eliminată din alfabetul laoțian!
Uraaaa!!!
[Dar cum pronunță ei România ? 🤔]
…și al vocalelor…
Există aproximativ 40 de vocale, dintre care 12 scurte, 7 scurte „scurtate”, 12 lungi, 3 lungi „scurtate” și 5… speciale (!)
Am terminat cu alfabetul și consemnez aici niște note asupra pronunției, a tonalităților, indiscutabil altceva decît în chineză pe care începi să o auzi pretutindeni în lume.
Aici e „șpilul”! Sistemul limbii laoțiene este foarte simplu, neexistînd gramatică complexă nici conjugări ca în limbile europene. Structura limbii este simplă dar limba ca atare… NU! Nu este o limbă ușor de învățat; este foarte dificilă din cauza…accentelor tonale. 🤦🏻
Un singur exemplu: să luăm cuvîntul pronunțat „thao” (a nu fi confundat cu „tao” chinezesc! 😀) care înseamnă domnul, tînăr sau băiat. Acest cuvînt poate fi scris în 12 moduri diferite 🙄, dintre care 10 au un sens literal și 2 nu au niciunul!
Se mai miră cineva de ce nu avem traducători de laoțiană în România?? 😂😂😂😂😂
GATA CU LIMBA ȘI SCRISUL!
După „succesul” vizitării Muzeului Național am decis să vizităm și cel mai vestit templu din oraș: Wat Xieng Thong – ວັດຊຽງທອງ.
Cam forțasem piciorul cu o zi înainte, regiunea poplitee de la piciorul stîng o simțeam încordată și se făcuse și cald pînă să ne urnim noi de la hotel așa că – deși Wat Xieng Thong nu era departe – mai bine luam un tuktuk. Templul este așezat într-o poziție unică, în vîrful peninsulei formate pe Mekong de Luang Prabang (și mai exact la confluența cu Nam Khan „al nostru”). Ca în multe alte locuri din Asia (Bali, Taiwan, Chiang Mai) nu e imediat vizibil că ai ajuns la locul cu pricina: templul e ascuns de case sau e pe o străduță care nu te lasă să bănuiești ce va urma. (Adică exact opusul Catedralei Neamului, cum ar veni… 🤣)
Traducerea numelui templului este „Templul Orașului de Aur” și, într-adevăr aur este peste tot și ești lăsat să fotografiezi în voie!
Delicatețea detaliilor este cea care lasă o impresie profundă. Wat Xieng Thong este în fapt un complex monastic unde poți vedea multe și, din păcate, în cazul vizitatorului obișnuit, înțelege mai puține…
Am avut clar „iluminarea”, nu știu cum aș putea să o numesc, că aproximativ în același timp, pe maluri de rîuri mai leneșe sau mai repezi, Nam Khan sau Moldovița, meșterii locului pictau fără grabă și exteriorul unui locaș religios… (E interesant că termenul pentru templul budist în această parte a lumii – wat – e împrumutat dintr-un cuvînt sanscrit vāṭa care înseamnă „împrejmuire”.
Dar din vāṭa ăsta n-o veni și cuvîntul românesc „vatră”? Sau „vatră” e un cuvînt dacic 🙃 și l-am împrumutat noi sanscriților că așa sîntem noi, miloși? 🤪)
După ce am vizitat și templul principal și stupele mai mici ne-am îndreptat spre o cafea, limonadă, etc. pe malul Mekongului. Am numit astfel principala activitate a celui ajuns la Luang Prabang: să se zgîiască la marele fluviu și să se răcorească dacă are unde și cu ce. Și are unde din belșug. Mi-a plăcut seriozitatea cu care fata de la barul de pe mal trata fie decorarea cafelei, fie prepararea limonadei cu miere. Chiar că a fost vorba de „un lucru bine făcut”!…
Ne-am gîndit apoi să mergem amîndoi (totuși) pe o croazieră de tip „asfințit pe Mekong” de două ore, cu gustări și băutură. Am ales compania Avani care au un hotel de 5⭐️ și în Luang Prabang (pe lîngă cele din alte 40 de țări). Prețul era echivalentul a $60 de persoană și, fiind „o experiență unică” am zis că merită. Bucuria mea cea mai mare a fost că am convins-o pe partenera de ttb să se mai urce într-o barcă post traversarea infamă El Nido – Coron…
Ne-au notat numărul de WhatsApp și adresa hotelului nostru fiindcă a doua zi, cînd programasem croaziera, urmau să ne ia cu mașina la ora 16.
Seara am mîncat la Nisha, un restaurant indian cu dever mare, mîncare destul de bună dar serviciu execrabil. [Rodica o observase pe tînăra care ne servea, o indiancă înaltă și grasă, că deși era anunțată de la bucătărie că e gata comanda, continua să tasteze mesaje pe mobil, lucru de neiertat pentru partenera mea… 🤷🏻♂️]
Ieri dimineață aveam așadar program de voie și am profitat ca să mă duc la un foot massage (e plin și de saloane de masaj în Luang Prabang).
A fost o experiență interesantă dar nu foarte concludentă. Degeaba puteam eu să comunic în scris în Lao prin Google Translate la ce gleznă nu are voie să umble dacă maseuza de etnie hmong nu descifra literele… 🤔 Noroc că mai era și o șefă care se descurca bine în engleză și așa, cu chiu cu vai, ne-am înțeles. A costat 120000 kip, iar senzația de relaxare a fost reală.
La ora 15:45 (Rodica ține să nu întîrziem dar de multe ori exagerează) am ieșit așadar de pe alee la stradă și am început să așteptăm. De pomană, vreau să zic. N-a venit nicio mașină, nu am primit vreun mesaj… 🤷🏻♂️
Ne-am enervat amîndoi (în grade diferite, la Rodica enervarea se amesteca și cu stupoarea că un furnizor de servicii din Laos se poate comporta într-o asemenea manieră, eu doream să-i fac să se simtă vinovați) și am plecat pe jos către Hotelul Avani+, drum de 15 minute. Pînă am ajuns (prin soare) la Avani reușisem să mă montez negativ destul de mult: dacă ar fi deschis vreunul gura, praf l-aș fi făcut! 🤣
Și așa s-a și întîmplat. Am ajuns la Hotelul Avani și încă din stradă m-am orientat către ușa agenției cu croaziera. Greșeala lor a fost că au încercat să-mi spună că nu e nimeni la firmă la ora aia (16:45) Am răspuns iritat și cu voce tare că vreau să mi se explice ce s-a întîmplat. N-a mai apucat să îmi răspundă cel care mă abordase că, atrase de vociferarea mea, de noi s-au apropiat două tipe cu executive suite ca să afle despre ce e vorba. Atît le-a fost!!… Le-am frecat ridichea (pe bună dreptate, nu aveau absolut nicio scuză!) spunîndu-le în esență că s-a ales praful de liniștea la care visam în Luang Prabang prin comportamentul de nescuzat al firmei. Cele două nu reușeau decît să mai spună, cu rîndul, că am dreptate și că le pare rău. A încercat să bîiguie ceva și tipul care mă interpelase inițial dar l-am expediat spunîndu-i că trebuie să mă asculte pînă la capăt! Ulterior l-au ușuit și cele două, aflate, înțelesesem de la început, într-o poziție de autoritate.
Ne-au întrebat: mai sînteți și mîine în oraș, ați putea participa mîine la croazieră?
Ne-am consultat (formal) și am răspuns afirmativ, anticipasem această „mișcare”.
Apoi au întrebat: aveți un plan de cină în seara asta, vă putem oferi, în semn de mică reparație, o masă la restaurantul nostru?
De data asta consultarea noastră n-am mai fost formală. Rodica presimțea că ar putea fi deranjată în timpul mesei de prea marea atenție care ni se acorda! Am zis că pot să preîntîmpin asta și ne-am fixat întîlnirea peste o oră, adică la 18:00…
Aici se vede un pic din ce am mîncat la Avani
Un aperitiv al casei (chiar șeful bucătar fusese „scos la înaintare” și ne veghea de la distanță) Tom Yum Goong și Pad Thai (cu porc) am luat eu, iar Rodica un biftec de vită.
Apoi au fost prăjiturile…
Astăzi, în ultima zi, au venit cele două tipe de la Avani (amîndouă thailandeze, una era director de vînzări) ne-au luat cu mașina și ne-au dus la ponton.
Croaziera a fost extrem de plăcută, cu un xilofonist laoțian care ne cînta aceeași melopee la nesfîrșit dar și cu băuturi, gustări, prăjituri.
Dar, dincolo de astea atmosfera de pe Mekong aș fi zis că este inegalabilă dacă n-am fi fost în 2022, tot într-un Sunset Cruise pe Zambezi…
Ne-am mai oprit în drumul spre hotel la un “drink” cu expații britanici și însoțitoarele lor locale la Outback și… eh, de data asta chiar se termină… 😥
Viitoarea postare (să sperăm că va fi) de la Frankfurt. Bye ASIA 2025!
