February 2023

De 1 Martie vă trimitem tuturor, indiferent de gen, în total acord 🙄 cu ce se întîmplă pe 🌎 salutări de la sfîrșitul verii din sud și începutul primăverii în emisfera de nord!

…ci în ziua următoare, Șeherezada Teambuilding-ului continuă…

Pe 17 februarie ne aflam încă în Singapore cînd am primit următorul mesaj:

Va să zică… Houston, we’ve got a problem!, în cazul de față de logistică: trebuia să anulăm unul sau două zboruri și să programăm altele. Îmi părea sincer rău de necazurile lui Godo(t) din Napier, cu atît mai mult cu cît acolo ne simțisem excelent acum… o sută de ani, dar ce puteam alege în locul orașului Art Deco, în insula de nord? 🤔 Și-atunci Wellington, capitala, a căzut din cărți!

În 2010 doar înnoptasem acolo fiindcă trebuia să trecem pe ferry, cu mașină cu tot, în insula de sud. Impresiile despre Wellington erau bune, colorate, fiindcă ne orientasem să alegem un hotel pe fascinanta și non-conformista Cuba Street. (Aveam atunci o ediție nou-nouță a ghidului Noii Zeelande publicată de Lonely Planet și se dovedise de ajutor.)

Acum, următoarea etapă era schimbarea biletelor de avion din Queenstown spre Napier cu unele Queenstown – Wellington și adăugarea unui segment nou – Wellington – Auckland. N-a fost așa simplu fiindcă am dat pe aeroportul din Christchurch de o funcționară de la Air New Zealand care, pe la cei 40 și ceva de ani ai săi, era… trainee (în perioada de pregătire).

Coada la sectorul de bilete crescuse multișor în spatele nostru dar m-am străduit să rămîn calm și… amabil în timp ce biata trainee tot calcula… A reușit pînă la urmă, însă doar cu ajutorul unei tipe mai tinere pe al cărei ecuson scria cu mîndrie – Trainer 😀

Va să zică așa am ajuns ieri, 27 februarie, la Wellington în loc de Napier. Zborul Queenstown – Wellington a fost unul scurt, pînă într-o oră, cu singurul eveniment (imposibil de ignorat de altfel) al prezenței unui grup compact de 40-50 de indieni care zbierau frenetic și cu mare voioșie unii la alții în tot avionul și tot timpul zborului! Am obiectat la remarca Rodicăi („asta e lipsă de educație”) tocmai fiindcă mă gîndesc că aceste lungi călătorii trebuie să scoată europocentrismul din noi. De ce ar fi educația noastră cea care trebuie să primeze? (S-ar putea răspunde, poate, cu mai vechiul adaos Hic Rodos, hic salta! fiindcă indienii se aflau în Noua Zeelandă, nu în India…)

[Da, dom’le, l-am simțit foarte bine, zdrăngănea cușca de sticlă de la baie. Aotearoa e o țară cu activitate seismică, vulcani… Stay calm & keep on writing!]

Am luat de la aeroport AX-ul, (Airport Express – o linie de autobuz) și în 22 de minute am fost în centru, după alte 7 minute, mergînd pe jos de data asta, am ajuns la Microtel – hotelul ales.

Mda, ce să zic, are un design oarecum elegant, doar că cel care a proiectat interioarele fie este nepotrivit pentru meseria asta, fie noi sîntem din generația „greșită”… Nu există veioze, becuri care să spînzure din tavan sau să fie încastrate în perete și la lumina cărora să poți citi în pat! Poate cărțile cu pagini de hîrtie sînt desuete? 🤔 Și de ce n-am fi noi desueți, chiar expirați ? Mai e ceva legat de utilitățile de la Microtel care o nemulțumește pe partenera de travel-teambuilding: televizorul. E mare dar e și dezarmant de… inteligent. E ca în povestea aia cu „Poftim pungă la masă, dacă ți-ai adus de-acasă!” (Creangă, Povestea lui Harap Alb) : dacă ai laptop sau telefon mobil inteligent poți să-ți proiectezi ce vrei de pe el, poți să citești ziare pe Internet, să accesezi YouTube… mai puțin să urmărești banalele programe TV locale: hotelul nu e abonat! 😀😀😀

Am lăsat bagajele în camera 303 (ultimul etaj, trei cu toatele) și am plecat imediat spre Cuba Street, adică spre locul unde ne leagă amintirile singurei zile petrecute în Wellington în 2010.

De ce am spus despre Cuba Street că e nonconformistă? Să vedem cîteva afișe lipite cît e strada de lungă (și e foarte lungă!)

La magazinul Army Surplus erau expuse în vitrină… ce credeți? Într-adevăr, lucruri de care nu aveți nevoie dar pe care (mulți!) vi le amintiți, cum ar fi… pantalonii de uniformă ai armatei române, respectiv tunica aceleiași armate 🇷🇴

Mi-am zis că acest tip de umor reflectă percepția de națiune exotică a României (sau a multor state europene mici și mijlocii) așa cum, pentru noi, Noua Zeelandă e insula [sic! sînt două, de fapt] aia de la capătul lumii unde se dansează Haka! 😂

Oricum, Cuba Street a rămas, în ansamblu, o zonă de anarhism desuet, un fel de Centrul Vechi al capitalei neozeelandeze, senzație întărită și de atenționările lipite pe multe clădiri asupra riscului (hmm…) seismic.

