March 2023

Nu poți fi mulțumit că ai un lucru, decît dacă ai cui să-l împărtășești. (Seneca – Scrisori către Luciliu 6.4)

Încerc să-mi amintesc cum am ales Etapa Gauguin a acestei călătorii. Sigur, un prim element ar fi acela că n-am mai fost în Polinezia franceză. Însă n-am fost în multe locuri și în și mai multe nici nu vom ajunge să mergem (într-unele în mod voit, ca de exemplu, India, pe care amîndoi o asociem cu lipsă de igienă și căldură extremă în general, suficient ca să nu dorim să ajungem acolo). Altul ar fi… Gauguin 😀 dar, evident e o glumă! Dacă e vorba de națiuni insulare din Pacificul de Sud mai degrabă aș fi ales Tonga, o națiune cu rugby dezvoltat, se vorbește engleza…

Cred însă că am ales Tahiti – mă rog, prin extensie Polinezia franceză – fiindcă planul inițial, dinaintea Pandemiei, cuprindea și un zbor spre Insula Paștelui (exista atunci un zbor pe săptămînă între Tahiti și Insula Paștelui de unde puteam ajunge la Santiago, iar de la Santiago la Manaus, în inima Amazonului brazilian. (Azi e totul limpede, ehei, pentru mintea noastră, dragii mei! striga profesorul Știe-Tot în „Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi” 😀)

Cum planul inițial a eșuat din cauza pandemiei (cred că am mai explicat asta pe la începutul acestui travel blog) am prelungit Etapa Gauguin și în loc de Manaus necunoscutul ne-am ales cu… San Francisco binecunoscutul 😆 😆

Ne aflăm acum în Bora Bora și titlul acestei postări are legătură în cea mai mare parte cu această insulă, perla Polineziei, cea mai frumoasă insulă din Polinezia franceză, etc. Oferta incitantă și rezonabilă comercial a companiei Air Tahiti este că poți alege un pachet de trei sau mai multe zboruri spre multele insule polineziene pe parcursul sejurului tău și te va costa mai ieftin decît dacă ai alege un zbor dus-întors spre o destinație. Și-atunci, cu creionul în mînă, începi să schițezi trasee și să nu-mi spuneți că Bora Bora, de care se vorbește atît, ar putea fi lăsată de-o parte. 🤷🏻‍♂️

Ce vedeți în fotografia de mai sus este ce am ales eu, DLM, respectiv Oa Oa Lodge din Bora Bora (în „rezervația” căreia mă aflu și acum, cînd scriu), iar alegerea a fost influențată și de fotografia cu piscină infinita spre ocean (reală, cum se vede) și de preț (evident, oricum cel mai mare tarif pe noapte pe care l-am plătit în „tura” asta) dar mai ales de posibilitatea de a închiria o cameră cu balcon chiar deasupra Pacificului, la asta visasem…

Doar că n-a ieșit așa… 😢 În ziua în care a venit să fac și momentul rezervării acelui tip de bungalow… nu mai era disponibil pe niciun site de rezervare! Am mai așteptat o zi, două, tot n-am găsit și atunci, amărît, a trebuit să mă mulțumesc cu un Deluxe Bungalow with Garden View în aceeași locație. Asta a schimbat tot.

În loc să stăm într-un bungalow din care să privim continuu… valurile, valurile… a trebuit să ne mulțumim cu unul ca cel de mai sus. Cu o priveliște jalnică de grădină. N-ar fi schimbat nimic din tabieturile noastre (micul dejun, cititul la umbra binefăcătoare) dar toate s-ar fi desfășurat pe fundalul imensității de apă de sub, literalmente, ochii noștri…

Nu voi încerca să extrapolez experiența asta ca să arunc anatema asupra bietei insule. (Faptul că am făcut-o „biată” pe Bora Bora cea titrată deja mă înveselește 😀) Doar că stînd în bungalow-ul „de lux” (aiurea!) cu “garden view” am avut mai mult timp să fac inventarul experienței Bora Bora. Și inevitabil a ieșit cu minus. Altfel… priveam marea, citeam, iar priveam… cine mai avea timp de clevetit?

Să o iau pas cu pas. Ajungi pe aeroport care e așezat pe o limbă de pămînt necontiguu [maamă, ce cuvînt am găsit!] cu insula propriu zisă. Practic pe un atol.

De aici călătorii sînt luați cu bagaje cu tot cu un taxi maritim cu care mergi vreo 20 de minute pînă în portul din insula Vaitape.