Dacă ar fi să îmi recunosc vreun merit în alegerea etapelor acestei călătorii din Asia în 2025 acesta este: că ultima etapă de drum înainte de nebunia extinsă din Europa este Luang Prabang. Din multe motive. Voi încerca să le dezvolt pe cele mai evidente.
E adevărat, noi nu am „făcut” tot Laosul (a face = expresia aia oribilă care indică ce ai „bifat”, nu ce ți-a rămas în minte după ce ai ajuns într-o țară nouă), ci numai Luang Prabang, orașul primăverii eterne.
Dar ca să aleg numai un oraș, fie el și fosta capitală, am citit, m-am documentat înainte, am văzut pe YouTube filme mai inspirate sau de-a dreptul insipide despre „un’ să mergi în Laos”…
Doar nu era să stric puținele zile de liniște adunate la un loc, ale mele și ale Rodicăi, ca să văd… noul tren chinezesc de mare viteză care leagă Vientiane de Luang Prabang! Să fim serioși…
Cînd am citit că Luang Prabang a reușit să păstreze „farmecul orașului colonial al Indochinei franceze”, că are nenumărate temple aflate pe lista patrimoniului UNESCO, n-am ezitat. Și mai e un motiv, poate pueril, pentru care aleg Laosul în dauna vecinei Cambodgii. Laosul e o țară fără ieșire la mare. În cele trei regate în care a dospit, mai mult sau mai puțin, alcătuirea statului laoțian de azi (unul fiind chiar regatul Luang Prabang), s-a putut distila, m-am gîndit eu, o esență pură a Asiei din această zonă, fără interacțiunea obligatorie cu străinii care veneau întotdeauna pe mare… Gîndiți-vă la Japonia în perioada Edo (1603-1868) cu politica ei sakoku (鎖国) de autoizolare. Ar mai fi existat poezia haiku, dramele Kabuki, stampele pe lemn, ceremonia ceaiului, grădinăritul peisagistic, cultivarea arborilor bonsai ?
Nu că laoțienii s-au ridicat la aceste culmi spirituale pentru că… n-au avut ieșire la mare, fiecare țară are o matrice proprie. (Ar mai fi creat dacii liberi celebrul lor coif de aur
dacă ar fi stăpînit ieșirea la Pontul Euxin în vremea aia? Probabil că nu, ar fi stat să-l căineze pe poetul iubirilor gingașe… 🤷🏻♂️)
Scriu aceste note în cea de-a treia dimineață petrecută tihnit la micul dejun pe malul rîului ນ້ຳຄານ Nam Khan unde se află hotelul Merry Riverside care ne găzduiește. (Dacă spun că „găzduirea” a atras cele mai înalte aprecieri ale partenerei de „ttb” am spus tot! 😀)
Nu m-am decis dacă voi alcătui una sau două postări despre Luang Prabang / Laos fiindcă, pur și simplu, chiar scrierea acestor cuvinte mi se pare un furt al propriului confort!
Luang Prabang nu e degeaba numit orașul primăverii eterne. Nu are un climat potopit de căldura umedă a Thailandei, dimpotrivă, dimineața și seara e răcoare, uneori destul de accentuat. Stau și mă uit la curgerea leneșă a rîului Nam Khan care după încă un cot sau două se va uni cu fluviul Mekong. E opt dimineața și de pe rîu încă se ridică aburi.
Mai aud și cîntatul unui cocoș – ca atmosfera idilică să fie completă. Doar că acel cocoș pare că își varsă focul de sub un palmier… 🌴
…totuși puțină istorie (recentă)
Cînd eram io mic sau poate doar foarte tînăr citeam cu nesaț pagina de știri externe a ziarului „Scînteia”. [sic!] (Poate aveam în casă și revista „Lumea”, tot un drac: propagandă, propagandă, propagandă…)
Ei, „șpilul” era să fii atent la nuanțele limbii de lemn. Așa am dat de „prințul roșu”, Souphanouvong și de fratele său vitreg Souvanna Phouma, lăudați în presa comunistă a vremii. Păi cum așa? Un prinț (chiar „roșu”, dar epitetul ăsta era trecut sub tăcere) putea fi lăudat sistematic? 🤔 Mare minune! Dar ce era cu el? Sau cu partidul Neo Lao Haksat?
Acum știu. Multă vreme un om care urma linia Moscovei sau a Bejingului era numit Pathet Lao, Neo Lao Haksat, uneori „unealtă a unei puteri străine” (fără nume), dar niciodată ceea ce era, pentru că în laoțiană nu există un cuvînt pentru comunist!
Practic s-a întîmplat, mutatis mutandis,și în Laos ceea ce România „experimentase” cu guvernul lui Petru Groza: cînd premierul de dreapta, prințul Souvanna Phouma, l-a luat pe fratele său vitreg pro-comunist, prințul Souphanouvong, în guvernul de coaliție ca preț pentru încheierea războiului dintre regim și armata Pathet Lao condusă de comuniști. Oamenii l-au avertizat pe premier. Dar premierul a insistat că fratele său vitreg nu era „comunist”; că era doar un „neutralist”, cum ar putea exista așadar vreun pericol din partea noului Front Patriotic pro-comunist al lui Souphanouvong?
Mda… Voi reveni mai tîrziu asupra „prințului roșu”, pe scurt un ticălos cu nuanțele proprii sadismului asiatic (parcă n-am avut și noi un „experiment Pitești”…) Cînd am coborît din avion la Luang Prabang am pus piciorul în Republica Democrată Populară Laos. Fără viză, fără nimic.
Există o viză online pentru Laos doar că ți se promite că o primești în 3 zile însă e o aiureală: trebuie să alegi o dată de intrare mai tîrzie decît cea adevărată, altfel pătrățelul zilei „corecte” e… deselectat! Pas de fii corect! În plus, viza online costă 50 USD pe cap de călător (sumă plătibilă în dolari S.U.A. noi!!), și, evident, conferă starea de liniște pe care și-o dorește omul cînd ajunge într-o țară străină (dacă, Doamne ferește!, neavînd viză, ești întors de pe aeroport?), timp de așteptare mai scurt la controlul trecerii frontierei, etc., pe cînd viza „la sosire” pare mai… nesigură.
AIUREA! Cea mai mare plasă au luat-o ăia care își făcuseră „viza online”! 🤣
Pentru că după ce că au dat mai mulți bani ($50 față de $42 în cazul “Visa on arrival”) au mai stat și la coadă, poate chiar mai mult decît ceilalți! (Mai ales în țările astea cu reflexe comuniste drăciile astea “online” trebuie verificate… manual, nu credeți? 🤪)
Oricum, eu am pierdut mai mult decît timp în “No Man’s Land”-ul laoțian: mi-am pierdut și șapca cumpărată la Museum of Modern Arts din San Francisco în 2023… Pur și simplu am lăsat-o pe o masă cînd completam formularele de intrare. 😢
(‘rați ai 😈 de comuniști cu birocrația voastră!)
Următorul lucru rezolvat cu bine a fost transportul de la aeroport spre hotel. În Laos nu există Uber, Grab, etc. Ba chiar nici taxiuri n-am văzut! Și atunci?
Ei, atunci există planificare centralizată tovarăși! Am luat un cupon de 100000 ₭ (~ 22 lei) valabil pentru 2 persoane și bagaje de la un ghișeu de pe aeroport,
am prezentat cuponul unui supraveghetor și am fost îndrumați spre un microbuz care încărcase deja alți turiști.
Pe spate era scris inteligibil 🙃 numele hotelului nostru Merry Riverside.
Nu ne puteam rătăci. Drumul nu a fost lung (sînt 4 km între aeroport și hotel) și am fost lăsați în fața unei alei lungi, înguste cît să încapă o mașină, pe laturile căreia mai găseai un hostel, o casă de oaspeți, vreo două restaurante tip “family owned”, iar în fundul aleii un grup de clădiri albe, mai „boierești”. Acelea erau Merry Riverside Hotel. Iar în spatele lui se afla rîul ນ້ຳຄານ Nam Khan, cum aminteam la început.
Erau cîteva reguli de respectat, practic una sigură: trebuia să-ți scoți pantofii. Apoi fie mergeai Desculț de Zaharia Stancu, fie încălțai niște papuci comozi de pîslă moale. Ceea ce se păzea cu strășnicie era lemnul de tek din care erau făcute și scara, și podelele, în fine, era ca la Castelul Peleș sau ca în unele spații medicale care țin la igienă… Sigur, această regulă se lega și de accesul în lăcașele de cult budiste unde trebuie să te descalți și să mergi umil și desculț. Ne-am conformat.
Camera noastră era o combinație rafinată de lucruri moderne cu funcționalitate precisă (oglinda din baie cu buton în 2 faze de culoare a luminii, plafonul camerei care asigura o lumină intensă) sau din mese, noptiere, etc. din lemn de tek.
Pe balcon se aflau două fotolii și o măsuță pregătite să te aștepte la o cafea. (Ei, aici i-am „prins”: măsuța și fotoliile erau Made in China…Îmbrățișarea marilor vecini nu poate fi evitată.)
