January 2025

Azi, în ziua plecării din Kaohsiung spre „prima casă” din Taipei, lucrurile se anunțau liniștite. Infatigabila parteneră de viață și de călătorii peste mări și țări făcuse decuseară bagajul în proporție de 95%, trenul de mare viteză avea plecarea abia la ora prînzului așa că, practic, stăteam cu bagajele făcute în așteptarea clarificării traseului spre Zuoying. Sigur, cel mai simplu ar fi fost cu un Uber/taxi de la hotel dar doream să experimentăm și orașul „pe viu”, fără moleșeala întinsei sărbători de An Nou Chinezesc, iar mersul cu metroul era cea mai potrivită ocazie pentru a ne amesteca printre localnici în ceasul al… treisprezecelea! 

Doar că, așa cum se va vedea, era să ne amestecăm cu ei la propriu!! 😳

Pe la ora 10:11 a început să sune o alarmă. Era propriul meu telefon 🤔

Pe ecran apăruse și un mesaj

Cînd să-i traduc Rodicăi ce scria acolo (prima dată m-am gîndit că Taiwanul e atacat de China continentală!! 😂😂😂) ea mi-a luat-o înainte și mi-a spus simplu: E cutremur! Și chiar în clipa aceea l-am simțit…

Ne aflăm la etajul 10 și senzația a fost că lucrurile se din cameră se legănau înainte și înapoi odată cu pereții. A durat foarte puțin. Cînd am vrut să încuviințez („Da, a fost”) a început să se legene din nou. Ciudat, eram amîndoi liniștiți, nu ne panicasem. Am mai așteptat un pic, apoi m-am pomenit gîndidu-mă că dacă nu mai merge liftul va fi… „migălos” să coborîm opt etaje pe scări cu valiza! 😀 (De ce opt? Fiindcă parterul e socotit etajul 1, ca în America, iar etajul 4, număr cu ghinion în Asia, e sărit!)

Mult mai tîrziu, cînd am vrut să descriu senzația avută „în timpul”, m-am gîndit la versurile lui NICHITA Stănescu 

Cuvintele se roteau, se roteau între noi,

înainte şi înapoi,

şi cu cît te iubeam mai mult, cu atît

repetau, într-un vîrtej aproape văzut,

structura materiei, de la-nceput.

(Poveste sentimentală)

Am scăpat însă teferi din cutremurul din 30 ianuarie 2025 de la Kaohsiung (tehnic vorbind însă epicentrul lui a fost la 23.24°N, 120.61°E, la 40.5 km SE de prefectură Chiayi),

am coborît foarte bine la parter cu liftul hotelului și i-am uimit pe cei de la recepție cu rugămintea noastră candidă de a ne confirma traseul ales spre gara din Zuoying, respectiv cu metroul linia portocalie și apoi, de la stația Formosa, cu metroul linia roșie pînă la gara din Zuoying. „Mai bine mergeți cu Uberul”, a spus unul temător. Apoi a adăugat „dar se poate și așa…” Îmi explic reticența lor prin credința (probată continuu, desigur) că străinii nu se descurcă, în general, în lumea chineză. Aici voi pune accentul pe „în general”. Noi intram în cealaltă categorie de străini… 😜

Ei și am plecat (tot teleap-teleap) către stația de metrou „portocalie” de la 鹽埕鋪 Yanchengpu, descoperind în cele 10 minute de mers pe jos alte priveliști dintr-un oraș plăcut. 

Am ajuns la stație! i-am spus Rodicăi fiindcă, deși mergeam cu ochii pe Google Maps de pe mobil și mă mai opream să fac și o fotografie, aveam avantajul unor centimetri în plus de înălțime. Ideogramele 鹽埕鋪 stației Yanchengpu abia se vedeau pe frontispiciul ei fiindcă erau aproape complet obturate de… o piață ambulantă foarte animată!

Mai încolo totul a mers bine, cu excepția aglomerației din metrou, și cel „portocaliu” și cel „roșu”, care era atît de mare încît am văzut în două rînduri cum un angajat al liniei de metrou le-a interzis oamenilor să se mai suie! Unul era să fiu eu (!) dar m-am uitat „sugestiv” la el și m-a lăsat  să mă înghesui…

În aglomerație ai uneori timp să observi și să-ți explici lucruri inedite. Văzusem în Taipei cum compun cei tineri mesajele cu ideograme pe telefonul mobil. Pe linia roșie de metrou din Kaohsiung am văzut însă cum reușea să facă același lucru o persoană vizibil mai puțin educată. L-aș numi, dacă mi se permite, un țărănoi. (După moacă.) Ei bine, el folosea în mod iscusit o unghie lăsată să crească (înadins?) mai lung ca să schițeze cu ea vagi hieroglife recunoscute însă și transformate în caracterele standard de un software probabil banal…

Gara din Zuoying era, așa cum ne așteptam, plină ochi. Vînzoleala sporise însă din cauza unui fenomen neașteptat: cutremurul…

Toate trenurile aveau întîrziere.  Ne-am aciuat în cele din urmă pe o bancă de pe peron și, după aproximativ o oră, a venit și trenul. Ziua era în continuare superbă (soare, cald) și mai apucam să vedem în depărtare scurgerea accelerată a unor zone urbane.

Restul, ajungerea la Main Station Taipei, drumul spre hotel, întîmpinarea de către recepționerele pe care deja le cunoșteam, fac parte din categoria anunțată în titlul postării – déjà vu.

Două lucruri au fost noi: ni s-a schimbat camera (e tot la etajul 10 dar e un pic mai mare și contează)

și ni s-au recomandat niște restaurante dintr-un “Department Store” cu 12 etaje, la doi pași de hotel, care erau deschise fiindcă unul era cu specific thailandez, iar celălalt japonez. Am ales cu ochii închiși restaurantul japonez și a fost minunat!

Banzai!

La vremea cînd am planificat itinerariul din Taiwan știam despre Kaohsiung (高雄) că este este cel mai mare oraș din sudul Taiwanului, cel mai mare port și că ar fi păcat să-l ratezi fiindcă e complet diferit față de Taipei. Ei și cînd ți se flutură recomandarea cu „e complet diferit” te grăbești să vezi ce e diferit, nu?

Față de momentul stabilirii traseului și pînă la „executarea” lui intervin de regulă tot felul de accidente de parcurs care pot aduce modificări importante. La noi a fost vorba de două entorse care ne-au scos dintr-un ritm, de regulă, mai alert. Nu că aș fi sperat ca partenera să consimtă să mergem într-o croazieră spre Xiaoliuqiu (小琉球, „Mica” Liuqiu), singura insulă de corali locuită din Taiwan, unde cea mai mare atracție sunt cele peste 800 de țestoase marine uriașe care trăiesc pe coasta insulei. Știam că n-ar fi consimțit să fie tîrîtă într-o aventură mai mare decît o constituie însuși traseul ales! 😆

S-a mai adăugat însă ceva peste care am trecut cu ușurință: Anul Nou Lunar Chinezesc!! 🤦🏻 Ori sărbătoarea asta, cred că singura pe care și-o permit toți chinezii, aduce cu sine modificări importante cum ar fi că se închid toate restaurantele cu profil chinezesc, și destul de multe muzee, spații de artă ș.a.m.d. Chinezii petrec de Anul Nou al lor, doar că o fac acasă, în familie, și la această retragere din social participă inclusiv chelnerii și bucătarii… Deci am avut de surmontat – în Kaohsiung mai mult decît în Taipei – ponoasele unei documentări superficiale 🤷🏻‍♂️

Au mai fost și alte motive pentru care am dorit să ajungem în sudul Taiwanului. Tot itinerariul călătoriei se leagă de zone calde, tropicale. În Taiwan ai putea vorbi de așa ceva doar în sud la vreme de „iarnă”. Apoi traseul Taipei – Zouoying este și cel al trenului de mare viteză (HSR în Taiwan după acronimul în engleză, desigur: High Speed Rail) și am vrut să fac o comparație cu extraordinara experiență din Japonia.