Acolo ești așteptat, preluat și dus la ce ți-ai rezervat de acasă. M-am tot uitat pe drum, cu grjă să nu-mi cadă vreo plombă (de uimire). Nicio grijă. Cu mașina hotelului drumul a fost relativ scurt. Iată ce comandasem

Rău nu era. La prima vedere. La a doua strigare începeai să vezi că unele lucruri sînt pur și simplu stupid aranjate, parcă puse cu furca, fără logică: cuierele pentru prosoape erau așezate pe același perete cu dușul, luminile deasupra chiuvetei din holul dintre baie și toaletă erau fixate în tavan dar obturate de un dulap inutil care atîrna deasupra ta, etc., etc.
Dar dacă am fi avut camera visată? S-ar fi estompat toate aceste detalii, sînt sigur…

Toată „etapa Gauguin”, în ciuda alegerii a trei insule în opt zile cu zborurile (scurte) adiacente, fusese gîndită de acasă ca una de relaxare: plajă, mare, căldură… Ce poate fi rău?

Plaja „la tot pasul” nu exista. Ca să ajungi la una trebuia să te deplasezi. Cu ce?

Marea, da, te înconjura, dar o puteai simți doar în conexiune cu plaja…

Căldura, da, o doreai acasă, în București, iarna, dar la fața locului îți aduceai aminte că ești la tropice: era o căldură umedă. Uneori extrem de puternică.

Ne-am asumat alegerea și am pornit să ne aprovizionăm de la un supermarché aflat la 1,2 km distanță. Mergeai pe șosea. Circulația era intensă. Te fereai. Căldura te topea, transpirai… După ce luai sticlele de apă minerală trebuia să le duci înapoi. Tot cald, dar acum mai greu pentru dvs.!

[- De ce n-ați mai închiriat o mașină?

– Ca să ce? Să car apa de colo colo? Mai de folos ar fi fost o motoretă dar nu știam să mergem cu ea chiar dacă am fi găsit-o. Și-apoi, în Bora Bora, nu închiriezi ieftin, ca de la dl. Tinau, ci de la Avis sau Hertz…]

Ei, asta era afară. E clar că nu avea rost să încerci să descoperi cine știe ce colț de insulă, lagune, etc. Era pur și simplu cald. Așa că…

Restaurantele erau mai aproape, din fericire, decît supermarché-ul, mîncarea era decentă (la prețuri nu mă mai refer: 82% se importă, cunoașteți…) După două zile în care masa principală a fost seara (nu-mi place asta), azi am fost la dejun la St. James, un restaurant fitzos unde însă, din fericire, se mînca bine.

Cam asta a fost Bora Bora pentru noi. O deziluzie. Splendidă, e drept. Să ia fiecare ce crede din istorisirea asta adevărată. Nu facem „recomandări”. Atîta doar: a doua oară aș merge aici doar invitat de o vedetă internațională. Cu mașină și șofer. Și neapărat cu bungalow pe apă.

Acum fix patru ani ne aflam într-un oraș încîntător (tot un port!) Valparaiso din Chile. Aveam o zi la dispoziție, suficient ca să descoperim orașul. De la gară am luat un troleibuz spre zona centrală. La un moment dat troleibuzul s-a oprit, șoferul ne-a anunțat ceva, nu ne-am mișcat de pe locurile noastre și abia la al doilea anunț am ciulit urechea… spaniolă 😀 Traseul nostru se oprea aici, cu părere de rău, spunea șoferul, din cauza demonstrației.

Care „demonstrație”, frate? Veneam din Santiago, unde stăteam la Hotel Interamericano la doi pași de Președinție, și nu era vreo vorbă de manifestări sociale. În fine, acum ne aflam la Valparaiso, trebuia să coborîm, asta e: am coborît! Și-acum țin minte zumzetul din ce în ce mai crescut, apoi niște scandări neinteligibile fiindcă erau pe fondul unor răpăituri de tobe și apoi AM VĂZUT!

Era o demonstrație a femeilor cu ocazia zilei de 8 martie! Coloana părea nesfîrșită, rîndul din față al toboșarelor era chiar de povestit. Nu prea purtau fuste, ci pantaloni sau shorts (martie e o lună călduroasă în emisfera australă), bluze sau doar tops, și scandau, și scandau… Egalitate, Salarii egale, Concedii pentru copii – pînă aici nimic nou doar că eu știam că statul chilian le garanta 🤷🏻‍♂️ Pînă la urmă, în discuții ulterioare cu prieteni chilieni, m-am lămurit. Mișcarea feministă lua avînt în America de Sud, și în Chile în mod special, doar că era canalizată tot spre lozincile… străvechiului 8 martie socialisto-comunist; Chile fiind o țară catolică, nu prea mergeau lozincile de emancipare sexuală obișnuite în alte zone ale lumii…

Oricum, repet, era de privit și de povestit. Rostul inserării acestei amintiri aici este acela că azi am primit (eu!) tot felul de mesaje legate de 8 martie pe care să i le transmit partenerei de teambuilding, alături de diverse glume, evident legate de același „eveniment”. (Cele mai groaznice – și triste în același timp – sînt mesajele trimise de femei altor femei.)