În prima seară am mîncat pe alee, la 10 m de hotel, la unul din restaurantele de familie. Mîncarea era bună și… gătită pe loc! Doamna care ne servea era și bucătăreasă și casieră. Și, bineînțeles, patroană! 😀
Proba că Luang Prabang este un oraș cu o prezență impresionantă de străini am avut-o chiar atunci, în micul restaurant. Mai erau două cupluri de americani, la mese diferite. Nu se cunoșteau și cred că cei mai tineri (adică aveau și ăia ‘fo 45 de ani) nici nu aveau să-i mai caute vreodată pe cei mai în vîrstă.🤣 Bărbatul din cel de-al doilea cuplu avea 76 de ani, părea în formă și… vorbea încontinuu!! Despre orice. De la acidul dezoxiribonucleic (pe bune!) despre care el avea o teorie cum se fabricase vaccinul anticovid, pînă la cum merge bursa zilele astea sau ce rol au avut americanii în Laos… Pînă la urmă au plecat cu toții înaintea noastră (ce ușurare!) și i-am mai auzit vorbind pe alee încă un sfert de oră 🤦🏻 Curat „grecii la pușcărie”!
Somnul de peste noapte a fost bun, bun, minunat, fără aer condiționat care să ni se înfigă în țeste fiindcă… nu era nevoie. Orașul Primăverii Eterne, deh…
Zilele aici, la Merry Riverside Hotel din Luang Prabang, încep toate cu același ritual: îmbrățișarea vizuală a rîului Nam Khan care se scurge mai jos de masa ta. Și nu-ți mai dorești altceva!
Micul dejun e de tip bufet suedez, cu multe feluri asiatice și altele occidentale. Cu prăjiturele de inspirație colonială franceză (Choux à la Crème și fără a omite… croissant-ul 🥐!) și cu felii de pepene roșu 🍉 , mango 🥭, banane 🍌, fructul pasiunii… Minunat! Toate acestea sînt aduse, supravegheate, făcute, de o mică armată de tinere laoțiene.
Cu greu ne-am hotărît să ieșim pe stradă – ca să vedem orașul la urma urmei! Era așa de bine chez nous! (Apropo de franțuzisme: sînt mulți francezi prin Luang Prabang, de toate vîrstele. Ei, dacă au venit să constate ce mai e cu „Indoșina” lor trebuie să știe bine engleza! O fi ea „miorlăită” de localnici dar măcar e înțeleasă! 🤪)
Primul drum, la mijlocul zilei, a fost către Piața de Noapte! 😊 Asta pentru că e un punct central și trebuia să avem, cît de cît, un reper. Pe jos sînt cam 15 minute mers „de voie” (un pic mai mult pentru noi, fiecare cu glezna lui contorsionată…).
Prima cumpărătură trebuia să fie o șapcă nouă 🤷🏻♂️ (O fi Luang Prabang Orașul Primăverii Eterne dar pe la mijlocul zilei se face o vară de toată frumusețea! 😆)
Ei, mi-am luat-o, să fiu sănătos!
Am ajuns și pe malul Mekong-ului ca să facem schimb de impresii (tu Mekong și eu Nam Khan!) Nu ne-am așezat pe mal, nici pe localnici nu-i vedeam făcînd asta, ci la cafeneaua Luang Say cu una din cele mai frumoase vederi spre Mekong.
A luat Rodica o Caramella (40000 ₭, cam 9 Ron deci foarte ieftină și mai era și super bună!)
eu nu mai știu ce și ne-am hotărît – fiindcă era la doi pași – să vizităm și Muzeul Național de Istorie găzduit de o fostă reședință regală lîngă care se afla și o (era să zic capelă…) și un (mai exact) templu numit Haw Pha Bangພະບາງ. De ce e important?
Pentru că
Pha Bang este o statuie a lui Buddha din bronz care este acoperită cu foiță de aur și „se crede”că este veche.
a ajuns în Laos în secolul al XIV-lea și a fost păstrat în capitala Luang Prabang, care își ia numele de la statuie.
Cert este că nu ai voie să fotografiezi (cu toate că nu era nimic impresionant, nemaivăzut) și de aceea fotografiile de interior de mai jos sînt reproduse de pe site-uri cu permisiunile de rigoare.
(Făcusem o fotografie, m-a „denunțat” un turist german, a venit o tartoriță locală a zis să șterg fotografia, m-am executat dar se șmecheriseră toți: a vrut să vadă și că e deleted forever!! Așa e cînd telefonul mobil ajunge pe mîna maselor! Încep teroarea și TikTok-ul! 😂)
În fine am ajuns să vedem și fostul palat regal. Și aici ne aștepta o dandana la intrare: nu numai că nu aveai voie să faci fotografii dar trebuia să te deplasezi prin curtea palatului o distanță bunicică pentru a depozita orice obiect personal susceptibil de a disimula intențiile frauduloase (!) Bine, pot înțelege și asta dar pune 👿 lockerele respective lîngă intrare, nu la mama aceluiași 👿!!
Fostul palat regal reflectă – dacă stau bine să mă gîndesc – o dorință românească ancestrală: și cu slănina-n pod și cu sufletul în rai! 😂😂😂
Adică: se vizitează, costă 60000 ₭ (~13.26 RON) biletul dar… nu vrem să faceți fotografii fiindcă sîntem o națiune la care trecutul e încă sensibil și cine știe ce se zvonuri mai apar!
Obiectele din palat arătau cam ca peste tot unde se vizitează palatele de către opincari: asta era camera reginei,
patul ăsta – cu trei elefanți sculptați pe tăblie – era al regelui (dacă vă duceți cu gîndul la Freud să știți că așa e!), camera cu tobe uriașe de bronz și tobe mici, dispuse în semicerc, era camera copiilor (ce bucurie trebuie să fi fost pe părinți cînd se jucau odraslele! 😳), tron de aur, lectica de aur pe care era purtat regele, figuri ale lui Buddha la tot pasul plus o sală foarte mare decorată cu figurine japoneze de sidef
de prințul moștenitor al coroanei, Savang Vatthan, în onoarea lu’ ta-so, ພຣະບາທສົມເດັຈພຣະເຈົ້າມະຫາຊີວິຕສີສວ່າງວົງສ໌, Sfinția Sa Marele Rege MahajivitSisavangvong. Acum să nu credeți că regele Sisavangvong era chiar așa de sfînt: unii l-au descris drept „regele playboy”. 🤪 A avut 10 soții și 50 de copii, dintre care 14 au murit într-un accident cu barca pe fluviul Mekong. Dar tot au mai rămas suficienți copii ca să ducă Laosul după moartea sa în 1958 (cînd domnise deja de 54 de ani și mîncase enorm de multe croissante de la colonialiștii francezi) într-o fundătură care avea să-l afecteze și pe prințul moștenitor al coroanei, SavangVatthan, cel care avea să fie ultimul rege al Laosului.
Ce s-a întîmplat?
Am promis că revin asupra ticălosului Souphanouvong, prințul „roșu”, care ajutat de fratele său vitreg, prim ministrul Souvanna Phouma, l-a răsturnat de la putere pe noul rege SavangVatthan.
(Toți ăștia erau frați între ei, să ne înțelegem, toți educați în Franța, alea, alea, doar mamele Șeherezade difereau; a lui Souphanouvong nici măcar nu era de neam nobil, ci era o femeie „den popor” de care îi plăcuse regelui Sisavangvong. Îi plăcuse foarte mult, vreau să spun.)
Ei și, „prințul roșu” Souphanouvong, mînă în mînă cu partidul Pathet Lao, o copie la indigo a Viet Cong-ului din Vietnam, l-a răsturnat de la putere în 1975 pe regele SavangVatthan. Souphanouvong a mințit ca 🐷 că regele locuiește într-o vilă înconjurată de flori dar, în realitate, l-a trimis la muncă forțată în 1977, iar acesta se pare că a murit, extenuat de muncă și malarie, prin 1984…
…dar ce mă bag eu, copil unic la părinți, în luptele fratricide?? 🤔
Seara am mîncat la Outback, un local plin de turiști și expați britanici unde se transmiteau meciuri din campionatul de fotbal al Angliei și se juca îndrăcit și biliard.
Rodica a băut o Laobeer neagră și după asta ne-am retras în glorie la Merry Riverside Hotel… să urmărim știrile politice românești pe Youtube. Proastă idee.
Zborul de la Coron spre Manila era programat la ora 9:05. Ne-am asigurat că un van ne va colecta pe amîndoi de la reședință la ora 06:15 (nu răsărise soarele la ora aia
dar ăsta e cel mai bun compromis la care am putut ajunge cu partenera, mereu în alertă în zilele de călătorie cu orice: avion, barcă, tuktuk ș.a.m.d. Există asemenea persoane neliniștite. Destul de multe. Prin contrast, mi se reproșează că nu intru în acest ritm de alertă. Adică să-mi stric liniștea „Zen” la care muncesc demult ca să… ce?)
În fine, a sosit, punctual, van-ul, plin ochi și am plecat pe un drum de 40 de minute către Aeroportul Fernando B. Reyes din Busuanga. Între timp apăruse și soarele de pe un vîrf de munte și lumina porțiuni de pădure de pe șosea. Cred că nu voi putea explica vreodată îndeajuns cît de mult îmi place lumina caldă a soarelui la răsărit și la asfințit!