Ultimul pe lista motivelor implicate în alegerea acestui itinerariu îl constituie verificarea unor informații antropologice. 

Zona din jurul orașului Kaohsiung de azi a fost inițial locul de baștină al  aborigenilor taiwanezi Siraya, care au numit-o Takow. Și numele ăsta i-a rămas peste secole. În 1920, ocupanții japonezi au ales caracterele 高雄, după regiunea Takao din Kyoto. 

Datele astea istorice sînt incontestabile, dar chiar ca nevorbitor de chineză (în oricare variantă dialectală) nu poți să nu te uiți cruciș la diferența fonetică dintre Takow și… Kaohsiung 🙄

Avea Arghezi vorba asta celebră „una vorbim și alta fumăm…” Așa și aici. Ideogramele chinezești au fost create cu scopul de a uni – peste variantele pronunției dialectale – chinezii de pretutindeni. Ăsta e și motivul pentru care nu renunță la complicată lor scriere, pentru că, indiferent cum  pronunță o ideogramă, sensul rămîne același. Să ne reamintim că în 1920 Taiwanul era încă ocupat de japonezi. Și ei folosesc ideograme „împrumutate” de la chinezi. Doar că le pronunță complet diferit! 

Așa a ajuns Takow la uimitoarea metamorfozare în Kaohsiung. Caracterele 高雄 sînt încă folosite și azi, dar se pronunță „Gaoxiong” în mandarină. (Ortografia „Kaohsiung” provine din sistemul de romanizare Wade-Giles, utilizat în trecut în Taiwan.)

Q.E.D. 

Ce vreau să spun cu atracția față de o limbă, o scriere sau alta (reproșată uneori chiar de partenera de teambuilding care crede că, de fapt, vreau „să mă dau erudit”) este că indiferent dacă, la un moment dat, ne uităm la niște semne ca la ceva neinteligibil (cazul scrierii chineze) există întotdeauna o explicație, o cheie logică! Asta îmi place. Și de aici aversiunea resimțită față de cei care nu-și pun întrebări, iau totul de-a gata…

Dar Rodica are dreptate în altă privință: parantezele astea sînt prea lungi. 🤔 Încerc să le scurtez pe cît e posibil dar uneori mă mai fură și pe mine

peisajul…

Acum, la încheierea celor două zile și jumătate de cînd sîntem aici, impresiile despre acest oraș – în ciuda neîmplinirilor de care voi aminti mai încolo – sînt, din fericire absolut pozitive!

Linia de tren de mare viteză care ne-a dus de la Taipei la Zuoying (Kaohsiung) într-o oră și 34 de minute are vagoane aerodinamice, de forma celor japoneze, e intimidant de curat și are (ah ce-aș mai vrea asta în avion!) un spațiu uriaș pentru picioare… O plăcere.

De la gara din Zuoying pînă la Pier2 din partea de sud (adică înspre mare), locul unde era situat hotelul, erau vreo 10 km pe care taxiul pe care l-am luat (puteai să plătești cu cardul, a fost o experiență amuzantă, noi, pasagerii, aveam tablete video pe care puteam urmări programe tv, iar șoferul avea și el unul, mai mare, tot în scop de divertisment 🙄🤣) i-a parcurs cam în 30 și ceva de minute.

Sosiți cu noaptea în cap din Taipei pentru că nu găseam alte trenuri din cauza… șerpilor de lemn din 2025 [sic!] sigur că nu am putut intra de la început în cameră, era prea devreme 🤷🏻‍♂️ Cazarea începea pe la ora 15, iar oferta de early check in aproape că echivala cu prețul unei zile de cazare (!) așa că am declinat-o. Am lăsat în depozit toate bagajele și am pornit spre capul străzii unde era Pier2, digul 2. 

Alesesem hotelul în această zonă fiindcă avea renumele de „centru al artelor”. Și într-adevăr, arta stradală a fost mult timp nu doar legală, ci și încurajată în Kaohsiung. Picturi murale uimitoare apăreau peste tot, iar cele mai bune citisem că se aflau la Centrul de Artă Pier 2 (care include și multe muzee, depozite portuare restaurate, magazine și instalații de artă, etc.), iar în imediata apropiere se găsea Weiwuying, un întreg cartier acoperit de picturi murale.

Dar… se apropia implacabil Anul Nou Chinezesc 2025, toate expozițiile erau deja închise (între care și una de artă impresionistă la care ne cumpărasem deja bilete! 😡) Pînă la urmă am fost bucuroși să găsim o cafenea șic (Now & Then), amenajată într-un fost depozit portuar de mărfuri și să ne așezăm la un brunch. Am luat ou Benedict cu somon și un fresh de kiwi care m-a mai trezit…

Am ajuns la hotel, ne-au lăsat să intrăm în cameră cu o oră mai devreme, era altă poveste, spațiu, lumină în cameră, baie largă…

am făcut nani 💤, seara am ieșit să vedem împrejurimile și să ne aprovizionăm pentru dimineață de la Family Mart. Am cumpărat și trei mere japoneze cu 100 de TWD (aprox. 14.50 lei)

însă prețul ăsta m, repet pentru trei mere, era mai mic decît prețul unui singur măr, tot din Japonia, cu adevărat uriaș!

A doua zi de dimineață ne-am trezit într-o cameră foarte răcoroasă 🥶 Sistemul de aer condiționat centralizat era automat setat pe 22°C și s-a dovedit ulterior că te încălzeai mai bine dacă… decuplai sistemul!

Aveam planuri destul de vagi fiindcă transportul nu mai costa doi bani, ca în Malaezia și nu știam cum să ajungem în diferite locuri pe care le aveam notate cu mijloacele de transport în comun. Cei doi bărbați de la desk erau empatici dar fără viziunea a ceea ce ar fi mai bine de făcut cu clienți ca noi. Atunci a intervenit în discuție un turist din Taipei care cunoștea foarte bine și Kaohsiung și care a venit cu o idee genială: „Luați CLR (Circular Light Rail) șirămîneți în el pînă vă întoarceți de unde ați plecat! În felul ăsta într-o oră și ceva puteți avea o perspectivă minimală asupra orașului”

Genial. Și simplu, ca tot ce e genial!

Așa am făcut. Practic a fost vorba de un tur al orașului făcut cu tramvaiul! 😀

La întoarcere ne-am dat jos cu două stații înainte de stația de plecare fiindcă ne aflam în zona portului și ieșise și soarele și ne-am încredințat că orașul, cu spații incredibil de largi pe alocuri, dar și cu foarte multe blocuri nu numai foarte înalte dar și foarte elegante, fusese ales încă din 2018 ca unul din orașele de top din lume care merită să fie vizitate… („Și noi dormeam, dom’le…”)

Clădirea din spatele yachturilor, futuristă, este Kaohsiung Pop Music Center

Seara, în lipsa restaurantelor taiwaneze (închise, cum tot mă chinui să repet, fiindcă… era ajun de Anul Nou!) ne-a ieșit în cale un (alt) restaurant indian (Doon Valley), în care am găsit caucazieni, negri și… indieni, și o mîncare bună. (Voi ține minte „Golgappa”!) 