În final am ajuns acasă, la Microtel #303, am citit… cum am putut și am adormit pînă azi pe la ora 7:30, semn că ne acomodasem de-a binelea cu fusul orar local. Ne-a dat prin minte să mîncăm de dimineață chiar la hotel, care avea o ofertă de mic dejun continental cu doar 15 $NZ/ pers. Vigilentă, Rodica s-a dus în inspecție și mi- a spus că „nici vorbă de mic dejun continental! Au doar iaurt, niște veggies, cereale…” Am întrebat și eu fata de la recepție: „Ce înțelegeți prin continental? Aveți omletă, șuncă?” No, Sir, a fost răspunsul…

Azi ne-am fixat doar două-trei ținte (ușoare, ce-i drept) să mergem cu telecabina (Swiss made) locală, așa numitul Wellington Cable Car, să ajungem în port, să vizităm Wellington CBD și portul orașului, ca amintire. Le-am îndeplinit cu brio pe toate! 😀

Apoi am coborît în CBD (City Business District), tot cu telegondola, am văzut că orașul nu s-a sfiit să se dezvolte și pe verticală

Wellington CBD e la o aruncătură de băț de port, am ajuns lejer acolo și am privit… Întotdeauna îmi place să merg în port, activitatea de acolo acționează, pentru mine cel puțin, ca un tonic.

Am trecut apoi, pe lîngă un monument mișcător care fusese comandat inițial, în 2010, de guvernul celei mai mari puteri din rugby-ul lumii ca să onoreze Cupa Mondială care s-a desfășurat în 2011 în Noua Zeelandă. Doar că pe 22 februarie 2011 un cutremur de 6.2 grade a lovit în zona Christchurch (al cincilea dezastru seismic major al țării) și a provocat și tsunami uriașe, evident, sporind pagubele. Totuși RWC („Cupa Mondială la Rugby”) s-a ținut în bune condiții în Noua Zeelandă. Pe soclul monumentului – care e un fel de încleștare epică, amestecînd rugby, case și maree – nu e scris nimic. Doar în spate, discret, pe o placă, e amintit contextul.

A, mai e, tot în spatele monumentului, o atenționare savuroasă

Ne-am întors agale spre hotel, apoi, cum am scris mai sus, spre pub-ul irlandez care ne căzuse cu tronc, am mîncat, apoi afară, pe Cuba Street 😀 o fată inimoasă s-a oferit să ne facă o fotografie.

Am avut și azi o zi cu tot felul de peripeții. Mîine e zborul înapoi, spre Auckland, semn că cele două săptămîni de revedere cu Aotearoa se apropie de sfîrșit.

…mă gîndeam ieri seară că orașul pe care doream să-l folosim doar ca bază de plecare spre Te Anau – Milford Sound și, respectiv spre următoarele destinații din Noua Zeelandă (de Queenstown vorbesc, să nu mă pierd în divagații!) și-a luat revanșa: cu 5 nopți petrecute neîntrerupt aici, a depășit și Auckland! Sînt multe motive pentru care neozeelandezii plescăie de plăcere cînd le spui că mergi și în Queenstown: așezarea spectaculoasă în jurul meandrelor lacului Wakatipu (bate cu mult alte localități la care v-ați putea gîndi) și tinerețea etalată aproape ostentativ cu trimitere la sporturile extreme, Bungee jumping sau paragliding fiind doar două dintre ele…

Nu m-aș fi gîndit să fac paragliding, trebuie să posezi o tehnică minimă ca să te folosești de curenții ascensionali, dar bungee jumping îmi imaginam că aș fi putut face. Am rămas cu imaginația fiindcă deși ne aflăm în… teambuilding, sînt lucruri asupra cărora partenera își exercită dreptul de veto. Ăsta era unul.

Lucrul minunat era, culmea!, lipsa oricărui program pentru weekend: doar să mergem agale să vedem despre ce e vorba în orașul tinereții… agresive. Queenstown are o așezare extrem de colinară, urci și cobori (avîntat chiar!) la tot pasul. Ne mutasem acum și mai aproape de centru și cînd plecam așa, în plimbarea vieții de la reședința din 7 Melbourne Street, aproape că încercam un sentiment de vinovăție întîlnind backpackeri tineri sau sportivi vîrstnici care roiau în toate direcțiile: păi noi ce căutam în orașul ăla? Doar să mîncăm??

Orașul reducea prozaic momentele de relaxare în țara de la antipozi: văzusei de pe șosea, în natură, celebrele vaci de carne neozeelandeze?

Wakatipu te atrage, orice ai face, pe malurile sale, iar acolo, pe lîngă puzderia de restaurante și magazine cu suveniruri, se mai aflau și monumente specifice

Pasărea Moa, săraca, a dispărut de vreo 200 de ani din Noua Zeelandă. Era cea mai mare pasăre din lume, cu cele aproape 250 kg ale sale, cu înălțimea de aproape 3 m, Dinornis Giganteus (fiindcă așa o cheamă oficial) a avut soarta dropiei străbune (deși străbuna cică n-ar fi dispărut de tot: vorba e – a mîncat cineva dropie? Nu ?? E limpede că a dispărut!) Ei și, după asta am trecut pe lîngă un tip care cînta la chitară acompaniat de un cîine mare și mițos care urla a jale destul de frecvent (în asta consta acompaniamentul). Nouă ni s-a făcut milă, chiar m-am gîndit că în locul cîinelui mi-aș fi pierdut rapid vocea 🙄

Am trecut pe lîngă promenada din centrul Queenstown și pe lîngă una din plajele lacului; nu era foarte cald dar nici rece, unele stăteau la plajă…

…apoi s-a întîmplat un eveniment neașteptat și neplăcut: m-a mușcat o albină!!! Ne trăsesem într-un cul de sac la o locandă mexicană (TACO MEDIC) să bem o bere cu niște nachos cu guacamole, etc. A apărut o albină insistentă, atrasă de gustarea noastră.