Am ajuns la aeroport. Altă dimensiune față de simpaticul aeroport din El Nido
Vizavi de postul de control militar la care se supune orice vehicul care intră în incinta aeroportului am zărit pe dreapta o clădire cu un etaj care era sediul respectivei poliții militare. În balcon fîlfîia pe o frînghie o pereche de pantaloni militari. Foarte bine! Ce, asta era secret??
Cei mai mulți călători se îmbarcau pe aeronave Cebu Pacific. Nouă, care aveam bilete la carrier-ul național, Philippine Airlines, ni s-a spus de la intrare că funcționarii de la Philippine Airlinesîncă nu au ajuns la lucru. N-am dat atenție înștiințării. Era ora 6:53. Cînd, în sfîrșit, au apărut eram poziționați primii ca să lăsăm bagajul de cală pe care să-l ridicăm din Bangkok! Că de-aia zburam de la Manila la Bangkok tot cu Philippine Airlines!
„Ah, știți, ne scuzați, spune tînărul de la poarta zborului nostru, să știți că avionul va decola cu întîrziere…”
„Ce întîrziere, zic, avem mai departe un zbor de la Manila la Bangkok!” (asta vedea și el pe rezervare)
Ne-a zis că „zborul dvs. spre Bangkok nu va fi afectat” și… a rămas să-l credem! 🤷🏻♂️ Cel puțin am verificat că a pus corect etichetele pentru Bangkok! Ba s-a mai întîmplat ceva: am primit fiecare cîte un marcaj galben pe care să-l lipim pe haine ca să ne ușureze călătoria de la terminalul 2 la terminalul 1 de data asta! 🤦🏻
Și care era noua oră de plecare? 11:40 în loc de 9:05… Nu era mare diferență, oricum am fi avut inițial de așteptat vreo 4 ore și ceva în Manila, doar că, evident, dacă am fi știut ne-am fi organizat altfel.
Și am început să așteptăm… Spre surpriza noastră aeroportul Fernando B. Reyes din Busuanga avea un trafic la care aeroportul Aurel Vlaicu de la Băneasa nici nu putea visa! Asta însemna și că sala de îmbarcare comună a fost plină tot timpul.
Niște aparate uriașe de aer condiționat ne suflau în față, în fine, cam asta era atmosfera cînd partenera „ttb” mă întreabă: „ai auzit anunțul?” Nu auzisem nimic, mai exact nu eram atent la miorlăiturile cu pretenții de „anunțuri în limba engleză” ale funcționarelor aeroportului. Ei, observ că lumea de la sala „Plecări”a aeroportului a început să se precipite. 🤔 Se anunța ceva referitor la cursa noastră. Și se dădea ceva!! 🤣
Da, simțurile noastre de adevărați cetățeni români detectaseră corect: rușinată de decalarea orei de decolare, compania Philippine Airlines începuse distribuirea pe bazǎ de tabel nominala a unei sticle de Coca Cola și a unei cutii cu orez și pui fript pe cap de pasager trezit cu noaptea-n cap! Ca să ne-nchidă gura! Nu din demnitate, ca TAROM-ul străbun care nu împarte nimic ca să nu-și audă vorbe… 😂😂😂
În fine sau în final, vocea anonimului de la seral, cum spunea profesorul meu de latină, a sosit și avionul de Manila, totul a mers strună, am prins fără stres avionul de Bangkok, ne-a mai dat odată de mîncare Philippine Airlines
(am ales vită cu orez – puiul, mersi, îl păpasem dimineața la brunch-ul neprogramat) și, în sfîrșit, am aterizat la Bangkok după 02:58 h de zbor…
Reveneam în Bangkok după 12 ani. Se schimbaseră multe. În bine, cum am văzut imediat. Aeroportul Suvarnabhumi (= „Pămîntul Aurului”) ne apărea, prin contrast cu haoticul aeroport din Manila de unde tocmai veneam, o minune a orientării rapide, chiar cu toate caracterele thai care răsăreau pe indicatoare.
Așa se face că am identificat rapid pe aplicația Grab că există un loc anume la terminalul 1 unde e punctul de așteptare a acestor mașini.
(Așa ceva nu există nici în capitala europeană București!) Altfel, nenumăratele taxiuri verzi-galbene, impecabile, te așteptau și ele. Dar limba, plata în numerar… Făcusem și noi rost de “cash”: schimbasem pe Suvarnabhumi o bancnotă de 500 ₱, nefolositoare (fiindcă, bye-bye „Pilipine”, nu îmi imaginez că vom mai pune piciorul acolo!) pe două de cîte 100 de baht thailandezi. Adică pierdusem la schimb vreo 13 lei românești dar aveam în buzunar, la o adică, o mică avere, echivalentul a… 28 de lei! 😂
A venit Grab-ul, exact așa cum fusese descris bilingv (สีชมพูมีลายทางสีเขียว – pink with green stripes), am călătorit cu el vreo oră (!) dar eram la răcoare și urmăream pe geamurile mașinii, cît se putea, fiindcă se însera rapid, schimbările de care pomeneam mai sus. Mult mai multe reprezentanțe industriale străine. Mult mai multe magazine 7/11. Centre de sănătate… Da, arăta bine…
Hotelul MOJI de lîngă aeroportul Don Mueang (DMK de pe care urma să plecăm a doua zi) era modern, plăcut, însă… n-am mai ieșit din cameră! Eram obosiți după trezitul la 5 dimineața și peregrinările prin 3 aeroporturi. Se făcuse deja 19:30, am zis că e suficient, „n-am omorît pe nimeni!”🤣
Am făcut duș, apoi mi-am făcut un ceai taiwanez și cred că am reușit să urmăresc un pic excelentul program al NHK News. Nu știu de ce nu se gîndește nimeni la București să-i „bage în seamă” pe japonezi [alături de postul oficios chinezesc CCCN, fără de care înțeleg că nu se poate… (??)] Într-un singur loc din partea noastră de Europă am mai putut urmări postul NHK News: în Croația!
E momentul să recunosc și un moment de impolitețe la cazare… 😔 Ca întotdeauna scrisesem în rezervare că prefer “a higher floor”. Recepționera mi-a înmînat un card pe care scria 2-502. Păi, zic, am cerut un etaj superior, văd că sîntem la 2?!Recepționera, cu masca pe figură – cvasi-invaribil prezentă în Asia – începe să miaune ceva neinteligibil în, să zicem, engleză. N-am înțeles. Mi-a mai mieunat o dată. Am început să mă enervez, Rodica să se supere pe mine că sînt nepoliticos, și am spus „Nu pot să vă înțeleg dacă vorbiți cu mine cu masca pe figură!” Pam-pam! A intervenit colega recepționerei „mascate”, o tînără drăguță și fără… mască și a reușit să-mi explice că “2” din 2-502 nu însemna etajul, ci corpul de clădire, hotelul avînd mai multe…
Ne-am lămurit. Știu că n-am fost politicos. Nici eu nu excelez la pronunția în Thai, atunci de ce să mă supăr pe fata aia? Avem de săpat mult ca să scoatem din noi mîndria misecuvinistă a europeanului… 🤷🏻♂️
A doua zi dimineață am coborît la breakfast
Nu e de comentat, a fost standard, cu excepția faptului că pe lîngă nelipsitul orez, ou ochi și nu mai știu ce, puteai să-ți tragi alături de cafea și un bol cu supă Tom Yum!! Cu ardeiul iute 🌶️ plutind în ea.
Asta a fost scurta ședere în Bangkok. Am chemat un alt Grab să ne ducă la DMK, am lăsat bagajul de cală la Air Asia și… am decolat cu bine spre ປະເທດລາວ Laos!
Cînd am alcătuit primul plan de călătorie în această parte a Asiei, Filipinele nu figurau pe el. Nici în al doilea și, cred, nici în cel de al treilea. Cu toate astea e aproape imposibil să ignori acest stat alcătuit din… 7461 de insule (!!!) – prea stă în calea tuturor drumurilor din zonă! De-aia am și cedat – am renunțat să revedem sudul Vietnamului ca să pornim de acolo spre Laos și, cu oarecare, temeri, în special culturale, am zis (luînd-o pe partea geopolitică acum!) „ei hai să vedem ce fac filipinezii ăștia atunci cînd… nu sînt bone!” Pe scurt, căutam un pretext pentru a optimiza un traseu.
Mult lăudata companie maritimă Jomalia (poate fiindcă avea vapoare noi, făcute în China, firește) avea și traseul mai scurt cu o jumătate de oră pe ruta El Nido – Coron față de rivalele ei. Pe chestia asta un bilet era în medie mai scump decît, să zicem, cu compania Montenegro. Noi am plătit pe două bilete fix 5600 ₱ (463 lei). În numerar. (E interesant că online, pe site-ul Jomalia, biletele sînt mai scumpe: clientul plătește și comisionul băncii!)