Aici am sărbătorit (cu bere Heineken) venirea pe lume a micuței Lory îndepărtata Europă… Și, ca să mai fie ceva dulce pe lumea asta în afară de Lory, eu am mai luat și două Gulab Jamun. 🙃 Și un pahar de Masala Lassi sărat.

Urma Noaptea Anului Nou… 🙃🙃🙃 Ei, nu era ca în Europa, tradiția chineză se manifesta altfel, mai… potolit…

Pentru azi planul a fost simplu de făcut fiindcă văzusem (din tramvai!) ce era interesant de văzut și realizasem și că doar puține restaurante mai rămăseseră deschise (toate cu specific străin). Sigur, ai fi putut mînca și de la cei care frigeau caracatița „la cărucior” (comerțul stradal) dar noi, de modă veche doream să stăm și la masă…

Pînă la urmă ne-am ales fiecare cu cîte un obiect vestimentar cumpărat din Dream Mall, fiindcă acolo ne-am dus în prima zi a Anului Nou (chinezesc), cu perspectiva acestui mod de sărbătorire chinezesc  mai clar înțeleasă și am și păpat excelent, Western style, la restaurantul Bellini Pasta Pasta!

La întoarcere, seara, am văzut ce distracție se încinsese și în zona „noastră”, la Pier2. Totul a devenit mai prietenos și, parcă, mai inteligibil.

Dar mîine ne reîntoarcem la Taipei. Iar sîmbătă, 1 februarie, zburăm spre Manila și de acolo spre El Nido, Palawan.

Bine ai venit în lumea asta mare și frumoasă, Lory!

Nu este copilul real, ci unul generic, pentru considerente de GDPR! 😀

While mortals sleep, the angels keep

Their watch of wondering love

Ne aflăm în sudul Taiwanului, în Kaohsiung. Aici am primit vestea și azi mă opresc aici. Continuăm de mîine încolo.

Duminică vremea s-a mai răcit un pic și a început o burniță extrem de fină. „Exploratorii Taipeiului” își stabiliseră însă în mod neînfricat programul de la care nu trebuiau să se abată: vizitarea Memorialului Chiang Kai-shek și a templului Tianhou (aflat din fericire destul de aproape de Memorialul CKS)!

Pînă să pornim la drum am primit o primă avertizare a 

site-ului Vremea în Taiwan: cum se vede semnala nu ploaie ci un… cutremur! 🙄 Dar mic…

De la Gara principală din Taipei pînă la stația de metrou unde este amplasată statuia monumentală a lui CKS sînt doar două stații așa că am ajuns foarte rapid la complexul memorial. 

Nu mă voi lansa în alte considerații privind rolul fostului lider taivanez dar cred că nu strică niște detalii privind arhitectura complexului memorial care îi este dedicat.

Parcul Memorial Chiang Kai-shek acoperă o suprafață de peste 240.000 de mp în districtul Zhengzheng (中正區) din Taipei și se învecinează cu Palatul Prezidențial (總統府) și cu majoritatea ministerelor și băncilor. Privind la înghesuiala din Taipei, s-ar putea să vă întrebați cît de mult teren a fost expropiat pentru parc. Răspunsul simplu la această întrebare este că zona în care a fost construit parcul adăpostea pe vremuri o bază militară (în timpul erei coloniale japoneze) care, ulterior a fost ocupată ilegal de diferite persoane cînd partidul lui Chiang Kai-shek, Kuomintang (KMT) s-a retras în Taiwan. 

Ocupanții ilegali au fost în cele din urmă relocați, iar terenul a fost reîmpărțit pentru a face loc parcului.

Sala Memorială este albă, are patru laturi și a fost construită din marmură taiwaneză. Acoperișul este albastru (culoarea partidului său și a „libertății”) și are forma unui octogon. În Asia, numărul opt este unul de bun augur, care este asociat cu abundența și norocul. Acoperișul este modelat în așa fel încît fiecare dintre laturile octogonului formează cuvîntul pentru „oameni” (人 – Rén), simbolizînd faptul că Chiang era un om din popor…

În fine, cu o proaspătă contractură la gamba de la piciorul drept am urcat bombănind și… la pas (!) fiecare din cele 89 de trepte pînă în vîrf acolo unde se află uriașa statuie din bronz (cele 89 de trepte reprezintă fiecare an al vieții dictatorului).

Este evident modelul ales: memorialul Lincoln din Washington. Monumentalul Chiang Kai-shek are un surîs de Buddha…

După fotografii cu parcul și clădirile stil pagodă care se află în apropiere (una e Teatrul Național, iar cealaltă Orchestra Simfonică) am plecat către   Templul Tianhou, aflat la cîteva sute de metri distanță. Am fi putut trece liniștiți pe lîngă el fiindcă, departe de a fi o clădire monumentală, era înghesuit între case anonime. (Dacă voi întreba acum „Știți unde e biserica Sf. Ioan – Piață?” – cu referire la Piața Unirii din București – răspunsul va fi un …Ăăă…general 😀 Și totuși iat-o, înghesuită între blocuri

Așa și cu Templul Tianhou. Iată-l fotografiat de pe stradă

Templul Tianhou 臺北天后宮 din Taipei, este cunoscut și sub numele de „Templul Ximending Mazu”, deoarece zeitatea principală aici este Mazu. Templul a fost construit în 1746 cu fonduri donate de comercianții imigranți din Zhangzhou și Quanzhou din Fujian, China. Este unul dintre cele trei temple majore din Taiwan din perioada Qing. Este, de asemenea, singurul templu din Taiwan unde este prezent Hongfa Dashi (大师) cuvîntul japonez pentru „Marele Învățător”.  E vorba despre un călugăr budist născut în 774 în Shikoku, Japonia, care răspîndea Dharma pe unde ajungea. (Și a ajuns în multe locuri!)

Ofrandele aduse

E de înțeles, de aceea, de ce templul atrage mulți turiști japonezi. Românii, se înțelege, nu puteau lipsi! 😆

Pentru că seara la hotelul Relax 5 trebuia să facem niște permutări (să lăsăm un bagaj mai mare la hotelul din Taipei unde urma să ne reîntoarcem după vizita la Kaohsiung unde urma să călătorim în sfîrșit “light”!) am decis să mîncăm undeva, unde-om zări cu ochii și unde ne-o povățui Trip Advisor sau Google Maps(îl recomand pe ultimul). Așa am ales restaurantul Ying Gang Shi Dim Sum unde tot ce mi-a atras atenția a fost Dim Sum, pentru care stătusem la coadă și în Hong Kong.

Mîncarea a fost bună, pe alocuri (un foietaj cu carne de porc și mirodenii) chiar rafinată, iar Dim Sum… erau prezente sub varianta mai degrabă „desert” – găluștele aveau un ou cu vanilie la mijloc. A fost o alegere bună și… la țanc! După noi au mai venit și alții dar restaurantul se închidea! Cum am mai spus se simțea apropierea sărbătorii Anului Nou Lunar, dedicat în 2025 Șerpilor de Metal!

Sîmbătă dimineață mi-am abandonat pentru prima dată partenera de teambuilding în favoarea unui breakfast în stil vietnamez! Rodica s-a declarat mulțumită cu ce avea de ronțăit în cameră însă eu văzusem – la doi pași de

Hotelul Relax 5 – inconfundabilul semn al unei cafenele în stil vietnamez…

Unde să găsesc, adică, o cafea tare, vietnameză, și un croissant colonialist francez.