Pe scurt și ca să fie clar: nu pun botul la 8 martie! Avem în România o tradiție minunată, cea a mărțișorului de 1 martie, iar pelteaua asta comunistoidă cu Ziua de 8 martie n-am înghițit-o nici în clasele primare!

À bon entendeur salut!

P.S. Sigur, puteți lăsa comentarii pe blog (fie și sub pseudonim), m-ar amuza…

62 de km. Atît a măsurat premiera oceanică a șoferiței mondiale. Să mai privim odată harta pe care co-pilotul o ține pe genunchi.

Noi ne aflam pe la jumătatea de vest a insulei mari (Huahine Nui), acolo unde scrie cu negru pe alb FARE ARA. De aici am luat-o spre nord, am trecut ușor de aglomerația 😀 de mașini din centre-ville, și pînă ai zice Huahine ne-am pomenit în zona de nord a insulei unde, la drept vorbind, nu era nimic deosebit de semnalat (pentru cei străini de insulă; pentru localnici o fi fost important, așa cum, de exemplu, Piața Domenii pentru mine nu înseamnă mare lucru, dar Piața Obor este cea de care mi-e dor…) Doar că în nordul Huahine Nui nu erau piețe. Era doar drumul asfaltat (bitumé, cum frumos zicea dl. Tinau) și niște bălării, vreau să zic flora spontană locală. Am trecut și de muzeul semnalizat (n-aveam dispoziția să ne oprim pentru asta), și de locația nefericită care în toată lumea poartă numele de artizanat local și chiar și de locul unde cugetă pentru huahinezi țiparii sacri. [Ei, de ăștia îmi pare un pic rău că nu i-am văzut: ce-or fi făcut țiparii ăștia de au ajuns să fie venerați? Măcar la Reykjavik faimosul muzeu cu tentă de… țipari are un nume clar! 🤣]

Și dacă bolidul cu nume de cățelușă, Suzuki, tot fusese oprit am pozat și eu, exclusiv pentru aducere aminte, una din activitățile veșnic la modă în insulițele din Pacific: culesul (??) nucii de cocos!

În fine, tot dînd tîrcoale, am ajuns la adevărata țintă a turului oceanic în premieră mondială: masa de prînz la un alt restaurant! 🤣 Iar altul mai bun decît cel din sudul insulei Huahine Iti, adică Chez Tara, pur și simplu nu exista! Toată șmecheria restaurantelor din zonele turistice se reduce la un singur aspect: locația, priveliștea pe care și-o va reaminti clientul. [Pour les connaisseurs, în lumea civilizată – și aici am în vedere exclusiv Europa – mai există un criteriu: priceperea bucătarului. În Polinezia acest criteriu este doar proclamat.]

Restaurantul avea și belle vue, avea și curtea plină de mașini și era pentru prima dată cînd vedeam în Huahine, pe lîngă francezi, și grupuri mai mari de americani. Și nici nu începusem bine să ne bem piña colada că a sunat adunarea pentru prînzul tip bufet. Ce la fix nimerisem!! Lucrurile se petreceau așa: nu aveai de ales!! 😀🤣 Adică ți se dădea farfuria, ți se punea ceva în ea de către bucătăreasă, apoi treceai la alta, îți punea și aia ceva (nu era foarte clar ce) și tot așa. Îți umpleai farfuria și te duceai la masă. Era, dacă stau bine să mă gîndesc, un fel de all you can eat. Fiindcă aveam și desert (pepene roșu și banane pregătite în fel și chip) la asta m-am mai dus odată. Restul, masa principală adică, era ca în fotografia de mai jos

Și dacă te săturai de mîncat și începeai să te mai uiți în jur… aveai ce să vezi! 😂

…mă rog, așa e la mare: mai nu vrei că e apa rece, mai nu vrei că e prea adîncă, însă te vei bucura în cele din urmă…

N-ar mai fi prea multe de adăugat în privința turului oceanic: peisajele continuau să fie frumoase și pe cînd ne apropiam de locul nostru din Fare Ara…

…dar se lăsa rapid și seara, iar la tropice aceasta vine brusc, cu ziua aproape egală cu noaptea, iar șoferița mondială nu suferă să conducă pe întuneric așa că ne-am dus spre casă, am parcat, am făcut (a cîtă oară?) bagajele, noaptea a fost liniștită, iar dimineața, înainte de plecare, Hinanui (pe scurt Hina) ne-a dăruit colanele cu flori ale prieteniei!