Tuktuk-ul de la hotel la portul de ferry a costat 100 ₱ și ne-a lăsat în fața unei curți mari, „amenajate” cu scaune de plastic și draperii de pînză în chip de umbrar deasupra capetelor. Tot confortul la 31°C!…
Apoi am mai plătit o taxă „ecologică” (nu mult dar, oricum, nici bilete nu ne-au dat…) și… ne-am pornit pe așteptat: vasul Jomaliei nu sosise…
La un moment dat ne-am mutat într-o curticică mai aproape de sala în care se afla scannerul de bagaje (păi ce, te încurci cu autoritățile portuare filipineze? 🙃) apoi chiar lîngă Sfînta Sfintelor: în sala cu scanner și cu aer condiționat! (Asta după ce plătisem și o taxă de mediu. Sau de adio. Ori ambele.)
Pe vasul MAICA 8 pe care ne-am îmbarcat cu o întîrziere de peste o oră erau condiții civilizate, fotolii comode, aer condiționat (setat la 20°C și care ne izbea direct în frunte – am resimțit durerea sinusurilor frontale pînă a doua zi dimineață!), propriul WiFi și un bufet de unde plănuiam să mai cumpăr o răcoritoare. N-am mai apucat. La puțină vreme după ce am ieșit din golful mirobolant El Nido MAICA 8 a început să taie mai „apăsat” valurile cu etrava ceea ce a dus la o senzație de roller coaster, montagne russe, numiți-l cum vreți, că românii aveau plăceri mai nevinovate la bîlci, iar despre „călușei” nu putea fi vorba…
La primele două prăvălituri unii pasageri au reacționat cu strigăte vesele, de surpriză, apoi – cum „surpriza” nu se mai sfîrșea – au amuțit. Și tăcerea asta înghețată a ținut pînă la sfîrșit, adică 4 ore… Mateloții filipinezi au început să distribuie „publicului larg” pungi transparente din plastic pentru efectele motion sickness, a.k.a „rău de mare”. Știam de mult că asta era o suferință veche a partenerei de ttb însă nu mă așteptasem ca un vas nou, „așa de” și „așa de”, să se comporte atît de mizerabil fiindcă, să ne înțelegem!, marea nu era agitată. M-am uitat în jur și tabloul era impresionant: peste un sfert din reprezentantele sexului frumos „foloseau” de zor punga. Lîngă mine Rodica „era pregătită în orice moment”, iar blonda scandinavă de pe rîndul meu avea fața roșie și tot adăuga conținut în pungă. Aș face cu această ocazie o modestă propunere companiilor maritime de pasageri: să nu mai distribuie pungi transparente pentru răul de mare. Chiar nu avem nevoie să detectăm criminalistic mîncarea ingerată înainte de voiaj. Culoarea pe care o sugerez este cea albastră. Ca situația.
Am păpat ultimul măr japonez rămas, cel cumpărat în Kaohsiung, și cînd am dat să mă ridic ca să arunc cotorul la un coș de gunoi am fost aruncat înapoi pe fotoliu! Abia atunci am realizat intensitatea balansului! 😳
Tot timpul treceam pe lîngă grupuri de insule pe care le localizam cu ușurință pe Google Maps fiindcă aveam WiFi. La un moment dat am trecut pe lîngă insula Ariara. Descrierea se potrivea frumuseții pe lîngă care alunecam:
Insula privată Ariara din arhipelagul Filipine poate fi exclusiv a ta; 500000 mp de natură neatinsă, înconjurată de plaje cu nisip curat, cu cazare de lux și facilități de cinci stele.
E proprietatea unor englezi și se poate închiria. Dar dacă ajungi la ea doar cu vasul nu sîntem interesați. 😐
Ce cauți aici, Neagule?
Cum, necum, am ajuns. Din portul Coron nu ieșeai dacă nu plăteai ai altă taxă. Mică, dar care ciupea din prețiosul numerar în pesos filipinezi. Cînd, în sfîrșit, am ieșit în stradă am observat că „organizarea filipineză” 🤦🏻 funcționa în continuare: un gen de autoproclamat dispecer distribuia pasagerii de pe ferry către tuktuk-uri, în funcție de destinație. Ne-a cerut 250 ₱ (~21 lei) dar am trecut mai departe cu fermitate. Vizavi era concurența. Acolo era un băiat care a cerut și el 250 ₱, am spus „nu” și el mi-a spus: stabilește tu prețul! 😀 Asta m-a amuzat, i-am zis 200 și am bătut palma! Era fericit, claxona unor alți… colegi de tuktuk și le spunea vesel “Two hundred, two hundred!” Adevărul e că el se poziționase isteț, dincolo de șirul „tuktukarilor” care ascultau de „dispecer” (fără exagerare cred că erau 50-60) și luase o cursă în timp ce alții rămăseseră cu buza umflată. C’est la vie, așa-i la vie! 🤪
Am ajuns la “Homestay”-ul nostru rezervat.
Citisem pe booking.com aprecierile călătorilor care apreciau și curățenia dar și mărimea camerei. A noastră era foarte mică. 😟 Cea mare era ocupată dar începînd cu a doua zi era liberă… 2 zile. Păi cum, zic, noi stăm 4 zile, ce e chestia asta? A rămas să tranșez discuția cu proprietăreasa, care nu era prezentă.
Asta era cea mare…
Am lăsat bagajul în camera gen Relax5 – Taipei, tura 1 (doar că la Coron era pretty basic) și, evident, am ieșit imediat să vedem ce era cu orașul și să… mîncăm, evident.
Homestay-ul nostru era plasat într-o gîtuitură a unei străzi, un cul de sac, poftim, iar drumul spre „centru” (??), foarte aproape, presupunea să te întorci la stînga pe o stradelă, ferindu-te de tuktuk-uri și motorete dar și de… noroiul, bălțile și denivelările drumului
Despre gazele de eșapament emanate de toate mașinăriile mici care te înconjoară la orice pas pe stradă ce să mai vorbesc? Curat… Bora Bora, o altă reclamă fără acoperire… (O fi ‘fo conspirație sorosistă? 😳😡)
Ăsta a fost momentul în care Rodica a dat glas unui citat din Amintirile d-lui Neagu Djuvara, care – plecat din România în ziua de 23 august 1944 – a revăzut-o abia în 1990, cînd, într-un tramvai, tot auzind limbajul „buruienos” folosit după… „Revoluție”, s-a întrebat bietul om Ce cauți aici, Neagule? 😳
Așa și noi: ce căutăm noi în mizeria asta? De ce ajunsesem aici?
Am continuat discuția la masă (ce țin minte era că un spațiu interior acoperit era împărțit de mai multe restaurante așa că alegeai, odată ce luai loc, tipul de bucătărie preferat. N-a fost nici rău, nici bine, doar că cereau plata în numerar. Și ne era și silă să punem mîna pe bancnotele de hîrtie soioase ale filipinezilor…)
Discuția despre Coron, promovat în reclame ca minune a naturii bla, bla, are, sigur, în vedere puzderia de insulițe la care se poate ajunge ușor cu o bangka. Dar nu explică totuși aceeași mulțime post-hipiotă de sorginte europeană (preponderent britanică) de pe străzi. De ce vin în mizeria asta? Pentru exotism?? Păi la El Nido era și exotism dar fără noroi… 🤔 Ce găsesc oamenii ăia aici și nu la, știu eu, Pocreaca, unde poate e mai mult noroi?!
Concluzia la care am ajuns este că Lumii Noi îi place, pur și simplu, balamucul! (Dacă vorbim despre sex cu băștinașele poate fi o ipoteză valabilă dar în niciun caz atît de particularizată la un singur oraș. Cu numele CORON.)
Recunosc cinstit că nu m-am gîndit că prin partea locului prezervativul cu miros de duș proaspăt ar putea fi o atracție de nerefuzat 🤪
De ce spun „balamucul”? Uite un exemplu la îndemînă. Cum e să te cazezi la un hotel unde o cameră costă de la 186 USD pe noapte (Zuri Resort – Coron) și care are ca proxim vecin… Cimitirul orașului ?? 🙄🙄
Primăria din Coron pare să fie un amestec de „competențe” ale lui Mazăre combinat cu Pandele… Un haos nu numai generalizat dar și într-o continuă extindere într-un oraș care nu a avut nici șansa unui golf ca El Nido, nici pur și simplu a unei idei care să treacă prin tărtăcuța unui responsabil local.
Am salvat totuși etapa asta
Dovada că se poate și altfel am avut-o în momentul în care ne-am „extras” din Coron City și am plecat haihui într-o excursie pe care ne-am inventat-o singuri.
Cîteva precizări.