Eram doar vreo trei-patru mușterii la ora aia a dimineții (explicabil datorită apropierii Anului Nou Chinezesc) și m-am amuzat în voie cu selfie-uri și cu gîndul la peripețiile de acum (deja…) 8 ani!
Pentru că iată cum era amenajată cafeneaua

Se poate observa un monoplan în colțul din stînga sus, o cască atîrnată pe dulapul din dreapta, o raniță și un megafon de avertizare, o veioză cu abajur de… cască militară Việt Cộn plus (absolut genial după părerea mea 😀) masa clienților era construită dintr-o jantă uriașă de… ?? (autoamfibie poate 🤔)

Tot genial era și ce se găsea sub geamul așezat pe jantă masă: cărți vechi, tehnice, în limba… rusă !!

Satirizarea epocii apuse continua dacă îți dădeai silința să descifrezi și ce scria pe lozinca de deasupra canapelei (Xin chúc mừng đồng chí Phạm Tuấn đã bay vào vũ trụ tuần trước)

Phạm Tuấn e un nume propriu, dar ce era cu el? În traducere se păstrează subtilitatea umorului unei epoci pe care… off… o cunoaștem prea bine:

Felicitări tovarășului  Phạm Tuấn care a zburat în spațiu săptămîna trecută

Nu era o glumă. Phạm Tuấn a fost primul cosmonaut vietnamez și prima persoană de origine asiatică care a călătorit în spațiu! A fost lansat în spațiu în 1980 în misiunea Soyuz 37, ca parte a programului Interkosmos al fostei URSS.

La croissantul colonialist mai aveau de lucrat… 🤨

Pe considerentul de minimă rezistență „Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului” am ales să facem prima vizită din prima zi integrală în Taipei la 101, mîndria națională a taivanezilor (scriu cu „v” pentru că se pare că e forma care s-a impus în română – taiwanezilor ar fi sunat prețios, căutat).

Una e să alegi din documentarea de acasă și alta să mergi teleap-teleap spre gara centrală care are integrate și linii de metrou în măruntaiele ei. Seamănă mult cu orașele subterane de la metroul din Tokyo cu observația (deja verificată la ora asta) că metroul din Taipei e un pic cam haotic. Sigur, are și el pictograme la tot pasul, doar că la Tokyo am reușit de la început să ne orientăm. Poate că erau mai logici…? 🤔 Nu știu. 

M-a enervat că la Main Station Taipei, din cauza aglomerării liniilor de tren de mare viteză și normale împreună cu liniile de metrou, trebuie să străbați sute de metri la stînga sau la dreapta și să cobori sau să urci cu scările rulante, liftul pentru oamenii cu probleme de sănătate și vîrstnici (ne calificam la amîndouă 😏) pentru a ajunge la linia de metrou.

Altfel, îți creștea inima auzind avertizările partenerei de tipul „Dorin, nu mergem în direcția Tamsui, mergem spre Xinyi!” Semn clar că se integra în peisaj… 🤣

101 e un zgîrie nori de 101 de etaje care e mîndria Taiwanului, țară seismică (!)

„101” a fost timp de aproape 6 ani (din 2004, cînd a fost inaugurată clădirea, pînă în 2010, cînd a fost depășită de Burj Khalifa din Dubai pe care l-am văzut chiar atunci, în 2010, doar că era una din zilele cu furtună de  praf și nu îi zăream vîrful!) cea mai înaltă clădire din lume.

(Se pare că le luasem la rînd, doar veneam din Kuala Lumpur, orașul turnurilor gemene Petronas… 😀)

Ilustrația asta arată de ce „101”nu se dărîmă la vînturile extrem de puternice sau la cutremurele destul de frecvente: are în vîrf o bilă enormă de metal, înaltă cît cinci etaje!

Am plătit 600 Twd de persoană (cam 87 de lei) pentru privilegiul de a urca extrem de rapid pînă la etajul 89…
Cred că imaginile sînt binevenite în acest moment.

Începeai cu 5 etaje de mall exclusivist, adică spații de expunere pentru orice firmă de bunuri de consum de mare prestigiu și terminai la etajul 89 admirînd panorama Taipei.
Doar că afară era, din păcate, cam înnorat.

În fine, am făcut-o și pe-asta! La ieșirea din 101 ne aștepta mișcarea înduioșătoare a 4 bătrîni, 3 femei și un bărbat. Pe hainele lor de un galben aprins stătea scris FALUN DAFA E BUN  法輪大法好

Falun dafa (adică Falun Gong) nu poate fi „rău”. Răi sîntem noi că nu acordăm timp mișcării propriului corp!

Seara am ieșit în Piața de Noapte Shilin, cea mai vestită din Taipei, ca să vedem despre ce e vorba și… să mîncăm. Am ales un restaurant popular, (Zhong Cheng Hao – 忠誠號蚵仔煎) faimos pentru omleta cu stridii,

iar oamenii de acolo ne-au ajutat să ne descurcăm cu alegerea felurilor de mîncare, la casă (plăteai comanda înainte), în fine putem spune că cei cu care am vorbit (în engleză) ne-au înconjurat cu căldură. O pereche cu care am stat inițial la coadă afară (daa, stăteai la coadă!) revenise recent dintr-o călătorie în Europa (Franța și Suedia), iar un comesean de lîngă mine, tatăl a doi băieți de 13-14 ani,  îmi tot repeta înduioșător „sper să vă placă Taiwanul. Taiwanul e altfel decît China!”…


După ce am mîncat am vizitat piața de noapte propriu zisă, foarte animată (copiii de cîțiva ani pescuiesc cu un gen de sită peștișori de acvariu, cei mai mari sau tinerii se amuză pescuind cu undițe cît un creion…)

Dar cîte nu erau, Doamne!…
Am mîncat o înghețată artizanală (ciudat – aveai de ales dacă preferai să-ți adauge și un fel de… pătrunjel 🌿!!) și ne-am întors la hotel „în glorie”…






 

De data asta nu voi lăsa suspansul titlului pînă la final ca în postarea anterioară.

Mind the Gap! Atenție la distanță!

Am aterizat la Taipei dimineața asta la 9:12 după 3 ore și 3 minute de zbor din Borneo de Nord și am simțit de la început, cu toată oboseala noastră, că intrăm într-o altă lume. Una la care visasem de cînd eram mic, poate. 

Urmează niște referințe la evenimente istorice peste care puteți trece

Sînt atît de bătrîn încît țin minte ca prin vis cum era reflectată în presa românească a anilor ‘60 – adică în „Scînteia” și în revista „Urzica” 🙃 – criza strîmtorii Taiwan, care desparte insula de continentul asiatic, practic de China „populară”. Pare foarte comic, chiar neverosimil acum, dar în 1958, în disputa pentru insulele Jinmen (Kinmen) și Mazu (Matsu), cei doi inamici ideologici, comuniștii și „ciankaișiștii”, luaseră hotărîrea să se bombardeze reciproc și… alternativ: o zi una, cealaltă alta! 🙄😆

China publica în ziare avertismente pe care le numerota: primul, al zecelea, al 134-lea, al… 834-lea, etc.!! 😀  Pentru restul lumii „avertismentele” astea numărate cu grijă dar neurmate de vreo acțiune  erau, evident, ridicole. Degeaba îl prezentau Scînteia și Urzica pe Cian kai-și (Chiang Kai-shek) ca pe un monstru caricatural (la fel fusese cazul și cu „călăul” Tito, adesea prezentat cu o șapcă militară și cu o bardă în mînă 🤣 pînă cînd liderii români s-au împăcat și „pupat piața Endependenții” cu „călăul” Iugoslaviei pe vremea lui Hrusciov…). 