Cum răbdarea nu e punctul meu forte, m-am gîndit să-i dau o lecție albinei și s-o extermin. În oglindă, albina s-o fi gîndit și ea că nu pot fi așa de hain dar, prevăzătoare, și- a scos acul. Amîndoi ne-am ținut promisiunea: eu am pocnit-o, albina m-a înțepat! „Ești incredibil de… “ mi-a spus Rodica supărată, folosind un cuvînt de ocară și scoțînd din geantă un antihistaminic. Mda, nu știu ce să zic: să nu mai avem noi, oamenii, dreptul la autoapărare? 🤔

Am trecut apoi pe lîngă parohia anglicană de Wakatipu, biserica Saint Peters, și am notat frumoasa versiune maori a unei binecuvîntări:

Te atawhai o tatou Ariki
o Ihu Karaiti
Me te aroha o te Atua
me te whiwhinga tahitanga
ki te Wairua Tapu
a ake ake
Amine

Prin harul Domnului nostru / Iisus Christos / iubirea de Dumnezeu / și însoțirea cu Duhul Sfînt / să fie cu tine întotdeauna / Amin

Ostoindu-mi astfel spiritual durerea degetului de călău, am ajuns acasă, am mai citit, seara de sîmbătă a venit, am arborat pe malul lui Wakatipu un zîmbet de sfînt care suferă în tăcere

Am ajuns seara la restaurantul BLUE KANU și ne-am ospătat cu anticipație în stilul tradițiilor Oceaniei (adică pește, fructe de mare, lemongrass, lapte de cocos și tăiței subțiri de orez). A doua zi dimineață vremea părea să fie mai rece și mai înnorată dar s-a făcut frumos pînă la urmă și am urmat sfatul Rodicăi care citise că ar fi interesant să vizităm fostul orășel minier Arrowstown de lîngă Queenstown. Acesta decăzuse după terminarea goanei aurului dar fusese reînviat de duhul turismului. Am plătit foarte puțin pe biletele de autobuz, am ajuns, am văzut, ne-a plăcut!

Am încheiat seara de duminică, ultima din cele petrecute la Queenstown, cu o masă excelentă la Captain’s unde norocul ne-ajutat să găsim o masă afară, la stradă, temperatura fiind de vară la ei, de primăvară la noi.

În fine, merita să încheiem seara un pic mai festiv fiindcă încheiam și șederea în sudul Insulei de Sud în Aotearoa… Ne-am dus să privim seara luminile orașului oglindite în lacul Wakatipu.

Închei aceste rînduri în Wellington, unde am ajuns azi cu un zbor de la Queenstown. De ce am ajuns la Wellington și nu la Napier, cum era planul inițial și biletele de avion?

Asta e o altă poveste…

Am aflat din țară că a murit filosoful Mihai Șora. La 106 ani. Știrea decesului, indiferent cît de respectuos ar fi redactată, nu ocolește numărul anilor dispărutului: 106…

Pentru că umblu „împreună” cu Seneca voi aminti aici, fără comentarii, o cugetare a sa.

Lungimea vieții nu depinde de mine: de mine depinde să trăiesc cu adevărat viața care este a mea.

…ci într-a treisprezecea zi de la plecarea lor din 🇷🇴, cei doi din travel-teambuilding continuă istorisirea celei de a zecea zi a călătoriei, cea în care urmau să ajungă în Fiordland National Park, cunoscut și sub numele destinației finale adică Milford Sound.

Agitata zi precedentă avusese drept consecință și o plimbare matinală prin Queenstown, de la vechiul la noul hotel. Motivul este că, într-adevăr, la 9:05, urma să fim preluați de la Earnslaw Lodge, cel de malul mărețului lac Wakatipu, dar fără bagaje – n-ar fi încăput! Am preferat să le ducem noi, dimineața, înainte de ora plecării, la noul loc de cazare și apoi să ne întoarcem frumușel de unde plecasem, în așteptarea mașinii.

Ne-am dus, am lăsat bagajele, am primit cheia apartamentului (da, ne boierisem, aveam acum un apartament, nu o cameră, televizor în living, televizor în dormitor, baie spațioasă) și asta pentru că, evident, altceva nu găsisem aproape de centru fiindcă… NO VACANCY! În legătură cu poziționarea cît mai aproape de centru a fost întotdeauna o luptă între noi: Rodica subliniază aspectele practice (restaurante, magazine în jur), eu pe cele legate de amplasamentul mai… bucolic al multor altor locuri de cazare, fără să fie poziționate „în centru”. În plus, de multe ori pot fi și mai ieftine. Da, dar există un amendament: dacă pleci cu mașina. Noi plecasem cu avionul, chiar avioanele, pot să zic. 🤷🏻‍♂️

Ne-am reîntors pentru 45 de minute în camera noastră cu vedere la lac, am citit știrile zilei pe Internet (se împlinea exact un an de cînd, tot într-o cameră de hotel, în Panam[e]a City de data asta, aflam că izbucnise un conflict militar pe lîngă granița 🇷🇴 noastră) și, la ora 9:02, mi-am dat seama că în trei minute trebuie să coborîm, să lăsăm cheile și să traversăm pe cealaltă parte a drumului unde urma să oprească microbuzul (sau să-i spun van, ca toată lumea de pe-aici? 🤔)

Bucuria că plecam la o oră decentă (9 dimineața) a fost însă decompensată de faptul că pe chestia asta, în microbuzul de 8 pasageri rămăseră disponibile doar ultimele două locuri, cele mai înghesuite… 😔 Rodica prevăzuse asta dar, oricum, nu aveam ce face: în afacerea asta cei din urmă nu vor fi cei dintîi. Așa am fi făcut și noi dacă am fi fost „săltați” printre primii: ne-am fi ales locurile cele mai bune.