Coron City nu se află pe insula Coron, din apropiere, ci e cel mai mare oraș de pe insula Busuanga. Există și un oraș Busuanga mai în nord. Care are și el golfuri, insulițe în apropiere, Filipine, deh…
Ca și în El Nido toată lumea din Coron te direcționează spre tururi cu barca (bangka, mă rog). După nefericitul episod cu traversarea pe mare, era clar că îmi pierdusem partenera de circuit „pe vas”. O agentă de turism, bună vorbitoare de engleză, a fost cea prin care am ajuns să închiriem o mașină cu care să ajungem la Busuanga (municipalitatea). Și a mers și ea, d-na Nieva Riza R. Bacones, cu noi la Busuanga, că doar era de loc chiar de acolo! 🤣 (De ce se mutase la Coron? Fiindcă avea un băiat de 14 ani, iar în Busuanga orașul nu există școli private…)
Ei și am mers pe o șosea surprinzător de bună pe distanța asta
am oprit pentru micul dejun la
Busuanga Bay Lodge
superb, piscină infinită, peisaje dar… cam moartă ☠️: fiindcă era o cazare mai scumpă veneau altfel de turiști (să zicem cupluri în care vîrstele erau la distanțe mai mari…). Bun, stăteai o zi, două dar după asta?
Și am ajuns și la Busuanga – orașul și am văzut că pe aceeași insulă în Filipine pot exista și altfel de abordări ale urbanismului, adică unele nor-ma-le! Curățenie pe străzi, asfalt, copii drăguți îmbrăcați în uniforme școlare simpatice, ș.a.m.d.
Marina din Busuanga – orașul
Pînă la urmă am ajuns și mai în nord de Busuanga City, la Buluang, unde niște întreprinzători amenajaseră la marginea unei păduri de mangrove un iaz cu tot felul de pești, iar restaurantul avea separeuri pe picioroange deasupra iazului…
Am făcut poze la plajă!
Ne-am întors în Coron și am mîncat a doua seară la rînd la Ristorante Gran’ Italia (de trei ori, cu seara asta). În sfîrșit un restaurant nu doar „zis” italienesc. (Și aici e o explicație: chef-ul e chiar un italian!…)
Costoletta Di Maiala ‘Milanese’, de cînd te așteptam!
[“Good food brings people together and what we choose to eat helps to define us – as families, communities and nations” said King Charles III hosting on Friday, 7 February, an Italian-themed dinner with dishes including crab, ravioli and pork, along with English and Italian wine.
O spune un rege, aproape concomitent cu noi. Mai trebuie să adaug ceva? 🙃🙃🙃]
În Coron dimineața am fost la micul dejun într-un loc numit Follow Your Taste. Decent, chiar ce trebuia. (Aici am mîncat ca fel principal o farfurie cu caju prăjite pe lîngă două fructe: mango și banană! Perfect! Și sănătos.)
La final de etapă filipineză
Ne-am mutat în camera mare, am avut aer condiționat silențios, purificator de apă și ceai, cafea, la ușa noastră, pe coridor, apă caldă…Iar proprietăreasa, o doamnă mai în vîrstă, poate de origine chineză, a fost extrem de manierată și am rezolvat cu bine capitolul cazare.
Rămîne orașul. Coron. Ei, nu. Chiar NU. Nu merită timpul și banii chiar dacă ai fi mai tînăr și cu dorința de a explora. Pur și simplu nu ai ce.
Mîine, 8 februarie, plecăm de la aeroportul din Busuanga la Manila, iar de acolo la Bangkok. Pe 9 februarie avem un zbor spre Luang Prabang ຫຼວງພະບາງ – Laos.
E greu de spus care au fost primele impresii despre El Nido: eram înghesuiți în tuktuk (nu, doamne ferește, în TikTok! 🙃) și văzul căuta febril asemănări cu ce mai văzusem pînă acum: în Indonezia, Thailanda, parcă și în Vietnam. Drumul era însă mai prăfos și mai prost întreținut cu toate că autoritățile locale te taxează la tot pasul cu cîte 20 ₱ „pentru dezvoltarea infrastructurii turistice” [sic!] Turiști străini sînt, slavă Domnului, claie peste grămadă: unde 👿 se duc banii ăia? (Retorică, ne-retorică, pun și eu întrebarea asta Pamahalaan ng Pilipinas, guvernului Republicii Filipine…)
Mi-a părut extrem de rău că nu aveam telefonul pregătit ca să fac o poză din „goana” tuktuk-ului pe care să i-o trimit lui Georgică, frizerul meu din București: văzusem o colibă de bambus pe care scria mare BARBER SHOP și care (aici e poanta!) era cocoțată pe catalige 😂😂
Am ajuns la Rosanna’s Pension, locul de cazare pe care-l alesesem cu grijă de acasă, și
care, în ciuda lui “Pension” agățat în coadă, era un veritabil hotelaș, așezat chiar pe nesfîrșita plajă care înconjură golful El Nido și, implicit, orașul.
În cadrul hotelului funcționa și HammaCafé, opțiunea ideală pentru micul dejun.
Hamma Café
O vlogeriță vegană la micul meu dejun
Dar cine era… Rosanna? 😀 Rosanna Gallardo era (presupun eu) fie nevasta, fie fiica lui jupîn Tiffany Justine D. Gallardo, avocat și Notarypublic în El Nido, altfel nu se „esplică”! 😀 De altfel acesta avea „prăvălia” chiar vizavi de hotel.
Ei, n-am stat prea mult să admirăm din balcon apusul de soare fiindcă la tropice soarele apune frumos dar grăbit.
Eram obosiți de zborurile de peste zi (cum e să te trezești în Taipei și să te culci în El Nido? Cred că e „team-building” style! 😀) dar și cu dorința de a explora așezarea și, neapărat!, de a mînca! Preveniți că prin partea locului “cash paymentrules”, trebuia mai întîi să găsim ATM-uri și după aia „papa”! 🤷🏻♂️
ATM-uri erau, dar nu prea aveau chef să distribuie sume de bani mai mai fiindcă nu puteau percepe comision în funcție de valoare. 🤷🏻♂️ Alt ATM elibera numerar dar doar în bancnote de 100 ₱ și am fi ajuns ca în Madagascar cu chimirul plin de ariary! În fine, ATM-ul unei bănci ne-a eliberat 10000 ₱ în bancnote de cîte 1000. Eram bogați! Puteam mînca!
Culinare în El Nido
Turiștii se plimbau agale pe Straße, aidoma și niște maidanezi respectuoși, iar pe o parte și alta era plin de mici restaurante, unele cu specific străin.
Am fi vrut să mîncăm pizza (solo pizza) într-un restaurant înțesat de tineri americani și europeni doar pentru că acolo se putea plăti cu cardul?
Eei nu, parcă nu, am mîncat pizza mai bună la… Napoli! 😂
Și atunci am mers la unul cu specific „local”: la Mazabor!!
Culinar vorbind n-a fost o experiență memorabilă (fileul de tuna pe care îl alesesem era cam uscat)
dar am rămas de la Mazabor cu o altfel de experiență memorabilă: săpunul !!! 🙄 S-a întîmplat așa. Am vrut să mă spăl pe mîini înainte de masă. Am fost direcționat spre un WC unisex, dotat și cu pisoar și cu chiuvetă. La alegere. Pe chiuvetă era așezat și un mic săpun mic, alb. Dau să mă spăl și mirosul… ăă… astringent mă trezește la realitate: nu era săpun, era deodorizantul de pisoar!!! (adică pe lîngă „săpun” mai conținea cît cuprinde clorură de sodiu, surfactant anionic…) Cu blîndețe îi atrag atenția micuței filipineze de la bar că – ce să vezi? – „la baie nu e săpun” 🤷🏻♂️ Fata se repliază imediat, zice cuvîntul magic (sorry) de cîteva ori, apoi îmi întinde o cutie de plastic cu o pastă verde. Era detergent de vase solid…
M-am predat.
În a doua seară (ca să termin cu capitolul culinar) am mîncat cel mai bine, la Osaka Castle (vasăzică tot spre japonezi ne-a tras ața, ca în Taiwan) în timp ce de la masa de la etajul I admiram direct „spectacolul străzii”.
Am mîncat o supă miso (bună dar parcă un pic prea sărată), salată de alge de mare și
Aburi Salmon Maki
(somon la tigaie cu maioneză și sos unagi ウナギ (țipar de apă dulce), umplut cu morcovi, spanac, castraveți și cu glazură de alge de mare). [Să mai spun că noi doi nu ne „certăm” pe mîncare: partenera își alege constant pui 🤦🏻, iar eu pește. Cădem de acord dacă e vorba de purcel fiindcă, nu-i așa?, nu e pasăre/pește ca porcu’!]
În ultima seară – deși îmi jurasem să nu fac asta! – am ajuns la Burning Sun Korean Resto and Bar.
Fetele erau drăguțe, cu uniforme coreene de polițiste (?!)
dar „papa”, deși comestibilă, vădea același orizont îngust al celei mai nefericite nații asiatice: coreenii… Înțeleg că sînt resentimentari față de japonezi pe care încearcă însă să-i imite în diferite feluri. Poate că uneori au reușit la capitolul tehnologie dar în materie de rafinament culinar… departe griva de iepure!
Păi cum să combini tu, măi coreanule zevzec, tăițeii soba そば cu Shrimptempura și să-ți iasă… castronoiul ăsta cu zamă cu de toate ??