Cu Chiang Kai-shek lucrurile au stat însă altfel. El a rămas la putere pînă în anul morții sale (1975), a fost succedat la conducere de fiul său (Chiang Ching-kuo) care a și devenit președinte în 1978, și toate astea pentru că… geografia contează în politică! Taiwan-ul e „ghimpele” din coasta Chinei, a fost și este susținut neîntrerupt de americani cu toate că, formal, SUA a recunoscut Republica Populară Chineză ca unic reprezentant al Chinei la ONU și nu are relații diplomatice cu Taiwan-ul.
Dar are relații economice și… militare! 😆

Că Chiang Kai-shek a acționat cu mînă de fier, „dictatorial” am spune azi, este incontestabil. Dar de aici pînă la enormități de felul afirmației de mai jos (culeasă nu mai știu de unde) e cale lungă…

Dacă Franco din Spania a fost fascist, Salazar al Portugaliei a fost fascist și chiar și Chiang Kai-Shek din China a fost fascist, cine poate spune că Carl Gustaf Emil Mannerheim din Finlanda sau Józef Piłsudski din Polonia nu a fost fascist?

Cuvîntul ăsta, „fascist”, e aruncat cu voluptate în discuție de oameni care dau impresia că se pricep. Mannerheim al Finlandei s-ar fi aliat și cu dracul ca să scape de ruși!! A fost el „fascist”? 

Franco și Salazar pot fi mai ușor judecați de europeni fiindcă au la îndemînă propria istorie, pot compara cum a trecut țara lor prin lunga perioadă de tranziție de la încheierea ultimului război mondial pînă la stabilizarea economiei europene.

„Cazul” Chiang Kai-shek arată limitele în care se poate dezvolta o ideologie „puristă”, pe de o parte și condițiile geopolitice ale acestei dezvoltări, pe de altă parte, niciodată identic replicabile.

Am avut o discuție de acest tip și în România, imediat după 1990, mai exact în 1992, cînd fostului rege Mihai I al României i s-a permis să facă prima vizită în România. 

Entuziasmul popular era mare pentru că Mihai I era perceput ca un „salvator al nației”. Dar ar fi putut acționa el în această paradigmă? Cine i-ar fi fost consilierii tineri de care s-ar fi înconjurat?

Se repetă ea, istoria, dar totdeauna de pe o altă spirală… 🌀 

Ei, gata cu paranteza istorică…

Să trecem la plebicist: Taipei.

Tehnic vorbind nu aterizezi la Taipei, ci la Taoyuan, așa cum nu aterizezi la București, ci la Otopeni…

Aeroportul nu e impresionant de modern pe dinafară, pare mai degrabă vechi, doar că înăuntru stătător așa cum trebuie. Iar formalitățile de trecere a frontierei pentru o țară așa de „asediată”, cum percepem Taiwanul, sînt reduse la minimum. Primul punct bun.

Al doilea a fost amabilitatea unor ființe umane, cele de la asistența MRT (metroul taiwanez) care ne-au sfătuit ce tip de bilete să alegem pentru șederea noastră fragmentată în Taipei (trei zile la început și două la sfîrșitul sejurului taiwanez). Pentru transportul pînă la punctul central din Taipei, Main Station, un fel de Gara de Nord a lor dar așezată mai central, ți se un fel de nasture măricel din plastic mov. Îl validezi la plecarea din aeroport, îl păstrezi pe durata călătoriei și la stația finală ești eliberat după ce introduci token-ul într-un dispozitiv de colectare. Am luat 4, în speranța că ne vom și întoarce la aeroport!…

Hotelul Relax 5 a fost ales lîngă gară, avînd în minte și deplasarea spre Kaohsiung unde nu aveam chef, indiferent la ce oră avem trenul de dus sau de întors, să alegem vreun mijloc de transport spre sau hotel sau spre gară.

E un hotel plăcut și are un singur neajuns: camera e FOARTE mică… (Așa a fost și prima dată în Hong Kong dar asta din Taipei bate recordul!)

Spre exemplificare:

Camera înainte de a ne așeza bagajele…

…și după…

Nu puteam spera să fie camera gata pe la ora 12:15 cînd am ajuns (și nici n-a fost) așa că ne-am refugiat o oră și jumătate la cafeneaua NOTCH care, în afară de sortimente impresionante de cafea din toată lumea, avea, natural, și sortimente de ceai extraordinare (Taipei e unul din puținele orașe mari care conține pe anumite povîrnișuri – fiindcă e așezat într-o căldare înconjurată de munți – plantații de ceai foarte bun!)

Am mîncat fiecare și sandvișuri cu ou și șuncă, respectiv cu ou și ton. 👌🏻Muzica se auzea la volumul care trebuie (iată link-ul unei melodii remarcate), era deci foarte plăcut cu excepția faptului că doream să mă culc! (Mare tortură frustrarea asta de somn… 😖)

Am mai remarcat eu somnambul, pe stradă, una și alta dar, în fine, s-a făcut ora să intrăm în posesia camerei (care nu mai era mică, ci devenise de vis!) și, cățărîndu-ne (ad litteram) în pat am adormit 💤 imediat…

Nici trei ore n-au fost suficiente dar ne-am mobilizat și am defilat pentru masă spre un loc care arăta foarte bine dar… totul era rezervat (ni se oferise in extremis loc nu la masă, ci la bar… Cam incomod cu mîncatul… Am fost apoi îndrumați spre un alt restaurant. L-am găsit, avea ce trebuie în meniu dar și prețuri de bilete de avion!! Am mîncat (bine!) pînă la urmă la un no name!

Ce mi-a plăcut cel mai mult? Uite, mie, care nu mă dau în vînt după legume, mi-au plăcut la nebunie niște muguri (bean sprouts) care se topeau în gură, literalmente…

În drum spre hotel am mai oprit să luăm ceva de mîncare (sandvișuri japoneze de la 7/11, imbatabil și un suc de fructe exotice și morcovi) apoi am ajuns glorie în patul visurilor noastre) am făcut duș și asta a fost prima zi în Taipei.

(Cînd scriu aceste însemnări am terminat și cu ziua a doua dar asta rămîne pe mîine, orașul e foarte solicitant și fizic.)

Un pic de etimologie la sfîrșit.

Zona metropolitană a așa numitului Marele Taipei (sau Taipei-New Taipei-Keelung), îl face cel mai mare oraș din Taiwan, cu 7 milioane de oameni, sau 30% din populația țării.

Taipei înseamnă ad litteram „Taiwanul de Nord” (臺 / 台 sau taipentru Taiwan + 北 sau bei pentru nord). A devenit capitala Taiwanului abia în 1894. Capitala originală a Taiwanului a fost Tainan (臺南 sau „sudul Taiwanului”). Există, de asemenea, un Taide mijloc (Taichung), un Tai de est (Taitung) și Tai de vest (un sat mic numit Taixi).

Și gata!