Distanța dintre Queenstown și Milford Sound (via Te Anau) e de vreo 290 km. Mai făceam vreo două, trei opriri pe drum și trebuia să ne îmbarcăm la destinație fix la 15:30, ultima cursă a vaporului. În fața noastră era o pereche de scoțieni vîrstnici, iar în fața acestora o pereche de americani corpolenți, ca să zic așa. Doamna din Scoția a vrut să știe ce limbă vorbeam între noi. Română, am zis. Ce interesant, mi-a răspuns ea, mi s-a părut că e maghiară [sic!!!] I-am zis că avem în țara noastră [și ciocolată Poiana, vorba unei reclame post-decembriste] și cetățeni maghiari, în zona Transilvaniei, dar că maghiara e cît se poate de diferită de română. Da, da, am auzit că e o limbă unică, mi-a răspuns (cu referire la maghiară) și mi-am dat seama de regretul ei: ar fi putut povesti că a mers în mașină cu niște persoane care vorbeau limba aceea unică… 🤦🏻‍♂️

Am continuat să mergem (pe șoseaua simplă, fără două culoare pe sensul de mers dar impecabilă) spre Te Anau, unde am făcut cea de a doua oprire, la 170 km de Queenstown. Îmi imaginasem că Te Anau este un oraș mic și fără personalitate, dar rămîne valabilă doar prima parte: e mic (2970 de locuitori în iunie 2022) dar are personalitate, are un aer care amintește de micile orășele din Arizona.

Am plecat încîntați din Te Anau (la urma urmei era cît pe-aci să ne și cazăm aici!) și, în fine am făcut o primă oprire în Fiordland Național Park. Era înt-un loc pastoral, descoperit în 1859 de doi frați, John și Henry Kirk Hodge, într-un moment de transhumanță! Își mutau vitele de pe coasta de est, de la Dunedin, pe coasta de est, trecînd mult dincolo de Te Anau !!! Ce timpuri…

Am mai făcut un popas la încîntătorul Mirror Lake (unde, în afară de peisaj, mi-atras atenția grija cu care era ocrotită natura, călcai pe un fel de grătar de fier, nu direct pe iarbă sau pe mușchi, erau balustrade pe o parte și pe alta și locuri de belle vue – e un barbarism, avem în română echivalentul? uite că nu-mi vine în minte)

În fine, după un tunel lung, lung (și traficul crescuse incredibil) am ajuns la locul visat: punctul de îmbarcare pe vasul cu care aveam să înconjurăm Milford Sound (Piopiotahi cum ar veni în Maori… 🤪)

Se construise un fel de… cum să-i zic? gară fluvială modernă,

nu era doar un singur vas care să preia pasagerii și ca atare erau mai multe locuri de andocare. Cu toate că veniseră mai multe autocare pline ochi (hmmm, cînd îmi aduc aminte cum era să ratăm…) organizarea perfectă a locului mi-a pus în mînă boarding pass-ul în doar două minute!!

Apoi ne-am îmbarcat.Vasul avea un etaj și, deasupra acestuia, o punte superioară neadăpostită. Ne-am dus pe puntea de sus, unde priveliștea era minunată și neobturată, doar că vîntul sufla… nah, ca pe mare.

La un moment dat, ne-am retras pe puntea acoperită („etajul unu”) unde erau și mese, și fotolii, mă rog, condiții foarte civilizate fiindcă vasul era relativ nou, fusese produs în Australia, la Melbourne, în 2016 și navigase de acolo singur, singurel, în 3 zile și jumătate pînă la locul unde l-am găsit noi. Ziua era strălucitoare, minunată (nu așa fuseseră zilele dinainte, ni s-a spus!), ne-așezat la o masă apropiată de puntea/locul de comandă (că doar era un vas, nu un avion), m-am dus să-mi iau o cană de ciocolată caldă de la espressor (free for everyone) și cînd m-am întors la masă am văzut cum căpitanul povestea ceva la microfon pasagerilor.

– Dorin, stai aici! m-a somat Rodica. Dorin, stai aici! a repetat… cine ??? 🙄 Nu era glasul Rodicăi, era un glas metalic, dar de unde se auzea?

– Puteți să veniți, am auzit din nou și de data asta mi-am dat seama: era căpitanul !!!!! Da, căpitanul era român! 🇷🇴🇲🇸

De-aici încolo puteți să vă imaginați și singuri… Frumoasă era strîmtoarea și golful Milford, minunată chiar, dar mai minunată era această întîlnire cu căpitanul compatriot, VIRGIL pe numele său de botez! Sigur, avea multe să ne spună, trebuia să aibă grijă și de navigație și de povestirile locului pentru pasageri (de exemplu că e unul din cele mai umede locuri din lume!! – de aici și bucuria pentru norocul că ziua era perfect însorită, că aia e cascada Stirling și cealaltă Lady Bowen, că uite, pe stîncile alea sînt niște pui de focă, etc.) dar între timp noi aflam că Virgil e absolvent al Institutului de Marină, că e bucureștean, locuia pe Barbu Văcărescu, că a plecat din țară în 1988 și de atunci nu s-a mai întors, că a vrut să vină la 45 de ani de la terminarea liceilului în 2020 dar… a izbucnit pandemia, că locuiește cu nevasta și socrii, toți români, în Auckland, iar la Milford Sound are o locuință de serviciu, mi-a împărtășit părerea sa despre evenimentele din 1989 (coincidea cu a mea), că, în sfîrșit, nu s-ar întoarce „de tot” în țară dar ține legătura cu unii din foștii colegi de liceu și pentru ei va face totuși, cît de curînd, un drum în România…

Cel mai neașteptat lucru a fost primirea făcută de companionii de drum! 😀 Wow, ați stat atît de vorbă cu căpitanul! Woww, e român!! se mirau cu toții. Așa de „rară” să fi ajuns nația noastră? Probabil doar la antipozi. În orice caz mirările și aprecierile celor din jur păreau sincere: era ca și cum ar fi stat vorbă cu cei care… stătuseră de vorbă cu… Messi ! 😀😀 Ne-am întors cu bine, se făcuse noapte la Queenstown, în noua locuință totul era perfect, eram mulțumiți!