– De ce ne dă florile acum, la plecare, de ce nu ni le-a dat cînd am venit? a vrut să știe Rodica.

– De bucurie că am plecat! i-am răspuns eu 😀

…cînd, pe vremuri, partenera de teambuilding a spus „Hai să ne luăm și noi o mașină” am avut o singură replică: Bine. Da’ o conduci tu! Fraza asta simplă rezumă destul de bine aversiunea mea față de șoferit, activitate care pur și simplu mi-ar fura timpul pe drum, cît să mă gîndesc la una sau la alta… Rodica a fost însă de la început o entuziastă (slavă Domnului!) în ce privește conducerea mașinilor pe care le-am schimbat în aproape 30 de ani. Nu avea la cine să apeleze la vreun sfat în legătură cu condusul așa că a fost nevoită să se formeze ca un… self made driver. Eu, pe postul asumat de co-pilot. Și asta fiindcă nu cu multă vreme în urmă telefoanele nu erau așa inteligente, iar bieții oameni trebuiau să compenseze ei neștiința instrumentelor. (Acum situația s-a inversat… 🤣 Bine că tot nu mă interesează!)

Așadar împreună cu Rodica șoferița am făcut drumuri lungi sau scurte în Străinezia. Toate fără incidente. Unele mai lungi (pînă colea, în Suedia, în 2006, sau de la Auckland la Mt. Cook în 2010), altele mai scurte (în Europa, Alaska, Tasmania) dar niciunul atît de scurt și de exotic și care să constituie, în același timp o premieră: șoferitul în Oceania!!

Era sîmbătă, cam pe la ora 10:30. Stăteam de vorbă cu domnul Ropati Tinau, managerul de la Fare Ara, care îmi prezenta „oferta turistică“ a locului.

– Turul Huahine în șalupă?

– Nu, mulțumesc, zic, soția mea ar prefera ceva mai… terestru (!)

– Avem atunci, a continuat dl. Tinau netulburat, oferta asta de tur al insulei cu mașina. Vă costă 8000 CPF. Journalier, a adăugat el. Dar ar fi mai bine să închiriați mașina mîine. Aici se întunecă brusc pe la ora 18 și acum e 11. Așa că, dacă plecați mîine mai devreme, veți avea timp să mergeți încet, să vă opriți aici… (și a urmat o punere în temă cam așa: acolo e un templu sacru, acolo sînt niște țipari sacri (!), acolo e un centru artizanal, acolo e un restaurant bun, etc.)

Am luat o decizie rapidă (nedemocratică, evident) hotărînd că, da, vom face turul ăsta. Hotăra co-pilotul și în numele șoferiței fiindcă… ce alternative am fi avut? (Sigur, n-am scăpat de remarca „și cum, ai hotărît așa și în numele meu?” dar lucrurile erau consumate. Îmi asumasem și mustrarea asta.) Mașina urma să fie o Suzuki S, basic, desigur, dar nou-nouță.

Pînă una alta însă ce să facem sîmbăta asta? Unde e plaja? Era aproape una mică, m-a lămurit dl. Tinau. Cu acest information package m-am întors în cameră anunțînd că dacă trebuie neapărat să mergem la plajă o putem face în acel moment, iar mîine – surpriză! – plecăm într-un tur al insulei cu mașina!

- Și cine conduce?, a vrut să știe Rodica.
- Tu o să fii aceea.

Așa am plecat, obidit, spre plajă dar cu mulțumirea că măcar a doua zi vom avea un program mai plăcut. Dacă ar fi fost după mine aș fi stat să citesc, neputîndu-l copia pe Gauguin cu multiplele sale activități, dar, cum mai aminteam, secretul în teambuilding (mă rog, unul dintre ele) este „să mai lași de la tine”.

Ce făceam eu în timpul ăsta? Am luat temperatura apei Pacificului cu tegumentele tălpilor și gleznelor. Ciorbă!

Soarele strălucea ucigaș, nu eram în mood-ul să mă iau la trîntă cu el, mai curînd să mă ascund, vorba lui Alecsandri, supt un copaci bătrîn. „Copaciul” exista, era chiar și o bancă de piatră pe care ne lăsasem gențile de plajă dar în momentul în care chiar și Rodica a spus Groaznic frige soarele ăsta! (și se unsese cu cremă ecran 50) am stabilit un time-limit de încă douăzeci de minute și… gata plaja! „Acasă”, duș, aerul condiționat setat la… răcorel 😊 și am simțit că redevenim (alți?) oameni. În orice caz, raționali. Plaja nu e un lucru rațional. Îmbăiatul, înotul, da.