N-am dormit chiar mult în noaptea care a trecut, iar în noaptea asta plecăm spre aeroportul din Kota Kinabalu pe la 3 fiindcă singurul zbor direct spre Taiwan e pe la ora 6:00…

Cu ocazia efectuării check in-ului am descoperit că nu aveam locuri alăturate (primisem însă amîndoi loc la fereastră!) așa că am plătit în plus 80 RM (~ 86 RON) ca să… facem conversație timp de 3 ore și jumătate! 😀

(Teoretic am putea conversa amîndoi însă pe mine zborul mă destinde atît de mult încît adorm aproape instantaneu… Și cum partenera de teambuilding nu vorbește mandarina… tare mi-e teamă că în loc de conversație va dezlega Sudoku! 🙃 Sînt mîndru însă că i-am cumpărat din Kota Kinabalu un set de 6 creioane, cu ascuțitoare și gumă! Un gest mic, care a fost apreciat… În ce privește „alte” gesturi, we’re working on it, de-aia sîntem în travel! )

Nu contează cît de rodat ești în planificarea etapelor, cu zboruri, cazare, lucruri pe care îți dorești să le faci, etc.: mereu se ivește ceva neprevăzut, un lucru care te scoate din rutină și te obligă să fii inventiv. Altfel… 🤷🏻‍♂️

În etapa Taiwan de mîine buturuga mică este Noul An Lunar Chinezesc care în 2025 cade miercuri, 29 ianuarie. Toată lumea va avea liber de la serviciu de sîmbătă, 25 ianuarie, pînă duminică, 2 februarie, deci vor fi nouă zile libere.

24 ianuarie (ziua Unirii în care ajungem): 

Încă este o zi lucrătoare și totul va fi deschis. Oamenii ar putea începe să părăsească orașul, mai ales seara. Moment rău pentru a rezerva trenuri!

25 ianuarie: 

Nu este o sărbătoare oficială, dar… este sîmbătă, așa că majoritatea oamenilor își vor începe vacanța în această zi. Oamenii continuă să părăsească orașul, așa că rutele de ieșire din Taipei se aglomerează, însă cele mai multe magazine încă vor fi deschise în oraș.

26 ianuarie (ziua de naștere a… dar ce știu ăștia tineri? 🤦🏻):

Ca și pe 25 ianuarie.

27 ianuarie… Eeei pe 27 ianuarie am rezervat două nopți în sudul Taiwanului, la Kaohsiung City (高雄市) care e un fel de portul Constanța combinat cu… Orașul Artelor (??? – avem un asemenea oraș în România? Uite, pe moment, aici, în Kota Kinabalu, zău dacă-mi vine în minte! 🤷🏻‍♂️)

Și de aici a început nebunia!!

Pe linia de mare viteză dintre Taipei și Kaohsiung City circulă trenuri din 15 în 15 minute. Ei bine… în afară de 4 (patru) trenuri, toate între 6 și 7 dimineața 🙄, nu mai erau bilete la nicio oră pînă pe la 10 seara!!!

Am rezolvat problema „alegînd” un tren de 6:30… (Și cică ești în vacanță…)

Vasăzică un mic „amănunt” (Anul Nou Lunar Chinezesc – a cărui amploare e însemnată peste tot unde sînt organizate comunități chinezești, darămite în Taiwan, la „mama” – sau la „tatăl” lor!!) ne-a bulversat total. 

Despre asta sper să mai scriu de la fața locului (ca întotdeauna schimbarea operatorului preferat de firma care a emis eSIM-ul meu, conduce la un oarecare balamuc 🫰🏻).

Deocamdată… scurte observații despre etapa 1: Malaezia, respectiv Kuala Lumpur și Borneo, care se încheie azi.

De departe preferăm Borneo, chiar dacă beteșugurile amîndurora ne-au „cantonat” doar în Kota Kinabalu (pe care, ca întotdeauna, ajungem să-l cunoaștem în momentul… plecării, adică după ce l-am bătut și cu… off! piciorul, nu doar l-am zărit pe geamul Grab-ului).

Oamenii din partea locului, un amestec în care elementul chinez e mai pronunțat decît în Selangor, statul din partea de vest a peninsulei malaeze unde se află capitala, sînt corecți, dornici să fie de ajutor, și ne-am simțit bine.

Și mai bine ar fi fost să fi fost validă Rodica, să fi făcut niște tururi cu mașina în zona muntoasă sau să fi zburat la rezervația de urangutani de la Sepilok, în estul Sabah. E adevărat că asta ar fi însemnat să ne organizăm altfel traseul. Acum zic: la ce ne-a trebuit Kuala Lumpur? 😀 (unde am avut însă condiții ideale de locuit și mîncat, nu-i chiar de colo…)

În Malaezia există un salariu minim de 1500 ringgit pe care l-a impus statul. Ce înseamnă asta mi- spus ghidul de ieri, Tan Kian Seng: chiria unui apartament în oraș ajunge la 1200 ringgit, nu prea rămîn bani pentru altceva… Și totuși el fusese „peste hotare”, e adevărat, într-o singură destinație, la Krabi, în Thailanda. Cum a reușit? „Am economisit! Dar e adevărat și că în perioada aia locuiam cu părinții…” Și acum? „Acum, de puțină vreme m-am căsătorit. Lucrează și soția, altfel nu se poate.” Și și-au închiriat un mic apartament. În „oraș”. T.K. Seng e absolvent de ceea ce la A.S.E. în București se numea la un moment dat „Economia Turismului”. Mi se pare competent și instruit. Recunoaște că a făcut o școală chinezească, organizată de comunitatea chineză locală. 

Și a spus că e o școală un pic mai bună decît cea de malaeză (islamică) stipendiată de stat. Și contribuțiile de asigurări sociale? „Angajatul și angajatorul contribuie în proporții aproape egale la fondul de pensie. Nu ai voie să te atingi de acei bani pînă la împlinirea vîrstei de 55 de ani.” Dar statul sau fondul privat de pensii nu asigură o pensie lunară? Face ochii mari „Lunară?? Nu…”

Am discutat (vorbea o engleză bună, fără poticneli) și despre… Inteligența Artificială (!)

Seng nu credea că AI se va impune curînd în Malaezia… Era el visător? Nu știu, însă am aflat că forța de muncă educată găsește destul de greu de lucru conform pregătirii. Ca și în Zambia. Geaba ai patalamaua dacă nu găsești de lucru. Iar pe unii dintre absolvenții zambieni îi văzusem încercînd să vîndă automobiliștilor, la stopuri, tot felul de nimicuri…

Eu zic să închid aici paranteza asta. Nu mă ocup de proorociri. Văd însă că, de-a lungul și de-a latul planetei, problemele critice sînt din ce în ce mai convergente.

În fine, la final, pour la bonne bouche… 

După ce ne-am învîrtit asudînd pe lîngă hotel (dacă acum e așa multă umezeală, cum o fi mai încolo, înspre vară? 🙄), bătînd temeinic „Lipscaniul” local – Gaya street – 

și am reușit să găsesc niște chiloți de baie fără brizbrizuri (yeeeeaah!)  în mall-ul Suria Sabah, 

am băut o cafea caramel la Old Town White Coffee

am mîncat de prînz la Pate Grill House unde erau promise niște grătare minunate

am plecat bombănind că – dacă tot sînt musulmani și mănîncă doar halal – să viseze nu să știe!, cum se face un grătar de vită medium rear (prin comparație șnițelul de pui al Rodicăi se topea în gură…)

după ce am cumpărat două vederi dar, evident, nu și timbre fiindcă „bugetarii malaezi de la poștă” închiseseră oficiul cu 40 de minute înainte de sosirea noastră 🤦🏻 (e vineri, sînt musulmani, e weekend și la ei)

după toate astea am ajuns la hotel și mi-am risipit ADN-ul în tot Borneo!