Asta a fost ziua, asta a fost povestea…

Voi istorisi acum povestea atît de minunată a zilei de miercuri, încît, vorba Șeherezadei, dacă ar fi scrisă cu acul pe colțul lăuntric al ochiului, acesta ar sluji de bună învățătură celor dornici să ne calce pe urme…

Aflați așadar că miercuri dis de dimineață, pe o ploaie ușoară de vară, am plecat spre gara din Christchurch ca să traversam Alpii zeelandezi dinspre Pacific spre Marea Tasmaniei cu trenul numit TRANZALPINE. Plecarea era stabilită pentru ora 8:15, biletele erau luate din țară, trebuia doar să primim tichetele de rezervare a locurilor și să predăm bagajele mari la vagonul de bagaje (firește că nu trebuie să împiedici privirea companionilor cu vreo funie de ceapă care îți atîrnă din paporniță…)

Pe la 7:20 cînd am ajuns noi în cocheta gară a TRANZALPINE coada era deja formată de multă vreme… 🤨 (Așa e cu bătrînii ăștia, profită de ocazie ca să împiedice inițiativele celor harnici ca noi să le-o ia înainte!) În fine, ne-am urcat în vagon cu acest bilet

…și am pornit încetișor, că doar de-aia e tren turistic, de plaisir, numiți-l cum vreți. Merge încet, are geamuri mari, impecabil spălate, ba chiar și luminatoare cu geam pe laturile vagonului ca să poți admira cît mai mult. Dar… ce să admiri? Ploaia s-a întețit, geamurile trenului luxos s-au acoperit și ele cu picături de ploaie, iar în zare magnificii munți ai Noii Zeelande se zăreau pîclos, ca la primele televizoare importate de România. Din U.R.S.S., bastion al păcii e!, evident.

În fine, ce să zic, comentariile primite prin căști (în două limbi: engleză și varianta mandarină a chinezei 🙄) erau interesante, aflai o serie de lucruri interesante cum ar fi compoziția geologică, vegetația zonelor (da, asta am văzut foarte clar într-un loc în care trenul mergea, literalmente, printre ferigi, planta națională în Noua Zeelandă și simbolul naționalei de rugby All Blacks), se amintea despre papagalii Kia și despre pasărea kiwi și mai ales se răspundea la întrebarea legitimă la ce dreaq s-au apucat ăștia să construiască drumuri și tuneluri prin munți, la data la care Cuza Vodă încă nu fusese răsturnat de „monstruoasa coaliție” ??

Răspunsul simplu este următorul: GOANA DUPĂ AUR. Cînd zăcămintele descoperite la început s-au epuizat, populația n-a mai avut vreun motiv să dezvolte liniile de cale ferată. Ba chiar, la un moment dat, datorită pandemiei TranzAlpine a fost suspendat timp de doi ani. Vagoanele frumoase sînt construite tot în țară, la Dunedin. Urmăream traseul trenului și pe un ecran mare aflat în fața mea…

…însă cu toate astea am reușit să adorm vreo jumătate de oră după ce trecusem și de Arthur Pass și de Staircase Viaduct…

Am ajuns la capătul drumului, în orășelul Greymouth unde o populație tînără de backpackeri aștepta autobuzul (gara din Greymouth este chiar lîngă autogară),

iar populația mai avută era așteptată de autobuze turistice ca să-și continue drumul. Noi, care nu eram nici una, nici alta, așteptam cu emoție (în ploaie însă), să nu pierdem avionul din… Hokitika, localitate aflată la vreo 40 km de Greymouth, și dotată – asta e important – cu aeroport! Trenul a ajuns în stația terminus la 13:17. Autobuzul era programat să plece la 13:30 (a mai întîrziat vreo 10 minute). Sigur, aveam emoții, fiindcâ eram singurul răspunzător de opțiunile zilei de 22 februarie din planul de drum. Dar ne-am urcat în autobuz, ne-a luat $NZ 60 (sixty? Not sixteen ? Nu, e bine sixty, a zis șoferul – care nu ne-a eliberat bilete fiindcă, evident, printerul era stricat…) pînă la destinație, dar s-a rezolvat.

În fine, am ajuns în simpaticul oraș Hokitika compus din 4 străzi care se intersectează 😀 (exagerez, desigur, dar la ultimul recensămînt, în 2022, nu avea nici 3000 de locuitori!) și care are drept în centru statuia de mai jos

Deoarece statuii îi dispăruse un braț în 2009, a fost prompt rebotezată Venus din Hokitika 😂 😂 însă în orice caz nimeni din cei pe care i-am întrebat nu știa ce e cu statuia 😀 Orașul ăsta cu nume maori, a fost cîndva unul din cele mai populate din țarâ (!!) dar, cum spuneam, cînd n-a mai fost aur, n-a mai fost nimic…

Nu numai că am avut timp să mîncăm „de prînz” aici (e drept, nu unde am fi dorit fiindcă mai multe restaurante închideau la… 14:30 !), la un Subway (altul, celebru, FAT PIPI PIZZAS de pe 89 Revell Street, dăduse faliment, știam asta de acasă – sic!)

O doamnă în vîrstă care lucra acolo, a avut bunătatea să ne cheme un taxi (cum altfel să ajungi la aeroport? Autobuze sînt, însă au doar două curse pe zi…) Am dat bucuroși $NZ 13 pe cursa pînă la aeroport taximetristei și… ce să vezi?