E momentul să spun că atunci cînd, înspre ora 17, am ieșit din nou din casă îndreptîndu-ne spre restaurantul Yacht Club din Fare – între ora 17 și 18 e Happy Hour la băuturi – mă rog, nu ăsta e punctul nostru de interes, dar după asta, rămînînd la masă, poți cina și privi spectaculosul asfințit de soare de pe terasă. Așa am și făcut!

Voi încheia „în glorie“ această postare cu două fotografii ale apusului de soare în Pacificul de Sud. Nu mai e nevoie de cuvinte!

Asemănarea dintre Gauguin și noi se oprește la împrejurarea că și pictorul a vizitat Panam[e]a înainte de a pune piciorul în Tahiti, respectiv la Pape’ete. Oricum ar fi, asocierea liberă a destinației Tahiti cu Gauguin nu poate fi ignorată. La sfîrșitul secolului XIX și începutul secolului următor Tahiti era sinonim cu exotismul în stare pură, doar o iluzie cum avea să descopere, rapid, Gauguin. În ce ne privește, eram avizați și aveam așteptări mai modeste: să constatăm cît din respectivul exotism se mai păstrase, eventual.

Cert este că după o călătorie de (doar) 5 ore uriașul Dreamliner negru pe care scria cu alb AIR NEW ZEALAND a aterizat fără probleme, după miezul nopții, pe o insulă pierdută în imensitatea Pacificului de Sud. Era Tahiti.

Spre deosebire de cel mai cunoscut vizitator european al arhipelagului polinezian, eu unul chiar nu aveam alte așteptări față de ce am afirmat mai sus. Rodica, da. Ei îi place la plajă. Mie nu-mi place chiar deloc fiindcă mersul la plajă, cît de aproape să fie ea, e o expediție în sine: trebuie să iei cu tine atîtea lucruri respingătoare (creme) sau care trebuie cărate (prosoape de baie, etc.) încît mersul în doi pe o plajă sauvage, chiar dacă nu e un lux, devine o corvoadă de care m-aș lipsi bucuros. Dar… team-building-ul trebuie întreținut. Uite, cu mici gesturi dezinteresate ca acesta: sigur, mergem! Dar să nu stai prea mult la soare! Cam asta e tot ce poți să obții.

Să urmez așadar, mai alert, firul poveștii, amintind că pe aeroportul Faa călătorii coborîți din pîntecele balenei înaripate au fost întîmpinați de trei presupuși indigeni rămași… de pe vremea lui Gauguin (erau îmbrăcați ca atare) care cîntau ceva ritmat într-o limbă necunoscută dar asumată de toți cei care stăteau cu pașaportul în mînă la controlul de frontieră ca fiind polineziana

Am stat la coadâ la taxi cam 20 de minute și în final am împărțit costul (nu prea mare) cu trei americance care mergeau la același Hôtel Tiki așezat, cum aveam să aflăm, pe vîrful unui deal. Cazarea a mers repede, facturile erau deja printate, am putut plăti cu cardul (de pe aeroport scosesem oricum 34000 de CFP, absolut acoperitor. Camera era OK (avea și balcon, sigur că da! 🤣) am putut urca cu liftul pînă la… unicul etaj al hotelului (bravo lor!) dar graba cea mai mare era să mai apucăm cîteva ore de somn, deja trecuse de două noaptea, iar dimineața ne reîntorceam la aeroportul din Faa ca să plecăm la Huahine…

Am remarcat-o pe d-ra Keikilani Alves, o tînără de la recepție cu ascendență portugheză, cum mi-a mărturisit chiar ea. Și poate mi-ar fi mărturisit mai multe dar… a venit taxiul! Aveam deja experiență și… banii pregătiți în mînă (nu avea contor fiindcă nici nu era, de fapt, un taxi), am mai scos bani de la ATM, apoi am mîncat un sandwich și am băut un pahar mic de Coke de la omniprezenta Coca Cola.

Am plecat spre Huahine fix la 10:35 cu a patra companie aeriană din acest periplu: Air Tahiti. Era un avion bimotor tip ATR 72, nou nouț și pe drum spre Huahine urma să mai facă un stop. La Bora Bora unde vom zbura și noi luni, 6 martie. Zborul a fost plăcut fiindcă îți oferea și posibilitatea să vezi din aer culorile azurii care înconjoară zonele coraliere și de un verde deschis de jurul împrejurul insulelor. Și erau o puzderie!