Mi-am făcut pedichiura.

Ei și, pe 22 ianuarie, la 9:15, a apărut la intrarea în hotel ghidul nostru, ne-a identificat rapid (nu era greu, eram singurii albi) și am plecat cu un van pe care scria Amazing Borneo în care mai încăpuse o familie chineză. De zece persoane. 🙄

Am ajuns foarte repede la Sutera Harbour Marina & Country Club unde am primit vestele de salvare (găsiseră una și pe măsura mea! 🙃) 

și am pornit spre Jetty (barca cu motor). Urcatul la bordul bărcii se făcea decent (aduseseră un podium mic, cu două trepte) dar trebuia replicată și coborîrea pe partea cealaltă a vasului. 🤔 Niciun obstacol nu a stat în calea bravei partenere! A reușit din prima! 😂

M-am strecurat spre spatele bărcii cu motor la locul rezervat… albilor (! – noi doi…) și, fără să mă visez vreun Nemo sau Sandokan, am început să filmez cum treceam cu “Jetty” ca lebăda pe ape în timp ce chinezoaicelor din familia lărgită le fluturau pletele în vînt…

Neavînd plete, partenera mea se încleștase puternic de scaun fiindcă Jetty sălta vesel cam la fiecare 20 m… În sfîrșit, am ajuns pe prima din cele două insule: Sapi. 

„Manevra Rodica” (urcat-coborît) perfect executată și… ne-am trezit în mijlocul Chinei populare!! (Abia dacă am zărit un cuplu de albi de vîrstă mijlocie în drum spre Tandas – toaleta). 

Cum despre scuba-diving nu putea fi vorba (!) am stat în loc la umbră supt un stejar bătrîn. (Poate că nu era chiar stejar dar bătrîn era…)

Pe insula Sapi mai erau niște restaurante în aer liber, o cafenea, etc. dar… abia mîncasem la hotel. Plimbîndu-ne cît ne permitea drumul pietruit (după asta intrai direct în – hai să nu fiu dramatic și să spun „junglă” ci vegetație sălbatică) am descoperit și case de locuit pe mica insulă.

Partea de “fun” era însă garantată de tinerele chinezoaice care mișunau la locul de acostare. Erau multe bărci cu motor ca a noastră acostate și, în consecință, și mulți chinezi, mai ales chinezoaice și cele mai multe tinere și preocupate de… Instagram! 🙄😜

Am urmărit-o fascinat pe una care cred că își făcea o nouă poză de profil cu ajutorul unei prietene. Așa mi-a și atras atenția fiindcă la un moment dat am văzut-o îngenuncheată în fața fotografei. 

Ei, după asta s-a ridicat, și-a arcuit spinarea, și-a împins bustul mai în față și nu a încetat tot timpul ăsta să-și mîngîie pletele care, spunea și Coșbuc, îi curgeau rîu…

Fetele (fotografa și diva în devenire) nu erau în barcă noastră dar le-am revăzut și cu ocazia opririi pe insula următoare – Manukan.

Era imposibil să nu le remarci, într-atît de ahtiate erau de portofoliul de imagini din Borneo încît (se) pozau literalmente pe potecile pe care circulam cu toții!

Pe insula Manukan, ni s-a servit și dejunul la restaurantul „Perahu”. Practic a fost vorba de frigărui de pui și de creveți mari, cu legume de prin partea locului, orez și… cartofi tăiați în felii mari,  deep fried, că, uite nu știu numele acțiunii în românește. 🤷🏻‍♂️

A fost mulțumitor și deși ora de masă era complet schimbată (am mîncat între orele 13 și 14) ne-am dat seama că ar fi excesiv pentru țesutul nostru adipos să ieșim și seara la restaurant la întoarcerea în KK. Ghidul, Tan Kian Seng, un malaezian de etnie chineză, tînăr (32 de ani), cu care am avut o discuție lungă și interesantă pe insula Sapi, ne-a recomandat un restaurant rar din KK pe care probabil îl vom încerca mîine. De ce rar ? Fiindcă e chinezesc și are și mîncare non-halal (حلال halal, adică „permis” în arabă), porc ca s-o spun pe șleau!

Am ajuns, în fine, la punctul culminant, al acestei postări, cel care îi dă și titlul: Affirmative Action.

Ce s-a întîmplat? Partenera de teambuilding își terminase Margarita pe care o comandase la masa din Manukan și plecase să mai pufăie din dispozitivul IQOS care-i servește acum drept țigară. Eu tocmai îmi mai comandasem un Bundaberg Tropical Mango (îl serveau excelent, cu lămîie și gheață în pahar) și priveam marea 

cînd, lateral față de masa noastră, am zărit un chinez cu bustul gol care se chinuia să mute înspre masa lui orientarea unui ventilator care răcorise pînă atunci masa noastră. 🤔 Fiindcă nu a reușit a chemat în ajutor chelnerul. Și atunci…

…atunci s-a ivit în mine imboldul de a nu mai ceda în fața altor umanoizi doar pentru că nu mai sîntem mîndri de culoarea albă a pielii noastre !😡

Et de profundis clamavi – și am strigat din adîncuri NO! NOO!! că s-a auzit pe toată terasa! 

S-a făcut liniște… Chinezul cel obraznic la bustul gol a înghețat, apoi iute s-a îndepărtat, iar chelnerul un alt aparat a montat și problema s-a rezolvat.

Sigur, am trecut acum într-un registru umoristic dar întrebați-vă dacă, în locul meu, ați fi procedat la fel. 🤔 La urma urmei nu era ceva care să țină de rasă, ci de bunul simț. Iar eu, singurul alb în restaurantul ăla plin de chinezi, mi-am exercitat dreptul de a nu fi discriminat doar pentru că eram… alb.

Apoi a venit Jetty, partenera a reușit din nou să se urce în el

în ciuda balansului și a entorsei 👏🏻, am ajuns la mal, la  Sutera Harbour Marina & Country Club de unde plecasem, i-am dat ghidului un tip meritat, mașina ne-a lăsat la hotel și m-am despărțit de simpaticii copii chinezi din mașină

cu un 再见！(Zàijiàn – la revedere!) pronunțat cît am putut de bine.

În după amiaza asta ne-am putut răsfăța amîndoi după amiază cu un sommeil de beauté meritat.

Affirmative action… Luptați pentru drepturile voastre chiar dacă sînteți albi!

…pe 21 ianuarie 2024 aterizam la Rio de Janeiro,

Copacabana…

anul următor ne găsește la aceeași dată în improbabila (?) locație Kota Kinabalu din Borneo. Ba nu e improbabilă deloc: vizam să ajungem aici din 2020, „cînd cu pandemia”!!

2024 a fost un an agitat. Am reușit să ajungem în Brazilia și Columbia, în Malta și Franța, în Italia și în Turcia. Poate că periplul de la acest început de an e ultimul cînd ne avîntăm în locuri necunoscute pe termen mai lung. Mie îmi place și Europa 😉 Comparațiile cu România îți vin în minte cu mai multă ușurință cînd ești mai pe lîngă casă.
Totuși… roata lumii se învîrte aici, în Asia de sud-est, și e de neprețuit să poți să aduni informații chiar de acolo. Nu de alta, dar nu merită să te uiți la „analiști” care copiază de la alți analiști care… preiau informații ale serviciilor de informații, ș.a.m.d.