Ce imbecili… În plus coreenii de oriunde ar fi ei (am mîncat la „coreeni” și la Sydney și la Seoul) au păcatul că, prin felul extrem de picant în care gătesc, nu dau atenție vreunei arome (nu mai zic subtile…) Pe scurt: kimchi lovers, vai de mama lor!…
Despre El Nido și ce e cu el
Prin comparație cu 2 Mai-ul pe care-l știam din anii ‘80, El Nido are standarde internaționale, fixate de mulțimea globalistă de backpackeri. Standardele 2 Mai-ului erau fixate illotempore de două grupări: bucureștenii și clujenii…
Pe vremea „noastră” pe plaja de la 2 Mai se juca bridge „la greu”;
la El Nido, cum se vede, se joacă probabil un sport mai potrivit standardelor „globaliste” – șeptic! 😆
În ciuda diferențelor – pe care, dacă le-am evidențiat așa, par enorme – aerul locului rămîne același: e rîndul acestei generații să se bucure de locuri exotice, de plajă, de mare (inclusiv de plimbatul pe ea cu vasele filipineze – bangka),
de o „băută” la una din puzderiile de cîrciumioare, de… ce urmează îndeobște după „băută”… 🙈
Ce să-i spun acestei fete care făcea plajă în fiecare dimineață sub balconul meu, așa, singurică? ❌
Pentru noi, indiscutabil nostalgici dar în continuare curioși și atenți la nuanțe, cred că locul se înscrie la categoria Been There, Seen That. 😎
Ca să nu fim blazați sau – și mai grav! – să nu proclamăm déjàvu-ul tip Taipei (!) – trebuie afirmat sus și tare că niciodată n-a visat 2 Mai-ul o asemenea frumusețe de golf împrejmuit de coline împădurite pînă la vîrf!! Nici puzderia de bangka.
-Avea și 2 Mai ceva specific, numai al lui, îmi spune, hîtră, partenera de ttb.
-???
-O epavă… 😂😂😂
El Nido e mai mult aglomerat decît un oraș mare (are, totuși, oficial, vreo 50000 de locuitori) și, așa cum mi-l voi aminti, e un oraș desfășurat de-a lungul coastei, de la aeroport, pînă la… port.
El Nido este, se zice, cel mai pitoresc oraș de pe insula Palawan, amplasat între vîrfuri abrupte de calcar în jurul unui golf superb.
Am oftat un pic după tururile cu barca (se promit, ca de obicei, „plaje ascunse, golfuri și lagune neștiute”) dar nu prea mult: urma transbordarea timp de 4 ore pe mare de la El Nido la Coron și nu aveam vreun motiv să o stresez în plus pe partenera mea. Mai ales că, și fără să te sui în bangka, golful El Nido rămînea spectaculos și văzut de pe uscat, cu aceleași răsărituri și apusuri fabuloase.
Urma, oricum, și partea de „Coron” din etapa filipineză așa că ne-am pregătit de drum cumpărînd bilete cu ferry-ul firmei Jomalia, recomandată ca cea mai de încredere… (??)
Da. Pentru unii ca noi, cu saci de amintiri în spate, o zi, două, de reconectare sînt suficiente. Pentru cei mai tineri, care abia acum descoperă libertatea de mișcare, poate că un pic mai multe…
Îi spusesem eu cu o seară înainte partenerei de (travel) teambuilding „ia-ți adio de la civilizație, de mîine mergem în sălbăticie!”, dar nu-mi închipuiamce adevăr tocmai rostisem…
Primul „hop” filipinez l-am înregistrat la plecarea pe aeroportul din Taipei, cînd dl. Jian, funcționarul de la check in, ne-a rugat să completăm un document de care nu aveam habar: o declarație electronică compusă cu picioarele de guvernul filipinez (probabil mîndru nevoie mare că se alinia unor „standarde occidentale”!) și care, deși simplă în esență și redundantă ca mai toate documentele de acest tip, și-a dovedit inutilitatea la trecerea pe aeroportul din Manila: compusesem două declarații (că doar eram doi vizitatori) dar a fost scanată doar una, etc. Forma fără fond à la Philippines.
Dl. Jian dovedise exces de zel cînd declarase că nu ne poate elibera boarding pass-urile fără completarea declarației on line imbecile. Am încercat cu onestitate să trec de la anumite rubrici care trebuiau musai completate (le completasem) la altele dar eram mereu întors la una sau la alta pînă cînd, excedat, m-am întors la omul cu boarding pass-urile și i-am spus (cu voce, cred, foarte tare…): Vrei să verifici singur că aceste f***ing eDeclarations sînt de necompletat?
Cumvaintimidat, dl. Jian s-a apucat cu meticulozitate chinezească să facă ce îl rugasem: o dată, de două, de trei, de patru ori… Coada de la AirAsia creștea în spatele nostru…
Pînă la urmă s-a declarat învins: Eu vă dau boarding pass-urile dar va trebui ca la Manila să rugați un funcționar… bla, bla. Păi nu puteai, vere, să spui asta de la început?!
Declarațiile am reușit să le completez pe aeroportul Taoyuan chiar înainte de îmbarcare. Cum am reușit? Habar n-am. Așa a vrut hazardul. 🤷🏻♂️
În așteptarea îmbarcării am verificat la ce terminal urma să ajungem, poate aveam noroc să fie același. Nici vorbă. Aterizam la terminalul 3 și urma să decolăm în 1h55’ de la terminalul 2. Am apucat să mă uit și cum să ne transportăm de la un terminal la altul. Și ce am văzut… nu i-am comunicat partenerei de „ttb”: la ce rost să sporești îngrijorarea cuiva deja preocupat de timpul scurt de transfer?! 🤷🏻♂️
Erau informații care puteau fi ușor trecute ca „neverosimile”. Adică, fiți atenți!:
în cadrul aceluiași aeroport, transferul de la un terminal la altul nu se face nici cu un autobuz al aeroportului, nici cu o linie internă de tren/metrou, ci… cu taxiul! (??? 🙄)
În fine, am plecat la timp din Taipei spre Manila și am aterizat la terminalul 3 la ora 11:54. Acolo… ce să vezi?? 🙄😳
Reamintesc: eram într-o cursă contracronometru pentru a prinde cursa spre El Nido, din Palawan. Ne-am coborît bagajele de cabină, am rugat politicos dar ferm să ni se permită să avansăm pe culoar fiindcă… bla, bla, am ieșit printre primii din avion și am început cursa de fond pe un culoar nesfîrșit al aeroportului din Manila!
O singură dată pe traseul fără capăt a apărut și 1 (o) bucățică de covor rulant. Din greșeală, evident.
Ne-am grăbit spre ghișeele de trecere a frontierei. Mulțimea care aștepta era „cîtă frunză, cîtă iarbă”.
Normal. Deocamdată lucrau doar doi polițiști de frontieră. 🤦🏻 (Poate că 12:30, sîmbătă, la Manila e o oră prea timpurie? 🤔) În silă, au mai apărut doi… Dar… păreau în grevă japoneză!!
Trebuia să trecem la “planul B”: să avansăm peste lanțurile liniilor șerpuite ale pasagerilor și să ajungem în față fără să ofensăm pe cineva! 😎
Manevra reușește dacă îți creezi aliați. Am început să vorbesc cu un britanic de vîrsta mea care bătea aeroportul din Manila de 25 de ani și care mi-a spus resemnat că nu se mișcă nimic în Filipine fiindcă autoritățile sînt corupte. (Ooops! Cunoșteam cuvîntul…) Oricum, a încurajat tentativa noastră de a sări „ștachetele” de lanțuri (brusc nu ne mai durea nimic!!) și astfel încurajați am sărit unul, două, trei, patru astfel de hopuri și ne-am pomenit în fața cozii, într-un gen de No Men’s Land unde nimeni nu ne invita să avansăm. O tentativă de a ne apropia fără invitație de un ghișeu a fost reprimată autoritar („treceți la loc!”) și am mai așteptat. În fine, am trecut, ne-am îndreptat spre zona de vamă și acolo era un individ care se prefăcea că scanează nefericitele eDeclaration pe care le salvasem pe telefon.
La ce duce corupția
Am recuperat bagajele și ne-am pomenit în sala mare a aeroportului cu ghișee de tot felul, etc. Mă informasem în Taipei și cît ar putea să coste, eventual (că eu tot nu credeam!) transferul cu taxiul de la terminalul 2 la terminalul 3: între 190-240 ₱ (pesos filipinezi, 1 RON = 12.13 ₱)
Să scoatem niște bani de la ATM!” propun eu. Neapărat, încuviințează păstrătoarea tezaurului familiei. Dar cît… ?
Am scos 3000 ₱ și, în fine, am ieșit din aeroport… à la recherche du temps perdu, evident, fiindcă autobuzul de transfer exista doar în imaginația noastră mult prea europocentristă…
May I help you Sir? mă interpelează un tip. Dau din mînă a lehamite „mergem spre Terminalul 2.”
Sigur, sigur, Sir, Terminalul 2. Să vă găsesc un taxi! Și pune mîna pe o valiză și ne obligă să-l urmăm. Cea mai veche schemă… Deja știam că ne trebuie un taxi, pierdusem mult timp la intrarea în Republika ng Pilipinas,
iar îmbarcarea începea în 20 de minute. Recunoscusem schema dar asta nu însemna și că eram o pradă. Aveam totuși niște informații. Între timp omul bodogănea ceva în tagalog cu un șofer de limuzină (cam prea frumoasă… dar și noi eram frumoși 😂😂😂) Ei, zic, cît costă pînă la Terminalul 2?