Aeroportul din Huahine era mic și funcțional, ca cel din – acum – îndepărtata Hokitika. Am fost preluați de un van al pensiunii Fare Ara și cred că am mers vreo 5 km de la aeroport. Locul de cazare ne aștepta cu o terasă umbroasă (esențial!), cu suc de lămîie și batoane de vanilie (se cultivă vanilie în mai multe ferme de pe insulă). Tot esențial este că aveam și un aparat de aer condiționat fără de care aș fi rămas probabil numai la duș… Plouase un pic atunci cînd am aterizat și mai răcorise atmosfera dar după asta soarele ne-a readus la realitate.

Ce deliram mai sus? (Căldura, asta e, căldura…) Totuși, înainte de a trece mai departe la întîmplările zilei să ofer un minim de date despre aceste îles Sous-le-Vent numite oficial Polynésie française – collectivité d’outre-mer française dans l’océan Pacifique. (Va să zică nu mai sînt teritorii acum se numesc colectivități… Simpatică franceza, nu-i așa? Oo, cît le semănăm! Sau invers. Au rezolvat-o! Parcă văd expunerea de motive care vorbește cu căldură despre faptul că alegerea cuvîntului colectivități corespunde mai bine… bla-bla… la même Jeannette, outrement coiffée…)

Ce să facă oamenii într-o asemenea climă, Greta Thunberg? Să demonstreze împotriva încălzirii globale?? Păi aici a fost cald întotdeauna… Și pe vremea lui Gauguin. Să zicem că el a împletit utilul cu plăcutul, a mai pictat ceva, a mai scris ceva (foarte interesantă povestea vieții lui, nu vreau s-o parodiez), a mai „iubit cîte-o femeie” (vorba neuitatului Gh. Dinică) și pînă a murit (1903) s-a mai „implicat social”. Va să zică acest activism social e o boală franțuzească. Franțuzească fiind, nu duce la nimic bun.

Polinezia franceză are 4167 km2 și 283000 de locuitori. 82% din hrana necesară se importă. Ei, ăsta e un procent interesant și explică de ce, într-un peisaj idilic, hrana costă mult prin comparație. Cam totul se importă. Aproape ca în 🇷🇴…

În fine, cînd soarele era la apogeul său ucigător ne-am găsit și noi să cercetăm centre-ville din Fare. Fiindcă Huahine, insula (care sînt de fapt… două, cea mare și cea mică, noi locuind în cea mai mare) are și ea niște așezări, n-aș zice tocmai sate. Sînt 6000 de oameni pe toată insula, iar casele, spre uimirea noastră, sînt foarte bine îngrijite. Sînt și multe mașini 🤦🏻‍♂️ în condițiile în care înconjurul celor două Huahine e de vreo 62 km.

În centre-ville Huahine aveam de rezolvat mai multe lucruri: să scoatem niște bani de la bancă, să ne cumpărăm apă și merinde pentru micul dejun și, nu în ultimul rînd, să vedem unde și ce putem mînca de prînz-seară…

La ora la care scriu din Huahine există o paritate fixă între Euro și așa-numitul CFP (francul pacific) folosit nu doar în Polinezia franceză, ci și în Noua Caledonie și în arhipelagul Wallis și Futuna. 1 CFP = 0.0083 Euro. (Sau, fiindcă așa ne dăm seama mai bine, 1 Euro = 120.09 CFP.)

Gazda, o figură interesantă, managerul pensiunii (vedeți? sînt manageri și în Huahine!) ne-a promis, și s-a ținut de cuvînt, cîte o… baguette în fiecare dimineață. Bagheta costă – am văzut la supermarché – 60 CFP. Nu e neapărat ca cea pe care o mîncam la Paris dar măcar e proaspătă! (Des baguettes găseai și în satele din Madagascar: probabil ca dovadă glorioasă a moștenirii coloniale franceze…) Ne-au mai dat și cîte un pic de unt, două feluri de gem, cafea, cacao… mă rog, cam pe-aici eram cu micul dejun insular. Cum echipa de travel-teambuilding provine însă dintr-o zonă… continentală 😀 a trebuit să mai căutăm niște brînză (fie și topită), niște salam decent (francez) ca să ne simțim… funcționali, dimineața.

Cu locul de mîncare am rezolvat-o rapid în prima zi. Centre-ville de Fare are, pe partea de faleză, și niște restaurante. Ne-am oprit la unul din ele care promitea o salată + o friptură de ton cu cartofi pai sau cu friptură de porc în aceeași combinație. (Chestia tricky a fost „salata grecească” aleasă de Rodica 😂 Am întrebat: „Ce e asta?”, iar răspunsul a fost – ca în bancul cu „Lenin în Polonia” – cît se poate de serios: salată grecească!!)