Asia se mișcă într-un ritm al ei și chiar dacă într-un loc demografia pare să încetinească, se găsește altul care să preia ștafeta. E chiar impresionant să vezi puzderia de copii cu care defilează pe stradă, la plajă, în hotel aproape fiecare familie tînără. Nu mai sîntem obișnuiți cu asta în Europa… 

Am vizitat azi Sutera Harbour Marina & Country Club și totul era impecabil: yahturile, clubul, grădinile îngrijite.

Pînă la urmă (de entorsele noastre e vorba! 🤦🏻) ne vom încumeta să plecăm mîine, miercuri, 22 ianuarie, într-o plimbare de 7 ore cu o barcă mai mică. Vom poposi pe două insule. Sper să fim amîndoi în formă și să am ce (de)scrie.

Restul zilei de azi a fost „program gospodăresc”. Adică am mai cumpărat niște apă și fructe de la Servay Plaza de peste drum, creioane și gumă pentru Sudoku (partenera)și am mîncat masa principală de prînz-cină la KK GARDEN SEAFOD. Acolo peștii, crabii, erau ținuți în acvarii suprapuse,

clientul venea și alegea, peștele cum îl vedea, drept în farfurie sărea.

N-am făcut asta. Adică nu l-am privit în ochiul lui de pește cu 👁️ ochiul meu de om. Am ales din meniu. Chiar dacă am optat pentru cele mai mici porții (aveai opțiunile S, M și L), tot ne-au depășit cu mult…

Mîine mașina vine să ne ia de la hotel la ora 9:00. Voi încheia aici, ex abrupto.

Mǎ gîndeam cǎ o poezie care îmi place mult (Cîntecul de dragoste al lui Alfred J. Prufrock de T. S. Eliot) n-r fi putut fi compusă pe aceste meridiane.

Poezia începe așa:

Ci hai să mergem amîndoi cît, lent, 

Pe cer se-ntinde seara ca un pacien

Sub masca de eter pe masă.

[Let us go then, you and I,

When the evening is spread out against the sky

Like a patient etherized upon a table]

Aici seara se prăbușește peste tine, apusurile, deși grandioase, inegalabile, se consumă și ele pe parcursul unui sfert de oră.

Cum să fie timp să mergi încet, lent, urmînd mersul serii? Asta nu merge în Asia de sud-est! Nu merge nu numai din cauza geografiei, ci și a percepției lumii de către cei din Europa și cei din zona asta veșnic frămîntată (e de ajuns să spun că partea de sud din Borneo străjuiește Strîmtoarea Malacca pentru care au fost, sînt și vor mai fi bătălii purtate de popoare mari sau mici!).

Pe scurt: de unde timp de reflecție în Borneo? 🤔

Meditația asta asupra curgerii vieții a devenit în prezent un lux din ce în ce mai mare. Aș merge pînă acolo încît aș afirma că nici Islamul, religia dominantă prin partea locului, nu s-ar fi putut naște fără un minim de răgaz de reflecție acum 1403 ani…

Inevitabil trebuie să povestesc aici și vizita de azi la așa numita Masjid Bandaraya Kota Kinabalu (Moscheea orașului Kota Kinabalu), cunoscută și sub numele de Moscheea plutitoare. E cea mai mare moschee din Sabah, inaugurată în februarie 2000, după ce KK a obținut statutul de oraș. 

De ce Moscheea plutitoare? Moscheea este parțial înconjurată de un șanț mare cu vedere la golful Likas, creînd iluzia că plutește pe apă. Nu egalează superba moschee Hassan al II-lea din Casablanca care e „pusă” literalmente pe un promontoriu de pe țărmul Mediteranei, dar este și ea, cea din Kota Kinabalu, demnă de vizitat.

Am luat bilete de intrare (5 RM de persoană) și am mai primit (contracost, alți 10 RM) și îmbrăcămintea adecvată: hijab și ‘abaya, pentru doamna,

o jubba verde și o kufi pentru mine.

Mai era un hop: în moschee intri desculț (pasămite într-atît trebuie să fii de modest) și lași încălțările afară. La KK ni s-a spus „luați papucii înăuntru, să nu vi-i fure” [sic!], așa că, ascultători, am făcut cum ni s-a spus. Pe ambele părți ale intrării, în interiorul moscheii, se vindeau eșarfe, sucuri, în fine ce-i poate fi de folos drept credinciosului musulman. (Nefiind altceva decît un infidel din punct de vedere islamic, nu m-am mai ostenit să văd dacă aveau și chiloți de baie. Se pare că nu.)

„Surpriza emisiunii” urma abia după ce avansai în interiorul moscheii: un cordon pus de-a latul nu-ți mai permitea înaintarea… 🙄 Puteai zări, în depărtare, cu cîtă vrednicie se prosternau cu fața spre mihrab (și cu „spatele” spre noi)

drept credincioșii dar tu, ne-musulmanul, erai împiedicat să vezi partea cea mai interesantă a moscheii… 😞

Что делать? Ce-i de făcut? vorba lui Lenin. 

Ei bine, i-am dat telefonul meu cerberului care ne atrăsese atenția pînă unde avem voie să înaintăm și i-am spus: „noi nu sîntem musulmani dar tu ești! Te rog să mergi acolo unde noi nu avem acces și să faci niște poze!” Și omul s-a conformat în fața autorității care emana din mine [sic!], ba chiar a făcut și un film! 😂

Toată lumea mulțumită…

Apoi am avut ideea să mergem pînă la așa numitul Sign Hill unde e amplasat un Observator al orașului și al coastei. Zis și făcut. Chemat Grab, urcat pe colină, coborît din mașină și… jale! 😭 

Poarta spre Observator era închisă cu un lacăt! 

Păi acolo unde, nu cu multă vreme înainte, puteai zări de la Observator coasta și marea, acum privirea se împiedica de o dihanie de hotel, de niște blocuri înalte și – evident – fără noimă…

La ce bun să mai fie deschis Observatorul?

Am chemat un alt Grab ca să ne ducă la Turnul cu ceas al lui Atkinson. Nu ne-a localizat bine și a renunțat. La fel am pățit cu al doilea șofer. Abia la al treilea mi-a dat prin cap să mă apropii mai mult de platforma Observatorului și, în sfîrșit, am fost localizați și duși la Turnul lui Atkinson. Abia că monumentul era în reparație, chiar se lucra la el. 

De ce am ținut morțiș să văd Turnul lui Atkinson? Este probabil cea mai veche construcție din Kota Kinabalu. Turnul a fost construit în 1905 în memoria primului ofițer de district al lui Jesselton (am scris în postarea anterioară că o vreme îndelungată KK s-a numit Jesselton), Francis George Atkinson, care a murit de malarie la vîrsta de 28 de ani…

Am băut niște sucuri de fructe reci la un bar de peste drum și am descoperit cu uimire că pe jos ne lua doar 8 minute să ajungem la hotelul nostru (plin de chinezi și japonezi care trebuiau pînă de curînd să solicite viză pentru Malaezia). Așa am făcut. Am mers… agale (nu lent!) amîndoi, am făcut  duș și mai pe pe seară am ieșit să păpăm la Moginum  Poate vă inspiră meniul! 😀

În paharul din partea dreaptă se află o băutură cu nume poetic “Sunset in KK”. Ce conține? Iaca niște bere neagră, să zicem Guiness, în partea de sus, iar jos e fresh de portocale. Asta la început. Apoi, pe măsură ce bei, galbenul portocalelor dispare, băutura se mai amărăște… se lasă noaptea!

Ura!!