Nu ni s-a mai întîmplat asta nicăieri în lume, să găsim aeroportul închis (altminteri mic dar frumos și funcțional ca servicii), adică după noi să vină prima angajată cu cheia care să ne deschidă (!! – mai era și o altă pasageră, o chinezoaică tînără, genul corporatistă, care rămăsese cu gura căscată!) Au venit apoi trei alți angajați esențiali, o fată de la bar, cea de la emiterea de boarding pass-uri și un tînăr a cărui sarcină, după cum am văzut mai tîrziu, era să se ocupe de căruciorul cu bagaje.

Au mai venit cîțiva pasageri, a venit și avionul, un bimotor tip Bombardier, am plecat la timp, steward-ul era un uriaș bonom, Brendan (imposibil să nu fi jucat rugby) care, post-pandemie, glumea pe tema măștilor cu pasagerii spunîndu-le că și le pot pune dar să aibă grijă să nu se asfixieze (!!), am ajuns în 40 de minute, pe ploaie…

Avionul fiind mic, am ieșit direct pe pistă, am mai stat o oră și jumătate, a venit avionul mare, cursa Christchurch – Queenstown, a fost un zbor plăcut, mai puțin de o oră, am ajuns la Queenstown, autobuz „la minut”, am ajuns la hotel și…

…am văzut cum cobora seara pe lacul Wakatipu… CE ZI !!

Duminică ne-am lins rănile și ne-am plimbat la pas către portul de plaisir și de călători, am repetat figura cu comasarea dejunului mic cu cel mare, chiar acolo, aproape de port, la Reign & Pour, care arbora o figură războinică…

…puternic contrastantă cu a noastră, blînzii beneficiari ai unor burgeri făcuți cu mîndrie în Noua Zeelandă…

Am ajuns imediat în zone pe care le puteam recunoaște cu ușurință, cum ar fi restaurantul de pe chei în care am mîncat în prima seară petrecută la Auckland acum 13 ani…

De schimbat s-au schimbat multe însă despre Auckland voi mai avea ocazia să amintesc fiindcă de aici ne vom îmbarca, de mărțișor, pentru Tahiti. Ne-am reîntors pe Queen Street, am mai dormit un pic, iar seara ne-am căutat urmele primei descălecări la Hotelul Rydges. În 2010 era nou-nouț, ne-au întîmpinat cu șampanie… Acum are un face-lift care nu m-a convins.

Cam atît despre duminică la Auckland. Luni ne-am trezit de dimineață și am pornit-o pe la ora 9:00 spre gara aflată în imediata apropiere. Era plin de navetiști, firește, iar peisajul îl completam noi, echipa din România. Tot un fel de navetiști. Începeam seria zborurilor interne în Aotearoa, cu prima oprire la Christchurch, cel mai mare oraș din Insula de Sud. Cu emoții, fiindcă lăsasem orașul „bun, zdravăn” în 2010, iar în 2011 a urmat un cutremur catastrofal care a schimbat și peisajul arhitectural și cel politic, după cum aveam să aflăm… De data aceasta am ales să nu mai stăm în centru, ci cît mai aproape de gară, fiindcă miercuri dis de dimineață urma să trecem Alpii neozeelandezi cu TRANZALPINE, trenul cu scenic view.

Am ajuns pe la ora 15, am lăsat bagajele la motel și am ieșit să vedem ce era prin împrejurimi, cu osebire în ce privește locul unde să ne „nutrim”, vorba unui prieten parizian. Peste ce credeți că am dat?

Am dat de Asia dom’le, de Asia cu toți ai ei, fie că vorbeam de chinezi, de coreeni, de cambodgieni chiar, sau de japonezi. Așa, pour la bonne bouche, am dat și de restaurantul King of Persia, ca să știți. Că, pînă la urmă, ne-am oprit la un cinstit burger neozeelandez, făcut din carnea mîndrei vite locale, e altceva.

Reclama era asta: Nu toți burgerii din carne de porc sînt făcuți la fel și veți dori să vă convingeți că Regele își merită coroana! Umplut cu carne de porc premium trasă prin fum, salată creață, varză acră, murături, ceapă roșie, maioneză cu chilli și mirodenii. Păi puteai să reziști? Rodica, nu! Eu, cum spuneam, am ales un burger de vită.

Pe seară am exersat traseul pe jos către gara din care plecam peste douâ zile (ocazia să ne mișcăm după atîția burgeri faimoși) și am declarat că ne putem retrage (fără torțe).

Marți a fost o zi ieșită total din tiparele temperaturilor din Insula de Sud: 31° C !!

Pe canicula aia am pornit-o spre minunata grădinâ botanică din Christchurch (aflată în continuarea ultimei bucăți din Codrul Vlăsiei de la ei) și nici nu știu la ce imagini să mă opresc! Aveau de toate: și terenuri de tenis, și terenuri de golf, și poligon de tir cu arcul, și bowling, și croquet și chiar un Club de petanque!!! Ne-am plimbat pe la umbră – puteam călca pe gazon – am admirat copaci uriași

Prin grădina asta botanică trecea și un rîu și te puteai plimba cu caiacul (!), era adică în toate privințele tot ce ar fi putut fi și Herăstrăul dacă nu și Cișmigiul… Dar… dar… Dar nu mai continui.

Centrul din Christchurch era de nerecunoscut după cutremurul cel mare din 2011. Edilii locali au folosit ocazia pentru a rade zone întregi de magazine vechi și a impune mall-uri strălucitoare. Cu produse scumpe, fiindcă și asta trebuie spus: prețurile au crescut mult de la prima noastră vizită la antipozi. Măcar sînt de bună calitate, nu mofturi.

Ne-a plăcut noua piață din centrul orașului, croită, e clar, cu Borough Market din Londra în minte dar și cu ambiția să iasă foarte modernă. Ei, a ieșit! 😀

Ne-am întors la reședința noastră după atîta mers prin canicula neașteptată trecînd pe lîngă o casă mare (550 mp pe două nivele) pusă în vînzare de agenți imobiliari.