Totul a fost 7500 CFP (~ € 62) cu băutură cu tot. Ai putea să spui că e scump dar să nu uităm că „aici se importă 82% din alimente”… Gîndul ăsta nu face mîncarea mai ieftină dar îți liniștește conștiința comunitară europeană… 🤦🏻‍♂️

Ei și am revenit acasă, în „prispa” noastră străjuită de cocotieri și floră locală (!), reușind să facem planul de bătaie pentru a doua zi: RODICA URMA SĂ DEBUTEZE CA ȘOFERIȚĂ (și) ÎN OCEANIA! Urma turul rutier al Huahine !

Ieri, „de mărțișor”, ne-am întors la Auckland… vorba aia, ca să avem de unde pleca! Fiindcă de plecat vom pleca mîine, pe seară, și vom ajunge… ieri! Vom trece linia internațională de schimbare a datei 🌎 și ceea ce pierdusem pînă acum tot mergînd spre est, vom cîștiga mergînd… tot spre est 🙄 (Da, dar trecînd linia de demarcație!) Curat Phileas Fogg!!

[Nu zicea Seneca după mine va fi ce a fost înaintea mea ? Uite că e adevărat în feluri la care nu ne-am gîndit! 🙃]

Am ajuns la Auckland Airport, am luat un autobuz pînă la Puhinui, de-acolo trenul pînă la Britomart (ia uite cum turui acum trasee în Auckland, nu e repetiția mama învățăturii?), iar de pe la începutul Queen Street, cam vis-à-vis de Bulgari sau Prada,

am mai luat CityLink vreo 4 stații și am ajuns, în sfîrșit, la hotelul cu pricina, situat tot pe Queen, la o clădire distanță de un sediu al Universității din Auckland. Un hotel la înălțime, și la propriu și la figurat (locuiam la etajul 12), cu balcon 🙃 și cu acces la o priveliște inconfundabilă: clădirea Sky Tower…

Am căutat pe yelp! și pe TripAdvisor un loc de mîncare decent pe lîngă noua locuință temporară. La 93 (!) m distanță era situat în mic restaurant cu specific franțuzesc, La Garde-Manger, pe care însă nu l-am găsit ușor fiindcă era pur și simplu înghesuit între localurile cu bucătărie asiatică. Am intrat, atmosfera era simpatică, aveau afișe vintage

și fețe de masă cu carouri alb-roșu, fata care ne-a întîmpinat la intrare a răspuns cum se cuvine salutului nostru (Bonne soirée!) și am comandat imediat un pahar de vin alb Te Awanga “Wild Song” din regiunea Hawke’s Bay (unde, off, se află Napier, orașul în care, de data asta n-am mai ajuns) și, respectiv, Diabolo 😈, varianta grenadine, apoi, cu gîndul la hoinăreala prin Lauris, Provence, nu cu mulți ani în urmă, am ales pentru început un platou cu gustări reci (șuncă din Pirinei, felii de diferite salamuri și cîrnați, cu murături și pîine de casă). Alegerea asta a fost excelentă însă ce a urmat (coq au vin pentru Rodica și Beef Scotch fillet pentru mine) a fost doar decent… De comun acord i-am dat nota de 7-8 locandei cu aer galic… Ah, am mai luat și o clătită cu gem de căpșuni… Serios, știu să fac clătite mai bune! 😄

Accidentul înfiorător care mi se întîmplase la La Garde-Manger – căzuse o picătură de sos cu Blue cheese pe tricoul portocaliu 😳 – a putut fi reparat cu ușurință (și din fericire) de Rodica fiindcă am găsit o sticluță de Shout – stain remover la o convenience store de vis-à-vis de hotel. Ne-am plimbat apoi… cina cît e strada Queen de lungă, înainte și înapoi, ne-am întors, patul era foarte bun, pernele de asemenea și am adormit fără probleme, fără aer condiționat în funcțiune, doar cu ușa balconului de la etajul 12 deschisă și cu veghea lunii deasupra Sky Tower așa cum am fotografiat-o. Din balcon.

A doua zi „plină” (și ultima) în Auckland și Noua Zeelandă m-am lăsat pe mîna partenerei de travel team-building care avusese o idee excelentă pe cînd eram în Queenstown cu vizitarea unui „loc istoric”, fostul orășel minier Arrowstown. De data asta a zis „hai să vedem azi Selwyn Village!” M-a lămurit că și ăsta e un „loc istoric” (??) și că, deci, neavînd alte idei mai bune la dispoziție, ar merita să-l vedem. Ne-am dus cu un autobuz spre marginea de nord-vest a orașului. Am coborît la stația indicată de Google Maps. Am întrebat. Nimeni nu părea să știe de „locul istoric” Selwyn Village 🤔 Am folosit picioarele și Google Maps (sau invers) și am ajuns.