Și omul („nostru”, nu?) scoate o foaie cu zeci de rubrici, în culori diferite, și începe să simuleze o căutare: Terminalul 2, Terminalul 2… de parcă nu asta făcea tot timpul. Apoi, triumfător: Am găsit! 5600 ₱!
Whaaat? urlu eu, fiindcă nerușinarea are și ea o limită…
Sorry, Sir, sorry! I have confused things… Și scoate un alt tabel… Doar că situația se schimbase, îl obligasem să bată în retragere și acum eu îl pîndeam să văd ce porumbel îi mai iese din gură…
2400 ₱, mai încearcă el.
No way! Put them down immediately! (bagajele fuseseră deja încărcate în limuzină…) Nu mai urlam: cred că, în anumite momente, îmi este suficientă privirea…
Rodica nu asistase la tot schimbul de replici și, oricum, grija ei era pierderea zborului, de aceea, văzînd că bagajele erau descărcate, se cam – să zicem – „întristase” [sic!]. I-am explicat în două cuvinte schema și m-a întrebat, firește… Și acum ce facem?
Sigur că nu aveam un răspuns la îndemînă însă mizasem (și s-a dovedit un raționament corect) pe agitația pe care o provocasem și care trebuia să scoată la iveală și altfel de reacții. Într-adevăr, am fost din nou abordați, de altă persoană, întreb cît vor să ne ia pînă la nenorocitul ăla de Terminal 2 (britanicul îmi spusese că de vreo 3 ani ar fi fost gata soluția de corespondență dintre terminale dar… corupția…)
Îmi răspunde 700 ₱ și sînt de acord: chiar că intram în criză de timp…
Recapitulînd, taxiul ar fi trebuit să coste între 190-240 ₱, am urcat la 5600 ₱, apoi am coborît la 2400 ₱ și în sfîrșit la 700 ₱…
Am povestit pe larg toată istoria asta din două motive:
cu speranța că am avut o atitudine corectă care ar putea fi folositoare și altora în împrejurări similare
ca să accentuez nu deosebirea, ci asemănarea autorităților filipineze cu cele din patria mumă 🤦🏻
Bătrînul șofer pe mîna cui fusesem dați nu era pe gustul partenerei șoferițe fiindcă nu era destul de… vioi 🤣, nu se grăbea, sau – cu o expresie consacrată – „nu mînca jăratic” 🤪
La un moment dat îmi sună telefonul (??) Era un apel pe WhatsApp de pe un număr cu prefix de Filipine. Răspund și se dovedește că eram așteptați la îmbarcare la… Terminalul 2 (!!!) ghișeul cutare. (Evident completasem anterior formularul de check în și, într-o doară, trecusem și telefonul. A fost util, să zicem. Nu pot să nu mă gîndesc însă cît de obișnuită era fata aia de la ghișeul SwiftAir să-și caute pasagerii în drum spre Terminalul 2…)
Manila – aeroportul „internațional”, cu terminalele sale răsfirate printre coșmeliile sau blocurile sale din Manila – orașul, arăta ca Bucureștiul în viziunea duamnei Firea după 20 de ani de mandat… Haos cît cuprinde! Nici nu trebuie să mai insist: corupție generalizată, stat eșuat (unde-am mai auzit asta?) dar cu poziție geostrategică excepțională care l-a ferit deocamdată de scufundare.
În fine, am ajuns la timp, ne-am urcat într-un ATR 72-600 (plin ochi de o populație occidentală cu șort și șlapi) și… am purtat următoarea discuție… 😜
Queenie
¡Vamos a la playa! îi zic stewardesei Queenie, de la AirSwift, Filipine, drăguță, prospăt machiată, cu „sclipici” în mijlocul zilei.
Îmi spune “Sorry, I don’t understand 🤷🏼♀️ I’ve heard that so many times… What does it mean?”
Păi, îi răspund (în engleză dacă nu mersese cu spaniola 🙃), înseamnă „să mergem la plajă!”
“Oooooooo, how nice, I didn’t knoow…”
Și rîdem amîndoi.
[- Și…?
Și nimic. Ea era în timpul serviciului! 😎]
Și-am aterizat la El Nido venind dinspre apă
și părînd că tot spre ea ne vom îndrepta (pista este extrem de scurtă așa că avionul se duce și se întoarce ca să mai… piardă din elan).
Aeroportul era simpatic ca cele din Polinezia Franceză – genul „colibă indigenă funcțională”.
Valiza noastră mică (cumpărată în Buenos Aires) a fost ultimul bagaj pus pe podeaua sălii de așteptare din aeroportul „Lio” dar ce contează?
A ajuns!!
Ne-am suit într-un tuktuk (un triciclu motorizat)
am încăput înghesuiți, cu bagajele legate la coada triciclului ca să nu se piardă,
și am rîs tot timpul ca nebunii: ne aminteam de Madagascar 2009…
Normal ar fi fost „în lung și-n lat” dar noi am fost doar „în lung”, pe latura de vest, fiindcă e puțin probabil să străbați Taiwan-ul „de-a latul”: e prea muntos.
A sosit și momentul să mă adun și să trag concluzii despre Taiwan 🇹🇼 așa cum îl percepem la finalul unei vizite de o săptămînă. Mai întîi despre ce am vizitat în ultima zi la Taipei.
Am fost la Templul Longshan, incontestabil cel mai faimos templu din oraș, cel puțin se pare că așa îl consideră localnicii.
Este un locaș de cult activ, plin de energie și de devotamentul vizitatorilor așa cum am putut să ne convingem. Și dacă, așa cum citisem „Zilnic au loc trei ceremonii de cîntări în spațiile templului”, pe una am prins-o și noi și chiar că a fost interesant!
(M-aș fi alăturat și eu cîntării credincioșilor dacă Rodica nu s-ar fi uitat extrem de sever la mine… Are ea darul, uneori, să îmi interzică accesul la bucurii simple… 🙃)
Pe străzile din jurul templului, ghicitorii oferă îndrumări, vînzătorii expun tot felul de ierburi și medicamente și tot aici există, ni s-a spus, nu mai puțin de patru piețe de noapte (cea mai faimoasă fiind Piața de noapte Huaxi). Aceasta este inima palpitantă a celui mai vechi district din Taipei – Wanhua, orașul original cu ziduri de cetate.
Chiar dacă nu am ajuns seara, să vedem templul luminat feeric, ni s-a părut important să ne facem o idee și despre locul de unde a început să se anime „sufletul” Taipei-ului. Iar vizita la templu, în plină sărbătoare, cu mulți vizitatori, de toate vîrstele, a contribuit mult la fixarea în memorie a acestui „suflet”.
Templul Longshan (龍山寺) se traduce ad litteram prin „Templul Muntelui Dragonului”. Numele i se trage de la un templu cu același nume din provincia Fujian, China (de unde provin majoritatea strămoșilor populației taiwaneze). Acel templu se află la baza Muntelui Dragonului.
Cu bolul cu orez în mînă, desculț, un călugăr așteaptă la intrarea în templu.
Templul servește și drept adăpost antiaerian
O minunată cascadă se află în partea dreaptă a curții exterioare
Și era lumee…
Detaliile astea…
Mi-a plăcut și arbustul de la intrare care seamănă cu un lămîi. Dar nu e.
În templu sînt și locuri de învățătură
Ofrandele sînt așezate printre aranjamente florale deosebite
Lampion de Anul Nou
Peștii Koi sînt semnificativi din punct de vedere cultural și reprezintă dragostea și prietenia în Japonia (unde au fost aduși din China și japonezii i-au adoptat și adaptat mai bine decît chinezi). Unii koi pot trăi peste 200 de ani, 😳 așa că sînt transmiși din generație în generație și sunt considerați o moștenire de familie în Japonia. Soiurile de koi se disting prin culoare și model. Sunt pești sociali, care pot fi „școliți”.
Apoi am făcut o scurtă plimbare pe una din străzile comerciale din apropierea templului Longshan. Ce să spun? Erau de toate,
de la prepararea pe loc a caracatițelor 🐙 la grătar
pînă la jucat tetris pe ecrane uriașe de calculator
sau la completarea febrilă a variantelor loto (jocurile de noroc – veritabila specialitate chinezească).
Am rîs de față poznașă a acestui cățel
dar am realizat amîndoi că, de fapt, nu ne plac bazarurile. Nici turcești, nici chinezești, de niciun fel. Și ne-am întors la hotel, apoi am fost tot la restaurantul japonez care a fost din nou impecabil și savuros.
Această stridie nu va fi uitată
Și concluzia ar fi…
Taiwanul merită vizitat cu siguranță. Nu are orașe la fel de cosmopolite cum este Hong Kong-ul sau la fel de rafinate ca cele japoneze dar este, oricum, undeva pe acolo sus. În civilizație.
Voi încheia cu aceste versuri sensibile din MRT, metroul din Taipei.