Și gata! A venit și ziua de miercuri cînd am părăsit estul Insulei de Sud ca să ajungem pe țărmul de vest, la Marea Tasmaniei…

Am așteptat mult reîntîlnirea cu Aotearoa – Noua Zeelandă. 13 ani. Pentru Team-building-ul nostru prima vizită a fost definitorie, a fost dovada că ne putem descurca foarte bine doar noi doi, hăt-departe, la „capătul lumii“. În plus, frumusețea peisajului, amabilitatea oamenilor, ne-au marcat atît de mult încît am declarat fără ezitare că singura țară în care (ipotetic) ne-am stabili dacă ar fi să plecăm din Grădina Maicii Domnului [sic!] ar fi locurile în care ne aflăm acum.

Cu aceste gînduri în minte am pășit în aeroportul din Auckland unde formalitățile au decurs mult mai ușor decît ne așteptam, respectiv nimeni nu ne-a mai întrebat de așa numita viză tip NZeTA pe care am amintit-o anterior, pur și simplu fiindcă sistemul informatizat oferea informația asta! Ar mai fi de amintit că cetățenii din patria-mumă a neozeelandezilor, Regatul Unit, ca și vecinii australieni, asimilații britanicilor care sînt irlandezii, precum și Canada și (surpriză!) Ger-ma-ni-a, scanează pașaportul și sînt admiși pe tărîmul făgăduinței!

Celalte nații (cum sîntem noi, austriecii și olandezii, ca să dau doar exemple din țările care – au într-un fel sau altul – legătură cu spațiul Schengen 😛) trebuie să se deplaseze timp de douăzeci de secunde spre un ofițer de imigrație care le scanează personal nevrednicele pașapoarte. La rampa de colectare a bagajelor, căței cu blană neagră, lucioasă, amușină printre valize ca nu cumva să introducem în „rai” vreun măr neconform (probabil cu mărul lui Adam!)

Înainte de a porni spre centrul orașului n-am uitat, cu toată oboseala, că trebuie făcută o cumpărătură de care a ajuns să depindă bunul mers… dar ce zic eu bunul mers? Însăși Viața omului: cartela WiFi !! 😂

Am ajuns la locul de cazare cu standardul de cazare autoimpus în NZ, mici apartamente cu dotări minimale (așa-numitul lanț Quest on… după care urmează deobicei numele arterei – de data asta Quest on Queen Street) și care arăta așa:

Era trecut de miezul nopții dar strada era – cum se spune acum – vibrantă (ba încă și mai rău în romgleză – „are vibe”!) adică era plină de „tineret-rezerve” care își căutau și ei/ele un loc sub lună, puneau la cale de-o lipeală sau pur și simplu căutau un loc într-un pub din buricul tîrgului. Saturday Night Fever, bag seama…

Noi, bieții, căutam să ne lipim de-o cină, iar prăvălia lui Evan, care, în ciuda prenumelui anglicizat, trebuie să fi fost vreun arab sau turcaleț de-al nostru ! 😀 Păi dacă vă spun că în afară de fish & chips am cumpărat de la el și baklava (cu „k”) ?

Peștele era minunat, dulce. Baclavaua a fost, de asemenea, apreciată. Ce să zic? Ce mai era de făcut? Evident, să ne tragem la somn… 😴 😴 😴

Pînă să traduc titlul acestei postări, să spun că am mers de suficiente ori cu liniile de metrou MRT din Singapore și aș putea repeta fraza de mai sus pe dinafară… dar poate că nu m-ați crede 😀

Înseamnă Ieșirile de urgență se află la ambele capete ale trenului și e în malaieză, singura limbă aparent accesibilă doar fiindcă folosește alfabetul latin. În ordinea apariției pe indicatoarele din metrou același lucru mai e scris în engleză, chineză, malaieză cum spuneam, și în tamil. Iată compoziția etnică din Singapore, cu engleza pe post de lingua franca, evident. Nu știu dacă singaporezii sînt o națiune „închegată” după standardele noastre, din România, fiindcă fiecare grup etnic își păstrează limba și tradițiile culturale însă am observat că factorul unificator nu mai e nici măcar limba oficială, engleza, ci comunicarea în masă prin Internetul mobil „la purtător”, care permite traduceri simultane și va duce, probabil, la tipul de integrare al viitorului… deja prezent în acest colț al Asiei.

…mai curînd ne-am întreba care sînt standardele noastre din România… ? Ne aflăm între Candide și Pangloss…

Istoria ultimei zile din Singapore e destul de densă, cu toate că ne-am „dat plecați” tîrziu din hotel, doar la ora check out-ului, 12:00, și asta fiindcă ne aștepta un zbor lung chiar la miezul nopții.

Așadar am fost să ne imortalizăm la statuia lui Sir Stamford Raffles…

…și am admirat gazonul pe care puteai să te plimbi în zona „istoric-colonială” ca să zic așa înspre un (nelipsit) OBELISC ! (Chiar așa, la Londra dai de un obelisc, la Paris, Roma și Madrid de altele, unde e obeliscul nostru, din București?? Mi-am amintit însă: de cînd cu Rivoluția română din ‘89 avem și noi obelisc: ăla cu „cartoful”… 😀)

Am comasat micul dejun cu masa de prînz și asta la un restaurant indian din jurul rîului Singapore. Eu am luat Crevete Korma în sos curry delicat cu migdale și mi-a plăcut mult, iar Rodica s-a hotărît cu greu asupra unui pui invariabil profund condimentat. Vreau neapărat să amintesc și băutura mea nealcoolică Masala Thums Up [sic!], adică o cola indiană cu jal-jeera (băutură indiană răcoritoare cu chimion, ne asigură Wikipedia), lime și sare neagră ?!