Ce era, de fapt? Ce văzuse Rodica la televizor și „cumpărase” la face value? Nimic altceva decît reclama unui dezvoltator imobiliar care construise deja acolo o stradă cu vile și bloculețe și cu servicii esențiale – cele medicale. După o viață de muncă acolo te retrăgeai să-ți petreci ultimii ani: la malul mării, lîngă biserică și… într-un loc cu verdeață… Că Selwyn Village era cu desăvîrșire mort ar fi o afirmație modestă (apucasem să văd o „locatară” în cărucior cu rotile transportată de un bărbat aproape la fel de în vîrstă ca ea, în rest nici țipenie). Morala este că sursa de informare cea mai dubioasă este televizorul dar și că în tot răul e un bine: ne-am făcut plimbarea de dimineață prin locuri calme, cu parcuri imense și aer bun, de care nu auzise nimeni! 😂 Am fi vrut să locuim vreodată, cînd poate vom ajunge și mai bătrîni, în această zonă posh ? Said the Raven NEVERMORE!

Am luat apoi un nesperat autobuz 66 care tocmai sosise și care avea punctul terminus la Sylvia Park. De Sylvia respectivă știam din drumurile anterioare spre și de la aeroport. Știam și că acolo e un… mall. Eu îmi căutam două tricouri simple – iată motivația! Tricourile le-am luat (de la un magazin Cotton On cum era însă și pe Queen Street), iar mall-ul, deși avusese spațiu să se desfășoare nu avea o idee clară despre ce ar vrea el să fie: popular, pentru tineri, pentru… ?

Spre stația de tren, cea care duce la Gara de Nord a Auckland-ului (Britomart – care alta ? 🤷🏻‍♂️) ne-a îndrumat foarte amabil un domn mai în vîrstă care, auzindu-mi accentul, m-a întrebat de unde sînt. Romania, Europe, am răspuns automat. „Aa, păi eu sînt din Croația!” a replicat domnul cu starea de bine pe care ți-o dă întîlnirea cu un vecin. Și am discutat pînă a venit trenul.

Am ajuns la hotel, am mai stat vreo oră, apoi am ieșit pentru masa de „adio Auckland!” la un restaurant de pe chei, foarte probabil cel la care am cinat în prima seară la Auckland în 2010. Sigur, acum toate lucrurile fuseseră aranjate, modernizate și în locul cu pricina ne aștepta un grătar… à la Brésil! (??!) Șeful de sală vorbea aferat, avea un stil onctuos pot să zic, care nu ne-a plăcut. (De fapt dorea să ne vîndă oferta specială de churrasco, tip all you can eat, iar noi ne țineam de de meniul à la carte. A rămas ca noi, evident. Am comandat berbecuț…

Și ne-am întors acasă agale, teleap, teleap, pe eterna Queen Street la numărul nostru norocos, 363…

Cam asta a fost ultima zi la Auckland. Azi am eliberat camera pe la 11, ne-am plimbat dar starea pe care o avem este cea de pre-îmbarcare spre o destinație nouă, sîntem ușor agitați sans raison apparente…

Nu știm… multe despre noua destinație 😀 Polinezieni care vorbesc franceza 🤷🏻‍♂️ Mă rog, se putea și mai rău… Nu știu dacă rețeaua WiFi e așa de rapidă ca cea de aici, din NZ. Vom vedea!

***

Concluziile mai profunde despre Noua Zerlandă le mai amîn un pic. Să ne luăm distanță…

Gîndirea noastră răzbește prin fortificațiile cerului și nu este mulțumită să știe ce i se arată.

Pătrunzătoarea minte omenească voiește să privească și dincolo de lume, să-i înțeleagă ținta, originea și către ce sfîrșit se îndreaptă universul atît de rapid.

Am înțeles că Seneca ne este contemporan, nu mă mir că prevestește un sfîrșit rapid al universului, dar nu reușesc să conciliez ceea ce am citat mai sus cu un alt gînd exprimat de filozoful stoic.

Moartea înseamnă a nu fi. Știu deja cum este: după mine va fi ce a fost înaintea mea.

Tocmai într-asta greșim: privim moartea dinaintea noastră, numai că mare parte din ea este deja în spatele nostru.

Ba chiar mi se pare că aici trebuie să se afle citatele din Seneca, în aceste însemnări de călătorie în care urmăm un traseu lung! Ce vrem să descoperim? Evident, dorim să ne descoperim pe noi. În ceilalți oameni „diferiți” pe care îi întîlnim. Poate vă amintiți faimosul aforism al lui Lucan:

Homo sum, humani nihil a me alienum puto. (Sînt om, nimic din ce e omenesc nu mi-e străin.)

Ei bine, Seneca a fost nepotul lui Lucan!

***

…și terminînd lectura de dimineață ia să ieșim noi în Auckland… 😀