Cum mai aveam timp la dispoziție, am ajuns și în Chinatown din Singapore, împodobit festiv fiindcă vine – sau a venit deja – Anul Nou chinezesc, desfășurat în 2023 sub semnul zodiei Iepurelui…

La capătul unui drum printre magazine „stradale” am dat de un templu indian, Sri Mariamman, vizitat și de regina Elisabeta a II-a în 1972. Rodica a vrut să-l vadă, iar eu nu m-am opus, cu toate că nu îmi place să îmi las încălțămintea chiar pe stradă: începuse ploaia…

Ei și am mîncat o înghețată „organică” de mango cu căpșuni ca topping (fără zahăr!) la yolé, ne-am întors la hotelul nostru, ne-am recuperat bagajele și ne-am îndreptat spre aeroportul Changi.

Apoi am așteptat să treacă de miezul nopții, să plece odată avionul ăla spre Sydney, a dat Dumnezeu și a plecat, n-am dormit, am mai stat 3 ore la Sydney, am dat Singapore Airlines pe New Zealand Air și am ajuns la Auckland unde ne aflăm și acum. Au trecut 13 ani…

Va urma…

Noroc că nu ne-am propus multe lucruri de făcut în prima din cele două zile pline în Singapore.

Noroc că nu sîntem genul care dorește să „bifeze” cu surescitare obectiv după obectiv dintr-un loc în care, obiectiv (de data asta!) e greu – în sensul de obositor – de ajuns. Nu avem o listă de to do, doar ideea de a merge cu ochii larg deschiși și cu mintea aerisită pe unde ne duc picioarele.

Ne-am odihnit peste noapte fiecare atît cît ne e naturelul: eu mai mult, Rodica mai puțin (combinase schimbarea fusului orar cu lipsa somnului în timpul zborului ceea ce dusese la o stare de veghe paradoxală). Drept urmare am plecat de la hotel cînd soarele se ridicase cu multe sulițe pe cer însă voioși că nu aveam de respectat vreo oră.

Uitați-vă la bătrînul de mai jos.

Moțăia și i-a căzut din mînă telefonul mobil (accesoriu cvasi-obligatoriu în Singapore, indiferent de vîrstă, fiindcă acționează ca un paspartu – am verificat, nu mai e obligatorie ortografierea originară, pase-partout). Și l-a ridicat singur.

Două-trei stații mai încolo i-a căzut din mînă și un card. De data asta dormea de-a binelea și n-a mai observat. I l-a recuperat o tînără inimoasă și i l-a dat. Cînd am coborît și noi din autobuz rămăsese singur. Evident că ne-a zburat gîndul la bătrînețile noastre prezente sau viitoare…

Sub aspectul respectului arătat celor vîrstnici situația e, aparent, sub control în Singapore. Există scaune marcate diferit, cu roșu, în metrou sau în autobuz. Iar un afiș te avertizează

Există și altfel de atenționări. Să presupunem că, Doamne ferește!, ești molestat chiar în metroul sau autobuzul singaporez! 😱 Ce trebuie să faci ??

Tot un afiș ne lămurește

În fine, nu știu de ce m-am apucat să bat cîmpii despre bătrînul decrepit din Singapore și nu iau atitudine în patrie! 🇷🇴 Poate m-am senilizat, cine știe ? 🤔 Mai e un pic și urlu după ajutor !!! 🤦🏻‍♂️

Am fost de două ori în Hong Kong, la numai doi ani distanță între călătorii, tocmai fiindcă ne-a plăcut mult. La vremea aia (adică acum 10 ani) singurul oraș cu care puteam compara Hong Kongul era New York, iar ultimul ieșea în pierdere. După turul de azi prin orașul Singapore am tras deja concluziile: Singapore e un Hong Kong mult mai aerat. Și care demonstrează cu voluptate că e buricul financiar al Asiei, depășind Tokyo. Sub aspectul arhitecturii e încîntător, pur și simplu.

Mai întîi însă am vrut să vedem, din amalgamul multietnic, zona numită Little India.

Ne-am întors pe călcîie și am plecat după 10 minute. N-aveam chef de bazare indiene. Mai curînd e o zonă tolerată în super-elegantul Singapore. Ca un fel de „muzeul satului”: de aici am plecat… (Dacă am să să spun că indienii sînt mai greu reformabili înseamnă oare că tîrăsc după mine idei preconcepute de acasă ? 🤔)

Așa că am pornit spre alte orizonturi (după un mic puișor de somn de după-amiază la hotel 😀)

Dar mall-ul de la Marina Bay e chiar încîntător! E rafinat și aerisit, cu rezolvări arhitecturale uimitoare pentru asemenea spații. [Observ că mă tot repet cu impresia de aerisit, aerat etc. tocmai în Singapore. Cu atît mai mare meritul!)

Am mai intrat eu într-un magazin de ceaiuri de poveste, și-a mai „găsit” Rodica niște pantofi [sic!! – de fapt eu i-am remarcat fiindcă aveau un mod original de expunere, erau rulați ca niște șosete!, și i-au plăcut și ei] și am ieșit afară la timp pentru a vedea cum apune soarele prin partea locului…

Chiar nu știu ce fotografii anume să aleg ca să nu nedreptățesc altele! Nici nu mai comentez. (Și pentru că s-a făcut tîrziu, sigur 🕑)

Vom avea o ultimă zi în Singapore mai „alergată”: avionul pleacă la miezul nopții, iar check-out -ul va fi la miezul zilei. Ca atare impresiile ultimei zile de aici vor fi scrise cîndva, din Auckland…

După un zbor cu Singapore Airlines de 8 ore pînă la Sydney, un layover de 4 ore acolo și – finis coronat opus – un zbor de numai trei ore pînă în Aotearoa cu Air New Zealand.

Turul lumii, deh… Să nu ne plîngem.